1.

Cererea de decizie preliminară formulată de Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania) privește interpretarea Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp ( 2 ), instrument ale cărui dispoziții nu au făcut încă obiectul unei analize pe fond de către Curte.

2.

Prezenta cerere se înscrie în continuarea unei cereri anterioare, formulată de instanța menționată în cadrul aceluiași litigiu principal, care privește o procedură judiciară prin care se urmărește obținerea recunoașterii în Germania a unei hotărâri de divorț adoptate de o instanță religioasă în Siria. Această primă trimitere preliminară a condus la Ordonanța dată la 12 mai 2016 în cauza Sahyouni (C‑281/15) ( 3 ), în care Curtea s‑a declarat vădit incompetentă să se pronunțe ( 4 ).

3.

Instanța de trimitere se adresează din nou Curții pentru a‑i transmite mai multe întrebări preliminare referitoare la Regulamentul nr. 1259/2010. Înainte de examinarea lor, va trebui să se stabilească dacă Curtea este într‑adevăr competentă să răspundă la acestea – cu toate că recunoașterea unui divorț care a fost pronunțat într‑un stat terț, precum cel în discuție în litigiul principal, nu intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat – ținând seama de faptul că din decizia de trimitere reiese că normele pertinente ale dreptului german determină aplicabilitatea acestui act al dreptului Uniunii în astfel de situații.

4.

Prima întrebare adresată solicită Curții să stabilească dacă dispozițiile Regulamentului nr. 1259/2010 acoperă divorțurile calificate drept „private”, în măsura în care acestea nu se întemeiază pe o hotărâre cu caracter constitutiv a unei instanțe sau a unei alte autorități publice, ci pe o declarație de voință a soților, unilaterală sau de comun acord, eventual cu concursul cu caracter pur declarativ al unei autorități străine.

5.

Celelalte întrebări, adresate în subsidiar, se referă la articolul 10 din regulamentul menționat, care permite înlocuirea cu legea forului a legii care ar trebui să se aplice în principiu, atunci când aceasta din urmă generează o discriminare între soți pe motive de sex. În această privință, se solicită Curții să stabilească, mai întâi, dacă aprecierea existenței unui astfel de efect discriminatoriu trebuie efectuată in abstracto sau in concreto. În ipoteza în care s‑ar considera că această apreciere trebuie efectuată având în vedere împrejurările speței, Curtea va trebui, în continuare, să stabilească dacă eventualul consimțământ la divorț al soțului discriminat permite totuși aplicarea legii străine discriminatorii.

6.

Regulamentul nr. 1259/2010 este aplicabil numai în statele membre care participă la cooperarea consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp care rezultă din acest instrument ( 5 ).

7.

Considerentul (9) al acestuia precizează că Regulamentul nr. 1259/2010 „ar trebui să instituie un cadru juridic clar și complet în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp în statele membre participante, să garanteze cetățenilor soluții corespunzătoare în materie de securitate juridică, previzibilitate și flexibilitate și să prevină situația în care unul dintre soți solicită divorțul înaintea celuilalt pentru a se asigura că procedura este supusă unei anumite legi, pe care acesta o consideră a fi mai favorabilă intereselor sale”.

8.

Potrivit considerentului (10) al regulamentului menționat, „[d]omeniul de aplicare material și dispozițiile [acestuia] ar trebui să fie conforme cu Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 [al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 ( 6 )]”. Se adaugă că Regulamentul nr. 1259/2010 „ar trebui să se aplice numai la desfacerea sau nerespectarea legăturii matrimoniale” și că „[l]egea stabilită de normele conflictuale din [acesta] ar trebui să se aplice motivelor de divorț și de separare de drept”.

9.

Considerentul (24) al acestui regulament precizează că, „[î]n anumite situații, precum aceea în care legea aplicabilă nu prevede divorțul sau nu acordă unuia dintre soți, din cauza apartenenței la unul dintre sexe, egalitate de acces la divorț sau la separarea de corp, ar trebui totuși aplicată legea instanței judecătorești sesizate. Cu toate acestea, aceasta nu ar trebui să aducă atingere clauzei de ordine publică”.

10.

Articolul 1 din acesta prevede, la alineatul (1), că Regulamentul nr. 1259/2010 se aplică „divorțului și separării de corp în situațiile în care există un conflict de legi”.

11.

Potrivit articolului 4 din acest regulament, intitulat „Aplicare universală”, „[l]egea desemnată în temeiul prezentului regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru participant”.

12.

Articolul 8 din regulamentul menționat stabilește legea aplicabilă în absența exprimării opțiunii părților, exercitată în temeiul articolului 5, reținând ca factori de legătură în cascadă, în anumite condiții, reședința obișnuită a soților la data sesizării instanței judecătorești sau, în caz contrar, ultima lor reședință obișnuită sau, în caz contrar, cetățenia lor comună sau, în caz contrar, sediul instanței sesizate.

13.

Potrivit articolului 10 din Regulamentul nr. 1259/2010, intitulat „Aplicarea legii forului”, „[î]n cazul în care legea aplicabilă în temeiul articolelor 5 sau 8 nu prevede divorțul sau nu acordă unuia dintre soți, din cauza apartenenței la unul dintre sexe, egalitate de acces la divorț sau la separarea de corp, se aplică legea forului”.

14.

Articolul 12 din același regulament, intitulat „Ordinea publică”, prevede că „[a]plicarea unei dispoziții din legea desemnată în temeiul prezentului regulament nu poate fi înlăturată decât dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a forului”.

15.

Gesetz über das Verfahren in Familiensachen und in den Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit ( 7 ) (Legea privind cauzele de dreptul familiei și în materie de proceduri necontencioase, denumită în continuare „FamFG”) prevede la articolul 107, intitulat „Recunoașterea hotărârilor străine în materie matrimonială”, următoarele:

„1)   Hotărârile pronunțate în străinătate prin care o căsătorie […] este desfăcută cu sau fără menținerea legăturii matrimoniale […] sunt recunoscute numai în cazul în care administrația landului din domeniul justiției a constatat că condițiile de recunoaștere sunt îndeplinite. […]

[…]

6)   În cazul în care administrația landului din domeniul justiției constată că condițiile de recunoaștere sunt îndeplinite, soțul care nu a depus cererea poate solicita Oberlandesgericht (Tribunalul Regional Superior) să se pronunțe. […]

7)   Este competentă Secția civilă a Oberlandesgericht (Tribunalul Regional Superior) în circumscripția căreia are sediul administrația landului din domeniul justiției. […]”

16.

Articolul 109 din FamFG, intitulat „Excepții de la recunoaștere”, prevede la alineatul 1 punctul 4 că „[s]e exclude recunoașterea unei hotărâri judecătorești […] atunci când recunoașterea hotărârii conduce la un rezultat care este vădit incompatibil cu principiile esențiale ale dreptului german, în mod special atunci când recunoașterea sa este incompatibilă cu drepturile fundamentale”. Potrivit alineatului 5 al aceluiași articol, nu se efectuează o examinare a legalității hotărârii străine.

17.

În versiunea în vigoare până la 28 ianuarie 2013, articolul 17 alineatul (1) din Einführungsgesetz zum Bürgerlichen Gesetzbuch (Legea de introducere a Codului Civil, denumită în continuare „EGBGB”) avea următorul cuprins: „[d]ivorțul este supus dreptului aplicabil efectelor generale ale căsătoriei la data introducerii cererii de divorț. În cazul în care desfacerea căsătoriei nu este posibilă în temeiul acestui drept, divorțul intră sub incidența dreptului german în cazul în care soțul care a solicitat divorțul este cetățean german la data respectivă sau era la data căsătoriei”.

18.

În urma modificărilor introduse printr‑o lege care datează din 23 ianuarie 2013 ( 8 ), norma conflictuală menționată mai sus a fost revizuită, astfel încât articolul 17 alineatul 1 din EGBGB prevede în prezent că „[c]onsecințele patrimoniale ale divorțului care nu sunt reglementate de celelalte dispoziții ale prezentei secțiuni intră sub incidența dreptului aplicabil divorțului potrivit Regulamentului (UE) nr. 1259/2010”.

19.

Astfel cum indică ordonanța pronunțată de Curte la 12 mai 2016 în cauza Sahyouni (C‑281/15) ( 9 ), domnul Raja Mamisch și doamna Soha Sahyouni s‑au căsătorit la 27 mai 1999 în circumscripția tribunalului islamic din Homs (Siria). Amândoi dețin cetățenia siriană de la naștere, precum și cetățenia germană, dobândită prin naturalizare în ceea ce îl privește pe domnul Mamisch și după încheierea căsătoriei în ceea ce o privește pe doamna Sahyouni. După ce au locuit în Germania până în anul 2003, aceștia s‑au mutat în Siria, apoi au locuit alternativ în Germania, în Kuweit și în Liban. În prezent, ei locuiesc din nou în Germania și au domicilii diferite.

20.

La 19 mai 2013, domnul Mamisch a declarat că dorește să divorțeze de soția sa, formula de divorț fiind pronunțată de împuternicitul său în fața instanței religioase șaria din Latakia (Siria). La 20 mai 2013, această instanță a pronunțat divorțul soților.

21.

Din decizia de trimitere reiese că, la 12 septembrie 2013, doamna Sahyouni a dat o declarație semnată olograf privind primirea sumei datorate în temeiul normelor religioase, și anume suma totală de 20000 de dolari SUA (USD) (aproximativ 15000 de euro ( 10 )), care avea următorul cuprins: „[…] am primit întreaga sumă care îmi revine conform convenției matrimoniale și ca urmare a divorțului pronunțat la cererea unilaterală a soțului și îl eliberez pe acesta, prin prezenta, de toate obligațiile care îi revin în privința mea pe baza convenției matrimoniale și a Ordonanței de divorț nr. 1276 din 20 mai 2013, pronunțată de instanța șaria din Latakia […]”.

22.

La 30 octombrie 2013, domnul Mamisch a solicitat recunoașterea hotărârii de divorț pronunțate în Siria. Prin decizia din 5 noiembrie 2013, președintele Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München) a admis această cerere, constatând că sunt îndeplinite condițiile legale pentru recunoașterea respectivei hotărâri de divorț.

23.

La 18 februarie 2014, doamna Sahyouni a solicitat să se anuleze decizia menționată și să se declare că nu erau îndeplinite condițiile pentru recunoașterea hotărârii de divorț în discuție.

24.

Prin hotărârea din 8 aprilie 2014, președintele Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München) a respins cererea doamnei Sahyouni. În motivarea hotărârii sale, această instanță a arătat că, în opinia sa, recunoașterea deciziei de divorț în discuție ar fi reglementată de Regulamentul nr. 1259/2010, care s‑ar aplica și divorțurilor private. Având în vedere că soții nu au desemnat legea aplicabilă și că nu au avut reședință comună în anul anterior divorțului, legea aplicabilă ar trebui stabilită conform dispozițiilor articolului 8 litera (c) din regulamentul menționat. Dacă ambii soți au dublă cetățenie, criteriul decisiv ar fi cetățenia efectivă în sensul dreptului german ( 11 ), care ar fi fost, la data divorțului în discuție, cetățenia siriană. În sfârșit, aceasta a arătat că ordinea publică în sensul articolului 12 din Regulamentul nr. 1259/2010 nu ar împiedica recunoașterea hotărârii pronunțate în Siria, dat fiind că soția ar fi acceptat a posteriori forma divorțului în discuție prin declarația de acceptare a plății ulterioare și că, în pofida unei eventuale discriminări, nici articolul 10 din acest regulament nu s‑ar opune, în aceste împrejurări, recunoașterii.

25.

Doamna Sahyouni a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii de respingere. Prin Ordonanța din 2 iunie 2015, Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München) a suspendat procedura și a sesizat Curtea cu diferite întrebări preliminare privind interpretarea Regulamentului nr. 1259/2010.

26.

În cauza Sahyouni (C‑281/15), prin Ordonanța din 12 mai 2016 ( 12 ), Curtea s‑a declarat vădit necompetentă să răspundă la aceste întrebări, pentru motivele că, printre altele, Regulamentul nr. 1259/2010 nu se aplică recunoașterii unei hotărâri de divorț care a fost deja pronunțată într‑un stat terț și că instanța de trimitere nu furnizase niciun element de natură să stabilească că aplicabilitatea dispozițiilor regulamentului menționat în astfel de situații ar fi fost determinată de dreptul național în mod direct și necondiționat. Curtea a subliniat totuși că instanța menționată păstrează posibilitatea de a formula o nouă cerere de decizie preliminară atunci când va fi în măsură să furnizeze Curții toate elementele care să permită acesteia să se pronunțe.

27.

În acest context, prin decizia din 29 iunie 2016, primită de Curte la 6 iulie 2016, Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München) a hotărât să suspende pentru a doua oară judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28.

În prezenta procedură au depus observații scrise guvernele german, belgian, francez, maghiar și portughez, precum și Comisia Europeană. În ședința din 31 mai 2017, au prezentat observații orale domnul Mamisch, guvernele german și maghiar, precum și Comisia.

29.

Ținând seama de obiecțiile emise în această privință, este necesar, înainte de a proceda la analiza întrebărilor adresate Curții, să se examineze dacă Curtea este competentă să răspundă la acestea în prezenta procedură, contrar a ceea ce s‑a constatat cu privire la cererea de decizie preliminară formulată anterior de instanța de trimitere în cadrul aceluiași litigiu principal.

30.

Arătăm de la bun început că, în opinia noastră, Curtea este suficient de lămurită pentru a se putea pronunța cu privire la întrebările care îi sunt adresate în prezenta procedură, în conformitate cu jurisprudența sa potrivit căreia competența sa poate fi întemeiată pe faptul că aplicabilitatea în litigiul principal a dispozițiilor dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată este determinată de dreptul național.

31.

Trebuie amintit, mai întâi, că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că prezumția de pertinență de care beneficiază întrebările adresate cu titlu preliminar de o instanță națională, în cadrul normativ și factual pe care aceasta îl definește sub răspunderea sa, nu poate fi înlăturată decât în cazuri excepționale ( 13 ). Respingerea unei cereri de decizie preliminară se poate justifica în special dacă este evident că dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect în împrejurările speței ( 14 ).

32.

În speță, astfel cum a constatat Curtea în Ordonanța din 12 mai 2016, Sahyouni (C‑281/15) ( 15 ), litigiul principal nu se încadrează în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, întrucât nici Regulamentul nr. 1259/2010, nici Regulamentul nr. 2201/2003 și nici vreun alt act juridic al Uniunii nu este aplicabil în privința unui astfel de litigiu, care are ca obiect o cerere de recunoaștere, într‑un stat membru, a unei hotărâri de divorț care a fost pronunțată de o autoritate religioasă într‑un stat terț.

33.

În ceea ce privește, mai exact, Regulamentul nr. 1259/2010 ( 16 ), ale cărui dispoziții erau vizate în mod explicit de cererea de decizie preliminară din cauza menționată, Curtea a arătat că acesta stabilește numai normele conflictuale aplicabile, în statele membre participante ( 17 ), în materie de divorț și de separare de drept, fără a reglementa recunoașterea unei hotărâri de divorț care a fost pronunțată deja ( 18 ).

34.

Prin urmare, urmând principiile deduse în Hotărârea Dzodzi ( 19 ) și aprofundate în jurisprudența ulterioară ( 20 ), Curtea va fi competentă să se pronunțe cu privire la întrebările adresate de instanța de trimitere numai în cazul în care aceasta a stabilit în mod suficient aplicabilitatea Regulamentului nr. 1259/2010 în temeiul dreptului statului membru în care are sediul, în împrejurările litigiului cu care este sesizată această instanță, în pofida faptului că litigiul menționat nu intră în mod direct în domeniul de aplicare al acestui regulament.

35.

În această privință, amintim ( 21 ) că Curtea se poate declara competentă să răspundă la întrebările preliminare care îi sunt adresate chiar și atunci când dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare se solicită nu se aplică situației de fapt din litigiul principal, dacă aplicabilitatea respectivelor dispoziții a fost determinată în mod direct și necondiționat de dreptul național. Astfel, atunci când o legislație națională se conformează, pentru soluționarea unor situații care nu intră în domeniul de aplicare al unui anumit act al Uniunii, soluțiilor reținute de actul menționat, există un interes cert al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile preluate din acel act să primească o interpretare uniformă. În consecință, Curtea este chemată să verifice dacă există indicații suficient de precise pentru a se putea stabili această trimitere la dreptul Uniunii, având în vedere informațiile furnizate în această privință de cererea de decizie preliminară ( 22 ).

36.

Reiese de asemenea din această jurisprudență că, deși legislația de transpunere a unei directive în dreptul național nu a preluat textual dispozițiile dreptului Uniunii care fac obiectul întrebărilor preliminare, Curtea poate fi competentă să se pronunțe cu titlu preliminar în cazul în care decizia de trimitere admite că orice interpretare dată de Curte acestor dispoziții ar fi obligatorie pentru soluționarea litigiului principal ( 23 ). Este decisiv ca instanța de trimitere să considere că noțiunile care figurează în dreptul național trebuie în mod efectiv să primească aceeași interpretare cu noțiunile similare din dreptul Uniunii și că este ținută în această privință de interpretarea dată de Curte respectivelor noțiuni ( 24 ).

37.

În conformitate cu cerințele articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții, revine instanței de trimitere sarcina de a indica motivul pentru care litigiul cu care este sesizată prezintă cu dispozițiile dreptului Uniunii vizate în cererea sa de decizie preliminară un element de legătură care face ca interpretarea solicitată să fie necesară pentru soluționarea respectivului litigiu ( 25 ). Astfel, în cadrul unei trimiteri preliminare, revine exclusiv instanțelor statelor membre, iar nu Curții, sarcina de a determina scopul și conținutul normelor de drept național aplicabile litigiului principal, precum și modalitatea de punere în aplicare a acestora, astfel încât Curtea este ținută de punctul de vedere exprimat în acest sens de instanța de trimitere ( 26 ).

38.

În special, în cazul în care aplicabilitatea dreptului Uniunii este determinată de dispozițiile dreptului național, revine exclusiv instanței naționale sarcina de a aprecia domeniul de aplicare exact al acestei trimiteri la dreptul Uniunii. Dacă aceasta consideră că conținutul dispozițiilor dreptului Uniunii este aplicabil, datorită acestei trimiteri directe și necondiționate, în privința situației care nu este acoperită de dispozițiile menționate care se află la originea litigiului cu care este sesizată, această instanță poate formula în mod întemeiat o cerere de decizie preliminară în condițiile prevăzute la articolul 267 TFUE ( 27 ). Totuși, Curtea se asigură în general că aplicabilitatea normelor dreptului Uniunii, astfel cum au fost interpretate chiar de aceasta, a fost determinată fără ca instanța națională să se poată abate de la acestea ( 28 ) și fără ca o astfel de extindere a domeniului de aplicare al normelor menționate să fie contrară voinței exprese a legiuitorului Uniunii ( 29 ).

39.

Pentru a confirma faptul că autoritățile competente ale unui stat membru au decis în mod efectiv să aplice un tratament identic situațiilor care nu sunt acoperite de actul respectiv al Uniunii și situațiilor reglementate de acesta, Curtea ia în considerare nu numai conținutul dispozițiilor naționale, ci și elemente suplimentare, precum preambulul și expunerea de motive ale legislației pertinente ( 30 ). În această privință, Curtea ține seama atât de decizia de trimitere ( 31 ), cât și de ansamblul observațiilor prezentate în fața sa și în special de punctul de vedere formulat de guvernul statului membru a cărui ordine juridică este în discuție, chiar dacă aprecierea finală a conținutului dreptului național rămâne rezervată instanței de trimitere ( 32 ).

40.

În lumina acestor concluzii, trebuie să se aprecieze dacă Curtea dispune de elemente suficiente pentru a se putea declara competentă în prezenta cauză, spre deosebire de ceea ce a constatat în privința cererii anterioare de decizie preliminară formulate în cadrul aceluiași litigiu principal ( 33 ).

41.

Guvernele belgian și maghiar susțin că Curtea nu este competentă, pentru motivul că din decizia de trimitere nu reiese că ordinea juridică germană trimite în mod direct și necondiționat la Regulamentul nr. 1259/2010 în cazul în care este solicitată în Germania recunoașterea unui divorț privat pronunțat în străinătate. În ședință, Comisia a nuanțat avizul pe care îl formulase inițial în același sens, având în vedere explicațiile furnizate de guvernul german în prezenta procedură.

42.

Atât domnul Mamisch, cât și guvernele german, francez și portughez consideră, la rândul lor, că dreptul german determină aplicabilitatea regulamentului menționat în privința unui litigiu precum litigiul principal și că, potrivit jurisprudenței amintite mai sus, Curtea este, așadar, competentă să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere. Acesta este și punctul nostru de vedere.

43.

Este adevărat că instanța de trimitere nu precizează care este norma de drept german care conduce, în opinia sa, la o aplicare necesară a Regulamentului nr. 1259/2010 în ceea ce privește „recunoașterea” unui divorț privat intervenit în străinătate, ceea ce implică în practică un control al validității acestui divorț în raport cu legea identificată ca fiind cea care trebuie să îl reglementeze, pentru a‑i permite să își producă efectele în Germania ( 34 ). Totuși, este cert că instanța de trimitere este singura competentă să interpreteze dreptul național ( 35 ). Or, aceasta indică în mod expres că dreptul german determină, în sensul jurisprudenței citate anterior ( 36 ), aplicabilitatea normelor conflictuale prevăzute de regulamentul menționat în cadrul litigiului cu care este sesizată. În plus, această afirmație este în mod clar susținută de indicațiile date de guvernul german în prezenta cauză cu privire la cadrul juridic național.

44.

În motivarea ordonanței sale, instanța de trimitere subliniază o diferență, în ceea ce privește recunoașterea în Germania a unor divorțuri pronunțate în străinătate, între acelea care au fost pronunțate cu concursul, cu caracter constitutiv, al unei instanțe sau al unei alte autorități statale și acelea, calificate drept „divorțuri private”, care se întemeiază pe o manifestare de voință unilaterală sau de comun acord a părților, chiar dacă acestea au intervenit eventual cu concursul unei autorități străine, însă numai cu caracter declarativ, de exemplu prin înregistrarea divorțului ( 37 ).

45.

Aceasta arată că, în temeiul practicii juridice germane, normele de natură procedurală care figurează la articolul 107 din FamFG ( 38 ) sunt aplicabile în privința recunoașterii acestor două categorii de divorțuri. În schimb, în ceea ce privește normele de fond, s‑ar admite în mod obișnuit, chiar dacă această opinie nu este unanimă, că examinarea divorțurilor private a căror recunoaștere este solicitată nu trebuie efectuată de către instanțele germane în lumina cerințelor de la articolul 109 din FamFG ( 39 ), cum este cazul divorțurilor pronunțate de o autoritate publică, ci în conformitate cu normele prevăzute de Regulamentul nr. 1259/2010 ( 40 ).

46.

Potrivit instanței de trimitere, această teză ar fi exactă, dat fiind că ar fi de neconceput o pronunțare cu privire la divorțul unor resortisanți ai unor state terțe în Germania potrivit unor dispoziții diferite de cele aplicabile recunoașterii unui divorț deja pronunțat în străinătate. Pe de altă parte, dacă aplicarea Regulamentului nr. 1259/2010 în privința divorțurilor private ar fi exclusă, ar exista în dreptul german un vid juridic, nedorit de legiuitorul german, care a eliminat în 2013 fosta normă conflictuală aplicabilă în special recunoașterii divorțurilor private pronunțate în străinătate ( 41 ), care figura la articolul 17 alineatul 1 din EGBGB ( 42 ), deoarece acest legiuitor a considerat‑o caducă tocmai datorită existenței regulamentului menționat.

47.

În această privință, guvernul german arată că recunoașterea în Germania a divorțurilor care rezultă în urma unei hotărâri, cu caracter constitutiv, a unei instanțe sau a unei alte autorități statale străine nu este subordonată unui control al legalității deciziei respective ( 43 ), ci se limitează la o verificare de ordin procedural ( 44 ) a respectării cerințelor prevăzute la articolul 109 din FamFG ( 45 ). În schimb, recunoașterea divorțurilor private ( 46 ) este admisă în Germania doar după un control al validității acestora din urmă ( 47 ), care trebuie să fie efectuat în raport cu dispozițiile dreptului material al statului desemnat de normele conflictuale pertinente ( 48 ), și anume, în prezent, cele ale Regulamentului nr. 1259/2010.

48.

Acest guvern precizează că legiuitorul german a abrogat efectiv norma conflictuală prevăzută la fostul articol 17 alineatul 1 din EGBGB deoarece a apreciat că, în urma intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1259/2010, legea aplicabilă desfacerii căsătoriei trebuia stabilită exclusiv în temeiul dispozițiilor regulamentului menționat, ca urmare a efectului universal prevăzut la articolul 4 din acesta. În plus, astfel cum indică în mod clar lucrările parlamentare citate în observațiile scrise ale guvernului german ( 49 ), legiuitorul național a plecat de la principiul că Regulamentul nr. 1259/2010 se aplică de asemenea și divorțurilor de natură privată. Din aceste presupuneri rezultă că nu mai există în dreptul german o normă conflictuală autonomă pentru a stabili dreptul aplicabil unui divorț precum cel în discuție în litigiul principal.

49.

Așadar, ca urmare directă a eliminării deliberate a normei conflictuale germane care permitea identificarea legii aplicabile în privința aprecierii validității divorțurilor private pronunțate în străinătate ( 50 ), pe de o parte, aplicarea Regulamentului nr. 1259/2010 în privința acestui tip de proceduri a devenit necesară în dreptul german, în conformitate cu intenția legiuitorului național, precum și în temeiul unei practici aparent răspândite a instanțelor naționale ( 51 ), și, pe de altă parte, interpretarea obligatorie de către Curte a dispozițiilor acestui regulament este în mod efectiv indispensabilă, potrivit aprecierii instanței de trimitere, pentru soluționarea litigiului principal.

50.

În plus, subliniem că postulatul adoptat de legiuitorul german cu privire la domeniul de aplicare material al regulamentului menționat nu contravine în mod evident voinței exprese a legiuitorului Uniunii, astfel cum a fost situația în alte cauze ( 52 ). Chiar dacă acest postulat este în realitate nefondat, în opinia noastră ( 53 ), această eroare este irelevantă în ceea ce privește aprecierea competenței Curții, apreciere pentru care este suficient să existe o trimitere a dreptului național la dreptul Uniunii, în condițiile amintite mai sus.

51.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, nu reiese deloc în mod vădit ( 54 ) că dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată nu se pot aplica, în speță în mod indirect ( 55 ), în cadrul litigiului cu care este sesizată instanța de trimitere. Întrucât, în opinia noastră, condițiile impuse de jurisprudența citată anterior ( 56 ) sunt îndeplinite, considerăm că competența Curții este fondată în prezenta procedură.

52.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere invită Curtea în esență să se pronunțe cu privire la aspectul dacă divorțurile în care nicio hotărâre cu efect constitutiv nu a fost pronunțată de o autoritate publică – instanță sau altă emanație a statului – intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1259/2010.

53.

Cu titlu introductiv, precizăm că este posibil să se ridice problema pertinenței acestei întrebări preliminare, dat fiind că, pentru motivele indicate mai sus ( 57 ), dispozițiile Regulamentului nr. 1259/2010 sunt aplicabile litigiului principal doar ca efect al trimiterii directe la acest regulament care este efectuată de dreptul german pentru a determina legea aplicabilă în cadrul procedurilor judiciare privind recunoașterea divorțurilor private pronunțate în străinătate. S‑ar putea considera, așadar, că luarea de poziție solicitată Curții cu privire la domeniul de aplicare al regulamentului menționat nu este necesară pentru soluționarea acestui litigiu, având în vedere că dreptul german impune ca astfel de proceduri să fie, în orice caz, reglementate de acest regulament.

54.

Există totuși, în opinia noastră, un interes real ca Curtea să furnizeze un răspuns la întrebarea adresată, pentru a asigura, conform jurisprudenței citate anterior ( 58 ), o interpretare univocă a noțiunii „divorț” în sensul Regulamentului nr. 1259/2010 și, prin urmare, o aplicare uniformă a acesteia în ordinile juridice ale tuturor statelor membre participante. În speță, în ipoteza în care Curtea ar răspunde în sens negativ, astfel cum intenționăm să propunem, autoritățile germane ar fi determinate, concret, să adapteze normele de drept naționale în măsura în care este necesar, astfel cum a admis guvernul german în ședință.

55.

Problema acoperirii eventuale de regulamentul menționat a unor astfel de desfaceri de natură privată ale căsătoriei este ridicată, în speță, în raport cu un sistem juridic de inspirație musulmană, cel al Siriei, care admite ca legăturile căsătoriei să fie desfăcute printr‑un act de voință a soțului, urmat de o simplă înregistrare sau de o hotărâre cu efect doar declarativ, emanând de la o autoritate religioasă. Totuși, această problematică se ridică, mai general, în raport cu toate tipurile de divorțuri existente care sunt obținute fără participarea constitutivă a unei autorități publice, indiferent dacă rezultă dintr‑o manifestare de voință unilaterală sau comună a părților.

56.

În observațiile lor, domnul Mamisch, precum și guvernele german și francez consideră că divorțurile private trebuie să fie reglementate de dispozițiile Regulamentului nr. 1259/2010, cel puțin în împrejurări precum cele ale procedurii din litigiul principal ( 59 ). În schimb, guvernele belgian, maghiar și portughez, precum și Comisia susțin contrariul, care reprezintă și poziția noastră, pentru următoarele motive.

57.

Mai întâi, se poate constata că modul de redactare a dispozițiilor Regulamentului nr. 1259/2010 și în special a articolului 1 din acesta, care privește domeniul de aplicare al acestui instrument, nu furnizează indicații utile pentru a răspunde la întrebarea preliminară, întrucât noțiunea „divorț” nu este definită în niciun mod.

58.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, rezultă din cerința unei aplicări uniforme a dreptului Uniunii că, în măsura în care un act al Uniunii nu conține nicio trimitere la dreptul statelor membre pentru definiția unei anumite noțiuni, cum este cazul în speță, această noțiune trebuie să primească o interpretare autonomă, pe care Curtea o stabilește ținând seama de economia generală, de obiectivele și de geneza reglementării în cauză ( 60 ).

59.

În ceea ce privește economia generală a Regulamentului nr. 1259/2010, domnul Mamisch și guvernul german pretind că excluderea divorțurilor private din domeniul de aplicare material al acestuia nu ar rezulta dintr‑o apreciere de ansamblu sistematică a dispozițiilor regulamentului menționat. Nu suntem de acord cu această analiză.

60.

Desigur, acest tip de divorțuri nu este exclus în mod explicit din domeniul menționat, spre deosebire de o altă formă de desfacere a legăturii conjugale care este anularea căsătoriei ( 61 ). Totuși, numeroase dispoziții ale Regulamentului nr. 1259/2010 acordă un loc central intervenției unei „instanțe”, astfel cum este definită în mod flexibil la articolul 3 punctul 2 ( 62 ), și existenței unei „proceduri” privind desfacerea sau nerespectarea legăturii matrimoniale ( 63 ). În opinia noastră, aceasta pare să indice că legiuitorul Uniunii a intenționat să acopere „divorțurile” în sensul regulamentului menționat numai în contextul hotărârilor pronunțate de autorități cu caracter public care sunt competente în acest domeniu ( 64 ).

61.

Precizăm că nu este decisiv, în această privință, faptul că legiuitorul a inserat, în Regulamentul nr. 1259/2010, dispozițiile care figurează la articolul 10, care permit instanței sesizate să înlăture aplicarea unei legi străine discriminatorii întrucât aceasta prevede un acces la divorț prevăzut diferit pentru soți în funcție de apartenența la unul dintre sexe ( 65 ). Astfel, nu se poate exclude că o asemenea lege are vocația de a se aplica în cadrul unui divorț de natură publică, iar nu de natură privată, cum este cazul în speță.

62.

În ceea ce privește obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 1259/2010, guvernele german și francez susțin că domeniul de aplicare al regulamentului menționat trebuie înțeles în sens larg, pentru motivul că, datorită caracterului său universal, acest instrument ar avea tendința să reglementeze toate situațiile de divorț care pot fi avute în vedere potrivit sistemelor de drept material potențial aplicabile. Este adevărat că, în conformitate cu articolul 4 din acesta, legile oricărei ordini juridice – iar nu numai legile statelor membre participante – au vocație să se aplice în temeiul acestui regulament ( 66 ) și că anumite ordini juridice ale unor state care nu sunt membre ale Uniunii prevăd divorțul privat sub diverse forme. Totuși, apreciem că aceste considerații nu sunt decisive în ceea ce privește întinderea tipurilor de divorț acoperite de Regulamentul nr. 1259/2010, ținând seama nu numai de argumentele prezentate mai sus, ci și de alte elemente suplimentare, legate de geneza acestuia.

63.

Asemenea guvernelor belgian, maghiar și portughez, precum și Comisiei, apreciem că conținutul Regulamentului nr. 2201/2003 ar trebui luat în considerare în cadrul interpretării Regulamentului nr. 1259/2010, având în vedere legăturile strânse care există din punct de vedere istoric între aceste două acte ( 67 ), chiar dacă unul privește conflictele de competență jurisdicțională, în timp ce celălalt privește conflictele de legi. Astfel, potrivit primei teze a considerentului (10) al Regulamentului nr. 1259/2010, „[d]omeniul de aplicare material și dispozițiile [acestuia] ar trebui să fie conforme cu Regulamentul [nr. 2201/2003]”, iar alte dispoziții ale primului regulament evocă în mod expres legăturile cu acesta din urmă ( 68 ).

64.

Or, toate persoanele interesate care au depus observații scrise în speță admit că termenul „divorț” utilizat de Regulamentul nr. 2201/2003 nu include divorțurile private, amintindu‑se că acesta reglementează numai competența instanțelor statelor membre ( 69 ), precum și recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate de acestea din urmă, în special în materia divorțului ( 70 ). Termenul identic care figurează în Regulamentul nr. 1259/2010 ar trebui interpretat, în opinia noastră, în același sens, pentru a asigura conformitatea cu acest act vecin care a fost dorită de legiuitorul Uniunii, astfel încât hotărârile care emană de la autorități nestatale nu pot fi acoperite de domeniul de aplicare al acestor două instrumente.

65.

O consultare a lucrărilor pregătitoare care au condus la adoptarea Regulamentului nr. 1259/2010 nu aduce în mod direct indicații concludente în prezenta cauză, întrucât nu am identificat niciun element în sensul că aspectul divorțurilor private ar fi fost evocat în mod specific. Totuși, această tăcere ni se pare revelatoare pentru faptul că, astfel cum arată atât guvernul maghiar, cât și Comisia, la adoptarea regulamentului menționat legiuitorul Uniunii a avut în vedere numai situațiile în care divorțul este pronunțat de o instanță statală sau de o altă autoritate publică. Astfel, nu se contestă că, așa cum a arătat, de altfel, Parlamentul german ( 71 ), în acea perioadă, în ordinile juridice ale statelor membre care participă la cooperarea consolidată în domeniul legii aplicabile în materie matrimonială ( 72 ), numai organele cu caracter public puteau adopta decizii având o valoare juridică în acest domeniu ( 73 ).

66.

În măsura în care includerea eventuală a divorțurilor de natură privată nu a făcut, aparent, obiectul unei dezbateri în cadrul negocierilor care au precedat adoptarea Regulamentului nr. 1259/2010 și pentru celelalte considerații expuse mai sus ( 74 ), considerăm că Curtea nu se poate pronunța într‑un sens care ar include acest tip de divorțuri în domeniul de aplicare al regulamentului menționat. Decizia de a realiza o astfel de includere aparține exclusiv legiuitorului Uniunii, dacă o consideră oportună, după o dezbatere formală și o analiză aprofundată a implicațiilor concrete pe care le‑ar putea avea această operațiune în raport cu diversele sisteme juridice ale statelor membre participante ( 75 ) și ținând seama de particularitățile diferitelor forme de divorțuri private posibile.

67.

În consecință, considerăm că Regulamentul nr. 1259/2010 trebuie interpretat în sensul că divorțurile de natură privată, și anume cele pronunțate fără concursul cu caracter constitutiv al unei instanțe sau al unei autorități publice, nu intră în domeniul de aplicare al acestuia.

68.

Întrebările următoare sunt adresate și vor trebui, așadar, să fie examinate numai în subsidiar. Atât a doua întrebare, care este divizată în două părți, cât și a treia întrebare, care este legată în mod expres de ultima dintre aceste părți, privesc interpretarea articolului 10 din Regulamentul nr. 1259/2010, care permite aplicarea legii forului cu titlu derogatoriu, atunci când legea străină care ar fi aplicabilă în principiu, în temeiul altor dispoziții ale acestui regulament, fie nu permite divorțul ( 76 ), fie prevede că accesul la separarea de corp sau la divorț, precum în litigiul principal, variază în funcție de apartenența soților la unul dintre sexe ( 77 ).

69.

Aceste două întrebări privesc modalitățile de aplicare a articolului 10 menționat, pe de o parte, din perspectiva modului – abstract sau concret – în care trebuie analizată discriminarea cauzată de legea străină menționată și, pe de altă parte, din perspectiva locului care trebuie acordat consimțământului eventual al soțului discriminat cu privire la divorțul inegalitar.

70.

Cea de a doua întrebare preliminară este adresată numai în ipoteza în care Curtea ar răspunde afirmativ la prima întrebare și, astfel, ar considera că divorțurile private, precum cel în discuție în litigiul principal, intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1259/2010. Având în vedere răspunsul negativ pe care preconizăm să îl dăm la întrebarea anterioară, considerăm că nu va fi necesar să se răspundă la cea de a doua întrebare ( 78 ). Totuși, pentru motive de exhaustivitate, vom prezenta câteva observații cu privire la acest aspect.

71.

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 trebuie interpretat în sensul că aplicarea legii forului prevăzută de acesta trebuie să intervină în cazul în care legea străină care ar fi aplicabilă în temeiul articolului 5 sau al articolului 8 din acest regulament ( 79 ) operează o discriminare între soți in abstracto – având în vedere conținutul acestei legi – independent de aspectul dacă aceasta este sau nu este discriminatorie in concreto – având în vedere împrejurările speței ( 80 ).

72.

Guvernul german propune ca articolul 10 menționat să fie interpretat în sensul că, în cadrul examinării validității unui divorț privat pronunțat în străinătate, dreptul instanței care efectuează această examinare se aplică doar dacă, în cazul concret, legea străină aplicabilă cauzează o discriminare în detrimentul unuia dintre soți. Domnul Mamisch este de acord cu acest punct de vedere.

73.

Guvernele francez, maghiar și portughez, precum și Comisia consideră, în schimb, că este suficient ca examinarea caracterului discriminatoriu al legii străine, în scopul aplicării articolului 10 menționat, să fie efectuată in abstracto, fără a aborda specificitățile situației persoanelor vizate, poziție care este și a noastră, pentru ansamblul motivelor prezentate mai jos.

74.

În primul rând, considerăm că o astfel de interpretare respectă modul de redactare atât a articolului 10, cât și a considerentului (24) al Regulamentului nr. 1259/2010.

75.

Desigur, articolul 10 menționat nu furnizează indicații explicite privind modul în care trebuie să se aprecieze dacă legea străină care ar fi aplicabilă în principiu defavorizează unul dintre soți din cauza apartenenței la unul dintre sexe. Totuși, articolul menționat nu conține nicio mențiune din care ar reieși că legea forului ar fi susceptibilă să înlăture o lege care prevede un acces inegal la divorț numai în cazul în care această din urmă lege produce efecte discriminatorii în speță, astfel cum preconizează instanța de trimitere. Așa cum subliniază guvernul francez, reiese, dimpotrivă, din formularea acestuia că este suficient ca legea străină aplicabilă să fie discriminatorie prin conținutul său pentru a putea fi înlăturată de instanța unui stat membru participant.

76.

Apreciem că teza susținută de instanța de trimitere, precum și de domnul Mamisch și de guvernul german nu este sprijinită nici de cuprinsul considerentului (24) al Regulamentului nr. 1259/2010. Este posibil ca modul de redactare a considerentului respectiv în versiunea sa în limba germană să creeze confuzie, întrucât expresia introductivă „În anumite situații” este urmată în mod direct de termeni care înseamnă „în care legea aplicabilă […] nu acordă […] egalitate de acces la divorț sau la separarea de corp” ( 81 ). Cuvintele de legătură pe care le‑am subliniat ar putea conduce la ideea că trebuie analizate efectele concrete ale acestei legi în raport cu situația specifică a soților în cauză ( 82 ).

77.

Totuși, formularea adoptată în alte versiuni lingvistice este lipsită de o astfel de sursă de ambiguitate ( 83 ). Având în vedere aceste din urmă considerații, precum și ținând seama de lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 1259/2010 ( 84 ), considerăm că utilizarea expresiei introductive menționate face o simplă trimitere la situațiile care sunt descrise la articolul 10 pentru a defini cazurile acoperite de acesta, astfel cum a afirmat Comisia, și că aceasta nu poate fi înțeleasă ca reflectând voința legiuitorului de a limita aplicarea acestei dispoziții doar la divorțurile în care discriminarea avută în vedere s‑a produs in concreto.

78.

În orice caz, potrivit unei jurisprudențe constante, formularea utilizată într‑una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Astfel, necesitatea aplicării și, prin urmare, a interpretării uniforme a unui act al Uniunii exclude posibilitatea ca textul să fie privit în mod izolat. Prin urmare, în caz de neconcordanță între diferitele versiuni lingvistice ale unui text al dreptului Uniunii, domeniul de aplicare al dispoziției în cauză trebuie să fie apreciat în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte ( 85 ).

79.

Or, interpretarea pe care propunem Curții să o adopte este confirmată, în opinia noastră, în al doilea rând, de economia generală a Regulamentului nr. 1259/2010. Mai specific, articolul 10 din regulamentul menționat trebuie interpretat în lumina articolului 12 din acesta, care permite înlăturarea unei dispoziții a legii desemnate în temeiul acestui instrument atunci când aplicarea acesteia ar fi vădit incompatibilă cu ordinea publică a forului, precum și în lumina considerentului (25) al acestuia, care se referă la conținutul articolului 12 menționat ( 86 ).

80.

În această privință, domnul Mamisch și guvernul german susțin că, întrucât ar constitui o derogare de la normele care desemnează legea aplicabilă în principiu și o expresie specială a excepției generale de ordine publică menționate mai sus, articolul 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 ar trebui interpretat în mod strict, de unde ar reieși că existența unei discriminări ar trebui cercetată de la caz la caz, cel puțin în cadrul examinării validității unui divorț deja intervenit în străinătate ( 87 ).

81.

La rândul nostru, asemenea guvernelor maghiar și portughez, precum și Comisiei, apreciem că este inadecvată o interpretare restrictivă a domeniului de aplicare al articolului 10 din Regulamentul nr. 1259/2010, prin intermediul unei „reduceri teleologice”, potrivit termenilor utilizați de instanța de trimitere, care ar conduce la a impune ca legea străină să fie discriminatorie nu numai din cauza conținutului său, ci și din perspectiva efectelor sale concrete.

82.

O comparație atât a modului de redactare, cât și a spiritului acestor dispoziții demonstrează că articolul 10 nu poate fi privit ca o simplă variantă a rezervei de ordine publică prevăzute la articolul 12 din regulamentul menționat ( 88 ), chiar dacă aceste dispoziții sunt complementare ( 89 ). Astfel, articolul 10 este formulat în termeni mai largi, dat fiind că permite înlăturarea integrală a legii străine, iar nu numai înlăturarea „unei dispoziții” izolate care ar fi considerată incompatibilă cu ordinea publică a forului, astfel cum prevede articolul 12. Pe de altă parte, spre deosebire de articolul 12, care lasă instanțelor naționale libertatea de a aprecia în mod discreționar existența unei atingeri aduse ordinii publice, articolul 10 nu include o astfel de marjă de apreciere ( 90 ), ci tinde să se aplice în mod aproape automat, de îndată ce instanța sesizată constată că condițiile prevăzute de acesta sunt în mod efectiv îndeplinite ( 91 ).

83.

Preambulul Regulamentului nr. 1259/2010 susține această analiză, întrucât considerentul (25) precizează că instanța sesizată poate utiliza excepția prevăzută la articolul 12 pentru „a nu aplica o dispoziție a legii străine, atunci când aplicarea acesteia într‑un anumit caz ar fi vădit incompatibilă cu ordinea publică a instanței” ( 92 ), așadar având în vedere efectele concrete ale acestei legi în speță, în timp ce în considerentul (24) nu există o expresie echivalentă raportată la articolul 10 ( 93 ).

84.

În al treilea rând și mai ales, teza pe care o susținem corespunde, în opinia noastră, pe deplin finalității specifice a dispoziției a cărei interpretare este solicitată. Considerăm că articolul 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 urmărește să protejeze un drept atât de fundamental, și anume dreptul de a putea divorța în condiții egale pentru bărbați și femei, încât restrângerea sa nu este posibilă, nici măcar în temeiul legii aplicabile în principiu desfacerii căsătoriei, indiferent dacă această lege este desemnată prin voința persoanelor interesate sau ca efect al altor dispoziții ale regulamentului menționat ( 94 ). Dreptul la un tratament lipsit de orice discriminare, în special pe motive pe sex, constituie în mod efectiv, astfel cum subliniază guvernul portughez, unul dintre drepturile fundamentale consacrate atât de tratate, cât și la articolul 21 din cartă ( 95 ).

85.

Având în vedere considerentul (30) al Regulamentului nr. 1259/2010 ( 96 ) și lucrările care au condus la adoptarea acestui instrument ( 97 ), suntem de acord cu poziția guvernului maghiar și a Comisiei potrivit căreia legiuitorul Uniunii a considerat că discriminarea prevăzută la articolul 10 din acesta, și anume cea întemeiată pe apartenența soților la unul dintre sexe, este atât de gravă încât trebuie să conducă la respingerea absolută, fără nicio posibilitate de derogare de la caz la caz, a întregii legi care, în caz contrar, ar fi trebuit să fie aplicată ( 98 ). Această finalitate nu ar fi atinsă în cazul în care ar fi permis ca o lege străină discriminatorie să producă efecte pe teritoriul unui stat membru participant pentru motivul că soțul discriminat in abstracto nu ar fi fost lezat in concreto.

86.

Într‑o asemenea ipoteză, în al patrulea rând, realizarea obiectivelor urmărite de reglementarea din care face parte articolul 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 ar fi, în opinia noastră, periclitată. Astfel, reiese din cuprinsul considerentelor (9), (21), (22) și (29) că regulamentul menționat are drept scop să uniformizeze normele conflictuale în materia divorțului și a separării de corp pentru a consolida securitatea juridică, previzibilitatea și flexibilitatea, împiedicând în același timp riscul de forum shopping în procedurile de desfacere a căsătoriei cu caracter internațional, și, prin urmare, să faciliteze libera circulație a persoanelor în cadrul Uniunii ( 99 ). Or, în cazul în care aplicabilitatea derogării prevăzute la articolul 10 menționat ar depinde de o evaluare efectuată in concreto de către instanțele naționale competente, obiectivele generale menționate mai sus nu ar fi realizate, întrucât legea aplicabilă în final ar fi determinată după o analiză cazuistică, iar nu în mod sistemic, așadar sigur și previzibil.

87.

În sfârșit, interpretarea pe care o preconizăm răspunde unor considerații de ordin funcțional. În această privință, amintim că Regulamentul nr. 1259/2010 are în mod normal ca obiect desemnarea legii aplicabile divorțului în situațiile care implică un element de extraneitate, atunci când o instanță a unuia dintre statele membre participante este sesizată cu o cerere de divorț ( 100 ), iar nu cu o cerere de recunoaștere a unei decizii de divorț deja pronunțate, astfel cum rezultă în speță din punerea în aplicare a normelor dreptului german. Or, așa cum arată guvernul francez, în cadrul normal de aplicare a acestui instrument, prin ipoteză, divorțul nu a fost încă pronunțat sau constatat și va fi, așadar, în cea mai mare parte a timpului, dificil sau chiar imposibil să se stabilească, în acest stadiu prealabil, dacă aplicarea legii desemnate în temeiul articolului 5 sau al articolului 8 din acest regulament va avea in concreto un efect discriminatoriu în ceea ce privește accesul la divorț, din cauza apartenenței soțului la unul dintre sexe.

88.

În vederea soluționării acestei probleme, apreciem că este imposibil să se urmeze calea, sugerată de instanța de trimitere și de guvernul german, potrivit căreia ar putea fi adoptată o abordare specifică „cel puțin” atunci când instanța este sesizată, precum în litigiul principal, cu examinarea validității unui divorț deja pronunțat în străinătate, iar aceasta poate, așadar, să analizeze retrospectiv situația concretă. În opinia noastră, ținând seama de necesitatea de a interpreta această dispoziție a dreptului Uniunii în mod obiectiv, general și uniform ( 101 ), nu se poate admite modificarea interpretării articolului 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 după cum acțiunea privește o cerere de divorț, caz normal al aplicării acestui regulament, în care ar fi suficient să existe o discriminare abstractă, sau recunoașterea unei hotărâri de divorț, caz de aplicare a acestuia care rezultă din dreptul german și în care ar trebui constatată o discriminare concretă.

89.

În concluzie, în opinia noastră, trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare preliminară că articolul 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 trebuie interpretat în sensul că legea forului trebuie să se aplice în măsura în care legea străină care ar fi aplicabilă în temeiul articolului 5 sau al articolului 8 din acest regulament induce o discriminare in abstracto, având în vedere conținutul său, iar nu numai atunci când această lege cauzează o discriminare in concreto, având în vedere împrejurările speței.

90.

A treia întrebare este adresată numai în ipoteza în care Curtea ar statua, ca răspuns la cea de a doua întrebare, că trebuie reținută a doua cale avută în vedere de aceasta, și anume că intervenția derogatorie a lex fori în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 presupune ca aplicarea legii străine desemnate în principiu să fie discriminatorie pentru unul dintre soți în speță. Din moment ce propunem un răspuns contrar la cea de a doua întrebare, apreciem că nu va fi necesar ca Curtea să se pronunțe cu privire la a treia întrebare. Totuși, vom prezenta în subsidiar câteva observații cu privire la aceasta.

91.

Prin intermediul ultimei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă împrejurarea că soțul discriminat a consimțit la divorț, inclusiv sub forma acceptării unor plăți compensatorii, permite să nu se aplice, în acest caz, norma prevăzută la articolul 10 din Regulamentul nr. 1259/2010. Această instanță arată că, în prezența unui consimțământ legal constatat al soțului teoretic lezat ( 102 ), aceasta ar fi înclinată să nu aplice norma menționată, astfel încât ar rămâne aplicabilă legea desemnată potrivit articolului 5 sau articolului 8 din acest regulament. Aceasta adaugă, citând jurisprudența germană în acest sens, că în cazul aplicării legii siriene aceasta ar trebui apreciată, în situația concretă, în lumina ordinii publice germane.

92.

Guvernul german este de acord cu această analiză, întrucât consideră că, de la caz la caz, ar putea să nu existe o discriminare în sensul articolului 10 menționat atunci când soțul care este discriminat in abstracto de legea aplicabilă în temeiul celorlalte dispoziții ale Regulamentului nr. 1259/2010 a declarat că consimte la divorț, cu rezerva ca acest consimțământ să fi fost furnizat în mod liber și într‑o modalitate care să poată fi constatată indubitabil, aspect a cărui verificare ar reveni instanței de trimitere, având în vedere împrejurările speței ( 103 ). Domnul Mamisch a exprimat o opinie similară în ședință ( 104 ).

93.

În schimb, guvernele francez, maghiar și portughez, precum și Comisia susțin teza contrară, poziție pe care o împărtășim de asemenea, pentru următoarele motive.

94.

În primul rând, subliniem, asemenea Comisiei, că modul de redactare a articolului 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 nu cuprinde nicio rezervă care ar permite instanțelor statelor membre participante să înlăture excepția prevăzută la această dispoziție în cazul în care punerea în aplicare a legii străine aplicabile în principiu, care este prin ipoteză intrinsec discriminatorie, nu implică în practică niciun prejudiciu pentru soțul discriminat.

95.

În plus, reiese din formularea articolului 10 menționat, precum și din considerentul (24) al Regulamentului nr. 1259/2010 că factorul discriminatoriu care justifică aplicarea derogatorie a lex fori este lipsa unei „egalit[ăți] de acces la divorț sau la separarea de corp” ( 105 ). Guvernul francez evidențiază, în mod întemeiat, că nu trebuie confundate acceptarea de către un soț a consecințelor unei proceduri de divorț, pe de o parte, și acceptarea de către același soț a principiului divorțului, pe de altă parte ( 106 ). Or, considerăm că numai acest din urmă caz corespunde expresiei utilizate de dispozițiile menționate mai sus. În opinia noastră, această analiză este susținută de faptul că regulamentul menționat are vocația să acopere numai desfacerea căsătoriei în sine, cunoscând că acesta exclude în mod expres din domeniul său de aplicare implicațiile juridice care nu apar la începutul unei proceduri de divorț, ci mai degrabă în cursul sau chiar la finalul acesteia, cum ar fi consecințele referitoare la efectele patrimoniale ale căsătoriei sau obligațiile de întreținere ( 107 ).

96.

Astfel, considerăm că cea de a treia întrebare preliminară se întemeiază pe o premisă eronată, pentru motivul că evocă „faptul că soțul discriminat a consimțit la divorț – chiar și sub forma primirii unor plăți compensatorii” ( 108 ). Astfel, această formulă asimilează, în mod eronat, în opinia noastră, acceptarea dovedită a unuia dintre efectele divorțului ( 109 ) cu acceptarea presupusă a principiului divorțului însuși ( 110 ), în condițiile în care cele două evenimente menționate s‑au produs în etape diferite ale procedurii de divorț ( 111 ).

97.

În această privință, în litigiul principal, împrejurarea că doamna Sahyouni a contestat hotărârea prin care a fost admisă recunoașterea în Germania a divorțului pronunțat în Siria ( 112 ) ni se pare revelatoare pentru faptul că, în pofida documentului potrivit căruia aceasta a declarat că acceptă prestațiile compensatorii plătite de soțul său, nu a existat voința sa de a consimți la acest divorț în sine.

98.

În mod cert, aparține în principiu numai instanței sesizate cu acest litigiu sarcina de a se pronunța cu privire la aprecierea elementelor de ordin factual reprezentate de existența și de domeniul de aplicare al unui consimțământ eventual dat de o parte. Totuși, considerăm necesar să furnizăm acestei instanțe clarificări cu privire la elementele pe care ar trebui să le ia în considerare în cazul unei eventuale aplicări a articolului 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 ( 113 ).

99.

În orice caz, chiar presupunând că consimțământul la divorț al soției discriminate este admis de această instanță, o asemenea constatare nu poate conduce la înlăturarea normei de drept prevăzute la articolul menționat.

100.

Astfel, abordarea avută în vedere de instanța de trimitere în ultima sa întrebare preliminară nu este conformă, în al doilea rând, cu obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 1259/2010 și în special de articolul 10 din acesta.

101.

În această privință, Comisia afirmă, în observațiile sale scrise și orale, că norma care figurează la articolul 10 menționat îndeplinește o funcție de protecție în beneficiul soțului discriminat, întrucât este vorba despre partea aflată într‑o situație vulnerabilă, și că această funcție ar fi periclitată în cazul în care norma menționată ar avea un caracter facultativ. Ar exista, astfel, riscul ca această parte să accepte să renunțe la aplicarea legii forului, poate chiar fără a ști că aceasta îi este mai favorabilă ( 114 ).

102.

Reiese din lucrările pregătitoare care au condus la adoptarea Regulamentului nr. 1259/2010 că principiul autonomiei de voință a părților care este prevăzut de acest instrument a fost reglementat, prin instituirea unor garanții speciale, atât pentru a asigura respectarea „valoril[or] comune ale Uniunii Europene” ( 115 ), cât și în scopul protejării celui mai vulnerabil dintre soți ( 116 ). Or, dispoziția derogatorie prevăzută la articolul 10 ar fi privată de efect util și, prin urmare, obiectivele menționate mai sus nu ar fi realizate în cazul în care soția discriminată ar putea accepta să piardă posibilitatea de a beneficia de aceasta, consimțind să fie supusă unui divorț inegalitar, din cauza unei constrângeri exercitate de soțul său, datorită voinței sale personale de a ieși dintr‑o situație conflictuală sau ca urmare a simplei necunoașteri a drepturilor sale.

103.

În al treilea rând, un studiu al sistemului în care se înscrie articolul 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 susține interpretarea atât literală, cât și teleologică a cărei adoptare o propunem. Astfel, acest articol garantează prioritatea cerințelor pe care le conține atât asupra legii alese de soți în temeiul articolului 5 din regulamentul menționat, cât și asupra legii aplicabile în absența exprimării opțiunii acestora, în temeiul articolului 8. Astfel cum a arătat Comisia, articolul 10 se aplică din momentul în care condițiile obiective ale aplicării sale sunt îndeplinite și permite privilegierea legii forului chiar și atunci când legea discriminatorie a fost desemnată în mod expres de părți. Rezultă că normei prevăzute la articolul menționat, care se întemeiază pe respectarea unor valori considerate fundamentale, i‑a fost conferit un caracter imperativ și a fost, așadar, situată, prin voința legiuitorului Uniunii, în afara sferei libertății persoanelor respective de a dispune de drepturile lor ( 117 ).

104.

În consecință, apreciem că, dacă se dovedește că soțul care suferă o discriminare pe motive de sex – prin efectul legii aplicabile potrivit articolului 5 sau articolului 8 din Regulamentul nr. 1259/2010 – a consimțit la divorț, acest consimțământ nu poate conduce la înlăturarea intervenției legii forului în temeiul articolului 10 din regulamentul menționat în cazul în care condițiile prevăzute de acest din urmă articol sunt îndeplinite. Cu alte cuvinte, ar trebui, în opinia noastră, să fie dat un răspuns negativ la cea de a treia întrebare preliminară, în ipoteza în care Curtea s‑ar pronunța cu privire la această cerere formulată în subsidiar.

105.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania) după cum urmează: