HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

30 ianuarie 2018 ( *1 )

„Trimitere preliminară – Servicii în cadrul pieței interne – Directiva 2006/123/CE – Domeniu de aplicare – Articolul 2 alineatul (2) litera (c) – Excluderea serviciilor și a rețelelor de comunicații electronice – Articolul 4 punctul 1 – Noțiunea «serviciu» – Comerț cu amănuntul cu produse – Capitolul III – Libertatea de stabilire a prestatorilor – Aplicabilitate în situații pur interne – Articolul 15 – Cerințe care trebuie evaluate – Limită teritorială – Plan urbanistic zonal care interzice activitatea de comerț cu amănuntul cu produse nevoluminoase în zone geografice situate în afara centrului localității – Protecția mediului urban – Autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice – Directiva 2002/20/CE – Sarcini pecuniare legate de drepturile de a instala infrastructuri destinate unei rețele publice de comunicații electronice”

În cauzele conexate C‑360/15 și C‑31/16,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) (C‑360/15) și de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) (C‑31/16), prin deciziile din 5 iunie 2015 și din 13 ianuarie 2016, primite de Curte la 13 iulie 2015 și, respectiv, la 18 ianuarie 2016, în procedurile

College van Burgemeester en Wethouders van de gemeente Amersfoort

împotriva

X BV (C‑360/15),

și

Visser Vastgoed Beleggingen BV

împotriva

Raad van de gemeente Appingedam (C‑31/16),

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul A. Tizzano, vicepreședinte, doamna R. Silva de Lapuerta, domnii T. von Danwitz, J. L. da Cruz Vilaça (raportor), C. G. Fernlund și C. Vajda, președinți de cameră, domnul A. Arabadjiev, doamna C. Toader, domnii M. Safjan și D. Šváby, doamnele M. Berger și A. Prechal, domnii E. Jarašiūnas și S. Rodin, judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 14 februarie 2017,

luând în considerare observațiile prezentate:

pentru College van Burgemeester en Wethouders van de gemeente Amersfoort, de J. de Groot și de P. Fruytier, advocaten;

pentru Visser Vastgoed Beleggingen BV, de I. Haverkate, advocaat;

pentru X BV, de M. Robichon‑Lindenkamp, advocaat;

pentru Raad van de gemeente Appingedam, de H. Wessels, de H. Mulder, de J. Seerden, de R. Louwes și de H. Pot, în calitate de agenți;

pentru guvernul olandez, de M. H. S. Gijzen, de K. Bulterman și de J. Langer, în calitate de agenți;

pentru guvernul ceh, de T. Müller, de M. Smolek și de J. Vláčil, în calitate de agenți;

pentru guvernul german, de T. Henze și de K. Stranz, în calitate de agenți;

pentru Irlanda, de E. Creedon, de M. Browne, de G. Hodge și de A. Joyce, în calitate de agenți, asistați de N. Butler, SC, și de C. Keeling, BL;

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de C. Colelli și de P. Gentili, avvocati dello Stato;

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

pentru Comisia Europeană, de Tserepa‑Lacombe, de L. Malferrari și de F. Wilman, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 18 mai 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50), precum și a articolelor 34-36 TFUE și 49-55 TFUE.

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii, primul, între College van Burgemeester en Wethouders van de gemeente Amersfoort (Colegiul Primarului și al Aleșilor Locali din localitatea Amersfoort, Țările de Jos) (denumit în continuare „colegiul”), pe de o parte, și X BV, pe de altă parte, în legătură cu plata unor taxe („leges”) pentru instalarea unor cabluri din fibră optică pentru o rețea publică de comunicații electronice, iar al doilea, între Visser Vastgoed Beleggingen BV (denumită în continuare „Visser”), pe de o parte, și Raad van de gemeente Appingedam (Consiliul local din Appingedam, Țările de Jos), pe de altă parte, în legătură cu unele norme conținute într‑un plan urbanistic zonal în temeiul cărora anumite zone geografice situate în afara centrului localității sunt afectate exclusiv comerțului cu amănuntul cu produse voluminoase.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2002/21/CE

3

Articolul 1 din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (directivă‑cadru) (JO 2002, L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO 2009, L 337, p. 37) (denumită în continuare „Directiva‑cadru”), intitulat „Domeniul de aplicare și scopul”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă stabilește un cadru armonizat pentru reglementarea serviciilor de comunicații electronice, a rețelelor de comunicații electronice, a infrastructurilor și a serviciilor asociate, precum și a anumitor aspecte privind echipamentele terminale menite să faciliteze accesul utilizatorilor cu handicap. Directiva prevede atribuții ale autorităților naționale de reglementare și stabilește o serie de proceduri care să asigure o aplicare armonizată a cadrului de reglementare pe teritoriul [Uniunii].”

4

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

(g)

«autoritate națională de reglementare» înseamnă organismul sau organismele însărcinate de un stat membru cu oricare din sarcinile de reglementare desemnate în prezenta directivă sau în directivele speciale;

[…]”

5

Potrivit articolului 11 din această directivă, intitulat „Drepturi de trecere”:

„(1)   Statele membre se asigură că atunci când o autoritate competentă examinează:

o cerere de acordare a drepturilor de instalare a infrastructurilor pe, deasupra sau pe sub o proprietate publică sau privată unei întreprinderi autorizate să furnizeze rețele de comunicații publice sau

o cerere de acordare a drepturilor de instalare a infrastructurilor pe, deasupra sau pe sub o proprietate publică sau privată unei întreprinderi autorizate să furnizeze rețele de comunicații electronice altele decât cele destinate publicului,

autoritatea competentă:

acționează pe baza unor proceduri simple, eficiente, transparente și disponibile publicului, aplicate fără discriminare și fără întârziere și, în orice caz, ia decizia în termen de șase luni de la data cererii, cu excepția cazurilor de expropriere și

respectă principiile de transparență și nediscriminare atunci când impune condiții pentru obținerea unor astfel de drepturi.

[…]

(2)   Statele membre se asigură că, atunci când autoritățile publice centrale sau locale dețin proprietatea sau controlul asupra unor întreprinderi care operează rețele publice de comunicații electronice și/sau servicii de comunicații electronice accesibile publicului, există o separare structurală efectivă între funcția de acordare a drepturilor prevăzute la alineatul (1) și activitățile aferente proprietății sau controlului.

[…]”

6

Articolul 12 din aceeași directivă, intitulat „Colocarea și utilizarea în comun a elementelor de rețea și a infrastructurilor asociate de către furnizorii de rețele de comunicații electronice”, prevede la alineatele (1) și (4):

„(1)   Atunci când o întreprindere care furnizează rețele de comunicații electronice are dreptul conform dreptului intern de a instala infrastructuri pe, peste sau sub o proprietate publică sau privată sau poate profita de o procedură de expropriere sau de utilizare a proprietății, autoritățile naționale de reglementare pot impune, ținând pe deplin cont de principiul proporționalității, utilizarea în comun a acestor infrastructuri sau a acestei proprietăți, inclusiv a clădirilor, a intrărilor în clădiri, a cablajului clădirilor, a pilonilor, a antenelor, a turnurilor și a altor construcții de susținere, a canalelor, a tuburilor, a nișelor și a cutiilor de distribuție.

[…]

(4)   Statele membre se asigură că autoritățile naționale competente pot solicita întreprinderilor să ofere informațiile necesare, dacă acestea sunt solicitate de autoritățile competente, pentru a permite autorităților în cauză, în colaborare cu autoritățile naționale de reglementare, să stabilească un inventar detaliat al naturii, disponibilității și localizării geografice a infrastructurilor menționate la alineatul (1) și să le pună la dispoziția părților interesate.”

Directiva 2002/20/CE

7

Considerentul (1) al Directivei 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) (JO L 108, p. 21, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 183), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140 (denumită în continuare „Directiva privind autorizarea”), enunță:

„Rezultatul consultării publice privind revizuirea din 1999 a cadrului de reglementare pentru comunicații electronice, astfel cum este reflectat acesta în comunicarea Comisiei din 26 aprilie 2000, și concluziile raportate de Comisie în comunicările sale privind cel de al cincilea și cel de al șaselea raport privind punerea în aplicare a pachetului de reglementări din domeniul telecomunicațiilor au confirmat necesitatea existenței unei reglementări mai armonizate și mai puțin oneroase pentru accesul pe piața rețelelor și serviciilor de comunicații electronice pe întreg teritoriul [Uniunii].”

8

Articolul 1 din Directiva privind autorizarea, intitulat „Obiectivul și sfera de aplicare”, prevede:

„(1)   Scopul prezentei directive este de a realiza o piață internă în domeniul rețelelor și serviciilor de comunicații electronice, prin armonizarea și simplificarea normelor și a condițiilor de autorizare, în vederea facilitării furnizării acestora pe întreg teritoriul [Uniunii].

(2)   Prezenta directivă se aplică autorizațiilor pentru furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice.”

9

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (1):

„În sensul prezentei directive se aplică definițiile stabilite la articolul 2 din Directiva[‑cadru].”

10

Articolul 4 din Directiva privind autorizarea, intitulat „Lista drepturilor minime care decurg din autorizația generală”, prevede la alineatul (1):

„Întreprinderile autorizate în temeiul articolului 3 au dreptul:

(a)

să furnizeze rețele și servicii de comunicații electronice;

(b)

să li se ia în considerare cererea de acordare a drepturilor de instalare a infrastructurii în conformitate cu articolul 11 din Directiva[‑cadru].”

11

Potrivit articolului 12 din Directiva privind autorizarea, intitulat „Taxe administrative”:

„(1)   Orice taxă administrativă impusă întreprinderilor care furnizează un serviciu sau o rețea în cadrul autorizației generale sau cărora li s‑a acordat un drept de utilizare:

(a)

acoperă, în total, numai costurile administrative aferente gestionării, controlării și aplicării sistemului de autorizare generală, a drepturilor de utilizare și a obligațiilor specifice menționate la articolul 6 alineatul (2), care pot include costuri pentru cooperare, armonizare și standardizare internațională, analize de piață, monitorizarea conformității și alte controale de piață, precum și cheltuieli aferente lucrărilor de reglementare ce implică elaborarea și aplicarea legislației secundare și a deciziilor administrative, precum deciziile privind accesul și interconectarea și

(b)

este impusă fiecărei întreprinderi în mod obiectiv, transparent și proporțional, astfel încât să se reducă la maximum costurile administrative suplimentare și taxele inerente.

(2)   Atunci când autoritățile naționale de reglementare impun taxe administrative, acestea publică o prezentare anuală a costurilor administrative și a valorii totale a taxelor percepute. Ajustările necesare se efectuează luând în considerare diferența dintre valoarea totală a taxelor și costurile administrative.”

12

Conform articolului 13 din această directivă, intitulat „Taxele pentru drepturile de utilizare și drepturile de instalare a infrastructurii”:

„Statele membre pot permite autorității competente să impună taxe pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor sau pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private, care reflectă nevoia de a asigura utilizarea optimă a acestor resurse. Statele membre se asigură că aceste taxe sunt justificate în mod obiectiv, sunt transparente, nediscriminatorii și proporționale în ceea ce privește scopul în care sunt utilizate și iau în considerare obiectivele articolului 8 din Directiva[‑cadru].”

Directiva 2006/123

13

Considerentele (2), (5), (7), (9), (19), (20), (33), (40) și (76) ale Directivei 2006/123 au următorul cuprins:

„(2)

Pentru a promova creșterea economică și crearea de locuri de muncă în Uniunea Europeană este esențială o piață a serviciilor competitivă. […] O piață liberă care obligă statele membre să elimine restricțiile în calea circulației transfrontaliere a serviciilor, crescând totodată transparența și asigurând o mai bună informare a consumatorilor, ar oferi consumatorilor o posibilitate mai mare de a alege și servicii de calitate mai bună, la prețuri mai mici.

[…]

(5)

În consecință, este necesar să fie eliminate barierele din calea libertății de stabilire a prestatorilor în statele membre și barierele din calea liberei circulații a serviciilor între statele membre și să li se garanteze beneficiarilor și prestatorilor securitatea juridică necesară exercitării efective a acestor două libertăți fundamentale prevăzute de tratat. Întrucât barierele din calea pieței interne a serviciilor afectează atât operatorii care doresc să se stabilească în alte state membre, cât și pe cei care prestează un serviciu într‑un alt stat membru fără a fi stabiliți acolo, este necesar ca prestatorii să aibă posibilitatea să își dezvolte activitățile de servicii în cadrul pieței interne, fie prin stabilirea într‑un stat membru, fie utilizând libera circulație a serviciilor. Prestatorii ar trebui să poată alege între cele două libertăți în funcție de strategia lor de dezvoltare în fiecare stat membru.

[…]

(7)

Prezenta directivă stabilește un cadru juridic general de care beneficiază o mare varietate de servicii, luând în considerare trăsăturile specifice ale fiecărui tip de activitate sau ale fiecărei profesii și sistemul acestora de reglementare. Acest cadru se bazează pe o abordare dinamică și selectivă care constă în eliminarea cu prioritate a barierelor care pot fi eliminate rapid, iar în privința celorlalte, lansarea unui proces de evaluare, consultare și armonizare complementară a unor aspecte specifice, ceea ce va permite modernizarea progresivă și coordonată a sistemelor naționale de reglementare pentru activitățile de servicii, care este esențială pentru realizarea unei adevărate piețe interne a serviciilor până în anul 2010. Este necesar să se prevadă o combinație echilibrată de măsuri care să includă armonizarea focalizată, cooperarea administrativă, dispoziția privind libertatea de a presta servicii și încurajarea elaborării unor coduri de conduită cu privire la anumite aspecte. Această coordonare a regimurilor legislative naționale ar trebui să asigure un grad înalt de integrare juridică comunitară și un nivel înalt de protecție a obiectivelor de interes general, în special protecția consumatorilor, care este vitală pentru stabilirea încrederii între statele membre […]

[…]

(9)

Prezenta directivă se aplică numai cerințelor care afectează accesul sau exercitarea unei activități de servicii. În consecință, aceasta nu se aplică unor cerințe precum normele de circulație rutieră, normele privind amenajarea sau dezvoltarea teritoriului, amenajarea urbană și rurală, standarde privind construcțiile, precum și sancțiuni administrative impuse pentru nerespectarea acestor norme care nu reglementează sau nu afectează în mod specific activitatea de servicii, dar trebuie să fie respectate de către prestatori în desfășurarea activității lor economice, în același mod în care sunt respectate de către persoane acționând cu titlu privat.

[…]

(19)

Ținând cont de adoptarea în 2002 a unui pachet de instrumente legislative referitoare la rețelele și serviciile de comunicații electronice, precum și la resursele și serviciile asociate, care a stabilit un cadru de reglementare care facilitează accesul la aceste activități din cadrul pieței interne, în special prin eliminarea celor mai multe regimuri de autorizare individuală, este necesar să se excludă aspectele vizate de acele instrumente din domeniul de aplicare a prezentei directive.

(20)

Excluderea din domeniul de aplicare a prezentei directive a aspectelor legate de serviciile de comunicații electronice reglementate prin [Directiva‑cadru și prin Directiva privind autorizarea] ar trebui aplicată nu numai în ceea ce privește aspectele vizate în mod specific în aceste directive, ci și în ceea ce privește aspectele pentru care directivele oferă în mod explicit statelor membre posibilitatea de a adopta anumite măsuri la nivel național.

[…]

(33)

Serviciile reglementate de prezenta directivă vizează o gamă largă de activități într‑o continuă schimbare, inclusiv […] servicii prestate atât întreprinderilor, cât și consumatorilor, cum ar fi […] distribuție […]

[…]

(40)

Conceptul de «motive imperative de interes general» la care se face referire în anumite dispoziții din prezenta directivă […] cuprinde cel puțin următoarele justificări: […] protecția mediului și a mediului urban, inclusiv amenajarea teritoriului […]

[…]

(76)

Prezenta directivă nu vizează aplicarea articolelor [34-36 TFUE] cu privire la libera circulație a mărfurilor. Restricțiile interzise în temeiul dispoziției cu privire la libertatea de a presta servicii vizează cerințele aplicabile accesului la activitățile de servicii sau exercitării acestora, nu și cerințele aplicabile mărfurilor ca atare.”

14

Articolul 1 din Directiva 2006/123, intitulat „Obiect”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă stabilește dispoziții generale pentru facilitarea exercitării libertății de stabilire pentru prestatorii de servicii și a liberei circulații a serviciilor, menținând totodată un nivel ridicat al calității serviciilor.”

15

Potrivit articolului 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”:

„(1)   Prezenta directivă se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele activități:

[…]

(c)

serviciile și rețelele de comunicații electronice, precum și resursele și serviciile asociate, în ceea ce privește domeniile reglementate de [Directiva‑cadru și de Directiva privind autorizarea];

[…]

(j)

servicii sociale cu privire la locuințele sociale, servicii privind îngrijirea copiilor și ajutorul acordat familiilor sau persoanelor aflate în nevoie în mod permanent sau temporar, care sunt prestate de către stat, de către prestatori mandatați de stat sau de organizații de caritate recunoscute de stat.

[…]

(3)   Prezenta directivă nu se aplică în domeniul impozitării.”

16

Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2006/123, intitulat „Relația cu alte dispoziții ale dreptului [Uniunii]”, prevede:

„Statele membre aplică dispozițiile prezentei directive în conformitate cu normele din tratat cu privire la dreptul de stabilire și la libera circulație a serviciilor.”

17

Articolul 4 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive:

1.

«serviciu» înseamnă orice activitate economică independentă, prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, menționată la articolul [57 TFUE];

2.

«prestator» înseamnă orice persoană fizică resortisant al unui stat membru sau orice persoană juridică menționată la articolul [54 TFUE], stabilită într‑un stat membru, care oferă sau prestează un serviciu;

[…]

5.

«stabilire» înseamnă exercitarea efectivă de către prestator a unei activități economice prevăzute la articolul [49 TFUE], pentru o perioadă nedeterminată și cu ajutorul unei infrastructuri stabile de unde activitatea de prestare de servicii este asigurată în mod efectiv;

6.

«regim de autorizare» înseamnă orice procedură care obligă prestatorul sau beneficiarul să facă demersuri pe lângă autoritatea competentă în scopul obținerii unei decizii formale sau a unei decizii implicite referitoare la accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia;

7.

«cerință» înseamnă orice obligație, interdicție, condiție sau limită prevăzută în actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre sau care rezultă din jurisprudență, practici administrative, normele ordinelor profesionale sau normele colective ale asociațiilor profesionale sau ale altor organizații profesionale adoptate în exercitarea autonomiei lor juridice; normele stabilite prin convenții colective negociate de către partenerii sociali nu sunt în sine considerate cerințe în sensul prezentei directive;

8.

«motive imperative de interes general» înseamnă motive astfel recunoscute în jurisprudența Curții de Justiție, inclusiv următoarele motive: […] protecția mediului și a mediului urban […];

[…]”

18

Capitolul III din Directiva 2016/123, intitulat „Libertate de stabilire pentru prestatori”, reunește articolele 9-15 din această directivă.

19

Articolul 9 din directiva menționată, intitulat „Regimuri de autorizare”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre nu impun ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să se supună unui regim de autorizare decât în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

(a)

regimul de autorizare nu este discriminatoriu în ceea ce îl privește pe prestatorul în cauză;

(b)

nevoia de un regim de autorizare se justifică printr‑un motiv imperativ de interes general;

(c)

obiectivul urmărit nu poate fi atins printr‑o măsură mai puțin restrictivă, în special din cauză că un control a posteriori ar avea loc prea târziu pentru a fi în mod real eficient.”

20

Articolul 10 din aceeași directivă, intitulat „Condiții de acordare a autorizației”, prevede la alineatul (1):

„Regimurile de autorizare au la bază criterii care îngrădesc exercitarea competenței de apreciere a autorităților competente, pentru ca aceasta să nu fie utilizată într‑o manieră arbitrară.”

21

Articolul 13 din Directiva 2006/123, intitulat „Proceduri de autorizare”, prevede la alineatul (2):

„Procedurile și formalitățile de autorizare nu trebuie să fie disuasive și nici să complice sau să întârzie în mod inutil prestarea serviciului. Acestea trebuie să fie ușor accesibile și orice taxe care pot decurge pentru solicitanți din cererea lor trebuie să fie rezonabile și proporționale cu costul procedurilor de autorizare în cauză și să nu depășească costul procedurilor.”

22

Conform articolului 14 din Directiva 2006/123, intitulat „Cerințe interzise”:

„Statele membre nu condiționează accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de oricare din următoarele cerințe:

[…]

5.

aplicarea de la caz la caz a unui test economic care constă în supunerea acordării autorizației dovezii existenței unei nevoi economice sau a unei cereri a pieței, unei evaluări a efectelor economice potențiale sau curente a activității sau unei evaluări a adecvării activității în raport cu obiectivele planificării economice stabilite de autoritățile competente; această interdicție nu se referă la cerințele de planificare care nu vizează obiective economice, ci țin de motive imperative de interes general”.

23

Potrivit articolului 15 din această directivă, intitulat „Cerințe care trebuie evaluate”:

„(1)   Statele membre examinează dacă în cadrul sistemului lor juridic se impun oricare dintre cerințele menționate la alineatul (2) și se asigură că oricare astfel de cerințe sunt compatibile cu condițiile stabilite la alineatul (3). Statele membre își adaptează actele cu putere de lege și actele administrative în așa fel încât acestea să fie compatibile cu aceste condiții.

(2)   Statele membre examinează dacă sistemul lor juridic condiționează accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia de oricare dintre următoarele cerințe nediscriminatorii:

(a)

restricții cantitative sau teritoriale, în special sub forma limitărilor stabilite în funcție de populație sau a unei distanțe geografice minime între prestatori;

[…]

(3)   Statele membre verifică dacă cerințele menționate la alineatul (2) îndeplinesc următoarele condiții:

(a)

nediscriminare: cerințele nu trebuie să fie direct sau indirect discriminatorii în funcție de cetățenie sau naționalitate sau, în ceea ce privește societățile, în funcție de situarea sediului social;

(b)

necesitate: cerințele trebuie să fie justificate printr‑un motiv imperativ de interes general;

(c)

proporționalitate: cerințele trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit; acestea nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit și nu trebuie să fie posibilă înlocuirea acestor cerințe cu alte măsuri mai puțin restrictive care permit atingerea aceluiași rezultat.

[…]”

24

Capitolul IV din Directiva 2006/123, intitulat „Libera circulație a serviciilor”, regrupează articolele 16-23 din aceasta.

25

Articolul 16 din directiva menționată, intitulat „Libertatea de a presta servicii”, prevede la alineatul (1) primul paragraf:

„Statele membre respectă dreptul prestatorilor de a furniza servicii într‑un stat membru, altul decât cel în care sunt stabiliți.”

26

Articolul 18 din aceeași directivă, intitulat „Derogări în cazuri individuale”, prevede la alineatul (1):

„Prin derogare de la articolul 16 și doar în împrejurări excepționale, un stat membru poate să ia, împotriva unui prestator stabilit într‑un alt stat membru, măsuri cu privire la siguranța serviciilor.”

Dreptul neerlandez

Cauza C‑360/15

27

Articolul 5.2 alineatul 1 din Telecommunicatiewet (Legea privind telecomunicațiile) din 19 octombrie 1998 (Stb. 1998, nr. 610) prevede că, „[î]n scopul instalării unei rețele publice de comunicații electronice, titularii drepturilor asupra terenurilor din domeniul public sau administratorii unor asemenea terenuri trebuie să tolereze pozarea, întreținerea sau îndepărtarea unor cabluri în sau la suprafața solului aferent acestor terenuri”.

28

Articolul 5.4 din această lege prevede:

„1.   Operatorii unei rețele publice de comunicații electronice care intenționează să desfășoare lucrări de pozare, de întreținere sau de îndepărtare a unor cabluri în sau la suprafața solului aferent unor terenuri din domeniul public vor desfășura aceste lucrări numai:

a.

după ce au notificat această intenție în scris colegiului în circumscripția căruia sunt planificate lucrările respective și

b.

după ce au primit aprobarea colegiului în ceea ce privește locul, data și modul de executare a lucrărilor.

2.   În decizia de autorizare, colegiul poate prevedea respectarea unor condiții pentru motive privind ordinea publică, siguranța, prevenirea sau reducerea disconfortului, accesul la terenuri sau la clădiri, precum și gestiunea publică a subsolurilor.

3.   Aceste condiții se pot referi numai la:

a.

locul de desfășurare a lucrărilor;

b.

perioada de desfășurare a lucrărilor, în sensul că, sub rezerva unor motive imperative de interes general, precum cele prevăzute la alineatul 2, lucrările nu pot începe mai târziu de 12 luni de la eliberarea autorizației,

c.

modul de executare a lucrărilor,

d.

promovarea utilizării în comun a unor instalații,

e.

coordonarea lucrărilor planificate cu operatorii altor lucrări existente în sol.”

29

În temeiul articolului 229 alineatul 1 litera b) din Gemeentewet (Legea privind administrația locală), se pot percepe taxe pentru serviciile furnizate de administrația locală sau în numele acesteia.

30

Potrivit articolului 1 din Verordening leges 2010 (Regulamentul din 2010 privind taxele), adoptat de Consiliul local din Amersfoort, „«[t]axe» înseamnă drepturi colectate pentru utilizarea unor servicii prestate de sau în numele autorității administrative locale, enumerate în acest regulament și în tabelul referitor la tarife atașat”.

31

Articolul 19.1 din acest regulament prevede tariful aplicat pentru examinarea cererilor de autorizare vizate la articolul 5.4 din Legea privind telecomunicațiile.

Cauza C‑31/16

32

În conformitate cu articolul 3.1 alineatul 1 din Wet ruimtelijke ordening (Legea privind amenajarea teritoriului) din 20 octombrie 2006 (Stb. 2006, nr. 566), consiliul local întocmește, pentru ansamblul teritoriului localității, unul sau mai multe planuri urbanistice zonale care indică alocarea terenurilor vizate de plan și stabilesc norme în acest scop în interesul unei bune amenajări a teritoriului.

33

Potrivit articolului 18 alineatul 18.1 din planul urbanistic zonal întocmit de Consiliul local din Appingedam prin decizia din 19 iunie 2013, terenurile alocate pentru „comerțul cu amănuntul-2” sunt destinate doar comerțului cu amănuntul care are ca obiect mărfuri voluminoase.

34

În temeiul articolului 1 alineatul 1.128 punctul 2 din acest plan urbanistic zonal, prin „comerț cu amănuntul care are ca obiect mărfuri voluminoase” se înțelege „comerțul care, având în vedere caracterul voluminos al produselor vândute, nu mai poate fi inclus cu ușurință în centrele comerciale existente, mai precis […] comerțul cu amănuntul de automobile, de ambarcațiuni, de caravane și de corturi, de bucătării, de băi, de mobilă, de materiale de construcții, de mașini agricole, de articole de grădinărit, de articole pentru sportul ecvestru, de biciclete și de accesorii pentru automobile”.

35

Articolul 18 alineatul 18.1 din respectivul plan urbanistic zonal nu prevede posibilitatea de a se deroga de la normele stabilite prin acesta. Totuși, în temeiul articolului 2.12 alineatul 1 din Wet algemene bepalingen omgevingsrecht (Legea de stabilire a unor dispoziții generale privind dreptul mediului) din 6 noiembrie 2008 (Stb. 2008, nr. 496), orice persoană interesată poate solicita o „autorizație de mediu” care derogă de la planul urbanistic zonal.

Litigiile principale și întrebările preliminare

Cauza C‑360/15

36

După cum rezultă din decizia de trimitere, în temeiul unui contract încheiat în luna decembrie 2009 cu administrația locală din Amersfoort, X a primit sarcina construirii unei rețele din fibră optică în această localitate.

37

În acest scop, X a solicitat colegiului, pentru fiecare parte din traseul rețelei, o autorizație cu privire la locul, la data și la modul de executare a lucrărilor de excavare în vederea instalării unor cabluri din fibră optică, în conformitate cu articolul 5.4 alineatul 1 litera b din Legea privind telecomunicațiile.

38

În vederea examinării acestor cereri de autorizare, administrația locală din Amersfoort a solicitat X, în aplicarea Regulamentului din 2010 privind taxele, plata unor taxe în cuantum total de 149949 de euro.

39

X a introdus o acțiune în fața Rechtbank te Utrecht (Tribunalul din Utrecht, Țările de Jos) pentru a contesta cuantumul acestor taxe.

40

După respingerea acestei acțiuni, X a introdus apel în fața Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden (Curtea de Apel din Arnhem‑Leeuwarden, Țările de Jos). Prin hotărârea din 2 iulie 2013, această instanță a considerat mai întâi că litigiul privea articolul 12 din Directiva privind autorizarea, întrucât, pe de o parte, taxele solicitate X vizau servicii de comunicații electronice, iar, pe de altă parte, administrația locală din Amersfoort era o autoritate națională de reglementare (denumită în continuare „ANR”) în sensul Directivei‑cadru și al Directivei privind autorizarea. În continuare, ea a ajuns la concluzia că cuantumul acestor taxe depășea limita maximă prevăzută la articolul 12 din Directiva privind autorizarea, astfel încât solicitarea de plată a taxelor adresată X era nelegală.

41

Colegiul a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos). La rândul său, X a formulat un recurs incident.

42

În cadrul recursului principal se reproșează Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden (Curtea de Apel din Arnhem‑Leeuwarden) că a considerat că litigiul privea articolul 12 din Directiva privind autorizarea, deși administrația locală din Amersfoort nu fusese niciodată desemnată ca fiind o ANR în sensul Directivei‑cadru și al Directivei privind autorizarea.

43

Instanța de trimitere apreciază că această critică este întemeiată, având în vedere că în Țările de Jos pot fi calificate ca fiind ANR numai legiuitorul național, Kroon (Coroana, Țările de Jos), Minister van Economische Zaken (ministrul economiei, Țările de Jos) și Onafhankelijke Post en Telecommunicatie Autoriteit (Autoritatea autonomă de poștă și de telecomunicații, Țările de Jos), devenită, la 1 aprilie 2013, Autoriteit Consument en Markt (Autoritatea pentru consumatori și piață, Țările de Jos). Această instanță consideră, în consecință, că articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2006/123 nu poate fi invocat în raport cu articolul 12 din Directiva privind autorizarea.

44

Pe de altă parte, în cadrul recursului incident se reproșează Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden (Curtea de Apel din Arnhem‑Leeuwarden) că nu a ținut seama de articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2006/123.

45

În această privință, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă perceperea taxelor în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2006/123, având în vedere, în primul rând, că articolul 2 alineatul (3) din directiva menționată precizează că aceasta nu se aplică în domeniul impozitării, în al doilea rând, că situația în discuție în litigiul principal este o situație pur internă Regatului Țărilor de Jos, care nu prezintă niciun element de extraneitate, și, în al treilea rând, că autorizarea lucrărilor de excavare pare să facă obiectul reglementării referitoare la amenajarea zonelor urbane și rurale, mai precis al unui tip de reglementare ale cărei cerințe sunt excluse, potrivit considerentului (9) al aceleiași directive, din domeniul de aplicare al acesteia.

46

În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Articolul 2 alineatul (3) din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că această dispoziție se aplică perceperii de către un organism dintr‑un stat membru a unor taxe pentru examinarea unei cereri de autorizare referitoare la data, la locul și la modul de executare a unor lucrări de excavare aferente pozării de cabluri pentru o rețea publică de comunicații electronice?

2)

Capitolul III din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că se aplică și unor situații pur interne?

3)

Având în vedere considerentul (9) al Directivei 2006/123, aceasta trebuie interpretată în sensul că nu este aplicabilă unei reglementări naționale care impune că executarea unor lucrări de excavare planificate pentru pozarea, întreținerea și îndepărtarea unor cabluri pentru o rețea publică de comunicații electronice trebuie notificată colegiului, iar colegiul nu este autorizat să interzică lucrările notificate, ci este autorizat să impună condiții referitoare la locul, la data și la modul de executare a lucrărilor, precum și în ceea ce privește promovarea utilizării în comun a instalațiilor și coordonarea în privința lucrărilor cu operatorii altor lucrări de construcții aflate în sol?

4)

Articolul 4 alineatul (6) din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că această dispoziție se aplică unei decizii de autorizare care se referă la locul, la data și la modul de executare a unor lucrări de excavare pentru pozarea unor cabluri pentru o rețea publică de comunicații electronice, fără ca organismul vizat din statul membru respectiv să fie competent să interzică lucrările ca atare?

5)

a)

În cazul în care, având în vedere răspunsul la întrebările de mai sus, articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2006/123 se aplică în prezenta cauză, această dispoziție are efect direct?

b)

În cazul unui răspuns afirmativ la a cincea întrebare litera a), conform articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2006/123, costurile datorate pot fi calculate pe baza costurilor estimate ale tuturor procedurilor de autorizare, pe baza costurilor aferente tuturor cererilor de autorizare comparabile cu cele din prezenta cauză sau pe baza costurilor cererilor individuale?

c)

În cazul unui răspuns afirmativ la a cincea întrebare litera a), potrivit căror criterii cererilor concrete de autorizare trebuie să li se aloce costurile indirecte și cele fixe, în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2006/123?”

Cauza C‑31/16

47

După cum rezultă din decizia de trimitere, pe teritoriul localității Appingedam, în exteriorul zonei comerciale istorice din centrul orașului, există o zonă comercială în care sunt situate magazine care comercializează produse voluminoase, denumită Woonplein. În această zonă comercială se găsesc în special magazine de mobilă, de bucătării, de decorațiuni, de bricolaj, de materiale de construcții, de articole de grădinărit, de biciclete, de articole pentru sportul ecvestru, de automobile și de piese auto.

48

În temeiul articolului 18 din planul urbanistic zonal al localității Appingedam, Woonplein a fost afectată exclusiv comerțului cu amănuntul de produse voluminoase.

49

Visser, proprietara unor spații comerciale în Woonplein, dorește să închirieze unul dintre acestea societății Bristol BV, care exploatează un lanț de magazine de încălțăminte și de îmbrăcăminte în sistem de self‑service la prețuri de discount.

50

Visser a formulat o acțiune în fața Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) împotriva deciziei Consiliului local din Appingedam de stabilire a planului urbanistic zonal, în măsura în care acesta nu autorizează implantarea în Woonplein a magazinelor pentru vânzarea cu amănuntul a încălțămintei și a îmbrăcămintei. În susținerea acțiunii formulate, ea invocă în special încălcarea prin acest plan a articolelor 9 și 10 din Directiva 2006/123.

51

Consiliul local din Appingedam răspunde că unele considerații de amenajare a teritoriului justifică faptul că un magazin pentru vânzarea cu amănuntul a încălțămintei și a îmbrăcămintei nu poate fi plasat decât în centrul orașului. Mai precizează că această normă urmărește menținerea viabilității centrului orașului, garantarea bunei funcționări a centrului comercial situat în acest loc și evitarea pe cât posibil a situației în care unele spații din centrul orașului rămân neocupate.

52

În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Noțiunea «serviciu» prevăzută la articolul 4 punctul 1 din Directiva privind serviciile trebuie interpretată în sensul că comerțul cu amănuntul constând în vânzarea către consumatori a unor mărfuri cum ar fi articole de încălțăminte și îmbrăcăminte constituie un serviciu căruia i se aplică dispozițiile Directivei privind serviciile, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din această directivă?

2)

Prin intermediul reglementării în discuție se urmărește să nu se permită anumite forme de comerț cu amănuntul, precum vânzarea de articole de încălțăminte și de îmbrăcăminte, în afara centrului orașului în scopul de a menține viabilitatea centrului orașului și de a evita situația în care anumite spații rămân neocupate în zona urbană. Având în vedere considerentul (9) al Directivei privind serviciile, o reglementare care conține o asemenea normă nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive, întrucât astfel de norme trebuie considerate «norme privind […] amenajarea urbană și rurală, […] care nu reglementează sau nu afectează în mod specific activitatea de servicii, dar trebuie să fie respectate de către prestatori în desfășurarea activității lor economice, în același mod în care sunt respectate de către persoane acționând cu titlu privat»?

3)

Pentru a considera că este vorba despre o situație cu caracter transfrontalier, este suficient să nu se poată exclude nicidecum că o societate de comerț cu amănuntul dintr‑un alt stat membru s‑ar putea stabili la fața locului sau că beneficiarii serviciilor prestate de societatea de comerț cu amănuntul ar putea proveni dintr‑un alt stat membru sau este obligatoriu să existe indicii concrete în acest sens?

4)

Capitolul III (libertatea de stabilire) din Directiva privind serviciile se aplică situațiilor pur interne sau, pentru a aprecia dacă acest capitol este aplicabil, trebuie să se țină seama de jurisprudența Curții referitoare la dispozițiile tratatului privind libertatea de stabilire și libera circulație a serviciilor în situații pur interne?

5)

a)

O normă dintr‑un plan urbanistic zonal precum cea în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al noțiunii «cerință» în sensul articolului 4 punctul 7 și al articolului 14 punctul 5 din Directiva privind serviciile, iar nu în domeniul de aplicare al noțiunii «regim de autorizare» în sensul articolului 4 punctul 6, precum și al articolelor 9 și 10 din Directiva 2006/123?

b)

Articolul 14 punctul 5 din Directiva privind serviciile, în ipoteza în care o normă precum cea în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al noțiunii «cerință», sau articolele 9 și 10 din Directiva 2006/123, în ipoteza în care o normă precum cea în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al noțiunii «regim de autorizare», se opun adoptării de către o autoritate locală a unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal?

6)

O normă precum cea în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al articolelor 34-36 TFUE sau al articolelor 49-55 TFUE și, în caz afirmativ, excepțiile recunoscute de Curte se aplică, în măsura în care condițiile acestora sunt îndeplinite?”

53

Prin decizia președintelui Curții din 23 februarie 2016, cauzele C‑360/15 și C‑31/16 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

Cu privire la întrebările preliminare

Cauza C‑360/15

Cu privire la prima și la a treia întrebare

54

Prima și a treia întrebare, care trebuie analizate împreună, vizează în esență să se stabilească dacă, având în vedere articolul 2 alineatul (3) și considerentul (9) al Directivei 2006/123, aceasta este aplicabilă litigiului principal în prezenta cauză.

55

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții, împrejurarea că instanța de trimitere a limitat enunțul întrebărilor sale la interpretarea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes, C‑165/16, EU:C:2017:862, punctul 28 și jurisprudența citată).

56

În plus, Curtea, chemată să furnizeze un răspuns util instanței de trimitere, este competentă să îi dea indicații întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile scrise și orale care i‑au fost prezentate (Hotărârea din 1 octombrie 2015, Trijber și Harmsen, C‑340/14 și C‑341/14, EU:C:2015:641, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

57

În speță, din precizările conținute de cererea de decizie preliminară reiese că îndoielile instanței de trimitere care sunt subiacente celei dintâi și celei de a treia întrebări privesc întinderea domeniului de aplicare al Directivei 2006/123.

58

În această privință, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2006/123, aceasta se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru. Articolul 2 alineatul (2) din această directivă exclude însă o serie de activități din domeniul său de aplicare. Articolul 2 alineatul (3) din directiva menționată precizează în continuare că nu se aplică în domeniul impozitării.

59

Astfel, trebuie să se verifice în prealabil dacă litigiul principal nu se încadrează în una dintre excluderile vizate la articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2006/123.

60

În această privință, articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2006/123 prevede că aceasta nu se aplică nici serviciilor și rețelelor de comunicații electronice, nici resurselor și serviciilor asociate, în ceea ce privește domeniile reglementate printre altele de Directiva‑cadru și de Directiva privind autorizarea.

61

În plus, din considerentul (19) al Directivei 2006/123 rezultă că, „[ț]inând cont de adoptarea în 2002 a unui pachet de instrumente legislative referitoare la rețelele și serviciile de comunicații electronice, precum și la resursele și serviciile asociate, care a stabilit un cadru de reglementare care facilitează accesul la aceste activități din cadrul pieței interne”, legiuitorul Uniunii a intenționat „să excludă aspectele vizate de acele instrumente din domeniul de aplicare al [acestei] directive”.

62

Considerentul (20) al directivei menționate precizează, la rândul său, că excluderea din domeniul de aplicare al acesteia a aspectelor legate de serviciile de comunicații electronice reglementate printre altele prin Directiva‑cadru și prin Directiva privind autorizarea trebuie aplicată nu numai în ceea ce privește aspectele vizate în mod specific în aceste directive, ci și în ceea ce privește aspectele pentru care acestea oferă în mod explicit statelor membre posibilitatea de a adopta anumite măsuri la nivel național.

63

În speță, nu se contestă că X instalează rețele de comunicații electronice în sensul Directivei privind autorizarea. Instanța de trimitere pleacă totuși de la postulatul potrivit căruia cauza principală nu se încadrează într‑o materie guvernată de această directivă, mai precis de articolul 12, motiv pentru care, în opinia sa, excluderea prevăzută la articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2006/123 nu este aplicabilă. Ea consideră astfel că taxele administrative vizate la articolul 12 din Directiva privind autorizarea sunt cele care sunt impuse de o ANR. Or, administrația locală din Amersfoort nu ar avea această calitate.

64

În această privință, trebuie amintit că taxele administrative pe care statele membre le pot impune, în temeiul articolului 12 din Directiva privind autorizarea, întreprinderilor care furnizează rețele sau servicii de comunicații electronice în cadrul autorizației generale sau cărora li s‑a acordat un drept de utilizare, pentru a finanța activitățile ANR‑ului, trebuie să fie destinate să acopere, în total, numai costurile administrative aferente activităților menționate la articolul 12 alineatul (1) litera (a) din această directivă (Hotărârea din 28 iulie 2016, Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni, C‑240/15, EU:C:2016:608, punctul 45 și jurisprudența citată).

65

Or, din dosarul aflat la dispoziția Curții nu reiese că taxele solicitate X de către administrația locală din Amersfoort în cauza principală sunt destinate să acopere în total costurile administrative aferente uneia sau mai multor dintre activitățile respective.

66

Trebuie să se sublinieze însă că articolul 12 din Directiva privind autorizarea nu constituie unica dispoziție din această directivă referitoare la sarcinile pecuniare pe care statele membre le pot impune întreprinderilor care furnizează rețele sau servicii de comunicații electronice în cadrul directivei menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus, C‑454/13, EU:C:2015:819, punctele 19-24 și jurisprudența citată).

67

Astfel, în temeiul articolului 13 din Directiva privind autorizarea, statele membre pot permite autorității competente să impună taxe pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor sau pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private, care reflectă nevoia de a asigura utilizarea optimă a acestor resurse.

68

Din jurisprudența Curții referitoare la articolul 13 din Directiva privind autorizarea rezultă că termenii „infrastructuri” și „instalare” utilizați la acest articol desemnează infrastructurile fizice care permit furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice și, respectiv, instalarea acestora în mod fizic pe proprietățile publice sau private avute în vedere (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Base Company, C‑346/13, EU:C:2015:649, punctul 21 și jurisprudența citată).

69

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că, în temeiul articolului 5.2 alineatul 1 din Legea privind telecomunicațiile, în scopul instalării unei rețele publice de comunicații electronice, titularii drepturilor asupra terenurilor din domeniul public sau administratorii unor asemenea terenuri trebuie să tolereze pozarea, întreținerea sau îndepărtarea unor cabluri în sol sau la suprafața solului aferent acestor terenuri.

70

Pentru a putea exercita dreptul de a instala cabluri destinate unei rețele publice de comunicații electronice, care le este recunoscut de articolul 5.2 alineatul 1 menționat, furnizorii de rețele de comunicații electronice pot fi obligați la plata către autoritățile publice a unor taxe, precum cele a căror plată a fost solicitată X de autoritățile locale din Amersfoort în litigiul principal, în temeiul articolului 229 alineatul 1 litera b din Legea privind administrația locală și al Regulamentului din 2010 privind taxele, astfel încât să obțină autorizațiile necesare cu privire la locul, la data și la modul de executare a lucrărilor, în conformitate cu articolul 5.4 alineatul 1 litera b din Legea privind telecomunicațiile.

71

În acest context, trebuie să se considere că faptul generator al unor asemenea taxe este legat de dreptul întreprinderilor autorizate să furnizeze rețele de comunicații electronice de a instala infrastructură în sensul articolului 13 din Directiva privind autorizarea.

72

Faptul că autoritățile locale din Amersfoort nu constituie o ANR nici în sensul articolului 2 litera (g) din Directiva‑cadru, nici în baza trimiterii la articolul 2 alineatul (1) din Directiva privind autorizarea, în sensul acestei din urmă directive, nu exclude necesitatea ca taxele a căror plată s‑a solicitat X să fie examinate în lumina articolului 13 din Directiva privind autorizarea.

73

În acest sens, în conformitate cu textul articolului 13 din Directiva privind autorizarea și spre deosebire de articolul 12 din această directivă, posibilitatea de a impune taxe pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private aparține „autorității competente”, iar nu ANR.

74

În ceea ce privește contextul normativ în care se înscrie articolul 13 din Directiva privind autorizarea, trebuie să se sublinieze că textul acestei dispoziții corespunde în ceea ce privește autoritatea vizată celui al articolului 11 alineatul (1) din Directiva‑cadru, care se referă la situația în care „autoritatea competentă” examinează o cerere de acordare a drepturilor de instalare a infrastructurilor pe, deasupra sau pe sub o proprietate publică sau privată.

75

Articolul 11 alineatul (2) din Directiva‑cadru prevede că statele membre se asigură că, atunci când „autoritățile publice centrale sau locale” dețin proprietatea sau controlul asupra unor întreprinderi care operează rețele publice de comunicații electronice și/sau servicii de comunicații electronice accesibile publicului, există o separare structurală efectivă între „funcția de acordare a drepturilor prevăzute la [articolul 11 alineatul (1) din această directivă]” și activitățile aferente proprietății și controlului.

76

În plus, articolul 12 alineatul (4) din Directiva‑cadru prevede că „autoritățile naționale competente” trebuie să poată solicita întreprinderilor să ofere informațiile necesare pentru a permite autorităților în cauză, „în colaborare cu [ANR]‑urile”, să stabilească un inventar detaliat al naturii, al disponibilității și al localizării geografice ale infrastructurilor pe, deasupra sau pe sub o proprietate publică sau privată.

77

În ceea ce privește finalitatea Directivei privind autorizarea, trebuie arătat că, după cum rezultă din articolul 1 alineatul (1) interpretat în lumina considerentului (1), această directivă urmărește reducerea costurilor de acces pe piață în vederea facilitării furnizării rețelelor și serviciilor de telecomunicații electronice pe întreg teritoriul Uniunii.

78

În acest sens, nu rezultă nici din textul articolului 13 din Directiva privind autorizarea, nici din contextul normativ din care face parte acest articol, nici din finalitatea acestei directive că termenul „autoritate competentă” ar trebui înțeles că desemnează numai ANR‑ul, astfel încât sarcinile financiare impuse de o autoritate națională competentă diferită de o asemenea ANR nu ar trebui să fie examinate în lumina acestui articol 13.

79

Indiferent de situație, așa cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, în cadrul Directivei privind autorizarea, statele membre nu pot percepe alte taxe sau redevențe în legătură cu furnizarea unor rețele și servicii de comunicații electronice decât cele prevăzute de această directivă (Hotărârea din 4 septembrie 2014, Belgacom și Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 30 și jurisprudența citată). Prin urmare, sarcinile financiare pe care autoritățile naționale competente pot sau nu pot să le perceapă în legătură cu furnizarea unor asemenea rețele și servicii trebuie determinate din perspectiva acestei directive.

80

Din cele de mai sus rezultă că impunerea unor taxe al căror fapt generator este legat de dreptul întreprinderilor autorizate să furnizeze rețele și servicii de comunicații electronice de a instala cabluri pentru o rețea publică de comunicații electronice constituie o materie guvernată de Directiva privind autorizarea în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2006/123.

81

În aceste condiții, nu mai este necesară pronunțarea cu privire la interpretarea articolului 2 alineatul (3) și a considerentului (9) al Directivei 2006/123 în prezenta cauză.

82

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a treia întrebare că articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că aceasta nu se aplică unor taxe al căror fapt generator este legat de drepturile întreprinderilor autorizate să furnizeze rețele și servicii de comunicații electronice de a instala cabluri pentru o rețea publică de comunicații electronice.

Cu privire la a doua, la a patra și la a cincea întrebare

83

Din răspunsul dat la prima și la cea dea treia întrebare rezultă că Directiva 2006/123 nu își găsește aplicarea în cauza principală. În aceste condiții, nu este necesar să se răspundă la a doua, la a patra și la a cincea întrebare.

Cauza C‑31/16

Cu privire la prima întrebare

84

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 punctul 1 din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că activitatea de comerț cu amănuntul cu produse precum încălțămintea și îmbrăcămintea constituie un „serviciu” în vederea aplicării acestei directive.

85

Din cererea de decizie preliminară reiese că îndoielile instanței de trimitere în această privință sunt legate în principal de împrejurarea că, în Hotărârea din 26 mai 2005, Burmanjer și alții (C‑20/03, EU:C:2005:307, punctele 33-35), Curtea a considerat că un regim național de vânzare ambulantă referitor la condițiile necesare pentru comercializarea unui anumit tip de mărfuri face obiectul dispozițiilor Tratatului FUE care reglementează libera circulație a mărfurilor, iar nu al dispozițiilor referitoare la libera prestare a serviciilor.

86

Astfel cum s‑a arătat la punctul 58 din prezenta hotărâre, Directiva 2006/123 se aplică, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1), serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru, fiind excluse activitățile și materiile menționate la articolul 2 alineatele (2) și (3) din aceasta.

87

În plus, în conformitate cu articolul 4 punctul 1 din directiva respectivă, în sensul acesteia, „serviciu” înseamnă orice activitate economică independentă, prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, vizată la articolul 57 TFUE.

88

În speță, nu există nicio îndoială că activitatea de comerț cu amănuntul în discuție în litigiul principal, pe de o parte, constituie o activitate economică independentă prestată în schimbul unei remunerații și, pe de altă parte, nu face parte dintre activitățile excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2006/123 vizate la articolul 2 alineatele (2) și (3) din aceasta. În plus, activitățile cu caracter comercial sunt menționate expres la articolul 57 TFUE, în lista exemplificativă a prestațiilor definite de acest articol ca fiind servicii.

89

De asemenea, considerentul (33) al Directivei 2006/123 subliniază că serviciile reglementate de aceasta vizează o gamă largă de activități într‑o continuă schimbare și precizează în mod expres că printre aceste activități se numără serviciile prestate atât întreprinderilor, cât și consumatorilor, cum ar fi distribuția.

90

Întrucât cauza principală privește comerțul cu produse, trebuie să se sublinieze totodată că considerentul (76) al Directivei 2006/123, deși face vorbire despre raportul dintre aceasta și articolele 34-36 TFUE, referitoare la libera circulație a mărfurilor, se limitează să precizeze că restricțiile pe care le vizează directiva privesc cerințele aplicabile accesului la activitățile de servicii sau exercitării acestora, iar nu cerințele aplicabile mărfurilor ca atare. Or, astfel cum a subliniat Comisia, normele din planul urbanistic zonal în discuție în litigiul principal nu vizează mărfurile ca atare, ci condițiile de amplasare geografică a unor activități care privesc vânzarea unor produse determinate și, prin urmare, condițiile de acces la aceste activități.

91

În aceste condiții, trebuie să se considere că activitatea de comerț cu amănuntul cu produse precum încălțămintea și îmbrăcămintea se încadrează în noțiunea „serviciu” în sensul articolului 4 punctul 1 din această directivă.

92

Această interpretare nu poate fi repusă în discuție de jurisprudența Curții, citată de instanța de trimitere, referitoare la raportul dintre, pe de o parte, dispozițiile Tratatului FUE privind libera prestare a serviciilor și, pe de altă parte, dispozițiile care reglementează celelalte libertăți fundamentale garantate de tratatul menționat, jurisprudență care nu poate fi transpusă în cazul determinării domeniului de aplicare al Directivei 2006/123.

93

Astfel, a se admite, după cum propune guvernul neerlandez, că această directivă nu se aplică atunci când circumstanțele speței în discuție au legătură cu libertatea de stabilire ar crea, așa cum a subliniat avocatul general la punctul 76 din concluzii, riscul să se priveze de domeniul său de aplicare capitolul III din directiva respectivă, referitor la libertatea de stabilire a prestatorilor, și, prin urmare, să se lipsească de efectul ei util această directivă, deoarece ea urmărește eliminarea obstacolelor din calea exercitării libertății de stabilire.

94

În mod mai general, faptul că aplicabilitatea Directivei 2006/123 nu depinde de o analiză prealabilă a importanței aspectului legat de libera prestare a serviciilor în raport cu împrejurările proprii fiecărei cauze este de natură să contribuie la realizarea obiectivului de securitate juridică pe care această directivă urmărește să o garanteze, așa cum rezultă din considerentul (5) al acesteia.

95

O asemenea analiză ar prezenta, în plus, o complexitate deosebită în privința comerțului cu amănuntul cu produse, dat fiind că acest tip de comerț cuprinde la ora actuală, pe lângă actul juridic al vânzării, o gamă în continuă creștere de activități sau de servicii strâns legate între ele, care au ca obiect să determine consumatorul să încheie acest act mai degrabă cu un anume agent economic decât cu altul, să îl consilieze și să îl asiste cu ocazia actului respectiv sau să ofere servicii după vânzare, și care sunt susceptibile să varieze substanțial în funcție de comerciantul vizat.

96

Mai mult, examinarea simultană a unei măsuri naționale din perspectiva dispozițiilor Directivei 2006/123 și a dispozițiilor Tratatului FUE, în cazul în care ar fi imposibil să se determine dacă aspectele referitoare la libera prestare a serviciilor primează asupra celor inerente altor libertăți fundamentale, ar echivala cu introducerea unei examinări de la caz la caz în temeiul dreptului primar, repunând astfel în discuție armonizarea focalizată realizată de directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Rina Services și alții, C‑593/13, EU:C:2015:399, punctele 37 și 38).

97

Ținând seama de considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 4 punctul 1 din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că activitatea de comerț cu amănuntul cu produse constituie un „serviciu” în vederea aplicării acestei directive.

Cu privire la a patra întrebare

98

Prin intermediul celei de a patra întrebări, la care trebuie să se răspundă în al doilea rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile din capitolul III din Directiva 2006/123, referitor la libertatea de stabilire a prestatorilor, se aplică unei situații în care toate elementele relevante sunt limitate la interiorul unui singur stat membru.

99

În această privință trebuie să se sublinieze mai întâi că textul acestor dispoziții nu prevede nicio condiție referitoare la existența unui element de extraneitate. În special, articolul 9 alineatul (1), articolul 14 și articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2006/123, care privesc regimurile de autorizare, cerințele interzise și, respectiv, cerințele supuse evaluării, nu fac referire la niciun aspect transfrontalier.

100

În continuare, în ceea ce privește contextul în care se înscrie capitolul III din Directiva 2006/123, articolul 2 alineatul (1) din aceasta prevede în termeni generali, fără să facă distincție între activitățile de servicii care conțin un element de extraneitate și activitățile de servicii lipsite de orice element de această natură, că această directivă se aplică „serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru”.

101

De asemenea, articolul 4 punctul 2 și articolul 4 punctul 5 din Directiva 2006/123, care definesc noțiunile „prestator” și „stabilire”, nu fac referire la niciun element transfrontalier. Deși este adevărat că aceste dispoziții fac trimitere la articolele 54 și 49 TFUE, o asemenea trimitere este efectuată cu unicul scop de a preciza că noțiunile „persoană juridică” și „activități economice”, menționate la articolul 4 punctul 2 și la articolul 4 punctul 5 din această directivă, trebuie înțelese în lumina acelorași articole 54 și 49 TFUE.

102

În schimb, trebuie să se observe că, în ceea ce privește dispozițiile capitolului IV din Directiva 2006/123, referitor la libera circulație a serviciilor, legiuitorul Uniunii a avut grijă să precizeze în mai multe rânduri, în special la articolul 16 alineatul (1) și la articolul 18 alineatul (1) din directiva respectivă, că aceste dispoziții privesc dreptul prestatorilor „de a furniza servicii într‑un stat membru, altul decât cel în care sunt stabiliți” și vizează ipoteza „unui prestator stabilit într‑un alt stat membru”.

103

În sfârșit, interpretarea potrivit căreia dispozițiile din capitolul III din Directiva 2006/123 se aplică nu numai prestatorului care dorește să se stabilească în alt stat membru, ci și celui care dorește să se stabilească în propriul stat membru este conformă cu obiectivele urmărite de această directivă.

104

În această privință, trebuie să se arate că Directiva 2006/123, după cum rezultă din articolul 1 coroborat cu considerentele (2) și (5) ale acesteia, stabilește dispoziții generale prin care se urmărește eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire a prestatorilor în statele membre și a restricțiilor privind libera circulație a serviciilor între acestea din urmă, pentru a contribui la realizarea unei piețe interne a serviciilor libere și concurențiale (Hotărârea din 1 octombrie 2015, Trijber și Harmsen, C‑340/14 și C‑341/14, EU:C:2015:641, punctul 44).

105

Or, realizarea deplină a pieței interne a serviciilor necesită, înainte de toate, eliminarea obstacolelor cu care se confruntă prestatorii în calea stabilirii în statele membre, fie în propriul stat membru, fie în alt stat membru, și care sunt susceptibile să aducă atingere capacității acestora de a furniza servicii unor destinatari care se află în întreaga Uniune.

106

În vederea instituirii unei veritabile piețe interne a serviciilor, abordarea reținută de legiuitorul Uniunii în Directiva 2006/123 se bazează, după cum enunță considerentul (7), pe un cadru juridic general compus dintr‑o combinație de măsuri diverse destinate să asigure un grad înalt de integrare juridică în Uniune, în special printr‑o armonizare a unor aspecte precise din reglementarea activităților de servicii.

107

În consecință, cu riscul de a se aduce, în caz contrar, atingere efectului util al cadrului juridic specific pe care legiuitorul Uniunii a dorit să îl instituie prin adoptarea Directivei 2006/123, trebuie să se admită, contrar susținerilor din ședință ale guvernului german, că domeniul de aplicare al acestei directive este susceptibil să se extindă, dacă este cazul, dincolo de ceea ce prevăd în mod strict dispozițiile Tratatului FUE referitoare la libertatea de stabilire și la libera circulație a serviciilor, fără să se aducă atingere obligației statelor membre, întemeiată pe articolul 3 alineatul (3) din directiva menționată, de a aplica dispozițiile acesteia în conformitate cu normele din tratatul respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Rina Services și alții, C‑593/13, EU:C:2015:399, punctele 39 și 40).

108

Constatarea potrivit căreia dispozițiile capitolului III din Directiva 2006/123 se aplică și în situații pur interne este confirmată de asemenea de examinarea lucrărilor pregătitoare ale acestei directive. Astfel, din aceste lucrări reiese că nu au fost reținute propunerile de amendament depuse în cadrul dezbaterilor din Parlamentul European prin care se urmărea reformularea articolului 2 alineatul (1) din această directivă așa încât domeniul său de aplicare să fie limitat numai la situațiile cu caracter transfrontalier.

109

În ceea ce privește împrejurarea, invocată de guvernul neerlandez în ședință, că articolul 53 alineatul (1) și articolul 62 TFUE constituie temeiul juridic al Directivei 2006/123, trebuie subliniat că aceste dispoziții, spre deosebire în special de articolele 49 și 56 TFUE, care figurează însă în aceleași capitole 2 și 3 din titlul IV din partea a treia din Tratatul FUE, nu menționează niciun element de extraneitate. Așadar, nu se poate deduce că competența legiuitorului Uniunii de a adopta directive pentru a facilita accesul la activitățile independente și exercitarea acestora în temeiul articolului 53 alineatul (1) și al articolului 62 TFUE, cum este cazul Directivei 2006/123 în ceea ce privește activitățile de servicii, implică în mod necesar existența unui asemenea element.

110

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că dispozițiile capitolului III din Directiva 2006/123, referitor la libertatea de stabilire a prestatorilor, trebuie interpretate în sensul că se aplică și unei situații în care toate elementele relevante sunt limitate la interiorul unui singur stat membru.

Cu privire la a treia întrebare

111

Având în vedere răspunsul dat la a patra întrebare, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.

Cu privire la a doua și la a cincea întrebare

112

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a cincea întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere ridică în esență problema dacă articolul 9, articolul 10 și articolul 14 punctul 5 din Directiva 2006/123 coroborate cu articolul 4 punctele 6 și 7 și citite în lumina considerentului (9) trebuie să fie interpretate în sensul că se opun ca unele norme conținute într‑un plan urbanistic zonal al unei localități să interzică activitatea de comerț cu amănuntul cu produse nevoluminoase în zone geografice situate în afara centrului acestei localități.

113

Cu titlu introductiv, trebuie să se determine dacă o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal intră în noțiunea „regim de autorizare” sau în noțiunea „cerință”, definite la articolul 4 punctul 6 și, respectiv, la articolul 4 punctul 7 din Directiva 2006/123.

114

Potrivit articolului 4 punctul 6 din directiva menționată, „regim de autorizare” înseamnă, în sensul acesteia, „orice procedură care obligă prestatorul sau beneficiarul să facă demersuri pe lângă autoritatea competentă în scopul obținerii unei decizii formale sau a unei decizii implicite referitoare la accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia”.

115

Or, în speță, ținând seama de elementele de care dispune Curtea, rezultă că planul urbanistic zonal în discuție în litigiul principal nu intră în această noțiune. Astfel, deși acest plan oferă prestatorilor posibilitatea de a dezvolta anumite activități de comerț cu amănuntul în zone geografice determinate, o asemenea posibilitate nu rezultă dintr‑un act oficial obținut ca urmare a unui demers pe care acești prestatori ar fi fost obligați să îl efectueze în acest scop, ci din aprobarea de către Consiliul local din Appingedam a unor norme de aplicare generală care figurează în planul respectiv.

116

Această constatare nu poate fi repusă în discuție de faptul, evidențiat de instanța de trimitere, că orice persoană interesată poate fi în măsură, în temeiul altor dispoziții ale dreptului neerlandez care urmăresc finalități proprii, să participe la procedura administrativă referitoare la adoptarea unui plan urbanistic zonal, să introducă o cale de atac jurisdicțională împotriva acestuia din urmă sau să solicite o derogare de la planul respectiv sau o revizuire a acestuia.

117

Astfel, după cum subliniază Comisia, asemenea posibilități răspund cerințelor de bună administrare și de protecție juridică a persoanelor susceptibile să fie vizate de adoptarea unui plan urbanistic zonal.

118

Rezultă că articolele 9 și 10 din Directiva 2006/123, referitoare la regimurile de autorizare, nu sunt aplicabile unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal.

119

În ceea ce privește noțiunea „cerință”, acesta trebuie înțeleasă, în conformitate cu articolul 4 punctul 7 din directiva menționată, în sensul că vizează în special „orice obligație, interdicție, condiție sau limită prevăzută în actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre”.

120

În prezenta cauză nu se contestă că normele planului urbanistic zonal în discuție în litigiul principal au ca efect interzicerea activității de comerț cu amănuntul cu produse nevoluminoase, cum ar fi încălțămintea și îmbrăcămintea, într‑o zonă geografică situată în afara centrului localității Appingedam.

121

Instanța de trimitere arată însă că considerentul (9) al directivei precizează că aceasta „se aplică numai cerințelor care afectează accesul sau exercitarea unei activități de servicii”, ceea ce exclude, în consecință, „cerințe precum […] normele privind amenajarea sau dezvoltarea teritoriului, amenajarea urbană și rurală, […] precum și sancțiuni administrative impuse pentru nerespectarea acestor norme care nu reglementează sau nu afectează în mod specific activitatea de servicii, dar trebuie să fie respectate de către prestatori în desfășurarea activității lor economice, în același mod în care sunt respectate de către persoane acționând cu titlu privat”.

122

Trebuie precizat că acest considerent al Directivei 2006/123 se înscrie întru totul în cadrul juridic instituit prin această directivă, care, așa cum rezultă din cuprinsul punctelor 104-106 din prezenta hotărâre, urmărește să elimine restricțiile privind libertatea de stabilire a prestatorilor în statele membre și libera circulație a serviciilor între aceștia din urmă, cu scopul de a contribui la realizarea unei veritabile piețe interne a serviciilor.

123

Directiva 2006/123 nu are, așadar, vocația de a se aplica unor cerințe care nu pot fi considerate ca reprezentând asemenea restricții, din moment ce nu reglementează și nu afectează în mod specific accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia, dar care trebuie să fie respectate de prestatori în exercitarea activității lor economice la fel ca persoanele care acționează cu titlu privat.

124

Acestea fiind precizate, trebuie să se constate că normele în discuție în litigiul principal, chiar dacă urmăresc, după cum reiese din decizia de trimitere, să mențină viabilitatea centrului localității Appingedam și să evite situația în care unele spații rămân neocupate în zona urbană în cadrul unei politici de amenajare a teritoriului, au totuși ca obiect specific să determine zonele geografice în care se pot amplasa anumite activități de comerț cu amănuntul. Ele se adresează deci numai persoanelor care intenționează să dezvolte aceste activități în aceste zone geografice, cu excluderea persoanelor care acționează cu titlu privat.

125

Jurisprudența rezultată din Hotărârea din 8 mai 2013, Libert și alții (C‑197/11 și C‑203/11, EU:C:2013:288, punctele 103-107), citată în decizia de trimitere, nu se opune unei asemenea concluzii. Astfel, după ce a amintit, la punctul 104 din această hotărâre, considerentul (9) al Directivei 2006/123, Curtea a subliniat, la punctele 105 și 106 din hotărârea respectivă, că serviciile vizate de măsura examinată se încadrau expres în excluderea care viza, la articolul 2 alineatul (2) litera (j) din această directivă, serviciile sociale cu privire la locuințele sociale și a constatat, așadar, la punctul 107 din aceeași hotărâre, că directiva menționată nu era aplicabilă acelei măsuri.

126

În aceste condiții, conformitatea reglementării în discuție în litigiul principal cu Directiva 2006/123 trebuie să fie apreciată în lumina articolelor 14 și 15 din această directivă, referitoare la cerințele interzise sau supuse unei evaluări.

127

În ceea ce privește articolul 14 punctul 5 din Directiva 2006/123, la care face trimitere enunțul celei de a cincea întrebări, această dispoziție interzice statelor membre să condiționeze accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de „aplicarea de la caz la caz a unui test economic care constă în supunerea acordării autorizației dovezii existenței unei nevoi economice sau a unei cereri a pieței, unei evaluări a efectelor economice potențiale sau curente a activității sau unei evaluări a adecvării activității în raport cu obiectivele planificării economice stabilite de autoritățile competente”.

128

Or, nu reiese din niciun element aflat la dispoziția Curții că reglementarea în discuție în litigiul principal ar conține o asemenea cerință.

129

Cu toate acestea, trebuie amintit că statele membre sunt obligate, în temeiul articolului 15 alineatul (1) prima teză din Directiva 2006/123, să examineze dacă sistemul lor juridic prevede una sau mai multe dintre cerințele vizate la articolul 15 alineatul (2) din această directivă și, în cazul unui răspuns afirmativ, să se asigure că acestea sunt compatibile cu condițiile de nediscriminare, de necesitate și de proporționalitate prevăzute la articolul 15 alineatul (3) din directiva menționată. Potrivit articolului 15 alineatul (1) a doua teză din aceeași directivă, statele membre își adaptează actele cu putere de lege și actele administrative în așa fel încât acestea să fie compatibile cu aceste condiții.

130

În acest sens, trebuie arătat că acest articol 15 are efect direct în măsura în care, prin a doua teză a alineatului (1), pune în sarcina statelor membre o obligație necondiționată și suficient de precisă de a‑și adapta actele cu putere de lege și actele administrative pentru a deveni compatibile cu condițiile vizate la alineatul (3).

131

În speță, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 143 din concluzii, prin interzicerea unei activități de comerț cu amănuntul cu produse nevoluminoase într‑o zonă geografică situată în afara centrului localității Appingedam, reglementarea în discuție în litigiul principal conține una dintre cerințele vizate la articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2006/123, deoarece condiționează accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia de o limită teritorială, în sensul articolului 15 alineatul (2) litera (a) din această directivă.

132

După cum rezultă din cuprinsul punctului 129 din prezenta hotărâre, Directiva 2006/123 nu se opune ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să fie condiționată de respectarea unei asemenea limite teritoriale, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile de nediscriminare, de necesitate și de proporționalitate enunțate la articolul 15 alineatul (3).

133

Este de competența instanței de trimitere să aprecieze dacă această situație se regăsește în cauza principală.

134

Totuși, în ceea ce privește mai precis condiția de necesitate, astfel cum este definită la articolul 15 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2006/123, din decizia de trimitere rezultă că interdicția în discuție în litigiul principal urmărește să mențină viabilitatea centrului localității Appingedam și să evite situația în care unele spații rămân neocupate în zona urbană, în interesul unei bune amenajări a teritoriului.

135

Or, așa cum a arătat avocatul general la punctul 147 din concluzii, în conformitate cu articolul 4 punctul 8 din Directiva 2006/123 interpretat în lumina considerentului (40) al acesteia, un asemenea obiectiv de protecție a mediului urban este susceptibil să constituie un motiv imperativ de interes general, de natură să justifice o limită teritorială precum cea în discuție în litigiul principal.

136

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua și la a cincea întrebare că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2006/123 trebuie să fie interpretat în sensul că nu se opune ca norme conținute într‑un plan urbanistic zonal al unei localități să interzică activitatea de comerț cu amănuntul cu produse nevoluminoase în zone geografice situate în afara centrului acestei localități cu condiția să fie îndeplinite toate condițiile prevăzute la articolul 15 alineatul (3) din această directivă, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice.

Cu privire la a șasea întrebare

137

Având în vedere răspunsurile date la întrebările precedente, nu este necesar să se răspundă la a șasea întrebare, pe care instanța de trimitere a formulat‑o cu titlu subsidiar, în ipoteza în care Directiva 2006/123 nu s‑ar aplica cauzei principale.

Cu privire la cheltuielile de judecată

138

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

 

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

 

1)

Articolul 2 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne trebuie interpretat în sensul că aceasta nu se aplică unor taxe al căror fapt generator este legat de drepturile întreprinderilor autorizate să furnizeze rețele și servicii de comunicații electronice de a instala cabluri pentru o rețea publică de comunicații electronice.

 

2)

Articolul 4 punctul 1 din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că activitatea de comerț cu amănuntul cu produse constituie un „serviciu” în vederea aplicării acestei directive.

 

3)

Dispozițiile capitolului III din Directiva 2006/123, referitor la libertatea de stabilire a prestatorilor, trebuie interpretate în sensul că se aplică și unei situații în care toate elementele relevante sunt limitate la interiorul unui singur stat membru.

 

4)

Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca norme conținute într‑un plan urbanistic zonal al unei localități să interzică activitatea de comerț cu amănuntul cu produse nevoluminoase în zone geografice situate în afara centrului acestei localități cu condiția să fie îndeplinite toate condițiile prevăzute la articolul 15 alineatul (3) din această directivă, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice.

 

Semnături


( *1 ) Limba de procedură: neerlandeza.