—

pentru Granarolo SpA, de S. Dechelette‑Roy și de M. Agbo, avocats;

—

pentru Ambrosi Emmi France SA, de L. Pettiti, avocat;

—

pentru guvernul francez, de D. Colas, de F.‑X. Bréchot și de C. David, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de A. Lewis și de M. Wilderspin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 punctele 1 și 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74, denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Granarolo SpA, societate de drept italian, pe de o parte, și Ambrosi Emmi France SA (denumită în continuare „Ambrosi”), societate de drept francez, pe de altă parte, cu privire la o acțiune în despăgubire întemeiată pe ruperea intempestivă a unor relații comerciale de lungă durată.

3

Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I prevede:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”

4

Articolul 5 punctele 1 și 3 din acest regulament are următorul cuprins:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]

[…]”

5

Potrivit articolului L. 442‑6 din Codul comercial:

6

Din decizia de trimitere reiese că Ambrosi, cu sediul în Nisa (Franța), distribuia în Franța produsele alimentare fabricate de Granarolo, cu sediul în Bologna (Italia), de aproximativ 25 de ani, fără un contract‑cadru sau o clauză de exclusivitate.

7

Printr‑o scrisoare recomandată din 10 decembrie 2012, Granarolo a informat Ambrosi că, începând cu 1 ianuarie 2013, produsele sale urmau să fie distribuite în Franța și în Belgia de către o altă societate franceză.

8

Considerând că această scrisoare reprezenta o rupere intempestivă a relațiilor comerciale stabile, în sensul articolului L. 442‑6 din Codul comercial, care nu respecta un termen minim de preaviz care să țină seama de durata relației lor comerciale, Ambrosi a sesizat tribunal de commerce de Marseille (Tribunalul Comercial din Marsilia, Franța) cu o acțiune în despăgubire împotriva Granarolo, în temeiul dispoziției menționate.

9

Prin hotărârea din 29 iulie 2014, instanța amintită s‑a declarat competentă pentru motivul că acțiunea avea un caracter delictual, iar locul producerii prejudiciului, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, era situat la sediul Ambrosi, în Nisa.

10

Prin actul depus la 12 august 2014, Granarolo a formulat o cale de atac privind declarația de competență la cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța), în vederea contestării competenței teritoriale a tribunal de commerce de Marseille (Tribunalul Comercial din Marsilia), pentru motivul că acțiunea în discuție ținea de materia contractuală, în sensul Regulamentului Bruxelles I, al cărui articol 5 punctul 1 prevede, ca factor de legătură, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile potrivit contractelor succesive încheiate pentru fiecare livrare. Or, acest loc ar fi uzina din Bologna, în conformitate cu mențiunea „Ex works” („Franco Fabrică”) care figurează pe facturile întocmite de Granarolo și care corespunde unuia dintre termenii standardizați (Incoterms) stabiliți de Camera Internațională de Comerț în vederea precizării drepturilor și a obligațiilor părților în materia schimburilor comerciale internaționale.

11

Ambrosi susține, cu titlu principal, că instanțele franceze sunt competente, dat fiind că litigiul ține de materia delictuală și că locul faptei prejudiciabile se situează în Franța, unde sunt comercializate produsele alimentare ale Granarolo. Cu titlu subsidiar, această societate arată că nu s‑a demonstrat că toate contractele succesive au fost încheiate potrivit Incoterm „Ex works”.

12

Instanța de trimitere observă că, în ordinea juridică franceză, o acțiune precum acțiunea principală, întemeiată pe articolul L. 442-6 din Codul comercial, este o acțiune delictuală și citează în această privință mai multe hotărâri recente ale Cour de Cassation (Curtea de Casație, Franța).

13

Considerând totuși că noțiunile de materii „delictuală” și „contractuală”, în sensul Regulamentului Bruxelles I, sunt noțiuni autonome ale dreptului Uniunii, această instanță apreciază necesar să solicite Curții să se pronunțe în această privință.

14

În aceste condiții, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

15

Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I trebuie să fie interpretat în sensul că o acțiune în despăgubire întemeiată pe o rupere intempestivă a unor relații comerciale de lungă durată, precum acțiunea principală, ține de materia delictuală sau cvasidelictuală, în sensul dispoziției menționate.

16

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Regulamentul Bruxelles I vizează să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială prin norme de competență care să prezinte un mare grad de previzibilitate și urmărește astfel un obiectiv de securitate juridică care constă în consolidarea protecției juridice a persoanelor stabilite în Uniunea Europeană, permițând atât reclamantului să identifice cu ușurință instanța pe care o poate sesiza, cât și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi acționat în justiție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2009, Falco Privatstiftung și Rabitsch, C‑533/07, EU:C:2009:257, punctele 21 și 22).

17

Conform unei jurisprudențe constante a Curții, sistemul atribuirii de competențe comune prevăzute în capitolul II din Regulamentul Bruxelles I se întemeiază pe norma generală enunțată la articolul 2 alineatul (1) din acesta, potrivit căreia persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea părților, în fața instanțelor acelui stat. Capitolul II secțiunea 2 din Regulamentul Bruxelles I prevede un anumit număr de norme de competență speciale, printre care figurează cea de la articolul 5 punctul 3 din respectivul regulament, însă numai prin derogare de la această normă generală a competenței instanțelor de la domiciliul pârâtului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Zuid‑Chemie, C‑189/08, EU:C:2009:475, punctele 20 și 21, și Hotărârea din 18 iulie 2013, ÖFAB, C‑147/12, EU:C:2013:490, punctul 30).

18

Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că aceste norme de competență specială sunt de strictă interpretare, nefiind posibil ca interpretarea acestora să depășească ipotezele preconizate în mod expres prin regulamentul respectiv (Hotărârea din 18 iulie 2013, ÖFAB, C‑147/12, EU:C:2013:490, punctul 31).

19

Trebuie de asemenea amintit că termenii „materie contractuală” și „materie delictuală și cvasidelictuală”, în sensul punctului 1 litera (a) și, respectiv, al punctului 3 al articolului 5 din Regulamentul Bruxelles I, trebuie interpretați în mod autonom, prin referire în principal la sistemul și la obiectivele acestui regulament, pentru a se garanta aplicarea lui uniformă în toate statele membre. În consecință, aceștia nu pot fi înțeleși în sensul că ar face trimitere la calificarea pe care legea națională aplicabilă o dă raportului juridic în discuție în fața instanței naționale (Hotărârea din 13 martie 2014, Brogsitter, C‑548/12, EU:C:2014:148, punctul 18).

20

În ceea ce privește noțiunea „materie delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, aceasta cuprinde orice cerere care urmărește să pună în discuție răspunderea unui pârât și care nu decurge din „materi[a] contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 litera (a) din acest regulament (a se vedea Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa, C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 44 și jurisprudența citată).

21

Curtea a statuat deja că simpla împrejurare că una dintre părțile contractante introduce o acțiune în răspundere civilă împotriva celeilalte nu este suficientă pentru a se considera că această acțiune intră în sfera „materiei contractuale”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I. Această concluzie este valabilă doar dacă comportamentul reproșat poate fi considerat o neîndeplinire a obligațiilor contractuale, astfel cum acestea pot fi stabilite ținând seama de obiectul contractului (Hotărârea din 13 martie 2014, Brogsitter, C‑548/12, EU:C:2014:148, punctele 23 și 24).

22

Prin urmare, într‑o cauză precum cauza principală, în scopul de a determina natura acțiunii în răspundere civilă deduse judecății instanței naționale, se impune ca aceasta din urmă să verifice de la bun început dacă această acțiune are, independent de calificarea sa în dreptul național, o natură contractuală.

23

Trebuie să se arate că, într‑un număr mare de state membre, relațiile comerciale de lungă durată care au fost stabilite în lipsa unui contract scris pot, în principiu, să fie considerate ca ținând de o relație contractuală tacită, a cărei încălcare poate determina o răspundere contractuală.

24

În această privință, trebuie să se observe că, deși articolul 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I nu impune încheierea unui contract scris, identificarea unei obligații contractuale este totuși indispensabilă pentru aplicarea acestei dispoziții. Trebuie să se precizeze că o astfel de obligație poate fi considerată ca fiind născută în mod tacit, în special atunci când acest aspect rezultă din actele neechivoce care exprimă voința părților.

25

În cazul de față, revine, așadar, instanței naționale sarcina de a examina mai întâi dacă, în împrejurările speciale ale cauzei cu care este sesizată, relația comercială de lungă durată care a existat între părți se caracterizează prin existența unor obligații convenite tacit între acestea, în așa fel încât exista între ele o relație care poate fi calificată drept contractuală.

26

Existența unei astfel de relații tacite nu se prezumă totuși și trebuie, în consecință, să fie probată. Pe de altă parte, această probare trebuie să se întemeieze pe o serie de elemente concordante, printre care sunt susceptibile să figureze în special existența unor relații comerciale de lungă durată, buna‑credință între părți, regularitatea tranzacțiilor și evoluția lor în timp exprimată prin cantitate și prin valoare, eventualele acorduri asupra prețurilor facturate și/sau asupra reducerilor acordate, precum și corespondența schimbată.

27

Revine instanței de trimitere, prin raportare la o astfel de apreciere globală, sarcina de a verifica existența unei asemenea serii de elemente concordante pentru a decide dacă, chiar în lipsa unui contract scris, există, între aceste părți, o relație contractuală tacită.

28

Ținând seama de considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I trebuie să fie interpretat în sensul că o acțiune în despăgubire întemeiată pe o rupere intempestivă a unor relații comerciale de lungă durată, precum acțiunea principală, nu ține de materia delictuală și cvasidelictuală, în sensul acestui regulament, dacă exista între părți o relație contractuală tacită, aspect a cărui verificare intră în competența instanței de trimitere. Probarea existenței unei astfel de relații contractuale tacite trebuie să se întemeieze pe o serie de elemente concordante, printre care sunt susceptibile să figureze în special existența unor relații comerciale de lungă durată, buna‑credință între părți, regularitatea tranzacțiilor și evoluția lor în timp exprimată prin cantitate și prin valoare, eventualele acorduri asupra prețurilor facturate și/sau asupra reducerilor acordate, precum și corespondența schimbată.

29

Prin intermediul celei de a doua întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul Bruxelles I trebuie interpretat în sensul că relațiile comerciale de lungă durată precum cele în discuție în cauza principală trebuie calificate drept „contract de vânzare de mărfuri” sau mai degrabă drept „contract de prestare de servicii”, în sensul acestei dispoziții.

30

Cu titlu introductiv, trebuie precizat că factorii de legătură cu instanța competentă prevăzuți la articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul Bruxelles I sunt aplicabili doar în măsura în care instanța națională, sesizată cu litigiul survenit între părțile care au stabilit între ele relații comerciale de lungă durată, ar concluziona că aceste relații sunt întemeiate pe un „contract de vânzare de mărfuri” sau un „contract de prestare de servicii”, în sensul dispoziției menționate.

31

O astfel de calificare ar exclude aplicarea normei de competență prevăzute la litera (a) a respectivului articol 5 punctul 1 în cauza principală. Astfel, ținând seama de ierarhia stabilită între litera (a) și litera (b) de litera (c) a acestei dispoziții, norma de competență prevăzută la litera (a) nu are vocația de a interveni decât în mod alternativ și prin excludere în raport cu normele de competență care figurează la litera (b) menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctul 42).

32

Curtea a subliniat, în ceea ce privește locul de executare a obligațiilor care izvorăsc atât din contracte de vânzare de mărfuri, cât și din contracte de prestări servicii, că Regulamentul Bruxelles I definește, la articolul 5 punctul 1 litera (b), în mod autonom acest factor de legătură pentru a consolida obiectivele de unificare a normelor de competență judiciară și de previzibilitate (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctul 32).

33

Curtea a apreciat de asemenea că, în ceea ce privește contractele de vânzare de mărfuri și contractele de prestare de servicii, articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul Bruxelles I reține obligația caracteristică a acestor contracte drept factor de legătură cu instanța competentă (a se vedea Hotărârea din 25 februarie 2010, Car Trim, C‑381/08, EU:C:2010:90, punctul 31 și jurisprudența citată).

34

Prin urmare, un contract a cărui obligație caracteristică este livrarea unui bun trebuie să fie calificat drept „vânzare de mărfuri” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) prima liniuță din Regulamentul Bruxelles I (Hotărârea din 25 februarie 2010, Car Trim, C‑381/08, EU:C:2010:90, punctul 32).

35

O asemenea calificare se poate aplica unei relații comerciale de lungă durată între doi operatori economici, atunci când această relație se limitează la acorduri succesive având fiecare ca obiect livrarea și recuperarea de mărfuri. În schimb, ea nu corespunde economiei unui contract de distribuție tipic, caracterizat printr‑un acord‑cadru care are ca obiect un angajament de furnizare și de aprovizionare încheiat de doi operatori economici pentru viitor (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctul 36).

36

În cazul de față, dacă un eventual contract încheiat oral sau tacit ar fi calificat drept „vânzare de mărfuri”, ar reveni în continuare instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă mențiunea „Ex Works”, la care se face referire la punctul 10 din prezenta hotărâre, figurează într‑adevăr în mod sistematic în contractele succesive dintre părți. În caz afirmativ, va trebui să se considere că mărfurile erau livrate la uzina Granarolo în Italia, iar nu în Franța, la sediul Ambrosi.

37

Referitor la problema dacă un contract poate fi calificat drept „contract de prestare de servicii” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul Bruxelles I, trebuie amintit că Curtea a apreciat deja că noțiunea „servicii”, în sensul acestei dispoziții, presupune cel puțin ca partea care le prestează să efectueze o activitate determinată în schimbul unei remunerații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctul 37 și jurisprudența citată).

38

În ceea ce privește primul criteriu care figurează în această definiție, și anume existența unei activități, din jurisprudența Curții reiese că el impune îndeplinirea unor acte pozitive, cu excluderea unor simple abțineri. Astfel cum Curtea a statuat deja cu privire la o situație factuală în aparență destul de apropiată de cea din cauza principală, acest criteriu corespunde, în cazul unui contract care are ca obiect distribuția produselor uneia dintre părți de către cealaltă parte, prestației caracteristice furnizate de partea care, asigurând o asemenea distribuție, participă la dezvoltarea difuzării produselor în discuție.

39

Grație garanției de aprovizionare de care poate beneficia potrivit unui asemenea contract și, dacă este cazul, grație participării sale la strategia comercială a furnizorului, în special la operațiunile promoționale, elemente care trebuie apreciate de instanța națională, distribuitorul poate fi în măsură să ofere clienților servicii și avantaje pe care nu le poate oferi un simplu revânzător și, astfel, să cucerească, în beneficiul produselor furnizorului, o parte mai mare a pieței locale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctul 38 și jurisprudența citată).

40

În ceea ce privește al doilea criteriu, și anume remunerația acordată în schimbul unei activități, trebuie să se sublinieze că acesta nu poate fi înțeles în sensul strict al plății unei sume de bani. O asemenea restricție nu este de fapt nici impusă de modul foarte general în care este formulat articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul Bruxelles I, nici conformă obiectivelor de proximitate și de uniformizare pe care le urmărește această dispoziție (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctul 39).

41

În această privință, trebuie luat în considerare faptul că un contract de distribuție se întemeiază, în general, pe o selecționare a distribuitorilor de către furnizor. Această selecționare poate conferi distribuitorilor un avantaj concurențial prin faptul că numai ei vor avea dreptul să vândă produsele furnizorului pe un teritoriu determinat sau, cel puțin, prin faptul că un număr limitat de distribuitori vor beneficia de dreptul respectiv. În plus, un contract de distribuție prevede adesea un ajutor pentru distribuitori în materia accesului la suporturile de publicitate, a transmiterii unui know‑how prin intermediul unor acțiuni de formare sau chiar a unor facilități de plată. Toate aceste avantaje, a căror existență trebuie verificată de instanța de fond, reprezintă pentru distribuitori o valoare economică despre care se poate considera că reprezintă o remunerație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctul 40).

42

În consecință, un eventual contract de distribuție care cuprinde astfel de elemente tipice poate să fie calificat drept „contract de prestare de servicii” în sensul aplicării normei de competență cuprinse la articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul Bruxelles I (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctul 41).

43

Revine, în cazul de față, instanței de trimitere sarcina de a aprecia ansamblul împrejurărilor și al elementelor care caracterizează activitatea desfășurată în Franța de Ambrosi în vederea vânzării, pe piața acestui stat membru, a produselor Granarolo.

44

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul Bruxelles I trebuie să fie interpretat în sensul că relațiile comerciale de lungă durată precum cele din cauza principală trebuie să fie calificate drept „contract de vânzare de mărfuri” dacă obligația caracteristică a contractului în discuție este livrarea unui bun sau drept „contract de prestare de servicii” dacă această obligație este o prestare de servicii, aspect a cărui stabilire intră în competența instanței de trimitere.

45

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: