1. 

În prezenta cauză, Curtea este invitată din nou să examineze problema delicată a limitelor puterii de intervenție a statelor membre asupra stabilirii prețurilor furnizării de gaze naturale. Problema este delicată deoarece presupune realizarea unui acord între două cerințe care nu sunt lipsite de contradicții: pe de o parte, obiectivul explicit al Directivei 2009/73 ( 2 ) de a deschide piețele naționale în vederea realizării unei piețe interne în sectorul gazelor naturale complet deschise în Uniunea Europeană și, pe de altă parte, cerințele de serviciu public în interesul economic general, cu privire la care statele membre continuă să păstreze o marjă amplă de acțiune.

2. 

Întrebările adresate de Conseil d’État [Consiliul de Stat] francez prin prezenta trimitere preliminară se înscriu într‑un litigiu privind validitatea reglementării franceze referitoare la tarifele reglementate de vânzare a gazelor naturale. Această reglementare impune anumitor furnizori, printre care, în special, furnizorul istoric, să propună anumitor categorii de consumatori finali furnizarea de gaze naturale la tarife reglementate. Cu toate acestea, toți furnizorii, inclusiv cei vizați de tarifele reglementate, pot propune în mod liber oferte concurente tarifelor reglementate. Prin urmare, consumatorii care au dreptul la furnizarea cu preț reglementat pot alege între două tipuri de oferte, și anume ofertele la tarife reglementate, propuse numai de anumiți furnizori, și ofertele la prețul pieței, propuse de toți operatorii de pe piață.

3. 

Întrebările adresate de Conseil d’État urmăresc, în esență, să se stabilească dacă o reglementare de acest tip constituie, în sine, un obstacol în calea realizării unei piețe deschise și concurențiale a gazelor naturale, astfel cum prevede Directiva 2009/73 și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă urmărirea obiectivelor privind siguranța alimentării și coeziunea teritorială pot justifica eventual o intervenție de acest tip. Conseil d’État ridică, se asemenea, problema întemeierii unei astfel de intervenții a statului pe principiul acoperirii costurilor complete ale furnizorului istoric. Pentru a răspunde la aceste întrebări, Curtea, pe linia jurisprudenței sale anterioare și, în special, a cauzei în care a fost pronunțată Hotărârea sa fundamentală în cauza Federutility (C‑265/08, EU:C:2010:205), va trebui să găsească echilibrul just între toate interesele în cauză.

4.

Directiva 2009/73 face parte din „al treilea pachet privind energia” ( 3 ). Aceasta urmărește să instituie în Uniune o piață deschisă în totalitate, care permite tuturor consumatorilor să își aleagă liber furnizorii și tuturor furnizorilor să își livreze liber produsele clienților ( 4 ). În acest context, ea recunoaște totuși caracterul esențial al respectării cerințelor de serviciu public ( 5 ). Astfel, aceasta urmărește să stabilească standarde comune minime în această privință, care trebuie să fie respectate de toate statele membre, având în vedere obiectivele legate de protecția consumatorilor, siguranța alimentării, protecția mediului și niveluri echivalente de concurență în toate statele membre. Directiva recunoaște de asemenea că este important ca cerințele de serviciu public, care trebuie definite la nivel național, să poată fi interpretate la nivel național, având în vedere condițiile naționale și cu respectarea dreptului Uniunii ( 6 ).

5.

În conformitate cu această abordare, pe de o parte, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2009/73 prevede că, „[î]n baza organizării lor instituționale și cu respectarea principiului subsidiarității, statele membre se asigură că, fără a aduce atingere alineatului (2), întreprinderile din domeniul gazelor naturale funcționează în conformitate cu principiile prezentei directive, în vederea realizării unei piețe de gaze naturale concurențiale, sigure și durabile din punctul de vedere al protecției mediului, și se abțin de la orice discriminare în ceea ce privește drepturile sau obligațiile acestor întreprinderi”.

6.

Pe de altă parte, potrivit articolului 3 alineatul (2) din această directivă, „[l]uând pe deplin în considerare dispozițiile pertinente ale tratatului, în special [articolul 106 TFUE], statele membre pot impune întreprinderilor din sectorul gazelor naturale, în interesul economic general, obligații de serviciu public care pot fi legate de siguranță, inclusiv de siguranța alimentării, de regularitatea, calitatea și prețul furnizărilor, precum și de protecția mediului, inclusiv de eficiența energetică, energia din surse regenerabile și protecția climei. Aceste obligații sunt clar definite, transparente, nediscriminatorii și ușor de verificat și garantează întreprinderilor [din Uniune] din sectorul gazelor naturale accesul egal la consumatorii naționali. În ceea ce privește siguranța alimentării și gestionarea orientată către eficiență energetică și satisfacerea cererii, precum și în vederea realizării obiectivelor de protecție a mediului și privind energia din surse regenerabile menționate la prezentul alineat, statele membre pot pune în aplicare o planificare pe termen lung, luând în considerare posibilitatea accesului la sistem al terților”.

7.

În Franța, Codul energiei definește obiectivele politicii energetice. Aceasta are drept obiectiv garantarea independenței strategice a națiunii și favorizarea competitivității sale economice și, în special, asigurarea siguranței alimentării, menținerea unui preț al energiei competitiv și garantarea coeziunii sociale și teritoriale, asigurând accesul oricărei persoane la energie ( 7 ). Același cod prevede că obligațiile de serviciu public sunt încredințate furnizorilor de gaze naturale și privesc în special siguranța alimentării, precum și calitatea și prețul produselor și serviciilor furnizate ( 8 ).

8.

Articolul L. 410‑2 din Codul comercial exprimă principiul potrivit căruia, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel, prețurile bunurilor, produselor și serviciilor sunt stabilite în mod liber prin mecanismul concurenței. Al doilea paragraf al acestui articol permite totuși reglementarea prețurilor prin decret al Consiliului de Stat, în urma consultării Autorității din Domeniul Concurenței, „în sectoarele sau în zonele în care concurența prin prețuri este limitată fie din cauza situațiilor de monopol sau de dificultăți durabile de aprovizionare, fie din cauza actelor cu putere de lege și a actelor administrative”. Al treilea paragraf al aceleiași dispoziții prevede că „[d]ispozițiile primelor două paragrafe nu se opun ca guvernul să adopte, prin decret al Conseil d’État (Consiliul de stat), împotriva majorărilor sau a reducerilor excesive de prețuri, măsuri temporare motivate de o situație de criză, de circumstanțe excepționale, o calamitate publică sau o situație vădit anormală a pieței într‑un anumit sector. Decretul este adoptat în urma consultării Conseil national de la consommation (Consiliului Național al Consumului). Acesta prevede durata sa de valabilitate, care nu poate depăși șase luni”.

9.

În conformitate cu al doilea paragraf al articolului L. 410‑2 ( 9 ), articolele L. 445‑1-L. 445‑4 din Codul energiei prevăd tarife reglementate de vânzare a gazelor naturale. Normele de stabilire a acestor tarife sunt prevăzute de Decretul nr. 2009‑1603 din 18 decembrie 2009 (denumit în continuare „Decretul nr. 2009‑1603”), modificat prin Decretul nr. 2013‑400 din 16 mai 2013 (denumit în continuare „Decretul nr. 2013‑400”) ( 10 ). Acest din urmă decret este actul a cărui invaliditate este invocată în procedura națională.

10.

Regimul tarifelor reglementate de vânzare a gazelor naturale, astfel cum reiese din decizia de trimitere, prezintă următoarele caracteristici.

11.

În ceea ce privește, în primul rând, întreprinderile vizate de tarifele reglementate de vânzare a gazelor naturale, acestea sunt în număr limitat. Aceste tarife trebuie să fie practicate exclusiv de furnizorul istoric, și anume GDF Suez (denumit în prezent Engie), de 22 de întreprinderi locale de distribuție și de societatea Total Energie Gaz ( 11 ).

12.

În ceea ce privește, în al doilea rând, domeniul de aplicare ratione personae al acestor tarife, mai precis clienții care pot beneficia de acestea, în urma unei modificări legislative intervenite în anul 2014 ( 12 ), începând de la 1 ianuarie 2016, doar consumatorii domestici (inclusiv asociațiile de proprietari de apartamente în imobile cu mai multe apartamente care consumă mai puțin de 30000 kWh/an) și consumatorii finali care nu sunt domestici, care consumă mai puțin de 30000 kWh/an, rămân eligibili pentru vânzarea gazelor naturale la tarife reglementate.

13.

În ceea ce privește, în al treilea rând, criteriile de stabilire a tarifelor reglementate, această stabilire se întemeiază pe principiul acoperirii costurilor. Tarifele menționate sunt definite în funcție de caracteristicile intrinseci ale furnizărilor și de costurile legate de aceste furnizări și acoperă toate costurile respective, cu excluderea oricărei subvenții în favoarea clienților care și‑au exercitat dreptul de a opta pentru o ofertă la prețul pieței ( 13 ). Aceste tarife sunt calculate luându‑se în considerare costurile de aprovizionare și costurile care nu sunt legate de aprovizionare ale furnizorilor de gaze respectivi ( 14 ). Ele includ o parte variabilă legată de consumul efectiv și o parte fixă, calculată pornind de la costurile fixe de furnizare a gazelor naturale, putând ține seama și de cantitatea consumată, subscrisă sau rezervată de client, și de condițiile de utilizare, în special de repartizarea cantităților solicitate în cursul anului ( 15 ).

14.

În ceea ce privește, în al patrulea rând, procedura de stabilire a tarifelor reglementate, reiese din articolul L. 445‑2 din Codul energiei că deciziile cu privire la tarifele reglementate de vânzare a gazelor naturale sunt adoptate în comun de miniștrii economiei și energiei, în urma avizului Commission de régulation de l’énergie [Comisia de Reglementare a Energiei] (denumită în continuare „CRE”).

15.

Mai exact, reiese din articolul 4 din Decretul nr. 2009‑1603, astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 2013‑400, că două decrete ministeriale definesc, după avizul CRE, pe de o parte, pentru fiecare furnizor, o formulă tarifară care exprimă totalitatea costurilor de aprovizionare cu gaze naturale și, pe de altă parte, o metodologie de evaluare a costurilor care nu sunt legate de aprovizionare. Formula tarifară și costurile care nu sunt legate de aprovizionare permit stabilirea costului mediu al furnizării gazelor naturale, pornind de la care sunt stabilite tarifele reglementate de vânzare a acestora în funcție de modalitățile de transport ale clienților respectivi. CRE efectuează în fiecare an o analiză detaliată a totalității costurilor de aprovizionare cu gaze naturale și a costurilor care nu sunt legate de aprovizionare.

16.

Pentru fiecare furnizor, un decret al miniștrilor economiei și energiei adoptat după avizul CRE stabilește, în urma analizei detaliate transmise de aceasta, baremele tarifelor reglementate pornind, dacă este cazul, de la propunerile furnizorului ( 16 ). Aceste bareme sunt reexaminate și revizuite dacă este necesar, după avizul CRE și pornind, dacă este cazul, de la propunerile furnizorului, în funcție de evoluția formulei tarifare, precum și de evoluția costurilor care nu sunt legate de aprovizionare ( 17 ).

17.

În sfârșit, furnizorul respectiv modifică, cu o frecvență stabilită prin decret ministerial și cel mult o dată pe an, baremele tarifelor sale reglementate, repercutând variațiile costurilor de aprovizionare cu gaze naturale, astfel cum rezultă acestea din aplicarea formulei sale tarifare, sub rezerva opoziției prim‑ministrului în cazul creșterii excepționale a prețurilor produselor petroliere sau a prețurilor de pe piața gazelor naturale, asupra ultimei luni sau asupra unei perioade cumulate de trei luni ( 18 ).

18.

Prin cererea formulată la 17 iulie 2013, Association nationale des opérateurs détaillants en énergie [Asociația Națională a Comercianților cu Amănuntul din Domeniul Energiei] (ANODE) a introdus o acțiune la Conseil d’État solicitând anularea Decretului nr. 2013‑400 pentru abuz de putere. Prin cererea formulată, ANODE susține, între altele, că articolele L. 445‑1-L. 445‑4 din Codul energiei, puse în aplicare prin decretul a cărui anulare o solicită, încalcă obiectivele Directivei 2009/73.

19.

În cadrul acestui litigiu, Conseil d’État ridică, în primul rând, problema dacă o intervenție a statului asupra prețurilor cum este cea prevăzută de reglementarea franceză trebuie privită în sensul că determină stabilirea nivelului prețului furnizării de gaze naturale către consumatorul final, independent de mecanismul liber al pieței, și dacă aceasta constituie astfel, în sine, un obstacol în calea realizării unei piețe concurențiale a gazelor naturale, cu încălcarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2009/73.

20.

În cazul în care situația ar fi aceasta, Conseil d’État ridică, în al doilea rând, problema criteriilor în lumina cărora ar trebui apreciată compatibilitatea unei astfel de reglementări și, în special, dacă articolul 106 alineatul (2) TFUE coroborat cu articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/73 permite statelor membre să urmărească, prin instituirea unor prețuri reglementate, scopuri precum siguranța alimentării și coeziunea teritorială. Conseil d’État ridică, de asemenea, problema posibilității unei intervenții a statului asupra stabilirii prețurilor întemeiată pe principiul acoperirii costurilor complete ale furnizorului istoric și pe componentele costurilor care pot fi eventual luate în considerare la stabilirea tarifelor reglementate.

21.

În aceste condiții, Conseil d’État a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22.

Decizia de trimitere a fost primită la grefa Curții la 18 decembrie 2014. Au depus observații ANODE, Engie, guvernele francez, maghiar și polonez, precum și Comisia Europeană.

23.

Cele două întrebări preliminare ridică, în esență, problema compatibilității cu Directiva 2009/73 și cu articolul 106 alineatul (2) TFUE a unui regim privind tarife reglementate de vânzare a gazelor naturale, cum este cel existent în Franța, descris la punctele 7-17 din prezentele concluzii.

24.

În jurisprudența sa și, în special, în Hotărârea Federutility și alții (C‑265/08, EU:C:2010:205), Curtea a trasat deja cadrul analizei pentru aprecierea compatibilității cu dreptul Uniunii a unei intervenții a statului asupra prețurilor, în mod specific în sectorul gazelor naturale. În această hotărâre și în jurisprudența ulterioară ( 19 ), Curtea a furnizat mai multe indicații privind criteriile pe baza cărora trebuie să se întemeieze o astfel de apreciere. Prin urmare, întrebările adresate de Conseil d’État trebuie analizate pe linia acestei jurisprudențe.

25.

Instanța de trimitere are îndoieli, mai întâi, cu privire la aspectul dacă o intervenție a statului asupra prețurilor gazelor naturale, cum este cea prevăzută de reglementarea franceză în discuție, constituie, în sine, un obstacol în calea realizării unei piețe concurențiale a gazelor naturale, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2009/73.

26.

Instanța de trimitere evidențiază, în special, că reglementarea franceză se caracterizează, în primul rând, prin faptul că prețurile reglementate nu sunt impuse tuturor furnizorilor de gaze, ci numai unora dintre aceștia și, în special, așa‑numitului furnizor istoric, în al doilea rând, prin faptul că reglementarea menționată nu împiedică nici pe furnizorii vizați de tarifele reglementate, nici pe ceilalți furnizori să propună tuturor consumatorilor oferte la prețuri inferioare tarifelor reglementate și, în al treilea rând, prin faptul că această reglementare este întemeiată pe principiul acoperirii costurilor. Potrivit afirmațiilor instanței de trimitere, această din urmă caracteristică ar fi permis să se împiedice practicarea de către acest operator a unor prețuri reduse în mod abuziv.

27.

În această privință, trebuie arătat că reiese din jurisprudența Curții că, deși nu rezultă din nicio dispoziție a Directivei 2009/73 ( 20 ) că prețul furnizării de gaze naturale ar trebui să fie stabilit doar prin mecanismul ofertei și al cererii, această cerință rezultă din însăși finalitatea și din structura generală a directivei menționate care, astfel cum reiese din mai multe dintre considerentele ( 21 ) și dintre dispozițiile sale ( 22 ), are drept obiectiv realizarea unei piețe interne a gazelor naturale complet și efectiv deschise și concurențiale, în cadrul căreia toți consumatorii își pot alege liber furnizorii, iar furnizorii își pot livra în mod liber produsele clienților ( 23 ).

28.

În plus, trebuie arătat că, în Hotărârea Federutility și alții (C‑265/08, EU:C:2010:205), Curtea a calificat o măsură de intervenție publică asupra prețurilor de vânzare a gazelor naturale drept o măsură care, „prin însăși natura sa, constituie un obstacol în calea realizării unei piețe interne a gazelor operaționale” ( 24 ).

29.

În speță, reglementarea franceză în discuție prevede o intervenție a statului care constă, în esență, în a impune anumitor întreprinderi să vândă pe piață anumitor categorii de clienți gaze naturale la prețuri care rezultă dintr‑un calcul efectuat în funcție de criterii și utilizând bareme stabilite de autoritățile publice.

30.

Astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, tarifele stabilite în conformitate cu această reglementare constituie prețuri reglementate care nu rezultă în niciun caz în mod liber din mecanismul ofertei și al cererii de pe piață. Dimpotrivă, aceste tarife sunt stabilite pe baza unor criterii impuse de autoritățile publice și se află, așadar, în afara dinamicii forțelor de pe piață.

31.

Or, o măsură care impune oferirea unui produs sau a unui serviciu pe piață la un preț determinat influențează în mod necesar libertatea întreprinderilor vizate de a acționa pe piața respectivă și, astfel, procesul concurențial care se desfășoară pe această piață. Deși gradul de impact al unei astfel de măsuri asupra pieței depinde de întinderea sa subiectivă și obiectivă, aceasta nu afectează constatarea că o astfel de măsură, prin faptul că aduce atingere procesului concurențial, este, prin însăși natura sa, contrară obiectivului realizării unei piețe deschise și concurențiale, această constatare fiind în mod evident independentă de împrejurarea că măsura își poate găsi eventual justificarea în cadrul legal în vigoare.

32.

În speță, este adevărat, astfel cum arată atât instanța de trimitere, cât și Republica Franceză, că mai multe elemente diferențiază reglementarea franceză în discuție în prezenta cauză de reglementarea italiană aflată la originea cauzei în care a fost pronunțată Hotărârea Federutility (C‑265/08, EU:C:2010:205), care prevedea stabilirea unui preț de referință pe care toți furnizorii de gaze naturale trebuiau să îl includă în ofertele lor comerciale.

33.

Totuși, niciuna dintre caracteristicile reglementării în discuție în prezenta cauză, evidențiate de instanța de trimitere și menționate la punctul 26 din prezentele concluzii, nu ar putea invalida constatarea că o stabilire a tarifelor impusă de autoritățile publice afectează în mod necesar mecanismul concurențial și că, în consecință, o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal este incompatibilă cu obiectivul realizării unei piețe a gazelor naturale deschise și concurențiale prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2009/73.

34.

Astfel, în primul rând, împrejurarea că regimul francez privind tarifele reglementate impune obligația de a oferi gazele naturale pe piață la un preț determinat exclusiv anumitor operatori de pe piață nu afectează constatarea că, în măsura în care limitează libertatea de acțiune a întreprinderilor menționate pe piață, aceasta afectează procesul concurențial care se desfășoară pe piața respectivă. O astfel de reglementare aduce atingere egalității operatorilor de pe piață și este în mod vădit contrară cerinței, indicată în considerentul (3) al Directivei 2009/73 și în jurisprudența menționată la punctul 27 din prezentele concluzii, ca toți operatorii să își poată livra liber produsele clienților.

35.

În al doilea rând, din aceeași perspectivă, faptul că întreprinderile vizate de tarifele reglementate pot de asemenea să își stabilească în mod liber ofertele pe piață nu poate în niciun caz să pună în discuție constatarea că intervenția statală în cauză afectează mecanismul concurenței pe piață. Astfel, fără a aduce atingere acestei posibilități, ca urmare a intervenției statului, există în mod necesar două segmente pe piață, și anume un segment „reglementat” ‐ care, de altfel, are o dimensiune foarte importantă ( 25 ) în sectorul gazelor naturale din Franța ‐ în care prețurile produsului sau ale serviciului sunt stabilite în afara mecanismului concurenței, și un segment liber. O astfel de împărțire a pieței este, în sine, incompatibilă cu ideea unei piețe interne a gazelor naturale complet și efectiv deschise și concurențiale. În această privință, afirmația guvernului francez, reiterată de instanța de trimitere, potrivit căreia tarifele reglementate joacă în practică rolul unui plafon de referință pentru stabilirea prețurilor ofertelor propuse de ceilalți furnizori, dovedește că aceste tarife au un impact concret asupra pieței.

36.

În al treilea rând, nici faptul că stabilirea tarifelor reglementate este întemeiată pe principiul acoperirii costurilor nu poate modifica constatarea potrivit căreia tarifele reglementate afectează concurența. Astfel, considerăm că această caracteristică, departe de a avea un efect favorabil concurenței, are mai degrabă efectul de a oferi furnizorilor vizați un fel de garanție în sensul că, prin intermediul tarifelor reglementate, vor fi în măsură să își recupereze integral costurile, cel puțin în ceea ce privește clientela care va utiliza aceste tarife. Or, trebuie să se constate că ceilalți furnizori nu beneficiază de o garanție analogă, ceea ce constituie în mod neîndoielnic un dezavantaj concurențial care este determinat de existența acestei reglementări.

37.

În ceea ce privește, în sfârșit, aprecierea instanței de trimitere potrivit căreia tarifele reglementate ar fi împiedicat practicarea de către operatorul dominant a unor prețuri reduse în mod abuziv, considerăm că aceasta nu este relevantă pentru aprecierea impactului concurențial al acestor tarife, o astfel de practică fiind deja interzisă prin reglementarea privind abuzul de poziție dominantă și, în mod specific, prin articolul 102 TFUE.

38.

În concluzie, considerăm că intervenția unui stat membru care constă în a impune anumitor furnizori, printre care furnizorul istoric, să propună consumatorului final furnizarea de gaze naturale la tarife reglementate, dar care nu se opune propunerii unor oferte concurente, la prețuri inferioare acestor tarife, de către toți furnizorii de pe piață constituie, în sine, un obstacol în calea realizării unei piețe de gaze naturale concurențiale menționate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2009/73.

39.

Reiese din jurisprudența Curții că, deși o intervenție a statului asupra stabilirii prețului furnizării de gaze naturale către consumatorul final constituie un obstacol în calea realizării unei piețe concurențiale a gazelor naturale, această intervenție poate fi totuși admisă în cadrul Directivei 2009/73, sub rezerva îndeplinirii condițiilor pe care le prevede ( 26 ).

40.

Astfel, potrivit considerentelor (43) și (44), pe lângă obiectivul creării unei piețe interne deschise și concurențiale în sectorul gazelor naturale, Directiva 2009/73 are de asemenea drept obiective să garanteze că serviciul public este menținut la un „nivel ridicat”, să protejeze consumatorul final și să asigure siguranța aprovizionării. Pentru a răspunde acestor din urmă obiective, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2009/73 prevede că acesta se aplică „fără a aduce atingere” alineatului (2) al aceluiași articol.

41.

Reiese din jurisprudența Curții că, în lumina acestei din urmă dispoziții ( 27 ), precum și a articolului 106 TFUE menționat de aceasta ( 28 ), o intervenție a unui stat membru asupra stabilirii prețului furnizării de gaze naturale este admisibilă doar dacă sunt respectate trei condiții. În primul rând, intervenția trebuie să urmărească un obiectiv de interes economic general, în al doilea rând, aceasta trebuie să respecte principiul proporționalității și, în al treilea rând, trebuie să prevadă obligații de serviciu public clar definite, transparente, nediscriminatorii și controlabile și trebuie să garanteze egalitatea accesului la consumatori pentru întreprinderile din sectorul gazelor naturale din Uniune. În cadrul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la întinderea acestor condiții și la aplicarea lor în prezenta cauză.

42.

În ceea ce privește prima condiție, și anume aceea ca intervenția statului asupra stabilirii prețului furnizării de gaze naturale să fie justificată de urmărirea interesului economic general, instanța de trimitere, în cadrul literei a) a celei de a doua întrebări preliminare, ridică problema măsurii și a condițiilor în care un stat membru poate urmări obiective de interes economic general, altele decât obiectivul menținerii prețului furnizării la un nivel rezonabil, recunoscut de Curte în Hotărârea Federutility (C‑265/08, EU:C:2010:205). Instanța de trimitere face referire în mod specific la obiectivele privind siguranța alimentării și coeziunea teritorială, menționate la articolul L. 100‑1 din Codul energiei, care au fost invocate de guvernul francez în cadrul procedurii principale drept obiective urmărite de regimul privind tarifele reglementate.

43.

În această privință, arătăm, cu titlu introductiv, că, deși Directiva 2009/73 nu definește noțiunea de interes economic general ( 29 ), reiese din jurisprudență că trimiterea de la articolul 3 alineatul (2) din directiva menționată atât la această condiție, cât și la articolul 106 TFUE, care privește întreprinderile însărcinate cu administrarea unui serviciu de interes economic general, implică interpretarea condiției menționate în lumina acestei din urmă dispoziții din tratat ( 30 ).

44.

Cu titlu mai general, considerăm că, potrivit unei abordări sistematice și coerente în dreptul Uniunii, condiția prevăzută de Directiva 2009/73, potrivit căreia obligațiile de serviciu public în sectorul gazelor naturale sunt impuse „în interesul economic general”, ar trebui interpretată în lumina celorlalte dispoziții relevante ale dreptului Uniunii și, în special, ale dreptului primar. Din această perspectivă, este inevitabilă încadrarea unei astfel de interpretări în noul context care rezultă în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care include, pe lângă articolul 106 TFUE, articolul 14 TFUE, noul Protocol nr. 26 privind serviciile de interes general (denumit în continuare „Protocolul nr. 26”) și articolul 36 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitor la serviciile de interes economic general, care a dobândit aceeași valoare juridică precum tratatele.

45.

În acest nou context, analiza dispozițiilor relevante, precum și jurisprudența Curții ne determină să efectuăm următoarele considerații.

46.

O primă considerație privește rolul care trebuie recunoscut statelor membre în definirea obiectivelor de interes economic general care pot justifica impunerea de obligații de serviciu public. În această privință, arătăm că Protocolul nr. 26 recunoaște, cu titlu general, în mod explicit rolul esențial și competențele discreționare ample ale autorităților statelor membre în ceea ce privește furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea serviciilor de interes economic general ( 31 ). În ceea ce privește în mod specific sectorul gazelor naturale, reiese din cuprinsul celei de a doua teze a considerentului (47) al Directivei 2009/73 că „[o]bligațiile de serviciu public ar trebui definite la nivel național, ținând seama de circumstanțele naționale; legislația [Uniunii] ar trebui totuși respectată de către statele membre” ( 32 ).

47.

Această abordare, care urmărește să acorde o marjă amplă de acțiune statelor membre ( 33 ), se reflectă în jurisprudența referitoare la obligațiile de serviciu public din sectorul energiei, în care Curtea, referindu‑se la finalitatea proprie articolului 106 TFUE și la jurisprudența referitoare la acesta ( 34 ), a indicat că statele membre au dreptul, cu respectarea dreptului Uniunii, să definească întinderea și organizarea serviciilor lor de interes economic general ( 35 ).

48.

O a doua considerație, oarecum legată de prima, privește posibilitatea statelor membre de a lua în considerare, în cadrul definirii obiectivelor de interes economic general, situațiile și politicile lor naționale. Astfel, cu titlu general, Protocolul nr. 26 recunoaște în mod expres cerința de a ține seama de diversitatea existentă la nivelul diferitor servicii de interes economic general și de diferențele dintre nevoile și preferințele utilizatorilor, care pot rezulta din circumstanțe geografice, sociale sau culturale diferite ( 36 ). Această cerință își află de asemenea expresia, în ceea ce privește sectorul gazelor naturale, atât în considerentul (44) al Directivei 2009/73 ( 37 ), cât și în jurisprudența Curții, potrivit căreia, în cadrul definirii întinderii și organizării serviciilor lor de interes economic general, statele membre pot ține cont de obiective proprii politicii lor naționale ( 38 ).

49.

Din aceste considerente rezultă că, în principiu, statele membre trebuie să definească, ținând seama de situațiile și de politicile lor naționale, obiectivele de interes economic general pe care intenționează să le urmărească prin impunerea de obligații de serviciu public în sectorul gazelor naturale. Totuși, această posibilitate de a defini obiectivele de interes economic general nu este expresia unei libertăți absolute a statelor membre ( 39 ), ci trebuie să se realizeze cu respectarea dreptului Uniunii.

50.

Prin urmare, se ridică problema înțelegerii in concreto a modalității de realizare a unui acord între marja de acțiune recunoscută statelor membre în ceea ce privește obiectivele de interes economic general pe care intenționează să le urmărească prin impunerea de obligații de serviciu public și cerința respectării dreptului Uniunii.

51.

În această privință, trebuie examinată mai întâi problema, care a făcut obiectul unei oarecare dezbateri, referitoare la interpretarea enumerării cuprinse la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/73, menționată la punctul 6 din prezentele concluzii. Astfel, s‑a susținut că această dispoziție ar conține o enumerare exhaustivă a cauzelor de interes economic general care pot legitima intervenția statului ( 40 ). Curtea nu a luat încă poziție cu privire la această problemă, care nu este lipsită de importanță, întrucât, în cazul în care ar fi urmată o astfel de interpretare restrictivă, consecința ar fi că o intervenție a statului care ar urmări un obiectiv de interes economic general precum coeziunea teritorială, care nu este menționată în această listă, nu ar putea fi justificată.

52.

În această privință, împărtășim totuși pe deplin abordarea sugerată de avocatul general Ruiz‑Jarabo Colomer, potrivit căreia această listă nu privește cauze de interes general, ci mai degrabă detaliază „tipurile de acțiuni” care pot face obiectul obligațiilor de serviciu public ( 41 ). O astfel de interpretare este, în opinia noastră, conformă textului literal al dispoziției în cauză, care afirmă că obligațiile de serviciu public „pot fi legate” de siguranța, de regularitatea, de calitatea și de prețul furnizărilor, precum și de celelalte elemente enumerate. Astfel, potrivit acestei dispoziții, statele membre pot impune întreprinderilor obligații de serviciu public care pot fi legate de ‐ cu alte cuvinte, având ca obiect ‐ printre altele, siguranța, regularitatea, calitatea și prețul furnizărilor. Aceste obligații vor trebui să aibă însă întotdeauna drept finalitate realizarea unuia sau a mai multe obiective de interes economic general ( 42 ). Din aceste considerații rezultă că enumerarea cuprinsă la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/73 nu constituie în niciun caz o listă exhaustivă a obiectivelor de interes economic general pe care statele membre le pot urmări în cadrul acestei directive.

53.

Acestea fiind clarificate, deși statele membre rămân libere să definească obiectivele de interes economic general pe care doresc să le urmărească prin impunerea de obligații de serviciu public, nu poate fi totuși neglijat faptul că sectorul gazelor naturale este un domeniu în care legiuitorul Uniunii a legiferat urmărind în mod expres anumite obiective specifice.

54.

În această privință, Curtea a indicat că, în cadrul aprecierii pe care statele membre trebuie să o efectueze în temeiul Directivei 2009/73 cu privire la aspectul dacă, în interesul economic general, trebuie să impună întreprinderilor din sectorul gazelor naturale obligații de serviciu public, statele membre trebuie să realizeze un acord între obiectivul liberalizării și celelalte obiective urmărite de Directiva 2009/73 ( 43 ).

55.

Această cerință de conciliere, exprimată de Curte cu privire la obiectivele avute în vedere în mod expres de legiuitorul Uniunii în Directiva 2009/73 reprezintă, în opinia noastră, expresia importanței deosebite a acestor obiective. Astfel, acestea sunt obiective cu privire la care legiuitorul Uniunii a considerat în mod explicit că este necesar să fie urmărite. În consecință, urmărirea acestor obiective poate avea un rol mai important în analiza proporționalității unei măsuri care impune o obligație de serviciu public care poate aduce atingere obiectivului mai general, urmărit în egală măsură de Directiva 2009/73, privind deschiderea piețelor în spiritul creării unei piețe interne în sectorul gazelor naturale.

56.

În speță, reiese din considerațiile de mai sus că siguranța alimentării cu energie constituie, fără îndoială, un obiectiv de interes economic general care poate justifica, cu respectarea celorlalte condiții, o intervenție a statului legată de prețul furnizării de gaze naturale. Astfel, încă la nivelul dreptului primar, articolul 194 alineatul (1) litera (b) TFUE identifică siguranța aprovizionării cu energie în Uniune ca fiind unul dintre obiectivele fundamentale ale politicii Uniunii în domeniul energiei. În continuare, în ceea ce privește în mod specific domeniul gazelor naturale, reiese din mai multe considerente și articole din Directiva 2009/73 că aceasta prevede în mod expres că siguranța aprovizionării cu energie este unul dintre obiectivele sale fundamentale ( 44 ). Mai specific, Directiva 2009/73 consideră mai degrabă explicit că siguranța aprovizionării este unul dintre obiectivele de care trebuie să se țină seama în contextul eventualei impuneri a unor obligații de serviciu public în sectorul gazelor naturale ( 45 ).

57.

În schimb, coeziunea teritorială nu este menționată în mod specific de Directiva 2009/73 drept obiectiv de interes economic general care ar putea justifica impunerea unor obligații de serviciu public în domeniul gazelor naturale. Totuși, în această privință, trebuie arătat, pe de o parte, că articolul 14 TFUE recunoaște în mod explicit rolul pe care îl au serviciile de interes economic general în promovarea coeziunii teritoriale a Uniunii și, pe de altă parte, că articolul 36 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene menționează în mod explicit coeziunea teritorială în cadrul dreptului de acces la serviciile de interes economic general. În plus, în măsura în care o intervenție a statului are drept finalitate coeziunea teritorială, în sensul că urmărește să permită un acces universal și egal la gazele naturale pe întregul teritoriu al unui stat membru, obiectivul fiind acela de a evita o situație în care anumite regiuni ale unei țări, de exemplu, ca urmare a situației geografice sau a condițiilor naturale ale acestora, ar fi private de acest acces, urmărirea unui astfel de obiectiv trebuie considerată, fără nicio îndoială, conformă cu Directiva 2009/73 și mai ales cu articolul 3 alineatul (3) din aceasta, care prevede că „[î]n special, [statele membre] iau măsuri adecvate pentru protecția clienților finali din zonele îndepărtate care sunt racordați la sistemul de gaze naturale”. În aceste condiții, trebuie să se considere că, astfel interpretat, obiectivul coeziunii teritoriale face parte integrantă din obiectivele urmărite de Directiva 2009/73.

58.

În concluzie, reiese din considerațiile care precedă că Directiva 2009/73, în special articolul 3 alineatul (2) din aceasta, interpretat în lumina articolelor 14 TFUE și 106 TFUE, precum și a Protocolului nr. 26, permite statelor membre să aprecieze dacă, în interesul economic general, trebuie să impună întreprinderilor din sectorul gazelor naturale obligații de serviciu public legate de prețul furnizării de gaze naturale, pentru a asigura, printre altele, siguranța alimentării și coeziunea teritorială, sub rezerva îndeplinirii tuturor celorlalte condiții pe care aceasta le prevede.

59.

A doua condiție care trebuie îndeplinită pentru ca o intervenție a unui stat membru asupra stabilirii prețului furnizării de gaze naturale să poată fi admisă este aceea ca obligațiile de serviciu public impuse întreprinderilor să fie conforme cu principiul proporționalității. Evidențiind cerința unui control strict al respectării acestui principiu, Curtea a precizat că obligațiile de serviciu public menționate nu pot aduce atingere stabilirii libere a prețului furnizării de gaze naturale decât în măsura necesară realizării obiectivului de interes economic general pe care acestea îl urmăresc ( 46 ).

60.

Respectarea principiului proporționalității necesită, în primul rând, ca măsura să fie aptă să realizeze obiectivul de interes economic general pe care îl urmărește ( 47 ). În al doilea rând, în ceea ce privește durata intervenției statului asupra prețurilor, Curtea a apreciat că trebuie să fie limitată la ceea ce este strict necesar pentru a atinge obiectivul pe care aceasta îl urmărește, între altele, pentru a nu determina persistența unei măsuri care, prin însăși natura sa, constituie un obstacol în calea realizării unei piețe interne a gazelor operaționale ( 48 ). În al treilea rând, Curtea a indicat că metoda de intervenție pusă în aplicare nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de interes economic general urmărit ( 49 ). În al patrulea rând, proporționalitatea măsurii trebuie apreciată și în raport cu domeniul de aplicare ratione personae al măsurii ( 50 ).

61.

Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia, în cadrul litigiului principal, dacă impunerea pentru anumiți furnizori a obligației de a propune anumitor categorii de clienți furnizarea de gaze naturale la tarife reglementate îndeplinește cerințele de proporționalitate. Curtea îi poate însă furniza, în măsura posibilului și pe baza informațiilor disponibile, indicațiile necesare în acest sens în raport cu dreptul Uniunii ( 51 ).

62.

În primul rând, instanța de trimitere va trebui să aprecieze dacă măsura în discuție, astfel cum este configurată, este aptă să realizeze obiectivele invocate, și anume cel privind siguranța alimentării și cel privind coeziunea teritorială. Capacitatea măsurii presupune existența unei legături directe între obligația impusă și obiectivul invocat. În această privință, trebuie efectuată o distincție între cele două obiective menționate.

63.

În ceea ce privește siguranța alimentării, instanța de trimitere face trimitere la argumentul adus de guvernul francez, potrivit căruia opțiunile de aprovizionare a furnizorului istoric și constituirea portofoliului său de aprovizionare în principal prin contracte pe termen lung, indexate în funcție de prețul petrolului, ar asigura o siguranță mai mare a alimentării. În plus, în observațiile prezentate, guvernul francez adaugă că instabilitatea pieței cu ridicata a gazelor naturale poate duce la o volatilitate a prețului gazelor, care s‑ar repercuta asupra prețului furnizării de gaze naturale către clienții finali. Tarifele reglementate, precum și modalitățile de calcul al acestora ar include un mecanism de uniformizare a prețurilor gazelor naturale, care ar avea drept efect amortizarea impactului evoluțiilor bruște cauzate de volatilitatea cursului petrolului și al gazelor naturale asupra consumatorului final.

64.

În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că în dosar nu există indicații cu privire la existența unei obligații a furnizorilor vizați de tarifele reglementate (nici a celorlalți furnizori) de a încheia contracte de aprovizionare pe termen lung care ar avea drept scop să asigure siguranța alimentării la prețuri rezonabile (și anume, tarifele reglementate) în cazul unei crize energetice sau a unei volatilități semnificative a prețurilor ( 52 ). Decizia de trimitere face referire, de altfel, la „opțiunile” de aprovizionare a furnizorului istoric, ceea ce ar părea să indice că încheierea contractelor pe termen lung ține de decizia comercială a furnizorului menționat mai degrabă decât de o obligație juridică în sarcina acestuia. Or, în lipsa unei legături între încheierea de contracte de aprovizionare pe termen lung și tarifele reglementate, nu este clar, pe baza informațiilor din dosar, modul în care impunerea acestor tarife ar putea găsi o justificare în existența contractelor menționate.

65.

În al doilea rând, deși nu este exclus că, în cazul unei crize energetice care ar duce la o creștere semnificativă a prețurilor, o măsură care presupune obligația de a oferi și de a furniza gaze naturale la un preț determinat ar putea fi considerată aptă să asigure siguranța alimentării, trebuie să se constate că o astfel de posibilitate de intervenție, având un caracter excepțional, este prevăzută în condiții stricte la articolul L. 410‑2 al treilea paragraf din Codul comercial. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă există evoluții bruște ale prețului gazelor naturale, cauzate de volatilitatea cursului gazelor înseși sau al petrolului, care ar justifica adoptarea unei măsuri care constituie, în esență, o intervenție cu caracter permanent a statului asupra prețului. În aprecierea proporționalității măsurii în discuție în raport cu obiectivul siguranței alimentării, instanța de trimitere va trebui să țină cont, de asemenea, de măsurile adoptate în cadrul Regulamentului nr. 994/2010 ( 53 ).

66.

În ceea ce privește coeziunea teritorială, decizia de trimitere menționează argumentul guvernului francez potrivit căruia tarifele reglementate de vânzare a gazelor naturale ar permite o armonizare a prețurilor pe întregul teritoriu național. În observațiile prezentate, Republica Franceză arată că costul transportării prin rețeaua de transport facturat furnizorilor de gaze naturale de către transportator poate varia semnificativ în funcție de distanța la care se află clientul față de principalele infrastructuri de transport și că, în aceste condiții, reglementarea tarifelor ar permite să se atenueze diferențele de costuri între clienți prin introducerea unei ajustări parțiale.

67.

Or, considerăm că nu este exclus ca obiectivul coeziunii teritoriale, astfel cum este definită la punctul 57 din prezentele concluzii, să poată fi asigurat prin impunerea unei obligații de a furniza gazele naturale la un preț determinat. Totuși, revine instanței de trimitere sarcina de a evalua, în cadrul analizei caracterului necesar al măsurii, dacă nu există măsuri tot atât de apte să asigure acest obiectiv, însă care constituie un obstacol mai puțin semnificativ în calea realizării unei piețe interne deschise în sectorul gazelor naturale decât impunerea generalizată a unor prețuri aplicabile nu doar anumitor categorii de clienți aflați în zone îndepărtate și identificați potrivit unor criterii geografice obiective, ci anumitor categorii de clienți în ansamblu, identificați pe baza consumului lor de gaze naturale.

68.

În al doilea rând, în ceea ce privește durata măsurii, trebuie arătat că din informațiile de care dispune Curtea reiese că reglementarea franceză în discuție nu prevede nicio limitare a duratei obligației de a propune clientului final furnizarea de gaze naturale la tarife reglementate, ceea ce conferă acestei obligații un caracter permanent. Or, este adevărat, astfel cum subliniază guvernul francez în observațiile prezentate, că reglementarea franceză prevede o obligație de reexaminare periodică a tarifelor reglementate ( 54 ). Totuși, reiese că obligația de revizuire periodică privește stabilirea nivelului acestor tarife, iar nu necesitatea și modalitățile de intervenție a statului asupra prețurilor în funcție de evoluția sectorului gazelor naturale. Prin urmare, aceasta nu pare în măsură să invalideze constatarea caracterului permanent al acestei intervenții ( 55 ).

69.

Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă, astfel cum este configurată, impunerea unei obligații având, în esență, un caracter permanent, de a furniza gaze naturale la un anumit preț, poate fi considerată ca fiind limitată la ceea ce este strict necesar pentru atingerea celor două obiective invocate.

70.

În al treilea rând, revine de asemenea instanței de trimitere sarcina de a aprecia caracterul necesar al reglementării în cauză. Prin urmare, aceasta trebuie să evalueze dacă metoda de intervenție a statului asupra prețurilor pusă în aplicare prin reglementarea în cauză, astfel cum este configurată, nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor de interes economic general urmărite și dacă nu există măsuri adecvate mai puțin constrângătoare.

71.

În această privință, în Hotărârea Federutility și alții (C‑265/08, EU:C:2010:205), Curtea a indicat că, dacă s‑ar dovedi că o intervenție a statului asupra prețurilor furnizării de gaze naturale ar putea fi justificată, cerința privind proporționalitatea ar implica în special ca aceasta să se limiteze, în principiu, la componenta prețului influențată în mod direct în sensul creșterii de împrejurările specifice a căror incidență intervenția statului ar urmări să o limiteze ( 56 ).

72.

În acest context, în cadrul literei b) a celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică problema dacă, ținând seama în special de cele două obiective invocate, o intervenție a statului asupra prețului gazelor naturale poate fi întemeiată pe principiul acoperirii costurilor complete ale furnizorului istoric. În plus, aceasta solicită, în esență, să se stabilească ce componente ale costurilor pot fi acoperite prin tarifele reglementate.

73.

În ceea ce privește, mai întâi, admisibilitatea în sensul Directivei 2009/73 a stabilirii unor tarife reglementate întemeiată pe principiul acoperirii costurilor, trebuie arătat că această directivă nu furnizează nicio indicație cu privire la modalitățile de calcul al unor astfel de tarife și nici cu privire la costurile care ar putea fi eventual acoperite. Astfel, după cum arată în mod întemeiat Comisia, această directivă are la bază ideea potrivit căreia, în principiu, prețul furnizării de gaze naturale trebuie să rezulte din mecanismul concurenței. În aceste condiții, sub rezerva îndeplinirii tuturor condițiilor unei intervenții a statului asupra prețurilor, nimic nu se opune, în principiu, aplicării unei metode de stabilire a tarifelor reglementate întemeiată pe luarea în considerare a costurilor. Totuși, se ridică problema costurilor care pot fi luate în considerare, având în vedere principiul proporționalității, în cadrul unei astfel de stabiliri.

74.

În această privință, în ceea ce privește referirea la costurile „complete”, arătăm mai întâi că cerința exprimată de Curte la punctele 36 și 38 din Hotărârea Federutility (C‑265/08, EU:C:2010:205), potrivit căreia intervenția statului asupra prețului trebuie să fie limitată la ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit, pare să implice necesitatea de a identifica, în măsura în care este posibil, componenta prețului asupra căreia este necesar să se intervină pentru atingerea obiectivului urmărit de intervenția avută în vedere.

75.

Astfel, în speță, dacă s‑ar dovedi că este într‑adevăr necesar să se prevadă tarife reglementate pentru a asigura obiectivul privind siguranța alimentării și pe cel privind coeziunea teritorială, astfel cum este definită la punctul 57 din prezentele concluzii, respectarea principiului proporționalității ar impune în acest caz ca intervenția să fie, în principiu, limitată la componentele prețului care ar putea fi influențate în sensul creșterii de urmărirea acestor obiective.

76.

Or, astfel cum s‑a arătat la punctele 42-58 din prezentele concluzii, statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește definirea, punerea în funcțiune și organizarea obligațiilor de serviciu public pe care intenționează să le impună întreprinderilor din sectorul gazelor naturale în interesul economic general, astfel încât trebuie să li se recunoască o autonomie organizațională în ceea ce privește definirea in concreto a modalităților operaționale ale acestor obligații. Deși o astfel de autonomie trebuie să le permită să organizeze obligațiile de serviciu public astfel încât să asigure funcționarea acestora, considerăm totuși că o metodă de stabilire a tarifelor reglementate întemeiată pe acoperirea costurilor complete implică în mod necesar luarea în considerare a unor costuri – care constituie, în conformitate cu această metodă, componente ale tarifului ( 57 ) – care nu pot fi influențate în sensul creșterii de urmărirea obiectivului de interes economic general invocat. În aceste condiții, avem îndoieli cu privire la compatibilitatea unei metode de stabilire a unor tarife reglementate întemeiată pe acoperirea costurilor complete cu cerința menționată mai sus, exprimată de Curte în Hotărârea Federutility (C‑265/08, EU:C:2010:205), potrivit căreia intervenția statului nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de interes economic general urmărit.

77.

În continuare, în ceea ce privește referirea la acoperirea costurilor „furnizorului istoric”, trebuie amintit că articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/73 prevede că obligațiile de serviciu public trebuie să fie nediscriminatorii. Totuși, cu privire la acest aspect, facem trimitere la punctele 81-83 din prezentele concluzii.

78.

În al patrulea rând, cerința privind proporționalitatea trebuie apreciată și în raport cu domeniul de aplicare ratione personae al măsurii, și, mai precis, în raport cu beneficiarii acesteia. În Hotărârea Federutility (C‑265/08, EU:C:2010:205), Curtea a apreciat acest aspect al proporționalității măsurii în cauză în raport cu obiectivul invocat, și anume menținerea la un nivel rezonabil a prețului furnizării de gaze naturale pentru a proteja consumatorul final. Aceasta a considerat că cerința privind proporționalitatea nu ar fi, în principiu, respectată dacă de reglementare ar beneficia în mod identic particularii și întreprinderile, în calitate de consumatori finali de gaze naturale ( 58 ).

79.

În speță, reglementarea în discuție prevede că, începând de la 1 ianuarie 2016, beneficiarii furnizării la prețuri reglementate vor fi particularii și întreprinderile care consumă mai puțin de 30000 kWh/an. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă un astfel de sistem, de care par să beneficieze în mod identic clienții domestici și întreprinderile mici și mijlocii, respectă cerința privind proporționalitatea în ceea ce privește domeniul de aplicare ratione personae al măsurii, având în vedere obiectivele privind siguranța alimentării și coeziunea teritorială.

80.

În sfârșit, măsura în discuție trebuie să îndeplinească celelalte condiții menționate la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/73 referitoare la caracterul clar definit, transparent, nediscriminatoriu și controlabil al obligațiilor de serviciu public, precum și la necesitatea egalității accesului la consumatori pentru întreprinderile din sectorul gazelor naturale din Uniune. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceasta este situația în speță.

81.

În ceea ce privește, în special, caracterul nediscriminatoriu, se impun următoarele considerații.

82.

Mai întâi, arătăm că articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/73 prevede posibilitatea de a impune obligații de serviciu public „întreprinderilor din sectorul gazelor naturale” cu titlu general și nu doar în cazul anumitor întreprinderi. În plus, reiese de la articolul 3 alineatul (1) din aceeași directivă că statele membre „se abțin de la orice discriminare în ceea ce privește drepturile sau obligațiile” întreprinderilor din sectorul gazelor naturale. Condiția întemeiată pe lipsa caracterului discriminatoriu are drept scop ca obligațiile menționate să fie impuse în egală măsură tuturor operatorilor din sector, pentru a nu afecta concurența ( 59 ). În aceste condiții, un mecanism de desemnare a întreprinderilor cărora li s‑au încredințat obligații de serviciu public nu ar trebui să excludă a priori niciuna dintre întreprinderile din sectorul gazelor naturale ( 60 ).

83.

În speță, trebuie să se constate că regimul tarifelor reglementate în discuție se aplică exclusiv anumitor întreprinderi din sectorul gazelor naturale și că, în dosar, nu există indicații cu privire la faptul că aplicarea acestuia nu este limitată la anumiți operatori care, într‑o perioadă determinată, ar fi eligibili fără distincție exclusiv pe baza unor criterii obiective prestabilite ( 61 ).

84.

Pe baza considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare formulate de Conseil d’État după cum urmează:

„Intervenția unui stat membru care constă în a impune anumitor furnizori, printre care furnizorul istoric, să propună consumatorului final furnizarea de gaze naturale la tarife reglementate, dar care nu se opune propunerii unor oferte concurente, la prețuri inferioare acestor tarife, de către toți furnizorii de pe piață constituie, în sine, un obstacol în calea realizării unei piețe de gaze naturale concurențiale menționate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE.

Directiva 2009/73, în special articolul 3 alineatul (2) din aceasta, interpretat în lumina articolelor 14 TFUE și 106 TFUE, precum și a Protocolului nr. 26 privind serviciile de interes general, permite statelor membre să aprecieze dacă, în interesul economic general, trebuie să impună întreprinderilor din sectorul gazelor naturale obligații de serviciu public legate de prețul furnizării de gaze naturale, pentru a asigura, printre altele, siguranța alimentării și coeziunea teritorială, sub rezerva, pe de o parte, a îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din directiva menționată și, în mod specific, a caracterului nediscriminatoriu al acestor obligații și, pe de altă parte, a respectării principiului proporționalității de către măsura în discuție.

Într‑un astfel de caz, articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/73 nu se opune, în principiu, unei metode de stabilire a prețului întemeiate pe luarea în considerare a costurilor, cu condiția ca aplicarea acestei metode să nu aibă drept consecință faptul că intervenția statului depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor de interes economic general urmărite”.