1.

Cererea de decizie preliminară formulată de rechtbank van koophandel te Gent (Tribunalul Comercial din Gent, Belgia) privește, potrivit modului de redactare a întrebării adresate, interpretarea articolului 45 TFUE, privind libera circulație a lucrătorilor.

2.

Totuși, din decizia de trimitere reiese că cauza principală și, prin urmare, obiectul acestei cereri intră, în realitate, sub incidența liberei circulații a mărfurilor și în special a interzicerii măsurilor cu efect echivalent unor restricții cantitative la export între statele membre, care este prevăzută la articolul 35 TFUE.

3.

Astfel, această cerere este formulată în cadrul unui litigiu între o societate stabilită în regiunea de limbă neerlandeză a Regatului Belgiei și o societate cu sediul în Italia, cu privire la neplata mai multor facturi de către aceasta din urmă, care este legată de societatea belgiană printr‑un contract de concesiune. Facturile în discuție au fost redactate în limba italiană, în timp ce, potrivit instanței de trimitere, în temeiul reglementării belgiene care li s‑ar aplica, ele ar fi trebuit redactate exclusiv în limba neerlandeză, sub sancțiunea nulității care trebuie invocată din oficiu de instanță.

4.

În lumina Hotărârii Las ( 2 ), în care Curtea a decis că dispozițiile echivalente ale aceleiași reglementări referitoare la contractele de muncă nu sunt compatibile cu dreptul Uniunii, instanța de trimitere ridică problema dacă aceasta este susceptibilă să aibă un efect descurajator și în raport cu schimburile comerciale transfrontaliere realizate de societățile belgiene stabilite în Regiunea Flamandă și dacă constituie, prin urmare, o restricție interzisă privind exercitarea libertăților de circulație. În ipoteza în care situația ar fi aceasta, instanța menționată ridică în continuare problema dacă aceste măsuri restrictive ar putea fi eventual justificate de unul sau mai multe obiective de interes general și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă acestea sunt sau nu sunt proporționale în raport cu obiectivele urmărite.

5.

Constituția belgiană ( 3 ) prevede, la articolul 4, că „Belgia este compusă din patru regiuni lingvistice: regiunea de limbă franceză, regiunea de limbă neerlandeză, regiunea bilingvă Bruxelles‑Capitală și regiunea de limbă germană”.

6.

În temeiul articolului 129 alineatul 1 punctul 3 din Constituție, „[p]arlamentele comunității franceze și comunității flamande reglementează prin decret, fiecare în ceea ce îl privește, cu excluderea legiuitorului federal, utilizarea limbilor în cadrul: […] raporturilor sociale dintre angajatori și personalul acestora, precum și al actelor și al documentelor întreprinderilor prevăzute prin legi și regulamente”. Comunitățile menționate sunt entități federate ale statului belgian.

7.

Wetten op het gebruik van de talen in bestuurszaken (Legile privind utilizarea limbilor în materie administrativă) ( 4 ) prevăd la articolul 52 alineatul 1 că, „[p]entru actele și documentele care sunt prevăzute de legi și de regulamente […], întreprinderile industriale, comerciale și financiare utilizează limba regiunii în care este stabilit sediul lor sau diferite sedii de desfășurare a activității”.

8.

Vlaamse Taaldecreet (Decretul privind utilizarea limbilor) a fost adoptat în anul 1973 de Parlement van de Vlaamse Gemeenschap (Parlamentul Comunității Flamande) ( 5 ) în temeiul articolului 129 alineatul 1 punctul 3 din Constituție.

9.

Potrivit articolului 1 din decretul menționat, în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal, acest instrument „se aplică persoanelor fizice și juridice care au locul de desfășurare a activității în regiunea de limbă neerlandeză” și „reglementează utilizarea limbilor în materia raporturilor sociale dintre angajatori și lucrători, precum și în materia actelor și documentelor întreprinderilor prevăzute prin lege”.

10.

Articolul 2 din acest decret precizează că „[î]n cadrul raporturilor sociale dintre angajatori și lucrătorii angajați, precum și al actelor și al documentelor întreprinderilor prevăzute prin lege trebuie să se utilizeze limba neerlandeză”. Articolul 5 primul paragraf din acesta adaugă că „[t]oate actele și documentele angajatorilor prevăzute prin lege […] se redactează de angajator în limba neerlandeză”.

11.

Articolul 10 primul paragraf din același decret prevede, cu titlu de sancțiuni, că „[d]ocumentele sau actele care încalcă dispozițiile prezentului decret sunt nule de drept. Instanța constată din oficiu nulitatea”. La al doilea și al treilea paragraf ale acestui articol se prevede că „[h]otărârea dispune înlocuirea din oficiu a documentelor respective” și că „[r]idicarea nulității produce efecte doar începând din ziua înlocuirii: pentru documentele scrise, începând din ziua depunerii documentelor înlocuitoare la grefa instanței pentru litigii de muncă”.

12.

În urma Hotărârii Las ( 6 ), anumite dispoziții ale decretului menționat au fost modificate, însă cu efect de la 2 mai 2014 ( 7 ), așadar ulterior faptelor din litigiul principal, și numai în ceea ce privește raporturi sociale dintre angajatori și lucrători care nu fac obiectul acestui litigiu.

13.

La 12 noiembrie 2010, New Valmar BVBA, al cărei sediu social este situat în regiunea de limbă neerlandeză a Regatului Belgiei, și Global Pharmacies Partner Health Srl (denumită în continuare „GPPH”), societate cu sediul în Italia, au încheiat un contract prin care aceasta din urmă era numită concesionar exclusiv al New Valmar pe teritoriul italian și care trebuia să expire la 31 decembrie 2014.

14.

Conform articolului 18 din acest contract de concesionare, acesta era guvernat de dreptul italian, iar instanțele din Gent (Belgia) erau competente să soluționeze eventualele conflicte dintre părți.

15.

Prin scrisoarea recomandată din 29 decembrie 2011, New Valmar a pus capăt în mod anticipat acestui contract, cu efect de la 1 iunie 2012.

16.

Prin citația din 30 martie 2012, New Valmar a sesizat rechtbank van koophandel te Gent (Tribunalul Comercial din Gent) cu scopul de a obține obligarea GPPH la plata unei sume de aproximativ 234192 de euro cu titlu de plată pentru mai multe facturi neachitate.

17.

GPPH a formulat o cerere convențională prin care solicita obligarea New Valmar la plata unei despăgubiri de 1467448 de euro pentru încetarea culpabilă a contractului de concesiune.

18.

Pentru a se opune cererii principale, GPPH a invocat nulitatea facturilor în cauză pentru motivul că, deși erau „acte și documente prevăzute prin legi și regulamente” în sensul Legilor coordonate și al Decretului flamand privind utilizarea limbilor, aceste facturi încălcau normele de ordine publică cuprinse în această reglementare.

19.

Reiese de asemenea din decizia de trimitere că, în afara datelor de identificare ale New Valmar, a datelor privind taxa pe valoarea adăugată (TVA) și a datelor bancare, toate mențiunile standard și condițiile generale care figurau pe aceste facturi erau redactate într‑o altă limbă decât neerlandeza, și anume limba italiană, în timp ce New Valmar este stabilită în regiunea de limbă neerlandeză a Regatului Belgiei.

20.

La data de 14 ianuarie 2014, așadar în cursul procedurii, New Valmar a predat GPPH o traducere în limba neerlandeză a facturilor în cauză. Instanța de trimitere precizează că o astfel de traducere nu are valoarea de „înlocuire” prevăzută de reglementarea lingvistică flamandă și că facturile în litigiu sunt și rămân lovite de nulitate absolută în temeiul dreptului belgian.

21.

New Valmar nu contestă că facturile în cauză nu respectă reglementarea menționată. Totuși, aceasta susține printre altele că reglementarea este contrară dreptului Uniunii și în special articolului 26 alineatul (2) și articolelor 34 și 35 TFUE, privind libera circulație a mărfurilor.

22.

În acest context, prin decizia din 18 decembrie 2014, primită de Curte la 16 ianuarie 2015, rechtbank van koophandel te Gent (Tribunalul Comercial din Gent) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 45 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unei entități federate a unui stat membru, precum în speță Vlaamse Gemeenschap in de federale Staat België (Comunitatea Flamandă a statului federal belgian), care impune tuturor întreprinderilor care își au locul de desfășurare a activității pe teritoriul acestei entități, în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 52 din Legile [coordonate] și ale articolului 10 din [Decretul flamand privind utilizarea limbilor], să întocmească facturile cu caracter transfrontalier în singura limbă oficială a acestei entități federate, sub sancțiunea nulității facturilor care trebuie invocată din oficiu de instanță?”

23.

Au fost furnizate Curții observații scrise de către New Valmar, de guvernele belgian și lituanian, precum și de Comisia Europeană. În ședința din 26 ianuarie 2016 au fost reprezentate New Valmar, guvernul belgian și Comisia.

24.

Înainte de a aborda prezenta cerere de decizie preliminară pe fond, este necesar să fie analizată temeinicia întrebării adresate sub mai multe aspecte, având în vedere îndoielile exprimate în observațiile prezentate Curții.

25.

Întrucât litigiul principal are un caracter transfrontalier, trebuie mai întâi să se stabilească dacă dispozițiile dreptului belgian avute în vedere de instanța de trimitere au într‑adevăr vocație să se aplice situației în discuție în litigiul principal, astfel cum presupune această instanță. Problematica conflictelor de legi este evocată în cunoștință de cauză de Comisie, chiar dacă acest aspect nu este adresat în mod direct Curții, întrucât din decizia de trimitere reiese că contractul de concesionare semnat de părțile la acest litigiu prevedea expres că respectivul contract este supus dreptului italian, iar nu dreptului belgian, care face obiectul întrebării preliminare.

26.

Or, în materie contractuală, alegerea legii aplicabile efectuată de părți trebuie să fie în principiu respectată de instanță, potrivit articolului 3 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 ( 8 ). Cu toate acestea, principiul fundamental al autonomiei de voință ( 9 ) cunoaște atenuări, în special dată fiind posibila intervenție a dispozițiilor imperative la nivel internațional, denumite „norme de aplicare imediată”, în condițiile stricte prevăzute la articolul 9 din același regulament, cu precizarea că aplicarea unei astfel de derogări trebuie să fie rezervată „situațiilor excepționale” ( 10 ).

27.

În speță, este posibil ca reglementarea lingvistică flamandă să fie aplicabilă litigiului principal în pofida alegerii dreptului italian de către părțile contractante și, prin urmare, nu este evident că cererea de decizie preliminară are un caracter ipotetic ( 11 ), în măsura în care instanța de trimitere consideră că reglementarea lingvistică flamandă pe care intenționează să o aplice constituie o „normă de aplicare imediată” a instanței în sensul articolului 9 din Regulamentul Roma I ( 12 ), fapt a cărui stabilire in concreto revine acestei instanțe.

28.

În această privință, amintim că alineatul (1) al articolului 9 menționat definește noțiunea „norme de aplicare imediată” ca fiind „norme a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică”. Întrucât această definiție nu este suficientă în sine pentru a identifica normele naționale – printre toate cele care au caracter imperativ – care fac parte efectiv din noțiunea menționată, instanțele statelor membre sunt obligate să indice motivele pentru care aplicarea dispozițiilor relevante ale legislației avute în vedere se impune în cazul concret, în detrimentul dreptului unei alte țări ( 13 ). Pentru a efectua o astfel de calificare, acestea trebuie să ia în considerare o serie de criterii obiective, astfel cum a indicat Curtea cu privire la un instrument din care a derivat Regulamentul Roma I ( 14 ).

29.

Dacă se admite că reglementarea lingvistică flamandă este aplicabilă litigiului principal, trebuie ridicată, în continuare, problema conținutului dispozițiilor aplicabile în speță, având în vedere diferențele care pot fi observate între prezentarea cadrului juridic național efectuată în decizia de trimitere și cea care reiese din observațiile scrise și orale ale guvernului belgian.

30.

Astfel, acest guvern afirmă că, contrar a ceea ce pare să admită instanța de trimitere, reglementarea lingvistică flamandă nu ar impune o obligație legală nici de a menționa pe factură condițiile acesteia sau condițiile de vânzare și nici ca aceste mențiuni să figureze în limba neerlandeză. Guvernul belgian susține că singurele mențiuni care sunt impuse de legislația privind TVA‑ul ( 15 ) ar trebui redactate în mod obligatoriu în limba neerlandeză, în temeiul articolului 2 din Decretul flamand privind utilizarea limbilor ( 16 ). Or, potrivit acestui guvern, ar fi foarte simplu pentru client să înțeleagă aceste date redactate în majoritatea lor sub formă de cifre sau, dacă este necesar, să consulte o traducere a acestor mențiuni obligatorii în toate limbile Uniunii Europene, din moment ce corespund celor enumerate în mod armonizat la articolul 226 din Directiva 2006/112/CE ( 17 ).

31.

Potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când conținutul deciziei de trimitere este contestat de una dintre părțile la procedura preliminară, Curtea trebuie să limiteze în principiu examinarea la elementele de apreciere pe care instanța de trimitere a decis să i le prezinte, în special în ceea ce privește modalitățile de aplicare a reglementării naționale relevante pe care aceasta din urmă le consideră ca fiind stabilite, întrucât interpretarea dispozițiilor naționale este exclusiv de competența instanțelor statelor membre ( 18 ). În consecință, oricare ar fi criticile exprimate de guvernul belgian împotriva interpretării dreptului național reținute de instanța de trimitere, analiza prezentei trimiteri preliminare trebuie realizată în raport cu interpretarea acestui drept efectuată de această din urmă instanță ( 19 ).

32.

Totuși, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi precizări, dacă este cazul, în vederea orientării instanței naționale în aprecierea pe care o va efectua cu privire la o reglementare internă și la conformitatea acesteia din urmă cu dreptul Uniunii ( 20 ). În speță, revine, în opinia noastră, instanței de trimitere misiunea de a verifica în mod mai precis în ce măsură reglementarea lingvistică în discuție impune într‑adevăr ca totalitatea mențiunilor care figurează pe facturile emise de o societate cu sediul în Regiunea Flamandă să fie redactate exclusiv în limba neerlandeză.

33.

Prin întrebarea preliminară, instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze articolul 45 TFUE, care prevede libera circulație a lucrătorilor în interiorul Uniunii. Totuși, considerăm evident că aceasta este o eroare materială, posibil legată de faptul că Hotărârea Las ( 21 ), precedent jurisprudențial evocat pe larg în decizia de trimitere, privea articolul menționat.

34.

În orice caz, este cert că litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, întrucât privește raporturile de natură comercială încheiate între o societate belgiană și o societate italiană, fără ca vreun element al dosarului să permită asocierea acestui litigiu cu libera circulație a lucrătorilor.

35.

Totuși, eroarea de trimitere arătată nu determină inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară, astfel cum pretinde guvernul belgian cu titlu principal. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, aceasta are posibilitatea de a reformula întrebările care îi sunt adresate, pentru a oferi instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată ( 22 ).

36.

În această privință, revine Curții sarcina de a extrage, din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere, elementele de drept comunitar care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului ( 23 ). Or, reiese din motivarea deciziei de trimitere că reclamanta din litigiul principal, New Valmar, a invocat în principal o lipsă de conformitate a reglementării naționale avute în vedere cu articolul 26 alineatul (2), precum și cu articolele 34 și 35 TFUE și că, în subsidiar, aceasta a invitat instanța de trimitere să adreseze Curții o întrebare preliminară tocmai cu privire la dispozițiile dreptului primar referitoare la libera circulație a mărfurilor.

37.

Prin urmare, asemeni tuturor persoanelor interesate care au depus observații, și anume New Valmar, guvernul belgian – cu titlu subsidiar –, guvernul lituanian, precum și Comisia, considerăm că întrebarea adresată trebuie să fie reformulată în sensul că cererea de decizie preliminară privește în realitate interpretarea dispozițiilor din Tratatul FUE referitoare la libera circulație a mărfurilor și, mai specific, articolul 35 din acest tratat, pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare.

38.

Deși New Valmar invocă în același timp articolul 26 alineatul (2), precum și articolele 34 și 35 TFUE, considerăm totuși că numai această din urmă dispoziție corespunde în mod direct obiectului litigiului principal și trebuie, prin urmare, să fie interpretată în cadrul prezentei cauze.

39.

Astfel, din decizia de trimitere reiese că acest litigiu privind plata unor facturi redactate în limba italiană, iar nu în limba neerlandeză, se înscrie în cadrul unor livrări de mărfuri efectuate de un concedent cu sediul în Belgia către un concesionar cu sediul în Italia. Așadar, întrebarea adresată Curții privește, în esență, aspectul dacă cerințele lingvistice care rezultă din reglementarea internă avută în vedere de instanța de trimitere pot restrânge astfel de exporturi intracomunitare de bunuri originare din Belgia.

40.

Or, articolul 26 alineatul (2) TFUE se limitează la a enunța cu titlu general principiul liberei circulații a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor în cadrul pieței interne. Referitor la articolul 34 TFUE, acesta privește măsuri cu efect echivalent unor restricții cantitative la import, iar nu pe cele referitoare la exportul între state membre, care sunt interzise prin articolul 35 TFUE. Prin urmare, o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal trebuie examinată, în opinia noastră, în special în lumina acestui din urmă articol, astfel cum preconizează Comisia.

41.

Guvernul belgian este singurul care consideră că conformitatea cu dreptul Uniunii a măsurilor naționale în discuție ar trebui apreciată exclusiv în raport cu normele de drept derivat aplicabile în materie de TVA și în special cu cele ale Directivei 2006/112, pentru motivul că normele dreptului primar nu pot constitui norma de referință întrucât ar exista o armonizare completă în ceea ce privește conținutul facturilor ( 24 ).

42.

Acesta arată că articolul 248a din această directivă ( 25 ) ar permite statelor membre să impună, în legislația lor internă, redactarea facturilor emise în context transfrontalier într‑o altă limbă decât cea a destinatarului. Potrivit acestui guvern, dispozițiile Directivei 2006/112 ar implica chiar ca facturile să fie redactate, ca regulă generală, în limba statului membru în care este stabilită întreprinderea care emite factura, deoarece, în caz contrar, posibilitatea prevăzută la articolul 248a menționat de a solicita traducerea în limba oficială a statului membru de destinație a bunurilor, a serviciilor sau a facturii ar fi atunci inutilă ( 26 ).

43.

Totuși, asemeni celorlalte părți interesate care au prezentat observații în ședință, și anume New Valmar și Comisia, nu împărtășim analiza guvernului belgian, pentru motivele care urmează.

44.

Mai întâi, amintim că armonizarea realizată în mod progresiv ( 27 ) prin directivele adoptate succesiv în materie de TVA nu este completă, ci numai parțială în acest stadiu, astfel cum a arătat Curtea în repetate rânduri ( 28 ).

45.

În ceea ce privește, mai specific, „conținutul facturilor” impus în scopuri de TVA de Directiva 2006/112, este adevărat că secțiunea 4, care are acest titlu și figurează în capitolul 3, referitor la „facturare”, cuprinde dispoziții care realizează o armonizare în acest domeniu, în special prin enumerarea unei serii de mențiuni obligatorii și prin refuzul de a acorda statelor membre posibilitatea de a impune semnarea facturilor ( 29 ). Totuși, această armonizare privește numai conținutul facturilor, iar nu modalitățile practice potrivit cărora acestea trebuie redactate ( 30 ). În special, dispozițiile secțiunii 4 menționate nu instituie în niciun caz în mod obligatoriu limba care ar trebui utilizată în acest cadru. Pe de altă parte, nu există alte dispoziții ale Directivei 2006/112 care să prevadă cerințe lingvistice armonizate în materie de facturare.

46.

În această privință, subliniem că articolul 248a din Directiva 2006/112 are un domeniu de aplicare mult mai limitat decât acela pe care guvernul belgian înțelege să i‑l confere. Astfel, reiese din modul de redactare a acestui articol că el nu are în niciun caz vocația de a permite tuturor statelor membre să impună la modul general utilizarea unei anumite limbi pentru redactarea facturilor și în special nu neapărat limba statului membru în care este emisă factura, astfel cum susține guvernul belgian.

47.

Articolul menționat 248a prevede doar o posibilitate, iar nu o obligație pentru statul membru de destinație de a solicita o traducere simplă în limba sa oficială, iar nu redactarea facturii înseși în această limbă ( 31 ), și aceasta numai în cazul în care consideră necesar „în scopuri de control” al facturilor care sunt depozitate electronic într‑un alt stat membru, nu în mod sistematic ( 32 ). Acest articol exclude chiar expres posibilitatea statului membru de destinație de a impune o obligație generală de traducere a facturilor în acest scop ( 33 ), având în vedere că traducerea obligatorie a facturilor „constituie pentru întreprinderi o sarcină suplimentară, care nu este de neglijat”, astfel cum s‑a arătat în mod întemeiat în cursul lucrărilor legislative care au condus la includerea articolului menționat în Directiva 2006/112 ( 34 ).

48.

Ținând seama de caracterul derogatoriu al acestei dispoziții în raport cu conținutul general al Directivei 2006/112, aplicarea acesteia trebuie efectuată în mod strict, principiul fiind și trebuind să rămână acela al alegerii libere a limbii de către părțile la raportul economic care dă naștere unei facturi transfrontaliere, astfel cum a subliniat Comisia în ședință ( 35 ).

49.

În consecință, în lipsa unei armonizări realizate în mod exhaustiv de dispozițiile dreptului derivat al Uniunii în domeniul care face obiectul prezentei cereri de decizie preliminară, și anume în ceea ce privește regimul lingvistic care trebuie respectat la redactarea facturilor transfrontaliere, este necesar, în opinia noastră, ca întrebarea adresată să fie reformulată în sensul că privește interpretarea articolului 35 TFUE ( 36 ).

50.

În esență, întrebarea preliminară, astfel cum a fost reformulată, invită Curtea să examineze, mai întâi, dacă măsuri naționale precum cele avute în vedere au ca efect restrângerea schimburilor comerciale între statele membre, astfel încât constituie măsuri cu efect echivalent unei restricții cantitative la export în sensul articolului 35 TFUE, iar apoi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă astfel de măsuri pot fi totuși considerate conforme cu dreptul Uniunii, în măsura în care sunt justificate de obiective de interes general și sunt proporționale cu aceste obiective.

51.

Instanța de trimitere ridică în special problema dacă poziția adoptată de Curte în Hotărârea Las ( 37 ), potrivit căreia dispozițiile privind raporturile sociale din aceeași reglementare lingvistică precum cea în discuție în speță nu sunt compatibile cu libera circulație a lucrătorilor ( 38 ), poate fi aplicată în contextul prezentei cauze, care impune examinarea reglementării menționate de această dată în raport cu libera circulație a mărfurilor.

52.

La fel precum cauza în care s‑a pronunțat amintita Hotărâre Las ( 39 ), prezenta cauză privește, în esență, o eventuală lipsă de conformitate cu dreptul Uniunii a unei reglementări aplicabile într‑un stat membru care prevede că, atunci când întreprinderile care au sediul pe teritoriul unei entități federate a acestui stat, în speță Regiunea Flamandă a Regatului Belgiei, întocmesc anumite documente, acestea trebuie să utilizeze în mod obligatoriu limba oficială a acestei entități, și anume limba neerlandeză, sub sancțiunea nulității care trebuie invocată din oficiu de instanță, chiar și în cazul în care aceste documente sunt redactate în cadrul unor schimburi economice transfrontaliere, iar părțile s‑ar putea înțelege reciproc mai bine utilizând o altă limbă.

53.

În Hotărârea Las, pentru a statua că o astfel de reglementare este susceptibilă să aibă un efect descurajator pentru lucrătorii și pentru angajatorii nevorbitori de limbă neerlandeză care provin din alte state membre și constituie, prin urmare, o restricție contrară articolului 45 TFUE, Curtea a reținut în special că o astfel de măsură, chiar dacă s‑ar aplica fără discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate, este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea liberei circulații a lucrătorilor dat fiind că, în ceea ce privește contractele de muncă transfrontaliere încheiate de angajatori stabiliți în Regiunea Flamandă, doar limba neerlandeză le conferă caracter autentic ( 40 ).

54.

Acest raționament nu poate fi transpus în mod automat în speță, întrucât examinarea privind conformitatea efectuată de Curte în raport cu articolul 45 TFUE nu este complet identică cu analiza care trebuie efectuată în raport cu articolul 35 TFUE, care interzice măsurile cu efect echivalent unor restricții cantitative la export, care sunt calificate, astfel, în funcție de criterii jurisprudențiale puțin diferite de cele aplicabile liberei circulații a lucrătorilor.

55.

Astfel, reiese din jurisprudența Curții că măsurile interzise în temeiul articolului 35 TFUE sunt cele „care au ca obiect sau ca efect să restrângă în mod specific fluxurile exporturilor și să stabilească, astfel, o diferență de tratament între comerțul intern al unui stat membru și comerțul său de export, astfel încât să se asigure un avantaj special producției naționale sau pieței interne a statului în cauză, în detrimentul producției sau al comerțului altor state membre” ( 41 ).

56.

Totuși, Curtea a adaptat această abordare, într‑un context asemănător celui din prezenta cauză, adăugând că, „deși o [reglementare națională] este aplicabilă tuturor operatorilor care acționează pe teritoriul național”, aceasta poate fi calificată drept o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la export în măsura în care se constată că această reglementare „afectează totuși, în fapt, mai mult ieșirea produselor de pe piața statului membru de export decât comercializarea produselor pe piața națională a statului membru respectiv” ( 42 ).

57.

Acestea sunt criteriile care trebuie puse în aplicare în speță pentru a aprecia dacă reglementarea lingvistică în discuție poate constitui o măsură restrictivă interzisă prin articolul 35 TFUE.

58.

În cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere menționează diverse elemente care permit să se considere că reglementarea lingvistică flamandă poate constitui o restricție privind exercitarea libertăților de circulație prevăzute de tratat. Spre deosebire de guvernul belgian, New Valmar și Comisia invocă și o serie de argumente care susțin această abordare critică ( 43 ), pe care propunem de asemenea Curții să o rețină, pentru motivele prezentate în continuare.

59.

Reglementarea în discuție în litigiul principal este, desigur, aplicabilă în mod nediferențiat, indiferent de cetățenia sau de naționalitatea părților interesate ori de originea sau de destinația mărfurilor, întrucât este obligatorie pentru toate întreprinderile cu sediul în regiunea de limbă neerlandeză a Regatului Belgiei. Totuși, lipsa unei discriminări directe nu este un element suficient în sine având în vedere jurisprudența Curții citată anterior, care admite că respectivele condiții de punere în aplicare a articolului 35 TFUE pot fi întrunite uneori în pofida acestei constatări ( 44 ). Or, considerăm că, potrivit criteriilor care rezultă din această jurisprudență, o reglementare lingvistică precum cea în discuție în litigiul principal afectează mai mult exporturile statului membru respectiv decât comercializarea produselor pe piața națională a acestuia.

60.

Astfel, în opinia noastră, în speță se ridică probleme practice mult mai serioase în contextul comerțului transfrontalier decât în cadrul comerțului intern, pentru motivul că redactarea facturilor în limba neerlandeză este obligatorie. Faptul că nu este permisă recurgerea la o altă versiune care să confere autenticitate și care să aibă, așadar, forță obligatorie, care ar fi redactată în limba aleasă în mod liber de părțile respective, are drept inconvenient principal împiedicarea părților să opteze pentru o limbă pe care o cunosc deopotrivă și în special pentru o limbă utilizată în mod curent în comerțul internațional.

61.

În ceea ce privește destinatarul unei astfel de facturi, instanța de trimitere menționează în mod întemeiat că acesta se va confrunta cu dificultăți de înțelegere rapidă, cu excepția cazului în care este vorbitor de limbă neerlandeză, ceea ce, în mod evident, este mult mai puțin probabil în cazul în care persoana interesată este stabilită în alt stat membru ( 45 ) decât dacă are reședința în Belgia, unde limba neerlandeză este una dintre limbile oficiale ( 46 ).

62.

Cu privire la acest aspect, guvernul belgian obiectează că un cumpărător care nu înțelege o factură redactată în limba neerlandeză ar avea posibilitatea, pe de o parte, să solicite de la început o traducere și, pe de altă parte, să conteste această factură în caz de incertitudine. Totuși, considerăm că sarcina reprezentată de oricare dintre aceste demersuri pentru un cumpărător mediu îl poate descuraja fie să încheie un contract cu o întreprindere cu sediul în Regiunea Flamandă, în cazul în care reușește să ia cunoștință de această dificultate înainte de semnarea contractului, fie, cel puțin, să intre din nou în raporturi comerciale cu această întreprindere, în cazul în care ia cunoștință de aceasta abia după finalizarea tranzacției.

63.

În ceea ce privește expeditorul unei facturi redactate într‑o limbă impusă, Comisia arată în mod întemeiat că acesta, la rândul său, riscă să fie expus în mai mare măsură, în contextul dat, la neplată ca urmare a lipsei înțelegerii, reală sau pretinsă, care poate fi invocată de cocontractantul străin, astfel cum pare să admită, de altfel, guvernul belgian. Tocmai această situație a survenit în speță, întrucât societatea italiană potențial debitoare a facturilor în litigiu se prevalează de reglementarea lingvistică flamandă, potrivit unei practici pe care o considerăm paradoxală ( 47 ), însă care conduce la un rezultat favorabil acesteia în procedura inițiată de New Valmar.

64.

La rândul său, guvernul belgian susține că instanța de trimitere ar invoca în mod eronat timpul pierdut și costurile inerente traducerii facturilor din limba neerlandeză într‑o limbă înțeleasă de destinatarul lor, dat fiind că acest lucru ar fi aproape inevitabil în comerțul internațional și că această sarcină ar reveni întreprinderilor flamande, chiar dacă ar fi posibil ca acestea să își redacteze facturile într‑o limbă străină la alegerea lor. Totuși, situația diferă în cazul exportatorilor care dispun de resurse interne care le permit să utilizeze în mod direct, așadar fără costuri de traducere, o limbă pe care o cunosc în mod specific ( 48 ). Prin obligația de utilizare a limbii neerlandeze, reglementarea în discuție generează astfel, pentru întreprinderile respective care doresc să efectueze vânzări transfrontaliere, costuri de traducere care altfel nu ar fi fost necesare.

65.

Chiar dacă s‑ar dovedi că, astfel cum susține guvernul belgian, cerințele care decurg din reglementarea în discuție nu impun un monolingvism total, ci se limitează la mențiunile obligatorii în materie de TVA, în orice caz, un eventual bilingvism ar reprezenta o constrângere materială prea importantă în opinia noastră, cu atât mai mult în contextul comerțului internațional. Astfel, obligația de a redacta facturile, dacă este cazul, în două limbi, și anume limba neerlandeză pentru anumite mențiuni obligatorii – potrivit indicațiilor furnizate de acest guvern – și o altă limbă aleasă de părți pentru celelalte mențiuni, constituie, în practică, un comportament dificil de menținut de întreprinderile belgiene exportatoare, mai ales că o fac la scară largă și se multiplică, așadar, facturile destinate diverșilor parteneri străini.

66.

Rezultă că reglementarea menționată are un efect descurajator în ceea ce privește schimburile intracomunitare nu numai pentru întreprinderile cu sediul în Regiunea Flamandă care ar intenționa să își exporte mărfurile către alte state membre, astfel cum invocă New Valmar, ci și pentru societățile străine care ar dori să încheie tranzacții cu aceste întreprinderi, însă care pot fi oprite de incertitudinea din jurul livrării, cauzată de redactarea obligatorie a facturilor în limba neerlandeză. Adăugăm că din aceste măsuri naționale decurge o insecuritate juridică considerabilă pentru ambele părți din perspectiva sancțiunilor radicale prevăzute de acestea ( 49 ), insecuritate care, în opinia noastră, poate fi observată în special atunci când părțile au optat, precum în litigiul principal, pentru aplicarea legislației unui alt stat membru în privința contractului pe care l‑au încheiat.

67.

Pentru a se opune acestei analize, guvernul belgian susține de asemenea că, deși este avută în vedere aceeași reglementare lingvistică, prezenta cauză trebuie diferențiată de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea Las ( 50 ), dat fiind că, în speță, litigiul principal nu are legătură directă cu încheierea contractului între părți, deoarece are ca obiect facturi, iar reglementarea menționată nu a afectat libertatea acestora de a alege limba în care acestea au redactat contractul.

68.

Totuși, instanța de trimitere arată în mod întemeiat că facturile în litigiu reprezintă confirmarea unor creanțe care rezultă dintr‑un contract anterior ( 51 ) și că o astfel de reglementare poate împiedica contractanții să se înțeleagă cu ușurință și corect în cadrul acordurilor de plată încheiate în scopul executării contractului respectiv. Astfel, în speță există o legătură strânsă între aceste facturi și executarea contractului din care derivă. În plus, facturile pot genera ele însele obligații juridice pe lângă cele născute din acest contract ( 52 ). Pe de altă parte, nu de puține ori raporturile comerciale se concretizează prin întocmirea unei facturi, fără ca un contract scris să o preceadă. În aceste ultime două situații, reglementarea în discuție stabilește în mod incontestabil limba în care are loc schimbul de consimțământ. În sfârșit, subliniem că, deși această reglementare nu are ca obiect să legifereze redactarea contractelor înseși, poate avea ca efect, astfel cum am stabilit ( 53 ), împiedicarea concretizării sau a reînnoirii de acorduri comerciale cu persoane stabilite în alt stat membru.

69.

Ținând seama de ansamblul acestor elemente, considerăm că astfel de măsuri naționale au un impact direct asupra tranzacțiilor intracomunitare. Prin urmare, prezenta situație nu intră, în opinia noastră, sub incidența jurisprudenței dezvoltate de Curte care tinde să refuze să declare contrară dreptului Uniunii o reglementare națională atunci când „efectele restrictive pe care [aceasta] le‑ar putea produce asupra liberei prestări a serviciilor sunt prea aleatorii și prea indirecte pentru ca [aceasta] să poată fi considerată ca fiind de natură să împiedice comerțul între statele membre” ( 54 ). În această privință, arătăm, pe de o parte, că efectul restrictiv avut în vedere în speță nu depinde de un eveniment viitor și ipotetic, ci de simpla exercitare a dreptului de liberă circulație a mărfurilor, și, pe de altă parte, că nu este relevantă amploarea pe care efectul menționat o poate lua în practică, întrucât orice obstacol, chiar de importanță minoră, în calea acestei libertăți este interzis ( 55 ).

70.

Prin urmare, considerăm că o reglementare lingvistică precum cea în discuție în litigiul principal, care impune utilizarea unei anumite limbi oficiale pentru redactarea facturilor de către toate întreprinderile stabilite în una dintre entitățile federate ale statului membru respectiv, constituie o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative la export în sensul articolului 35 TFUE. Rămâne de stabilit dacă o astfel de reglementare poate fi totuși justificată în temeiul dreptului Uniunii ( 56 ).

71.

Potrivit jurisprudenței Curții, o măsură națională care restricționează exercitarea uneia dintre libertățile de circulație prevăzute de tratat, dar care urmărește un obiectiv de interes general, poate fi declarată compatibilă cu dreptul Uniunii, cu dubla condiție ca aceasta să fie de natură să asigure realizarea acestui obiectiv și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia ( 57 ).

72.

O măsură națională care, deși este aplicabilă fără distincție pe motiv de cetățenie sau naționalitate a persoanelor interesate ori de origine a produselor, este considerată un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor poate fi totuși declarată conformă cu dreptul Uniunii fie pentru că este justificată de unul dintre motivele de interes general enumerate la articolul 36 TFUE și respectă cerințele prevăzute la acesta ( 58 ), fie pentru că răspunde unor cerințe imperative de interes general care au fost admise în jurisprudența Curții, fiind în același timp aptă să atingă obiectivul urmărit și proporțională în raport cu acesta ( 59 ).

73.

În ceea ce privește prima categorie de excepții, deși Comisia propune includerea articolului 36 TFUE în răspunsul care urmează a fi dat la întrebarea preliminară, niciunul dintre motivele de justificare enumerate în această dispoziție nu a fost expres invocat și, de altfel, nu considerăm că este, în esență, aplicabil în prezenta cauză.

74.

În ceea ce privește cea de a doua categorie de excepții, Comisia este singura care are în vedere posibilitatea ca legitimitatea unor măsuri restrictive precum cele în discuție în prezenta cauză să se întemeieze pe protecția consumatorilor ( 60 ). Totuși, chiar aceasta apreciază în mod întemeiat că acest obiectiv de interes general nu poate fi aplicat în speță ca un motiv susceptibil să justifice o restricție privind libera circulație a mărfurilor, deoarece litigiul principal opune doi contractanți profesioniști, neexistând niciun impact direct asupra consumatorilor.

75.

În consecință, problema care se ridică în principal este de a stabili dacă și, eventual, în ce măsură justificările care au fost acceptate de Curte în Hotărârea Las ( 61 ) cu privire la dispozițiile reglementării lingvistice flamande care erau aplicabile la acea dată raporturilor sociale pot fi extinse la prezenta cauză. În această hotărâre, Curtea a decis că cele trei obiective care au fost invocate de guvernul belgian – și anume promovarea și stimularea utilizării uneia dintre limbile oficiale ale Regatului Belgiei, asigurarea protecției sociale a lucrătorilor, precum și facilitarea controalelor administrative aferente acesteia – se numără printre motivele imperative de interes general susceptibile să justifice o restricție privind exercitarea libertăților fundamentale recunoscute de tratat.

76.

Primul dintre aceste trei motive este invocat și în prezenta cauză de guvernul belgian, care argumentează că reglementarea în discuție ar răspunde necesității de a proteja utilizarea limbii oficiale a Regiunii Flamande. Confirmăm că reiese din jurisprudență că promovarea și stimularea folosirii unei limbi oficiale sau a limbilor oficiale ale unui stat membru constituie un interes legitim de natură să justifice, în principiu, o restricție privind obligațiile impuse de dreptul Uniunii ( 62 ). Aceasta se aplică în special în cazul interzicerii măsurilor cu efect echivalent unor restricții cantitative la export, care este prevăzută la articolul 35 TFUE. Având în vedere funcțiile specifice care sunt îndeplinite, nu numai în sfera comercială, ci și în sfera publică, prin documente oficiale precum facturile ( 63 ), considerăm că o măsură cum este cea în discuție în litigiul principal este potențial aptă să păstreze utilizarea curentă a limbii respective în aceste domenii diverse, astfel cum evidențiază guvernul lituanian ( 64 ).

77.

În al doilea rând, potrivit guvernului belgian, impunerea utilizării limbii neerlandeze pentru întocmirea acestor documente prevăzute de lege ar garanta rapiditatea și eficiența controalelor efectuate de serviciile competente în materie de TVA. Spre deosebire de guvernul lituanian, New Valmar respinge această argumentație. Amintim că Curtea a admis în repetate rânduri că obiectivul de a facilita și, prin urmare, de a consolida controalele administrative sau fiscale poate constitui un temei pentru restricții privind libertățile fundamentale prevăzute de tratat ( 65 ). Or, o reglementare lingvistică precum cea în speță poate, in abstracto, să faciliteze autorităților competente efectuarea controalelor privind documentele întreprinderilor ( 66 ) și, astfel, să asigure respectarea dispozițiilor dreptului intern și ale dreptului Uniunii, în special în domeniul fiscalității indirecte ( 67 ).

78.

Aceste două motive imperative de interes general sunt, în opinia noastră, invocate în mod întemeiat de guvernul belgian ca o justificare potențială a obstacolului în calea liberei circulații a mărfurilor, pe care îl considerăm dovedit, însă rămâne totuși de verificat dacă o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal, în special având în vedere sancțiunile pe care le prevede, este proporțională în raport cu obiectivele menționate. Or, considerăm că acest criteriu privind proporționalitatea nu este îndeplinit în prezenta cauză.

79.

Instanța de trimitere ridică problema dacă răspunsul negativ care a fost dat, din cauza lipsei proporționalității, în amintita Hotărâre Las ( 68 ), în legătură cu dispozițiile reglementării lingvistice în discuție în prezenta cauză care erau aplicabile raporturilor sociale, poate fi transpus în prezenta cauză, dat fiind în special faptul că regimul sancționator în cazul încălcării acestei reglementări, și anume nulitatea absolută care trebuie, așadar, constatată din oficiu de instanță ( 69 ), este similar pentru facturile în litigiu.

80.

Comisia consideră că obiecțiile privind controlul proporționalității reținute în Hotărârea Las ( 70 ) trebuie să fie mutatis mutandis aplicabile în prezenta cauză. Intenționăm să formulăm câteva observații cu privire la acest aspect, având în vedere diferențele arătate între cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată și prezenta cauză.

81.

Astfel, prima dintre obiecțiile formulate de Curte era legată de realizarea unui consimțământ liber și clar între părți ce reclamă ca acestea să poată întocmi contractul într‑o altă limbă decât limba oficială a acestui stat membru, atunci când acestea nu cunosc limba respectivă. Este posibil să se ridice problema dacă acest factor de apreciere este mai puțin relevant în raport cu litigiul principal, care nu privește încheierea unui contract ca atare ( 71 ), ci redactarea unor facturi care sunt înscrisuri impuse de lege și, prin urmare, nu sunt exclusiv consensuale, chiar dacă se înscriu în cadrul schimburilor comerciale. Totuși, amintim că, independent de contractul inițial a cărui executare o asigură, facturile pot produce propriile lor efecte juridice față de părți sau pot servi ele însele drept suport pentru întâlnirea de voințe care formează raportul contractual ( 72 ).

82.

A doua dintre aceste obiecții se întemeia pe faptul că reglementarea în discuție nu permitea întocmirea unei versiuni autentice a contractelor de muncă transfrontaliere și într‑o limbă cunoscută de toate părțile interesate. Caracterul decisiv al acestei obiecții în prezenta cauză a suscitat de asemenea o rezervă, în măsura în care guvernul belgian afirmă, spre deosebire de decizia de trimitere, că utilizarea obligatorie a limbii neerlandeze ar fi limitată în speță exclusiv la mențiunile legale în materie de TVA și nu s‑ar extinde la toate celelalte elemente ale facturilor, printre care cele de natură contractuală ( 73 ). Revine, desigur, instanței de trimitere misiunea de a stabili dacă acest fapt se verifică în raport cu dreptul belgian ( 74 ), însă, pentru a acoperi ipoteza în care situația ar fi aceasta, considerăm necesar să se răspundă la întrebarea preliminară luându‑se în considerare incertitudinea existentă cu privire la amploarea constrângerilor lingvistice impuse în speță.

83.

Fără a aduce atingere acestor considerații, considerăm, asemeni New Valmar, guvernului lituanian și Comisiei, că o reglementare lingvistică precum cea în discuție în litigiul principal nu respectă obligațiile care decurg din dreptul Uniunii pentru motivul că depășește măsurile strict necesare pentru atingerea obiectivelor de interes general menționate mai sus ( 75 ), atât sub aspectul locului rezervat limbii în cauză, cât și sub aspectul sancțiunii aplicate în cazul încălcării acestei reglementări.

84.

Considerăm că obiectivele de interes general invocate, și anume promovarea unei limbi oficiale și facilitarea controalelor, ar putea fi garantate tot atât de bine prin măsuri care afectează mai puțin libera circulație a mărfurilor decât impunerea utilizării, în documentele întreprinderilor precum facturile, a unei limbi prestabilite, cu excluderea oricărei alte limbi oficiale a statelor membre ale Uniunii.

85.

Precizăm că, presupunând că este adevărat că această obligație este limitată la mențiunile legale în materie de TVA, astfel cum susține guvernul belgian, poziția noastră ar rămâne aceeași, pentru motivele practice indicate anterior ( 76 ), precum și pentru motivele care urmează.

86.

Mai întâi, nu trebuie neglijat faptul că obligația de a emite facturi are drept obiective ( 77 ) nu numai protecția intereselor publice, care justifică printre altele exercitarea controalelor administrative sau fiscale de către autoritățile naționale competente, ci și protecția intereselor private, în special a celor ale cumpărătorului care trebuie să fie clar informat cu privire la conținutul livrării, două categorii de interese care trebuie puse în balanță în mod corespunzător pentru a găsi un echilibru just între ele. Astfel, atunci când o legislație impune redactarea unei facturi într‑o anumită limbă, este esențial, în opinia noastră, pentru destinatarul care nu cunoaște această limbă să aibă posibilitatea de a beneficia de o altă versiune autentică, astfel încât să poată înțelege mai ușor datele înscrise pe factura respectivă ( 78 ) și, prin urmare, să se asigure de respectarea obligațiilor contractuale de către vânzător.

87.

La aceasta se adaugă considerații proprii schimburilor în domeniul comerțului internațional, în raport cu care o atenuare a constrângerilor legale, în speță lingvistice, poate fi necesară pentru a nu împiedica în mod exagerat schimburile transfrontaliere. Astfel cum subliniază guvernul lituanian și Comisia, există în acest context particular dificultăți specifice întocmai precum cele descrise de New Valmar ( 79 ) și uzanțe comerciale ( 80 ), de care este recomandabil să se țină seama pe cât posibil pentru a favoriza acest tip de schimburi, cu precădere în cadrul Uniunii ( 81 ). Aceste considerații sunt valabile mai ales în ceea ce privește datele menționate pe facturi care țin de libertatea contractuală, cum ar fi condițiile generale de vânzare, însă, în opinia noastră, ar fi de asemenea util, chiar indispensabil, ca mențiuni obligatorii cum sunt cele în materie de TVA avute în vedere de guvernul belgian să fie de asemenea comprehensibile pentru toate părțile la raportul economic transfrontalier.

88.

Considerăm că norme lingvistice precum cele în discuție în litigiul principal depășesc ceea ce este strict necesar pentru a promova utilizarea limbii neerlandeze și pentru a permite autorităților competente să efectueze verificarea mențiunilor utile. În opinia noastră, ar fi suficient să se solicite în practică ca, atunci când părțile în cauză doresc să redacteze facturi într‑o altă limbă, să fie redactată o traducere în limba neerlandeză numai a mențiunilor legale sau, dacă este cazul, să se efectueze o traducere a posteriori în cazul în care o astfel de versiune nu este prezentată în mod direct cu ocazia unui control.

89.

În această privință, amintim mai întâi că în materie de TVA dispozițiile sus‑menționate ale Directivei 2006/112 permit statelor membre de destinație doar să solicite o traducere a anumitor facturi redactate într‑o limbă străină, atunci când este necesar în scopuri de control ( 82 ).

90.

În plus, căi alternative întemeiate pe alte dispoziții care sunt de asemenea aplicabile pe teritoriul belgian consolidează această opinie. Este vorba, pe de o parte, de dispoziții echivalente, însă nu identice celor în discuție în prezenta cauză, care au fost adoptate de comunitatea franceză a Regatului Belgiei și din care rezultă că documente ale întreprinderilor precum facturile care sunt întocmite de persoane cu sediul în regiunea de limbă franceză trebuie în principiu să fie redactate în limba franceză, însă „fără a aduce atingere utilizării complementare a limbii alese de părți” ( 83 ). Această posibilitate de a recurge suplimentar la o altă limbă decât cea a regiunii menționate, limbă aleasă de părțile interesate și deci susceptibilă de a fi mai bine cunoscută de toate acestea decât limba franceză, constituie o măsură mai puțin restrictivă decât cea care constă în impunerea utilizării exclusive a unei anumite limbi în cadrul schimburilor comerciale ( 84 ).

91.

Pe de altă parte, însăși Comunitatea Flamandă a modificat, în anul 2014, Decretul privind utilizarea limbilor menționat mai sus ( 85 ) în sensul că dispozițiile acestuia privind raporturile de muncă sunt mai puțin constrângătoare decât erau la data soluționării cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Las ( 86 ). Astfel, articolul 5 alineatul 1 din acest decret prevede în continuare că utilizarea limbii neerlandeze constituie principiul în Regiunea Flamandă, însă alineatul 2 al acestuia permite în prezent, în ceea ce privește „contractele individuale de muncă”, ca o „versiune având forță obligatorie [să fie întocmită] în una dintre limbile [oficiale ale statelor membre ale Uniunii sau ale Spațiului Economic European (SEE)] înțelese de toate părțile interesate”, sub rezerva îndeplinirii anumitor criterii de legătură cu aceste teritorii ( 87 ).

92.

În opinia noastră, și în contextul prezentei cauze ar putea fi adoptate măsuri lingvistice similare uneia sau alteia dintre aceste căi care afectează, ambele, într‑o proporție mai redusă libera circulație a mărfurilor decât reglementarea în discuție în litigiul principal, fiind în același timp adecvate să garanteze obiectivele de interes general invocate de guvernul belgian.

93.

Pentru a se opune obiecției privind lipsa proporționalității reglementării lingvistice în discuție, guvernul belgian invocă faptul că sancțiunea aplicată în cazul încălcării, și anume nulitatea, care trebuie să fie constatată din oficiu de instanță, ar avea o incidență mai redusă în prezenta cauză decât în cea în care s‑a pronunțat Hotărârea Las ( 88 ). Acesta arată că, spre deosebire de litigiul principal din această din urmă cauză, în care contractul de muncă care nu era redactat în limba neerlandeză trebuia anulat, în speță poate fi afectată doar validitatea facturilor în litigiu, iar nu cea a contractului de concesiune dintre părțile interesate. Or, dat fiind că facturile nu ar face decât să confirme creanțele care rezultă din convenția încheiată între părți, constatarea nulității acestora nu ar împiedica recuperarea creanțelor și, în plus, înlocuirea documentelor nelegale cu facturi noi ar fi de asemenea posibilă.

94.

New Valmar obiectează că, deși impactul nulității este atenuat de posibilitatea acordată vânzătorului de a întocmi facturi înlocuitoare în cursul litigiului, efectele benefice ale acestei atenuări ar avea totuși doar un caracter teoretic. Potrivit acestei societăți, necesitatea de a transmite debitorului facturi noi, iar nu copii în limba neerlandeză ale facturilor inițiale, ar avea mai multe consecințe nefaste. Pe de o parte, pe plan fiscal, scutirea de TVA prevăzută pentru livrările intracomunitare nu ar fi aplicabilă facturilor înlocuitoare, întrucât această scutire nu s‑ar putea aplica decât în momentul în care bunurile părăsesc teritoriul național, iar nu în mod decalat. Pe de altă parte, pe plan civil, dobânzile de întârziere care ar fi datorate vânzătorului pentru facturile scadente nu ar începe să curgă decât de la data înlocuirii, în timp ce un debitor care nu a contestat facturile inițiale în termenul acordat de lege ar avea posibilitatea să formuleze o reclamație cu privire la facturile înlocuitoare ( 89 ).

95.

În opinia noastră, sancțiunile prevăzute de reglementarea în discuție în litigiul principal nu sunt indispensabile pentru realizarea obiectivelor de interes general invocate de guvernul belgian, întrucât anularea unor facturi care nu au fost redactate în limba neerlandeză nu are vreo contribuție directă nici la promovarea acestei limbi, nici la facilitarea controalelor administrative sau fiscale ca atare. În plus, aceste sancțiuni cu caracter drastic sunt, în opinia noastră, în mod clar excesive.

96.

Astfel cum au subliniat guvernul lituanian și Comisia, nulitatea absolută care determină o pierdere ab initio a efectelor juridice ale unor astfel de facturi și trebuie să fie invocată din oficiu de instanță poate constitui o sursă de insecuritate juridică considerabilă pentru cele două părți la raportul economic respectiv, ceea ce este prejudiciabil pentru comerțul transfrontalier care trebuie încurajat în temeiul dreptului Uniunii.

97.

Considerăm că această constatare este valabilă în principal pentru vânzător. Având în vedere elementele de care dispune Curtea, nu se poate exclude a priori că, în urma obligației de a întocmi o factură înlocuitoare în limba neerlandeză, acesta s‑ar putea confrunta nu numai cu complicații în materie de TVA sau cu pierderea dobânzilor de întârziere aferente facturii inițiale, ci și cu aspecte privind prescripția legate de emiterea noii facturi, astfel cum susține New Valmar ( 90 ). În plus, întreprinderea care a transmis facturi redactate într‑o altă limbă decât cea impusă poate fi expusă, cum este cazul în litigiul principal, unei contestații pur oportuniste a validității documentelor care constată drepturile sale de creanță ( 91 ). Pe de altă parte, considerăm că destinatarul facturilor nelegale ar putea fi de asemenea penalizat de acest regim sancționator, chiar dacă într‑o mai mică măsură, prin faptul că facturile anulate sunt susceptibile de a‑și pierde total sau parțial valoarea probatorie ( 92 ).

98.

Chiar dacă revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă aceste potențiale consecințe negative au fost suportate efectiv în speță în raport cu dreptul aplicabil litigiului principal, considerăm în orice caz că mijloacele alese în reglementarea lingvistică în discuție sunt, in abstracto, excesive. Astfel, pentru a atinge obiectivele urmărite, ar fi posibil, în opinia noastră, să se recurgă la sancțiuni care restrâng în mai mică măsură libera circulație a mărfurilor.

99.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, considerăm că articolul 35 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unei entități federate a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care impune tuturor întreprinderilor care își au locul de desfășurare a activității pe teritoriul acestei entități să redacteze facturile cu caracter transfrontalier, cel puțin în ceea ce privește anumite mențiuni obligatorii sau chiar integral ( 93 ), exclusiv în limba oficială a acestei entități federate, sub sancțiunea nulității care trebuie constatată din oficiu de instanță.

100.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de rechtbank van koophandel te Gent (Tribunalul Comercial din Gent, Belgia) după cum urmează:

„Articolul 35 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unei entități federate a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care impune tuturor întreprinderilor care își au locul de desfășurare a activității pe teritoriul acestei entități să redacteze facturile cu caracter transfrontalier, fie și numai în ceea ce privește anumite mențiuni obligatorii, exclusiv în limba oficială a acestei entități federate, sub sancțiunea nulității care trebuie constatată din oficiu de instanță.”