HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

12 iulie 2018 ( *1 )

„Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a cablurilor electrice – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE – Încălcare unică și continuă – Imputabilitatea încălcării – Prezumție – Eroare de apreciere – Prezumția de nevinovăție – Securitate juridică – Principiul răspunderii personale – Competență de fond”

În cauza T‑419/14,

The Goldman Sachs Group, Inc., cu sediul în New York, New York (Statele Unite), reprezentată de W. Deselaers, de J. Koponen și de A. Mangiaracina, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de C. Giolito, de L. Malferrari, de H. van Vliet și de J. Norris‑Usher, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Prysmian SpA, cu sediul în Milano (Italia),

Prysmian Cavi e Sistemi Srl, cu sediul în Milano,

reprezentate de C. Tesauro, de F. Russo și de L. Armati, avocați,

interveniente,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită, pe de o parte, anularea Deciziei C(2014) 2139 final a Comisiei din 2 aprilie 2014 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind [SEE] (cazul AT.39610 – Cabluri electrice), în ceea ce privește reclamanta, și, pe de altă parte, reducerea cuantumului amenzii aplicate acesteia,

TRIBUNALUL (Camera a opta),

compus din domnul A. M. Collins, președinte, doamna M. Kancheva (raportor) și domnul R. Barents, judecători,

grefier: domnul L. Grzegorczyk, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 28 martie 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

I. Istoricul cauzei

A. Reclamanta și sectorul în cauză

Reclamanta, The Goldman Sachs Group, Inc., este o societate americană care își desfășoară activitatea în calitate de bancă de afaceri și societate de plasament în principalele centre financiare mondiale. Între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009, a fost societatea‑mamă indirectă, prin GS Capital Partners V (denumit în continuare „fondurile GSCP V”) și prin alte societăți intermediare, a Prysmian SpA, precum și a filialei deținute integral de aceasta, Prysmian Cavi e Sistemi Srl (denumită în continuare „PrysmianCS”), fostă Pirelli Cavi e Sistemi Energia SpA, ulterior Prysmian Cavi e Sistemi Energia Srl. Prysmian și PrysmianCS constituie împreună grupul Prysmian, un actor mondial în sectorul cablurilor electrice submarine și subterane.

Cablurile electrice submarine și subterane sunt utilizate sub apă și, respectiv, sub pământ pentru transportul și distribuția de energie electrică. Ele sunt clasificate în trei categorii: joasă tensiune, medie tensiune, precum și înaltă și foarte înaltă tensiune. Cablurile electrice de înaltă și de foarte înaltă tensiune sunt vândute, în majoritatea cazurilor, în cadrul unor proiecte. Aceste proiecte constau într‑o combinare a cablului electric și a echipamentelor, a instalațiilor și a serviciilor suplimentare necesare. Cablurile electrice de înaltă și de foarte înaltă tensiune sunt vândute în întreaga lume unor operatori majori de rețele naționale și altor întreprinderi din sectorul energiei electrice, în principal în cadrul unor achiziții publice.

B. Procedura administrativă

Prin scrisoarea din 17 octombrie 2008, societatea suedeză ABB AB a transmis Comisiei Comunităților Europene o serie de declarații și de documente referitoare la unele practici comerciale restrictive în sectorul producției și al furnizării cablurilor electrice subterane și submarine. Aceste declarații și documente au fost transmise în cadrul unei cereri de imunitate în sensul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2006, C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind clemența”).

4	În intervalul 28 ianuarie-3 februarie 2009, în urma declarațiilor date de ABB, Comisia a efectuat inspecții în incintele Prysmian și ale Prysmian Cavi e Sistemi Energia, precum și ale altor societăți europene în cauză, și anume Nexans SA și Nexans France SAS.

La 2 februarie 2009, societățile japoneze Sumitomo Electric Industries Ltd, Hitachi Cable Ltd și J‑Power Systems Corp. au introdus o cerere comună de imunitate la amendă în conformitate cu punctul 14 din Comunicarea privind clemența sau, cu titlu subsidiar, de reducere a cuantumului acesteia, în conformitate cu punctul 27 din această comunicare. Ulterior, ele au transmis Comisiei alte declarații orale și alte documente.

În cursul investigației, Comisia a trimis mai multe solicitări de informații, conform articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269) și punctului 12 din Comunicarea privind clemența, unor întreprinderi din sectorul producției și al furnizării de cabluri electrice subterane și submarine.

La 30 iunie 2011, Comisia a deschis o procedură și a adoptat o comunicare privind obiecțiunile împotriva următoarelor entități juridice: Nexans France, Nexans, Pirelli & C. SpA, Prysmian Cavi e Sistemi Energia, Prysmian, Sumitomo Electric Industries, Hitachi Cable, J‑Power Systems, Furukawa Electric Co. Ltd, Fujikura Ltd, Viscas Corp., SWCC Showa Holdings Co. Ltd, Mitsubishi Cable Industries Ltd, Exsym Corp., ABB, ABB Ltd, Brugg Kabel AG, Kabelwerke Brugg AG Holding, nkt cables GmbH, NKT Holding A/S, Silec Cable SAS, Grupo General Cable Sistemas, SA, Safran SA, General Cable Corp., LS Cable & System Ltd, Taihan Electric Wire Co. Ltd și reclamanta.

8	În intervalul 11-18 iunie 2012, toți destinatarii comunicării privind obiecțiunile, cu excepția Furukawa Electric, au participat la o audiere administrativă în fața Comisiei.

Prin Hotărârea din 14 noiembrie 2012, Nexans France și Nexans/Comisia (T‑135/09, EU:T:2012:596), și prin Hotărârea din 14 noiembrie 2012, Prysmian și Prysmian Cavi e Sistemi Energia/Comisia (T‑140/09, nepublicată, EU:T:2012:597), Tribunalul a anulat în parte deciziile de inspecție adresate, pe de o parte, Nexans și Nexans France și, pe de altă parte, Prysmian și Prysmian Cavi e Sistemi Energia, în măsura în care aceste decizii priveau alte cabluri electrice decât cele submarine și cele subterane de înaltă tensiune și materialul asociat acestor alte cabluri, și a respins acțiunile în rest. La 24 ianuarie 2013, Nexans și Nexans France au formulat recurs împotriva primei dintre aceste hotărâri. Prin Hotărârea din 25 iunie 2014, Nexans și Nexans France/Comisia (C‑37/13 P, EU:C:2014:2030), Curtea a respins acest recurs.

10	La 2 aprilie 2014, Comisia a adoptat Decizia C(2014) 2139 final privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind [SEE] (cazul AT.39610 – Cabluri electrice) (denumită în continuare „decizia atacată”).

C. Decizia atacată

1. Încălcarea în cauză

Articolul 1 din decizia atacată prevede că mai multe întreprinderi au participat, în perioade diferite, la o încălcare unică și continuă a articolului 101 TFUE în „sectorul cablurilor electrice de (foarte) înaltă tensiune subterane și/sau submarine”. În esență, Comisia a constatat că, începând cu luna februarie 1999 și până la sfârșitul lunii ianuarie 2009, principalii producători europeni, japonezi și sud‑coreeni de cabluri electrice submarine și subterane au participat la o rețea de reuniuni multilaterale și bilaterale și au stabilit contacte care urmăreau restrângerea concurenței în cazul unor proiecte privind cabluri electrice subterane și submarine de (foarte) înaltă tensiune pe teritorii specifice, prin împărțirea piețelor și a clienților și prin denaturarea în acest mod a desfășurării normale a concurenței [considerentele (10)-(13) și (66) ale deciziei menționate].

În decizia atacată, Comisia a considerat că înțelegerea avea două configurații principale care constituiau un ansamblu compozit. Mai exact, în opinia sa, înțelegerea avea două componente, și anume:

–

„configurația A/R a înțelegerii”, ce regrupa întreprinderile europene denumite în general „membrii R”, întreprinderile japoneze, desemnate ca „membri A” și, în sfârșit, întreprinderile sud‑coreene, desemnate ca „membri K”. Configurația menționată permitea realizarea obiectivului de alocare a teritoriilor și a clientelelor între producătorii europeni, japonezi și sud‑coreeni. Această alocare se realiza potrivit unui acord privind „teritoriul național”, în temeiul căruia producătorii japonezi și sud‑coreeni se abțineau să intre în concurență pentru proiecte care se desfășurau pe „teritoriul național” al producătorilor europeni, în timp ce aceștia din urmă se angajau să rămână în afara piețelor din Japonia și din Coreea de Sud. La aceasta se adăuga alocarea de proiecte în „teritorii de export”, și anume restul lumii, cu excepția în special a Statelor Unite, care, într‑o anumită perioadă, respecta o cotă „60/40”, în sensul că 60 % din proiecte erau rezervate producătorilor europeni, iar restul de 40 % producătorilor asiatici;

–

„configurația europeană a înțelegerii”, care implica alocarea de teritorii și de clienți de către producătorii europeni pentru proiecte care urmau să fie realizate pe „teritoriul național” european sau alocate unor producători europeni [a se vedea punctul 3.3 din decizia atacată și în special considerentele (73) și (74) ale acestei decizii].

13	Comisia a constatat că participanții la înțelegere instituiseră obligații de comunicare a datelor pentru a permite supravegherea acordurilor de alocare [considerentele (94)-(106) și (111)-(115) ale deciziei atacate].

Luând în considerare rolul pe care diferiții participanți la înțelegere l‑au jucat în cadrul punerii în aplicare a acesteia, Comisia i‑a clasificat în trei grupe. Mai întâi, Comisia a definit nucleul dur al înțelegerii, căruia îi aparțineau, pe de o parte, întreprinderile europene Nexans France, întreprinderile filiale ale Pirelli & C., fostă Pirelli SpA, care au participat succesiv la înțelegere, și Prysmian Cavi e Sistemi Energia și, pe de altă parte, întreprinderile japoneze Furukawa Electric, Fujikura și întreprinderea în comun a acestora, Viscas, precum și Sumitomo Electric Industries, Hitachi Cable și întreprinderea în comun a acestora, J‑Power Systems [considerentele (545)-(561) ale deciziei atacate]. În continuare, Comisia a diferențiat un grup de întreprinderi care nu făceau parte din nucleul dur, dar care nu puteau fi considerate totuși actori marginali ai înțelegerii și a clasificat în acest grup ABB, Exsym, Brugg Kabel și entitatea constituită de Sagem SA, Safran și Silec Cable [considerentele (562)-(575) ale deciziei menționate]. În sfârșit, Comisia a considerat că Mitsubishi Cable Industries, SWCC Showa Holdings, LS Cable & System, Taihan Electric Wire și nkt cables erau actori marginali ai înțelegerii [considerentele (576)-(594) ale acestei decizii].

2. Răspunderea reclamantei

15	Răspunderea reclamantei a fost reținută ca urmare a exercitării unei influențe decisive în calitatea sa de societate‑mamă a Prysmian și a Prysmian Cavi e Sistemi Energia între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009.

În special, în primul rând, Comisia a prezumat, în lumina principiilor stabilite de jurisprudența instanțelor Uniunii Europene, că Prysmian a exercitat o influență decisivă asupra comportamentului Prysmian Cavi e Sistemi Energia pe piață, cel puțin între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009, și că reclamanta a exercitat o influență decisivă asupra comportamentului Prysmian și al Prysmian Cavi e Sistemi Energia pe piață, cel puțin între 29 iulie 2005 și 3 mai 2007 [considerentul (782) al deciziei atacate].

În al doilea rând, Comisia a concluzionat, pe baza analizei legăturilor economice, organizatorice și juridice ale reclamantei cu filialele sale, că aceasta exercitase efectiv o influență decisivă asupra comportamentului pe piață al Prysmian, precum și al Prysmian Cavi e Sistemi Energia, cel puțin între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009 [considerentul (783) al deciziei atacate].

3. Amenda aplicată

18	Prin articolul 2 litera (f) din decizia atacată, se aplică reclamantei o amendă de 37303000 de euro, „în solidar” cu PrysmianCS și cu Prysmian pentru participarea sa la înțelegere în perioada cuprinsă între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009.

Pentru calcularea cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 și metodologia expusă în Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul [articolului menționat] (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor”).

În primul rând, în ceea ce privește cuantumul de bază al amenzilor, după ce a stabilit valoarea vânzărilor adecvată, în conformitate cu punctul 18 din Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor [considerentele (963)-(994) ale deciziei atacate], Comisia a stabilit proporția din această valoare a vânzărilor care să reflecte gravitatea încălcării, în conformitate cu punctele 22 și 23 din orientările menționate. În această privință, Comisia a apreciat că încălcarea, prin natura sa, constituia una dintre restrângerile cele mai grave aduse concurenței, ceea ce justifica o cotă de gravitate de 15 %. De asemenea, Comisia a aplicat o majorare de 2 % a coeficientului pentru gravitate în privința tuturor destinatarilor din cauza cotei de piață cumulate, precum și a sferei geografice cvasimondiale a înțelegerii, care acoperea printre altele întreg teritoriul Spațiului Economic European (SEE). Pe de altă parte, Comisia a considerat printre altele că comportamentul întreprinderilor europene producea mai multe prejudicii concurenței decât comportamentul celorlalte întreprinderi, în sensul că, în afară de participarea la „configurația A/R a înțelegerii”, întreprinderile europene împărțiseră între ele proiectele privind cablurile electrice în cadrul „configurației europene a înțelegerii”. Pentru acest motiv, Comisia a stabilit proporția din valoarea vânzărilor ce urma a fi luată în considerare pentru gravitatea încălcării la 19 % în cazul întreprinderilor europene și la 17 % în cazul celorlalte întreprinderi [considerentele (997)-(1010) ale deciziei menționate].

În ceea ce privește coeficientul multiplicator referitor la durata încălcării, Comisia a reținut, în ceea ce privește reclamanta, un coeficient de 3,5 pentru perioada cuprinsă între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009. În plus, Comisia a inclus în cuantumul de bază al amenzii un cuantum suplimentar (taxa de intrare) ce reprezintă 19 % din valoarea vânzărilor [considerentele (1011)-(1016) ale deciziei atacate].

În al doilea rând, în ceea ce privește modalitățile de sistematizare a cuantumului de bază al amenzilor, Comisia nu a constatat circumstanțe agravante care ar putea afecta cuantumul de bază al amenzii stabilite în privința fiecăruia dintre participanții la înțelegere, cu excepția ABB. În schimb, în ceea ce privește circumstanțele atenuante, Comisia a decis să reflecte în cuantumul amenzilor rolul jucat de diferite întreprinderi în punerea în aplicare a înțelegerii. Astfel, Comisia a redus cu 10 % cuantumul de bază al amenzii care urma să fie aplicată actorilor marginali ai înțelegerii și cu 5 % cuantumul de bază al amenzii care urma să fie aplicată întreprinderilor a căror implicare în înțelegere era medie. În plus, a acordat Mitsubishi Cable Industries și SWCC Showa Holdings, pentru perioada care a precedat constituirea Exsym, precum și LS Cable & System și Taihan Electric Wire o reducere suplimentară de 1 % pentru faptul că nu au avut cunoștință de anumite aspecte ale încălcării unice și continue și pentru lipsa răspunderii lor în privința acestora. În schimb, întreprinderilor care aparțineau nucleului dur al înțelegerii, inclusiv reclamantei, nu le‑a fost acordată nicio reducere a cuantumului de bază al amenzii [considerentele (1017)-(1020) și (1033) ale deciziei atacate]. Pe de altă parte, în temeiul Orientărilor din 2006 privind calcularea amenzilor, Comisia a acordat Mitsubishi Cable Industries o reducere suplimentară de 3 % pentru cooperarea sa efectivă în afara cadrului clemenței [considerentul (1041) al deciziei menționate].

II. Procedura și concluziile părților

23	Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 iunie 2014, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 2 și la 11 octombrie 2014, Prysmian și PrysmianCS, pe de o parte, și European Private Equity and Venture Capital Association (Asociația Europeană a Capitalului Privat și a Capitalului de Risc), pe de altă parte, au formulat fiecare cereri de intervenție în prezenta cauză în susținerea concluziilor Comisiei.

Prin Ordonanțele din 25 iunie 2015, președintele Camerei a opta a Tribunalului (vechea compunere), pe de o parte, a admis intervenția Prysmian și a PrysmianCS, intervenientele, și a dispus să le fie transmise versiunile neconfidențiale ale memoriilor reclamantei și Comisiei. Pe de altă parte, a respins cererea de intervenție a European Private Equity and Venture Capital Association.

26	Intervenientele au depus memoriul lor în intervenție la 29 octombrie 2015. Prin scrisorile din 14 ianuarie 2016 și din 5 februarie 2016, Comisia și, respectiv, reclamanta și‑au prezentat observațiile cu privire la memoriul intervenientelor.

27	Prin Ordonanța din 14 septembrie 2016, președintele Camerei a opta (vechea compunere) a Tribunalului a admis în parte cererile de aplicare a regimului de confidențialitate formulate de reclamantă și de Comisie, în măsura în care au fost contestate de interveniente.

28	Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, în aplicarea articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a opta (noua compunere), căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

29	La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a opta) a decis deschiderea fazei orale a procedurii. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 28 martie 2017.

Reclamanta solicită Tribunalului:

–	anularea în tot sau în parte a articolelor 1-4 din decizia atacată, în măsura în care o privesc;

–	reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată prin articolul 2 din decizia menționată;

–	obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia, susținută de interveniente, solicită Tribunalului:

–	respingerea tuturor cererilor reclamantei;

–	obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

III. În drept

32	În cadrul acțiunii, reclamanta formulează atât concluzii în anularea în parte a deciziei atacate, cât și concluzii privind reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată.

A. Cu privire la concluziile în anulare

În susținerea concluziilor în anulare, reclamanta invocă cinci motive. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și pe o eroare de drept și pe o eroare vădită de apreciere în ceea ce privește concluzia Comisiei potrivit căreia reclamanta este răspunzătoare pentru încălcarea săvârșită de interveniente. Al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 2 din regulamentul menționat, pe insuficiența elementelor de probă și pe încălcarea obligației de motivare prevăzute la articolul 296 TFUE. Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 23 alineatul (2) din acest regulament, precum și pe încălcarea principiilor răspunderii personale și prezumției de nevinovăție. Al patrulea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 23 alineatul (2) din același regulament, precum și pe o eroare vădită de apreciere și pe încălcarea principiilor securității juridice și caracterului personal al pedepselor. Al cincilea motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare.

1. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și pe o eroare de drept și pe o eroare vădită de apreciere

Reclamanta impută Comisiei că a stabilit în sarcina sa răspunderea în solidar pentru plata amenzii aplicate pentru încălcarea săvârșită de interveniente între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009. În esență, ea contestă concluziile Comisiei expuse la punctele 15-17 de mai sus, potrivit cărora, în primul rând, se putea prezuma exercitarea unei influențe decisive de către reclamantă asupra intervenientelor între 29 iulie 2005 și 3 mai 2007 și, în al doilea rând, o asemenea influență putea, în orice caz, să fie dedusă din analiza legăturilor economice, organizatorice și juridice existente între ea și interveniente pe întreaga perioadă în cursul căreia a deținut participații în grupul Prysmian.

Reclamanta dezvoltă primul motiv în trei aspecte. În primul aspect, ea susține că Comisia a săvârșit o eroare de drept, precum și o eroare vădită de apreciere prin faptul că a prezumat că ea a exercitat efectiv o influență decisivă asupra intervenientelor în perioada cuprinsă între 29 iulie 2005 și 3 mai 2007. În al doilea aspect, ea susține că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că a considerat că, în orice caz, reclamanta a exercitat o influență decisivă asupra intervenientelor pe întreaga perioadă în care a deținut participații la acestea din urmă. În al treilea aspect, ea afirmă că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că a concluzionat în esență că nu era un simplu investitor financiar.

a) Cu privire la primul aspect, referitor la aplicarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive în perioada cuprinsă între 29 iulie 2005 și 3 mai 2007

Mai întâi, reclamanta susține că Comisia a săvârșit o eroare prezumând o influență decisivă din partea sa, dat fiind că, în cea mai mare parte a duratei investiției sale, participația sa la Prysmian, prin fondurile GSCP V și prin alte societăți intermediare, a fost mult mai mică decât o participație integrală. În această privință, reclamanta arată că, exceptând 41 de zile, participația sa la Prysmian a fost cuprinsă doar între 91,1 % și 84,4 % până la 3 mai 2007, data la care acțiunile Prysmian au fost introduse la Bursa din Milano printr‑o ofertă publică inițială (denumită în continuare „data OPI”). Potrivit reclamantei, Comisia nu a aplicat niciodată prezumția exercitării efective a unei influențe decisive într‑o cauză care implică o participație la capital efectivă mai mică decât 93 %.

În continuare, reclamanta apreciază că Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a aplicat prezumția exercitării efective a unei influențe decisive făcând trimitere la drepturile de vot asociate acțiunilor Prysmian, iar nu capitalului acestei din urmă societăți. Potrivit reclamantei, o asemenea abordare este nouă în practica decizională a Comisiei și nu este confirmată de jurisprudența instanțelor Uniunii. În plus, reclamanta susține în esență că deținerea integrală a drepturilor de vot asociate acțiunilor unei societăți nu este identică cu deținerea integrală a capitalului acelei societăți.

Pe de altă parte, reclamanta impută Comisiei că nu a ținut seama suficient nici de cesiunea acțiunilor Prysmian pe care a efectuat‑o în favoarea Apollo Investment Corp. (denumită în continuare „Apollo”), nici de cesiunea acțiunilor Prysmian pe care a efectuat‑o în favoarea echipei de conducere a acesteia. Potrivit reclamantei, aceste cesiuni evidențiază în esență că nu a putut să își exercite integral drepturile sale de vot asociate acțiunilor Prysmian, astfel cum Comisia ar considera în decizia atacată.

39	În sfârșit, reclamanta afirmă că, presupunând chiar că, în cazul său, Comisia ar fi putut să aplice prezumția exercitării efective a unei influențe decisive în ceea ce privește perioada anterioară datei OPI, ea a prezentat elemente de probă suficiente pentru a răsturna această prezumție.

40	Comisia și intervenientele contestă aceste argumente.

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, reclamanta invocă în esență două critici întemeiate, pe de o parte, pe faptul că Comisia a aplicat în mod eronat prezumția exercitării efective a unei influențe decisive pentru a stabili în sarcina sa răspunderea în solidar pentru plata amenzii aplicate filialelor sale în privința perioadei cuprinse între 29 iulie 2005 și data OPI și, pe de altă parte, pe faptul că Comisia ar fi concluzionat în mod eronat că reclamanta nu a reușit să răstoarne această prezumție.

1) Cu privire la prima critică, referitoare la aplicarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive în perioada cuprinsă între 29 iulie 2005 și 3 mai 2007

Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că un comportament al unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere, mai ales, legăturile organizatorice, economice și juridice care unesc cele două entități juridice (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, EU:C:2009:536, punctul 58 și jurisprudența citată).

Într‑adevăr, acest lucru se datorează faptului că, într‑o asemenea situație, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul articolului 101 TFUE. Astfel, faptul că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere în sensul articolului menționat permite Comisiei să adreseze o decizie prin care să se aplice amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, EU:C:2009:536, punctul 59 și jurisprudența citată).

Tot potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul particular în care o societate‑mamă deține integral capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, există o prezumție refragabilă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, EU:C:2009:536, punctul 60 și jurisprudența citată).

În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a acestei filiale. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă răspunzătoare în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, nu prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, EU:C:2009:536, punctul 61 și jurisprudența citată).

În sfârșit, trebuie amintit că, în cazul particular în care o societate deține integral capitalul unei societăți interpuse, care deține la rândul său integral capitalul unei filiale a grupului său, autoare a unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii, există de asemenea o prezumție refragabilă potrivit căreia această societate exercită o influență decisivă asupra comportamentului societății interpuse și indirect, prin intermediul acesteia din urmă, asupra comportamentului filialei respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2013, Eni/Comisia, C‑508/11 P, EU:C:2013:289, punctul 48 și jurisprudența citată).

În speță, este cert că aplicarea de către Comisie a prezumției exercitării unei influențe decisive a fost efectuată în pofida faptului că reclamanta nu deținea integral capitalul Prysmian în întreaga perioadă cuprinsă între 29 iulie 2005 și data OPI. Astfel, nu se contestă că, după cum reiese din considerentele (739)-(747) ale deciziei atacate, deși participația reclamantei la capitalul respectiv era inițial de 100 % din acțiuni, nivelul acestei participații a scăzut la puțin timp după aceasta și în mod progresiv ca urmare, pe de o parte, a cesiunii de acțiuni care a fost efectuată la 7 septembrie 2005 către Apollo și, pe de altă parte, a cesiunii de acțiuni care a fost efectuată la 21 iulie 2006 către echipa de conducere a Prysmian. În consecință, reclamanta subliniază în mod întemeiat în înscrisurile sale că, exceptând 41 de zile, participația sa la acest capital înainte de data OPI a rămas între 91,1 % și 84,4 % din părțile sociale.

Cu toate acestea, astfel cum reiese din considerentele (748)-(754) ale deciziei atacate, Comisia nu a întemeiat aplicarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive pe nivelul participației reclamantei la capitalul Prysmian, ci pe faptul că, în pofida cesiunii unor părți, reclamanta controla integral drepturile de vot asociate acțiunilor societății respective, aspect care, în opinia Comisiei, o plasa într‑o situație analogă celei a unui proprietar unic și exclusiv al grupului Prysmian.

În această privință, referitor, în primul rând, la chestiunea dacă prezumția exercitării efective a unei influențe decisive putea fi aplicată în aceste împrejurări, trebuie arătat că, într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia are dreptul să recurgă la această prezumție atunci când societatea‑mamă se află într‑o situație analogă celei a unui proprietar exclusiv, în ceea ce privește puterea acestuia de a exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2011, Total și Elf Aquitaine/Comisia, T‑206/06, nepublicată, EU:T:2011:250, punctul 56, Hotărârea din 12 decembrie 2014, Repsol Lubricantes y Especialidades și alții/Comisia, T‑562/08, nepublicată, EU:T:2014:1078, punctul 42, și Hotărârea din 15 iulie 2015, Socitrel și Companhia Previdente/Comisia, T‑413/10 și T‑414/10, EU:T:2015:500, punctul 204).

Prin urmare, trebuie să se considere că, astfel cum Comisia arată în esență în considerentul (754) al deciziei atacate, în cazul în care o societate‑mamă deține toate drepturile de vot asociate acțiunilor filialei sale, în special în combinație cu o participație larg majoritară la capitalul acelei filiale precum în speță, această societate‑mamă se află într‑o situație analogă celei a proprietarului exclusiv al acelei filiale, astfel încât societatea‑mamă este în măsură să stabilească strategia economică și comercială a filialei, cu toate că nu deține integral sau cvasiintegral capitalul social al acesteia din urmă.

Pe de altă parte, trebuie să se arate că prezumția exercitării efective a unei influențe decisive este întemeiată pe premisa potrivit căreia deținerea integrală sau cvasiintegrală de către societatea‑mamă a capitalului filialei sale permite Comisiei să concluzioneze, nefiind necesare dovezi în susținere, că societatea‑mamă respectivă are puterea să exercite o influență decisivă asupra filialei sale fără a fi nevoie ca interesele altor asociați să fie luate în considerare nici la adoptarea deciziilor strategice, nici în administrarea curentă a acestei filiale, care nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci acționează în conformitate cu dorințele societății‑mamă respective (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, EU:C:2009:262, punctul 73).

Or, aceste considerații sunt pe deplin aplicabile în cazul în care o societate‑mamă are posibilitatea să exercite toate drepturile de vot asociate acțiunilor filialei sale, deoarece această societate‑mamă este în măsură să exercite un control total asupra filialei sale fără ca terții, în special alți acționari, să poată în principiu să i se opună. Desigur, nu se poate exclude ca, în anumite cazuri, acționarii minoritari care nu dispun de drepturi de vot asociate acțiunilor acestei filiale să poată exercita în privința sa unele drepturi care le permit eventual să aibă de asemenea o influență asupra comportamentului aceleiași filiale. Totuși, în aceste împrejurări, societatea‑mamă poate în acest caz să răstoarne prezumția exercitării efective a unei influențe decisive prezentând elemente de probă susceptibile să demonstreze că nu stabilește politica comercială a filialei în cauză pe piață.

În ceea ce privește, în al doilea rând, chestiunea dacă poziția reclamantei corespunde unei asemenea situații, trebuie amintit că în considerentele (751)-(754) ale deciziei atacate Comisia expune motivele pentru care raportul care exista între reclamantă și Prysmian între 29 iulie 2005 și data OPI era, în opinia sa, analog poziției unei societăți‑mamă care deține integral capitalul filialei sale. În esență, Comisia explică faptul că cele două cesiuni ale acțiunilor Prysmian pe care reclamanta le‑a efectuat, pe de o parte, către Apollo și, pe de altă parte, către echipa de conducere a Prysmian au fost supuse unor condiții care garantau că noii acționari vor fi simpli investitori pasivi și nu vor exercita niciun drept de vot asociat participației lor la capital.

Reclamanta susține la rândul său că investițiile realizate de Apollo și de conducerea Prysmian nu erau pur pasive și că nu implicau nici o renunțare la exercitarea drepturilor de vot asociate acțiunilor acestei din urmă societăți în favoarea sa. Mai mult, reclamanta impută Comisiei că a „ignorat” în analiză cele două cesiuni de acțiuni pe care le‑a efectuat, pe de o parte, către Apollo și, pe de altă parte, către conducerea Prysmian.

Primo, în ceea ce privește cesiunea unor acțiuni ale Prysmian pe care reclamanta a efectuat‑o către Apollo, trebuie să se arate că aceasta s‑a realizat, potrivit considerentului (751) al deciziei atacate, prin constituirea unei societăți în comandită denumite GS Prysmian Co‑Invest LP, în care Apollo era asociatul comanditar. De altfel, reclamanta nu contestă această constatare a Comisiei. În special, clauza 5.7 din contractul de vânzare‑cumpărare semnat între fondurile GSCP V și Apollo la 7 septembrie 2005, astfel cum este citată în nota de subsol 1115 din decizia atacată, are următorul cuprins:

„[confidențial] ( 1 ) (subliniat în decizia atacată).

56	Reiese din cuprinsul punctului 55 de mai sus că, în temeiul contractului de vânzare‑cumpărare, Apollo recunoștea, [confidențial].

57	În consecință, Comisia avea temei să considere că cesiunea unor părți sociale ale Prysmian efectuată de reclamantă în favoarea Apollo era supusă unor condiții care garantau că noul acționar va fi un simplu investitor pasiv.

Argumentația reclamantei potrivit căreia Comisia nu se poate întemeia doar pe modul de redactare formal al contractului de vânzare‑cumpărare semnat între fondurile GSCP V și Apollo la 7 septembrie 2005, care nu ar da seama de adevărata situație creată în urma cesiunii unor acțiuni ale Prysmian pe care reclamanta a efectuat‑o către Apollo, nu poate repune în discuție această concluzie. Astfel, după cum afirmă Comisia, reclamanta nu prezintă niciun element de natură să demonstreze că acest contract și, în mod specific, clauza 5.7 din acesta nu reflectau situația reală stabilită între fondurile respective și Apollo.

În ceea ce privește argumentația reclamantei potrivit căreia textul contractului de vânzare‑cumpărare dintre fondurile GSCP V și Apollo din 7 septembrie 2005 permitea doar luarea în considerare a riscului pe care Apollo era dispusă să îl accepte în cadrul investiției sale, este suficient să se arate, pentru a o respinge, că motivele care au condus la adoptarea contractului menționat sunt lipsite de pertinență în scopul verificării aspectului dacă, după cesiunea unor acțiuni ale Prysmian efectuată de reclamantă către Apollo, reclamanta a păstrat posibilitatea să exercite toate drepturile de vot asociate acțiunilor respective.

În sfârșit, argumentația reclamantei potrivit căreia creșterea numărului de acționari ai Prysmian presupunea în sine existența altor interese de care trebuia să se țină seama în cadrul întreprinderii nu poate fi admisă. Astfel, în ceea ce privește investițiile realizate de Apollo, reclamanta nu prezintă nicio informație cu privire la natura acestor interese sau cu privire la modul în care acestea ar putea să se manifeste într‑un context în care Apollo nu putea exercita niciun drept de vot.

Secundo, în ceea ce privește cesiunea de acțiuni ale Prysmian efectuată de reclamantă către conducerea acestei societăți, din considerentul (752) al deciziei atacate reiese că o asemenea cesiune a fost însoțită de o serie de condiții pe care conducerea trebuia să le accepte și care au fost prevăzute în cadrul unui contract de coinvestiție și al unui contract de fiducie cu o bancă terță. În special, prin intermediul acestor contracte, directorii au acceptat ca participația fiecăruia să fie dobândită și deținută de banca respectivă în calitate de fiduciar. În plus, reiese în esență din aceste contracte că directorii puteau să își exercite drepturile care le fuseseră conferite în temeiul cesiunii numai prin intermediul fiduciarului, care, la rândul său, putea să participe la adunările acționarilor Prysmian numai în urma primirii instrucțiunilor de vot de la fondurile GSCP V.

Reclamanta afirmă că, în ceea ce privește cesiunea unor acțiuni ale Prysmian pe care a efectuat‑o către conducerea acestei societăți, persoanele implicate erau fie membri ai consiliului de administrație al Prysmian, fie membri ai consiliului de administrație al PrysmianCS. Potrivit reclamantei, acești membri ai conducerii puteau, așadar, să exercite o influență asupra Prysmian și, în calitate de persoane responsabile cu stabilirea politicii comerciale a acestui grup, nu puteau fi considerați simpli investitori pasivi. Mai mult, reclamanta consideră că obiectivul cesiunii se înscria în cadrul unui regim de stimulare a acestei conduceri destinat să susțină creșterea întreprinderii.

Totuși, se impune constatarea că aceste afirmații nu constituie argumente susceptibile să repună în discuție constatările efectuate de Comisie în considerentul (752) al deciziei atacate. Astfel, pe de o parte, trebuie să se arate că, în mod contrar celor afirmate de reclamantă, întrucât membrii conducerii Prysmian nu aveau dreptul să exercite drepturile de vot asociate acțiunilor acestei societăți, ei nu erau acționari ale căror interese trebuiau să fie luate în considerare de societatea‑mamă. În aceste împrejurări, reclamanta nu demonstrează că poziția unui membru al conducerii în acest caz este diferită de poziția unui membru al conducerii unei filiale ale cărei acțiuni sunt deținute integral de societatea‑mamă. Pe de altă parte, trebuie să se rețină că stimularea motivației acestor membri ai conducerii Prysmian nu depindea de posibilitatea ca ei să exercite drepturile de vot respective și, prin urmare, nu avea nicio legătură cu clauzele exprese ale contractului de coinvestiție și ale contractului de fiducie, care interziceau conducerii exercitarea oricărui drept formal de acționar.

Rezultă că cesiunile acțiunilor Prysmian efectuate de reclamantă către Apollo și către conducerea Prysmian puteau fi considerate în mod întemeiat de Comisie ca fiind pur pasive și că, într‑adevăr, aveau drept consecință o renunțare la exercitarea drepturilor de vot asociate acțiunilor Prysmian în favoarea reclamantei, care, astfel, continua să dețină integral aceste drepturi de vot.

Tertio, în măsura în care reclamanta impută Comisiei o nemotivare, în sensul că ar fi „ignorat” în cadrul analizei sale cesiunile de acțiuni ale Prysmian efectuate de reclamantă către Apollo și către conducerea Prysmian, este suficient să se arate că explicațiile cuprinse în considerentele (751)-(754) ale deciziei atacate constituie în mod evident o motivare detaliată și suficientă, în sensul unei jurisprudențe constante, pentru a permite reclamantei să înțeleagă sensul aprecierii Comisiei, precum și Tribunalului să își exercite controlul asupra acestei aprecieri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 147 și jurisprudența citată).

Având în vedere cele ce precedă, posibilitatea ca reclamanta să exercite o influență decisivă asupra intervenientelor ca urmare a posibilității de a exercita toate drepturile de vot asociate acțiunilor Prysmian era, în contextul situației de fapt din speță, comparabilă cu cea de care ar fi beneficiat în calitate de proprietar exclusiv și unic.

În aceste împrejurări, trebuie să se rețină, la finalul unui control aprofundat, precum și având în vedere că reclamanta nu contestă constatarea Comisiei potrivit căreia Prysmian a exercitat o influență decisivă asupra PrysmianCS, că Comisia a putut să considere fără a săvârși o eroare că prezumția exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului intervenientelor pe piață putea fi aplicată în cazul reclamantei în privința perioadei cuprinse între 29 iulie 2005 și 3 mai 2007.

68	Așadar, prima critică cuprinsă în primul aspect trebuie respinsă.

2) Cu privire la a doua critică, referitoare la răsturnarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive

Potrivit reclamantei, chiar dacă se presupune că Comisia a aplicat în mod oportun și adecvat prezumția exercitării efective a unei influențe decisive, în orice caz, ea a răsturnat această prezumție în cadrul procedurii administrative. În esență, reclamanta consideră că există numeroase elemente de probă care demonstrează că intervenientele au acționat în mod autonom pe piață fără nicio instrucțiune din partea sa.

În primul rând, reclamanta arată că în decizia atacată nu s‑a demonstrat că administratorii ramurii de investiții directe a diviziei sale „Merchant Banking” (denumită în continuare „PIA”), care controlau fondurile GSCP V, au exercitat o influență asupra politicii comerciale a intervenientelor. Reclamanta afirmă că procesele‑verbale ale consiliului de administrație al Prysmian dovedesc că echipa de conducere a Prysmian era cea care determina o asemenea politică.

În această privință, trebuie să se arate, ca și Comisia, că reclamanta nu menționează în mod precis în cadrul acestei critici niciun e‑mail sau proces‑verbal specific pentru a‑și susține afirmația. Or, astfel cum rezultă din jurisprudența citată la punctul 45 de mai sus, în ceea ce privește combaterea aplicării prezumției exercitării efective a unei influențe decisive, reclamantei îi revine sarcina să prezinte probe care să demonstreze că, în realitate și în mod contrar celor prezumate de Comisie, intervenientele își stabileau strategia comercială în mod autonom. Prin urmare, primul argument al reclamantei trebuie respins.

În al doilea rând, reclamanta invocă unele declarații publice ale membrilor consiliului de administrație al Prysmian, dintre care una a fost făcută cu ocazia reuniunii lor din 15 decembrie 2005, în care s‑ar fi afirmat că Prysmian nu era „supusă conducerii și coordonării unei alte întreprinderi”. Reclamanta adaugă că, în cazul în care intervenientele s‑ar fi aflat efectiv sub controlul său, ar fi avut obligația să declare acest lucru în mod public, conform dreptului italian.

Totuși, trebuie să se considere, pe de o parte, că declarațiile publice care au putut fi date de membrii consiliului de administrație al Prysmian cu ocazia reuniunilor lor nu sunt, în sine, susceptibile să stabilească veridicitatea conținutului lor. În această privință, trebuie să se sublinieze că reclamanta nu prezintă nicio probă care să confirme veridicitatea acestor declarații publice.

Pe de altă parte, faptul că asemenea declarații au fost date în conformitate cu dreptul italian, astfel cum susține reclamanta, nu este de natură să demonstreze că reclamanta nu era, în realitate, societatea‑mamă care asigura controlul grupului Prysmian. Astfel cum arată Comisia, exercitarea unei influențe decisive trebuie să fie apreciată pe baza unor elemente de probă concrete, astfel încât chestiunea dacă o filială este în măsură să decidă în mod autonom comportamentul său pe piață sau, dimpotrivă, dacă este supusă influenței decisive a societății sale mamă nu poate fi apreciată numai în raport cu dispozițiile dreptului național în cauză.

În al treilea rând, reclamanta invocă răspunsul pe care intervenientele l‑au dat la solicitarea de informații a Comisiei la 20 octombrie 2009 și, în mod specific, faptul că acest document nu conține nicio referire care să o privească. Totuși, din nou, simpla lipsa a unei referiri la reclamantă în acest document nu dovedește că nu a exercitat nicio influență asupra intervenientelor, în special în perioada anterioară datei OPI.

În al patrulea rând, reclamanta susține că nu a dat nicio instrucțiune și nu a exercitat niciun control direct în chestiuni de natură comercială ale grupului Prysmian. În această privință, reclamanta prezintă un scurt „rezumat” al unei serii de argumente care trebuiau să fie dezvoltate mai amplu și „în detaliu” în cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv. Totuși, în speță, o asemenea trimitere nu permite Tribunalului să definească în mod precis conținutul argumentelor respective. Astfel, deși nu se poate exclude că elementele esențiale de fapt și de drept pe care reclamanta se întemeiază sunt cuprinse în cererea introductivă, reclamanta trebuie totuși să le prezinte într‑un mod inteligibil și detaliat. În special, Tribunalul nu are obligația de a cerceta, în ansamblul elementelor invocate în susținerea celui de al doilea aspect al primului motiv, dacă aceste elemente puteau fi utilizate și în susținerea prezentei critici (Hotărârea din 27 septembrie 2006, Roquette Frères/Comisia, T‑322/01, EU:T:2006:267, punctul 209). Prin urmare, prezenta argumentație trebuie respinsă ca fiind inadmisibilă, fără a fi afectată analiza care urmează să fie efectuată în cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv.

77	Reiese din cele ce precedă că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, ea nu a reușit să răstoarne aplicarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive cu elemente de probă suficiente, de natură să demonstreze că intervenientele se comportau în mod autonom pe piață.

78	A doua critică cuprinsă în primul aspect trebuie, așadar, respinsă, ca și acest aspect în întregime.

b) Cu privire la al doilea aspect, referitor la concluziile Comisiei în privința perioadei cuprinse între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009

Reclamanta susține că elementele de probă pe care Comisia se întemeiază în decizia atacată în vederea stabilirii în sarcina sa a răspunderii în solidar pentru plata amenzii aplicate filialelor sale pentru întreaga perioadă a încălcării nu demonstrează că era în măsură să exercite o influență decisivă sau că a exercitat‑o efectiv asupra intervenientelor. În esență, reclamanta consideră că Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale că intervenientele formau împreună cu ea o unitate economică în sensul jurisprudenței.

80	Comisia și intervenientele contestă aceste argumente.

Astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 42 de mai sus, comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere, mai ales, legăturile organizatorice, economice și juridice care unesc cele două entități juridice.

Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a verifica dacă o filială își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor relevante referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc această filială cu societatea‑mamă, care pot varia în funcție de fiecare caz în parte și, în consecință, nu pot face obiectul unei enumerări exhaustive (a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2016, Ori Martin și SLM/Comisia, C‑490/15 P și C‑505/15 P, nepublicată, EU:C:2016:678, punctul 60 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 septembrie 2015, Philips/Comisia, T‑92/13, nepublicată, EU:T:2015:605, punctul 41 și jurisprudența citată).

În cazul în care o societate‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași întreprindere în sensul articolului 101 TFUE, nu neapărat o relație de instigare privind încălcarea între societatea‑mamă și filiala sa, nici, a fortiori, o implicare a celei dintâi în acea încălcare, ci faptul că societățile respective constituie o singură întreprindere în sensul articolului 101 TFUE permite Comisiei să adreseze societății‑mamă decizia prin care se aplică amenzi (a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2016, Ori Martin și SLM/Comisia, C‑490/15 P și C‑505/15 P, nepublicată, EU:C:2016:678, punctul 60 și jurisprudența citată).

Trebuie de asemenea să se rețină că, pentru a putea imputa societății‑mamă comportamentul unei filiale, Comisia nu se poate limita să constate că societatea‑mamă este în măsură să exercite o influență decisivă asupra comportamentului filialei, ci trebuie să verifice și dacă această influență a fost exercitată efectiv (a se vedea Hotărârea din 26 septembrie 2013, EI du Pont de Nemours/Comisia, C‑172/12 P, nepublicată, EU:C:2013:601, punctul 44 și jurisprudența citată, Hotărârea din 26 septembrie 2013, The Dow Chemical Company/Comisia, C‑179/12 P, nepublicată, EU:C:2013:605, punctul 55 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 septembrie 2015, Toshiba/Comisia, T‑104/13, EU:T:2015:610, punctul 95 și jurisprudența citată).

.Având în vedere că, în temeiul articolului 263 TFUE, Tribunalul trebuie să se limiteze la un control de legalitate a deciziei atacate pe baza motivării acestui act, exercitarea efectivă a unei prerogative de conducere a societății‑mamă asupra filialei acesteia trebuie apreciată doar în funcție de elementele de probă reunite de Comisie în decizia care stabilește în sarcina societății‑mamă răspunderea pentru încălcare. Prin urmare, singura chestiune pertinentă este, așadar, aceea dacă încălcarea este sau nu este dovedită, având în vedere elementele de probă respective (a se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2015, Toshiba/Comisia, T‑104/13, EU:T:2015:610, punctul 98 și jurisprudența citată).

În decizia atacată, Comisia a concluzionat că reclamanta a exercitat o influență decisivă asupra intervenientelor întemeindu‑se, în opinia sa, pe factori obiectivi având în vedere legăturile economice, organizatorice și juridice existente între reclamantă și grupul Prysmian. Acești factori obiectivi, astfel cum sunt descriși în considerentele (758)-(781) ale deciziei atacate, sunt, în primul rând, puterea de a numi membrii diferitor consilii de administrație ale Prysmian, în al doilea rând, puterea de a convoca acționarii la adunări și de a propune revocarea administratorilor sau a consiliilor de administrație în ansamblu, în al treilea rând, reprezentarea efectivă a reclamantei în consiliul de administrație al Prysmian, în al patrulea rând, puterile de administrare ale reprezentanților reclamantei în consiliul de administrație, în al cincilea rând, importanța rolului jucat de reclamantă în comitetele instituite de Prysmian, în al șaselea rând, primirea actualizărilor regulate și a rapoartelor lunare, în al șaptelea rând, măsurile pentru asigurarea continuării controlului decisiv după data OPI și, în al optulea rând, dovada unui comportament tipic al unui proprietar industrial.

Trebuie arătat că, potrivit Comisiei, primii șase factori obiectivi menționați la punctul 86 de mai sus demonstrează exercitarea unei influențe decisive din partea reclamantei atât în perioada anterioară datei OPI, cât și în perioada ulterioară acestei date. În schimb, ultimele două privesc exclusiv această din urmă perioadă. În acest context, chiar dacă, în ceea ce privește perioada anterioară datei OPI, Tribunalul a constatat deja că Comisia a aplicat în mod întemeiat prezumția exercitării efective a unei influențe decisive și că reclamanta nu a reușit să o răstoarne, examinarea tuturor factorilor invocați de Comisie în decizia atacată rămâne necesară deoarece sunt aplicabili și în privința perioadei ulterioare datei menționate.

Prin urmare, trebuie să se examineze temeinicia fiecărui factor invocat de Comisie în lumina argumentelor formulate de reclamantă și în special să se verifice în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 81-85 de mai sus dacă factorii menționați sunt susceptibili, în ansamblu, să demonstreze atât capacitatea reclamantei de a exercita o influență decisivă asupra comportamentului intervenientelor pe piață, cât și exercitarea efectivă a acestei influențe.

1) Cu privire la puterea de numire a membrilor diferitor consilii de administrație ale Prysmian, precum și la puterea de a convoca acționarii la adunări și de a propune revocarea administratorilor sau a consiliilor de administrație în ansamblu

În considerentele (758)-(760) ale deciziei atacate, Comisia explică faptul că reclamanta deținea puterea de a numi administratorii în consiliul de administrație al Prysmian și că a exercitat această putere pe întreaga durată a încălcării. Comisia adaugă că reclamanta avea de asemenea puterea de a convoca acționarii la adunări și de a propune cu ocazia acestor adunări revocarea administratorilor sau a consiliului de administrație în ansamblu.

Reclamanta nu contestă constatările din decizia atacată care demonstrează puterea sa de a numi membrii consiliului de administrație al Prysmian, precum și puterea de a convoca acționarii la adunări și de a revoca administratorii sau consiliul de administrație în ansamblu. Astfel cum a confirmat în ședință, ea nu contestă nici constatările Comisiei în ceea ce privește compunerea efectivă a diferitor consilii de administrație ale Prysmian în perioada încălcării. În schimb, reclamanta susține că aceste puteri nu îi confereau capacitatea de a exercita un control efectiv asupra consiliului sau să influențeze în acest fel, în mod decisiv, politica comercială a Prysmian. În opinia reclamantei, Comisia nu dovedește că ea a exercitat un asemenea control efectiv.

În primul rând, în ceea ce privește capacitatea reclamantei de a exercita o influență decisivă asupra intervenientelor, trebuie să se constate că faptul de a putea defini compunerea consiliului de administrație al unei societăți constituie un element obiectiv care determină, în sine, posibilitatea de a controla deciziile care pot fi adoptate de acel consiliu și, prin urmare, de societatea în cauză. Astfel, consiliul de administrație constituie, prin definiție, organul însărcinat cu administrarea și cu reprezentarea societății, iar funcțiile sale sunt consacrate îndeosebi stabilirii și urmăririi politicii comerciale a societății respective, precum și desemnării echipei sale de conducere. În ceea ce privește în mod specific Prysmian, constatarea Comisiei referitoare la puterea reclamantei de a‑i numi pe toți membrii care trebuiau să participe la diferite consilii de administrație ale acestei societăți, chiar dacă în mod indirect, prin intermediul fondurilor GSCP V, permite să se considere că reclamanta avea capacitatea de a controla acele consilii și deciziile pe care trebuiau să le adopte în cadrul îndeplinirii funcțiilor lor.

În al doilea rând, în ceea ce privește chestiunea dacă reclamanta a exercitat efectiv acest control, trebuie să se arate, conform considerentului (759) al deciziei atacate, precum și constatărilor efectuate cu ocazia examinării primului aspect al prezentului motiv, că reclamanta a avut un control complet asupra drepturilor de vot asociate acțiunilor Prysmian în perioada anterioară datei OPI și că a deținut de asemenea o majoritate absolută în cadrul adunării acționarilor până în luna noiembrie a anului 2007. Astfel cum a confirmat în ședință, reclamanta i‑a numit în acest fel pe toți membrii consiliilor de administrație atât, mai întâi, ale societăților GSCP Athema Srl și GSCP Athena Energia Srl, la 9 și la 11 mai 2005, devenite în esență Prysmian și, respectiv, PrysmianCS, cât și, ulterior, ale Prysmian, la 15 decembrie 2005 și la 28 februarie 2007.

În plus, trebuie să se arate, similar Comisiei în considerentul (759) al deciziei atacate, că consiliul de administrație numit la 28 februarie 2007, adică înaintea datei OPI, a fost numit pentru perioada de până la 31 decembrie 2009 și că a fost menținut fără variații după data OPI până la data încetării încălcării. Deși în această perioadă reclamanta nu a mai deținut controlul absolut al drepturilor de vot asociate acțiunilor Prysmian, menținerea aceleiași compuneri a consiliului respectiv constituie un indiciu că reclamanta a continuat să exercite un control asupra consiliului de administrație.

Aprecierile de mai sus sunt, în plus, confirmate de constatarea Comisiei, necontestată de reclamantă, potrivit căreia aceasta avea și puterea de a convoca adunarea acționarilor și de a propune revocarea administratorilor, chiar a întregului consiliu de administrație. Această putere evidențiază capacitatea reclamantei de a exercita un control asupra consiliilor de administrație succesive ale Prysmian și asupra deciziilor pe care ele puteau să le adopte. Desigur, astfel cum afirmă reclamanta, singura ocazie constatată de Comisie în care reclamanta a revocat numirea membrilor consiliului de administrație al Prysmian a fost, conform considerentului (760) al deciziei atacate, 9 aprilie 2009, adică după perioada încălcării. Totuși, după cum arată Comisia, nimic nu împiedică să fie luate în considerare ca indicii fapte survenite după data încetării formale a unei încălcări, din cauza pertinenței lor, pentru aprecierea unor fapte care au avut loc în perioada încălcării. Mai mult, trebuie să se sublinieze că reclamanta a deținut aceleași puteri pe întreaga durată a încălcării.

Rezultă că Comisia putea să se întemeieze în mod justificat pe puterea reclamantei de a numi administratorii consiliului de administrație ai Prysmian și pe puterea sa de a propune revocarea lor ca factori obiectivi pentru a demonstra că reclamanta a avut capacitatea de a controla acel consiliu și că l‑a controlat efectiv.

Reclamanta contestă totuși că puterea sa de a numi administratorii consiliului de administrație al Prysmian, precum și puterea de a propune revocarea lor constituie factori obiectivi pentru a demonstra că a controlat efectiv consiliul de administrație. Primo, reclamanta afirmă că Comisia trebuia să demonstreze cu titlu suplimentar modul în care reclamanta a exercitat concret un asemenea control asupra membrilor consiliului de administrație al Prysmian. Reclamanta invocă în această privință Hotărârea din 6 martie 2012, FLS Plast/Comisia (T‑64/06, nepublicată, EU:T:2012:102).

În această privință, trebuie amintit că Hotărârea din 6 martie 2012, FLS Plast/Comisia (T‑64/06, nepublicată, EU:T:2012:102), prin care Tribunalul a anulat în parte decizia în cauză, privea o societate‑mamă care deținea 60 % din capitalul societății filiale, restul de 40 % aparținând unei societăți terțe. Tribunalul, pe de o parte, a arătat că nu se poate prezuma o exercitare a controlului de către societatea‑mamă din moment ce un bloc de 40 % din acțiuni putea permite societății terțe să influențeze în egală măsură comportamentul societății filiale. Comisiei i‑ar rămâne, așadar, obligația să demonstreze că reclamanta în acea cauză era cea care exercita în mod unilateral influența decisivă. Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că Comisia nu a dat explicații cu privire la puterea reprezentanților societății‑mamă în consiliul de administrație al filialei, astfel încât nu se demonstrase că acești reprezentanți ar fi avut puterea să impună un control efectiv întregului consiliu de administrație într‑un interval din perioada încălcării (Hotărârea din 6 martie 2012, FLS Plast/Comisia, T‑64/06, nepublicată, EU:T:2012:102, punctele 39 și 43).

Astfel, situația de fapt aflată la originea Hotărârii din 6 martie 2012, FLS Plast/Comisia (T‑64/06, nepublicată, EU:T:2012:102), este diferită de cea din speță, în care reclamanta avea posibilitatea să exercite toate drepturile de vot asociate acțiunilor Prysmian în perioada anterioară datei OPI și, chiar ulterior, nu exista, astfel cum a confirmat în ședință, niciun alt acționar care să dețină o participație semnificativă care să poată influența în egală măsură comportamentul filialei. În consecință, reclamanta nu se poate întemeia în mod adecvat pe hotărârea amintită pentru a susține că Comisia avea obligația să demonstreze, cu titlu suplimentar, modul în care ea a exercitat în concret un control asupra membrilor consiliului de administrație al Prysmian.

Secundo, reclamanta susține că administratorii din primul consiliu de administrație al Prysmian din 15 decembrie 2005 au fost numiți în realitate de domnul B., care în acea perioadă era președintele‑director general (PDG) al Pirelli Cavi e Sistemi Energia și care, ulterior, a devenit PDG al Prysmian.

100

Totuși, astfel cum arată atât Comisia, cât și intervenientele, trebuie să se constate că această afirmație nu este susținută prin niciun element de probă prezentat de reclamantă, îndeosebi prin e‑mailul invocat, din 20 februarie 2007, astfel încât trebuie respinsă. În plus, chiar dacă se presupune că domnul B. a propus într‑adevăr candidați pentru consiliul de administrație al Prysmian, reclamanta nu poate susține că domnul B., iar nu ea, a fost cel care i‑a selecționat și i‑a numit. În sfârșit, chiar dacă reclamanta susține că faptul că domnul B. a fost PDG al Pirelli Cavi e Sistemi Energia înainte de achiziționarea acesteia de către fondurile GSCP V demonstrează că Prysmian se comporta în mod autonom pe piață în conformitate cu instrucțiunile date de conducerea sa, trebuie să se arate că, astfel cum reiese din considerentul (781) al deciziei atacate, domnul B. a fost singurul membru al consiliului de administrație al Prysmian care era angajat de Pirelli Cavi e Sistemi Energia înainte de achiziționarea acesteia de către fondurile GSCP V. Or, conform jurisprudenței, împrejurarea că, prin achiziționarea unei societăți, o societate înlocuiește o parte din administratori constituie un indiciu al exercitării efective a unei influențe decisive de către această din urmă societate asupra comportamentului societății achiziționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 2013, CEPSA/Comisia, T‑497/07, nepublicată, EU:T:2013:438, punctul 176).

101

Tertio, reclamanta subliniază că consiliul de administrație al Prysmian se reunea doar trimestrial, situație care confirmă, în opinia sa, că echipa de conducere era cea care controla administrarea acestei societăți, iar nu consiliul său de administrație. Totuși, o asemenea afirmație, referitoare la caracterul regulat sau la frecvența reuniunilor consiliului de administrație, nu este susceptibilă să repună în discuție faptul că consiliul de administrație este organul care decide cu privire la compunerea și la funcțiile echipei de conducere în exercitarea funcțiilor sale. În plus, reclamanta nu prezintă niciun element concret susceptibil să probeze că conducerea, în special domnul B. în calitate de PDG, era complet autonomă față de consiliul de administrație în ceea ce privește administrarea zilnică a societății, astfel cum susține reclamanta. Prin urmare, afirmația reclamantei trebuie respinsă ca nefondată.

102

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se considere că puterea de numire a membrilor consiliului de administrație, precum și puterea de convocare a acționarilor la adunările generale și de a le propune revocarea administratorilor constituie factori obiectivi care evidențiază că reclamanta era în măsură să exercite și că a exercitat efectiv o influență decisivă asupra intervenientelor.

2) Cu privire la reprezentarea efectivă a reclamantei în consiliul de administrație al Prysmian

103

În considerentele (761) și (762) ale deciziei atacate, Comisia arată că reclamanta urmărea să fie reprezentată în mod direct în fiecare consiliu de administrație al Prysmian, numind administratori cu care întreținea legături [confidențial]. În opinia sa, acești administratori au reprezentat întotdeauna cel puțin 50 % din diferitele consilii de administrație ale Prysmian. Reclamanta adaugă că, în anumite cazuri, administratorii aflați în legătură cu reclamanta dețineau voturile preponderente, ceea ce îi permitea reclamantei să mențină controlul efectiv asupra deciziilor consiliului de administrație.

104

Reclamanta contestă această afirmație susținând, mai întâi, că administratorii pe care Comisia i‑a identificat ca fiind angajații săi erau în realitate administratori ai PIA și că erau angajați ai unei societăți „afiliate” reclamantei, respectiv GS Services Ltd. În continuare, reclamanta arată că ceilalți administratori ai consiliului de administrație erau administratori independenți, în privința cărora Comisia nu a demonstrat că și‑au încălcat obligațiile de independență sau obligațiile fiduciare. În sfârșit, reclamanta afirmă că, în mod contrar celor constatate de Comisie în decizia atacată, nu a fost niciodată reprezentată de cel puțin de 50 % dintre membrii consiliului de administrație al Prysmian.

105

Or, argumentele reclamantei formulate în această privință nu pot fi admise. Astfel, pe de o parte, trebuie să se considere că administratorii pe care reclamanta îi numește „administratori ai PIA”, angajați de GS Services, erau de asemenea angajați ai reclamantei, întrucât, după cum Comisia explică [confidențial].

106

Pe de altă parte, în ceea ce privește constatarea Comisiei potrivit căreia pe întreaga perioadă a încălcării reclamanta și‑a păstrat legăturile cu cel puțin 50 % dintre administratorii consiliilor de administrație succesive ale Prysmian, este adevărat, după cum afirmă reclamanta, că reprezentarea cea mai ridicată a administratorilor PIA în aceste consilii a fost de 43 % înainte de data OPI și de aproximativ 33 % după această dată. Totuși, nu este mai puțin adevărat că, în considerentele (761) și (762) ale deciziei atacate, precum și în notele de subsol aferente fiecărui considerent, Comisia prezintă elemente de probă care evidențiază, fără ca reclamanta să reușească să demonstreze contrariul, că aceasta întreținea de asemenea legături cu alți membri ai consiliilor de administrație ale Prysmian, în special prin [confidențial].

107

În această privință, trebuie amintit că Curtea a declarat că existența unei entități economice constituite din societatea‑mamă și filiala sa poate lua naștere nu numai din raporturi formale între cele două, ci și în mod informal, îndeosebi ca urmare a existenței unor legături personale între entitățile juridice care compun o asemenea unitate economică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, Comisia/Stichting Administratiekantoor Portielje, C‑440/11 P, EU:C:2013:514, punctul 68).

108

Prin urmare, luând în considerare atât administratorii PIA, cât și administratorii cu care reclamanta întreținea aceste alte tipuri de legături, în special prin [confidențial], concluzia Comisiei potrivit căreia reclamanta urmărea să fie reprezentată de cel puțin 50 % dintre membrii consiliului de administrație în întreaga perioadă în cauză este fondată. Mai mult, deși reclamanta susține că administratorii cu care reclamanta întreținea aceste alte tipuri de legături acționau în calitate de administratori independenți, trebuie să se constate că, după cum reiese din răspunsul reclamantei la solicitarea de informații a Comisiei din 13 martie 2013, anexat la cererea introductivă, un asemenea statut este întemeiat doar pe o evaluare efectuată de chiar consiliul de administrație al Prysmian. Or, simplul fapt că acest consiliu de administrație i‑a evaluat pe unii dintre administratorii săi ca fiind independenți, chiar că a publicat o asemenea evaluare în rapoartele sale privind guvernanța întreprinderii, astfel cum afirmă reclamanta, nu este în sine susceptibil să repună în discuție constatarea Comisiei că aceiași administratori nu au încetat să întrețină legături cu reclamanta.

109	Rezultă că Comisia putea în mod justificat să se întemeieze, în calitate de factor obiectiv, pe reprezentarea efectivă a reclamantei în consiliul de administrație al Prysmian pentru a demonstra că era în măsură să exercite și că a exercitat efectiv o influență decisivă asupra intervenientelor.

3) Cu privire la puterile de administrare ale reprezentanților reclamantei în consiliul de administrație

110

În considerentul (763) al deciziei atacate, Comisia explică că reclamanta urmărea de asemenea ca reprezentanții săi în consiliul de administrație să fie învestiți cu puteri de administrare cât mai largi posibil. În special, Comisia arată în primul rând că, la 15 decembrie 2005 și la 16 mai 2007, patru administratori ai PIA au fost numiți „directori generali” ai Prysmian, ceea ce includea puteri delegate referitoare la administrarea obișnuită a acestei societăți, inclusiv semnarea actelor de administrare zilnică. În al doilea rând, Comisia arată că, deși la 16 ianuarie 2007, în vederea pregătirii ofertei publice inițiale, puterile directorilor generali au fost revocate, doi administratori ai PIA au fost ulterior afectați unui „comitet strategic” format în total din trei membri. Comisia recunoaște că acel comitet nu dispunea de puteri de vot sau de veto, însă subliniază că juca un rol central, susținând consiliul de administrație în privința chestiunilor strategice și comerciale ale Prysmian. În sfârșit, Comisia arată că acest comitet a fost dizolvat în luna mai a anului 2010, imediat după cesiunea completă a participației reclamantei la Prysmian.

111

Reclamanta contestă aceste afirmații ale Comisiei. Ea susține, pe de o parte, că o examinare imparțială a elementelor invocate în susținerea lor demonstrează că directorii generali de la PIA nu au jucat niciun rol în politica comercială a Prysmian înainte de data OPI. Pe de altă parte, reclamanta afirmă că comitetul strategic nu juca niciun rol central în politica comercială a Prysmian și că acționa doar ca organ consultativ. Potrivit reclamantei, niciun element de probă nu atestă că administratorii PIA au exercitat, prin apartenența lor la comitetul menționat, o influență decisivă asupra politicii comerciale a Prysmian.

112

În ceea ce privește prima afirmație a reclamantei, referitoare la perioada care precedă în esență data OPI, trebuie să se constate mai întâi că elementele de probă invocate de Comisie în decizia atacată, în special la notele de subsol 1142-1145, evidențiază în mod clar și fără echivoc că trei administratori ai PIA au fost numiți directori generali ai Prysmian dintr‑un total de patru.

113

În continuare, din anexele la cererea introductivă reiese că, în temeiul puterilor delegate acestor directori generali, administratorii PIA acționau în cadrul administrării zilnice a Prysmian. În mod specific, aceștia s‑au pronunțat printre altele asupra unei cereri de autorizare a deschiderii unei sucursale în Qatar, asupra unor numiri în consiliile de administrație ale societăților filiale ale Prysmian și asupra chestiunilor referitoare la locurile de muncă în această din urmă societate.

114

În aceste împrejurări, afirmația reclamantei conform căreia administratorii PIA nu au jucat niciun rol în activitatea comercială a Prysmian înainte de data OPI trebuie respinsă. În plus, deși reclamanta afirmă că în cea mai mare parte a cazurilor deciziile în discuție fuseseră deja luate de conducerea Prysmian, este suficient să se amintească faptul că, potrivit jurisprudenței, împrejurarea că societatea‑mamă sau reprezentanții săi trebuie să aprobe aceste propuneri și au, așadar, dreptul de a nu proceda astfel și de a se îndepărta de ele atestă tocmai o influență decisivă (Hotărârea din 13 decembrie 2013, HSE/Comisia, T‑399/09, nepublicată, EU:T:2013:647, punctul 84).

115

În ceea ce privește a doua afirmație a reclamantei, referitoare la perioada următoare datei OPI și în special la comitetul strategic, trebuie să se arate mai întâi că reclamanta nu contestă că acest comitet era compus efectiv din trei membri, printre care doi administratori ai PIA. În ceea ce privește funcțiile sale, din anexele la cererea introductivă reiese că acest comitet era însărcinat în mod formal să examineze bugetele și investițiile Prysmian, precum și să îi asigure finanțarea și să asiste consiliul de administrație în exercitarea funcțiilor sale. Mai specific, ordinea de zi a reuniunii sale din 16 iulie 2008 demonstrează că a examinat chestiuni de strategie comercială, printre care investiții în Brazilia, în China, în Tunisia, în Italia și în Rusia.

116	În consecință, deși comitetul strategic nu avea puteri de decizie, astfel cum însăși Comisia recunoaște în decizia atacată, această împrejurare nu poate însemna că nu avea niciun rol, cum susține reclamanta, în contextul procesului decizional strategic al Prysmian.

117

În continuare, reclamanta susține însă că, în cadrul comitetului strategic, administratorii PIA au dat doar consultații limitate, prin intermediul unor e‑mailuri scurte, în legătură cu experiența lor de profesioniști în sectorul investițiilor, întotdeauna la inițiativa și la solicitarea conducerii. Cu toate acestea, astfel cum afirmă Comisia, aceste e‑mailuri constituie dovada că administratorii PIA erau contactați în mod sistematic în privința deciziilor strategice, inclusiv în privința investițiilor potențiale, și că erau implicați în mod activ în deciziile privind politica comercială a Prysmian.

118	În sfârșit, deși reclamanta afirmă că domnul B., în calitate de PDG al Prysmian, și echipa de conducere a acesteia erau cei care au definit compunerea comitetului de conducere, este suficient să se arate că o asemenea afirmație nu este susținută de e‑mailul pe care îl invocă, din 20 februarie 2007.

119

Rezultă că Comisia putea concluziona în mod întemeiat că, mai întâi, puterile de administrare ale administratorilor PIA în consiliul de administrație al Prysmian în perioada anterioară datei OPI și, ulterior, rolul lor în comitetul strategic după acea dată constituie factori obiectivi suplimentari susceptibili să demonstreze că reclamanta avea capacitatea să exercite o influență decisivă asupra comportamentului intervenientelor pe piață și că a exercitat‑o efectiv pe întreaga perioadă a încălcării.

4) Cu privire la importanța rolului jucat de reclamantă în comitetele instituite de Prysmian

120

În considerentul (764) al deciziei atacate, Comisia arată că administratorii PIA au jucat un rol important și în alte comitete ale Prysmian instituite la 15 decembrie 2005, și anume comitetul pentru remunerații și comitetul pentru control intern. Potrivit Comisiei, primul comitet se ocupa îndeosebi de chestiunile legate de remunerare, iar până la 28 februarie 2007 a fost compus din doi administratori PIA dintr‑un total de trei membri. Al doilea comitet se ocupa de chestiuni de conformitate cu legislația în vigoare, în special documente contabile, și avea un administrator PIA dintr‑un total de doi membri.

121

Reclamanta admite participarea administratorilor PIA în aceste comitete, însă susține că această împrejurare nu dovedește exercitarea unei influențe decisive din partea sa asupra Prysmian. Mai mult, reclamanta subliniază că, de la 28 februarie 2007, un singur administrator PIA participa la aceste comitete, în special la comitetul pentru remunerații.

122

În ceea ce privește comitetul pentru remunerații, trebuie să se arate că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, întrucât acest comitet poate să stabilească remunerarea conducerii filialei, apartenența majoritară a administratorilor PIA la acest comitet, cum s‑a întâmplat în perioada anterioară datei OPI, este efectiv susceptibilă să demonstreze că societatea‑mamă exercită o influență decisivă asupra filialei sale. Totuși, Comisia nu poate utiliza acest factor în calitate de indiciu al unei influențe decisive în perioada ulterioară acestei date, deoarece în acest comitet a existat doar un administrator PIA din trei.

123

Nici în ceea ce privește comitetul pentru controlul intern argumentația Comisiei nu este întemeiată. Astfel, întrucât în speță comitetul menționat îndeplinea doar sarcini precum controlul și verificarea documentelor contabile și asistența la întocmirea bilanțurilor, nu se poate concluziona că acest comitet permitea reclamantei să controleze politica comercială a filialei sale. Mai mult, trebuie să se arate că, așa cum reiese din considerentul (764) al deciziei atacate, niciun administrator al PIA nu a făcut parte din acest comitet după 28 februarie 2007, astfel încât, în orice caz, o asemenea împrejurare nu poate să determine exercitarea unei influențe decisive în perioada ulterioară datei OPI.

124

Rezultă că Comisia nu putea să ia în considerare participarea administratorilor PIA în comitetele pentru remunerații și pentru controlul intern în calitate de factor obiectiv susceptibil să demonstreze capacitatea și exercitarea efective ale unei influențe decisive a reclamantei asupra intervenientelor pe întreaga perioadă a încălcării.

5) Cu privire la primirea actualizărilor regulate și a rapoartelor lunare

125	În considerentul (765) al deciziei atacate, Comisia se referă la primirea de către administratorii PIA a actualizărilor regulate și a rapoartelor lunare pe întreaga perioadă a încălcării.

126

În opinia reclamantei, aceste rapoarte nu sunt pertinente pentru aprecierea exercitării unei influențe decisive din partea sa asupra intervenientelor, întrucât nu au fost redactate de ea, ci aveau ca obiect să informeze un public larg cu privire la rezultatele întreprinderii. În plus, reclamanta susține că rapoartele aveau ca finalitate doar să permită administratorilor PIA să ia cunoștință de rezultatul investiției la Prysmian și nu impunea nicio contribuție din partea lor.

127

Trebuie amintit, similar Comisiei, că în jurisprudența Tribunalului s‑a stabilit deja că, prin intermediul unor rapoarte, consiliul de supraveghere al unei filiale, compus în majoritate de reprezentanți ai unei societăți‑mamă, poate fi informat în mod regulat despre evoluția activității comerciale a acestei filiale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2013, HSE/Comisia, T‑399/09, nepublicată, EU:T:2013:647, punctul 93). Prin urmare, afirmația formulată în sensul contrar de reclamantă trebuie respinsă.

128

Pe de altă parte, trebuie arătat că, prin intermediul rapoartelor lunare în discuție, administratorii PIA erau informați în mod regulat despre evoluția activității comerciale a Prysmian. Aceștia primeau, astfel cum reiese din exemplele citate în nota de subsol 1157 din decizia atacată, informații privind activitățile comerciale ale acestei societăți în sectorul cablurilor electrice, având subiecte ca finanțele, energia, telecomunicațiile, operațiunile, resursele umane, logistica, dezvoltarea achizițiilor și a produselor și calitatea.

129

Astfel, având în vedere deopotrivă puterea reclamantei de a numi membrii diferitor consilii de administrație ale Prysmian și puterile delegate de care dispuneau administratorii PIA, în conformitate cu considerațiile expuse la punctele 110-119 de mai sus, primirea actualizărilor regulate și a rapoartelor lunare constituie un factor suplimentar care ilustrează faptul că reclamanta era informată în mod regulat despre strategia comercială a filialei sale, împrejurare care este susceptibilă să confirme existența unei unități economice între ele.

6) Cu privire la măsurile care urmăreau continuarea controlului decisiv după data OPI

130

În considerentele (766)-(770) ale deciziei atacate, Comisia afirmă că reclamanta a luat măsuri pentru a se asigura ca efectiv după oferta publică inițială să fie în măsură să exercite un control decisiv asupra Prysmian. Potrivit Comisiei, este vorba despre următoarele patru măsuri:

–

mai întâi, reclamanta a numit la 28 februarie 2007, în calitate de acționar indirect unic, consiliul de administrație care a condus Prysmian până la 9 aprilie 2009. Procedând astfel, reclamanta ar fi putut să evite ca un nou consiliu de administrație să fie instalat în mod direct după oferta publică inițială din luna mai a anului 2007;

–

în continuare, cu ocazia adunării acționarilor Prysmian din 16 ianuarie 2007, reclamanta a modificat statutul acestei societăți prin introducerea în special a unui sistem de listă provizoriu pentru numirea și desemnarea noilor consilii de administrație (Comisia explică că, prin acest sistem, reclamanta putea să se asigure, având o participație mai scăzută, că este în măsură să numească în viitor cel puțin cinci administratori din șase și să mențină în acest mod controlul asupra Prysmian);

–

în plus, la 12 noiembrie 2007, 9,9 % din acțiunile Prysmian au fost vândute către Taihan Electric Wire, iar într‑o scrisoare din 6 noiembrie 2007, Taihan Electric Wire s‑ar fi angajat față de Prysmian să nu dețină o investiție mai mare de 10 % din întreg capitalul Prysmian, să nu exercite dreptul de vot cu ocazia adunărilor acționarilor Prysmian, nici prin intermediul altor societăți din grupul Taihan, pentru mai mult de 10 % din acțiuni cu drepturi de vot și să nu propună niciun candidat pentru o numire în postul de administrator sau de auditor statutar al Prysmian (potrivit Comisiei, aceste angajamente, în special ultimul, garantau reclamantei că al doilea acționar al Prysmian nu va fi în măsură să prezinte o listă provizorie sau să numească reprezentanți în consiliul de administrație al Prysmian);

–	în sfârșit, există trimiteri exprese referitoare la participația majoritară a reclamantei după oferta publică inițială, în special în procesul‑verbal al reuniunii consiliului de administrație din 19 decembrie 2007.

131

Reclamanta susține că, în pofida afirmațiilor cuprinse în decizia atacată, Comisia nu a reușit să demonstreze că ea constituia o unitate economică cu intervenientele, în sensul jurisprudenței, în perioada ulterioară datei OPI. Mai întâi, reclamanta consideră că Comisia a săvârșit o eroare de drept întrucât a aplicat răspunderea unei societăți‑mamă la un nivel fără precedent al participației la capital. În continuare, reclamanta afirmă că numirea consiliului de administrație al Prysmian în luna februarie a anului 2007 nu i‑a asigurat o poziție de control al acestei societăți. În plus, reclamanta arată că introducerea unui sistem de listă provizoriu a fost decisă avându‑se în vedere oferta publică inițială. Pe de altă parte, în opinia reclamantei, nu poate fi neglijată investiția efectuată de Taihan Electric Wire.

132

În această privință, în primul rând, trebuie să se respingă afirmația reclamantei potrivit căreia Comisia a reținut în mod eronat răspunderea sa solidară pentru plata amenzii aplicate filialelor sale la un nivel de participare care, în opinia ei, este fără precedent. Astfel, este suficient să se amintească faptul că, potrivit jurisprudenței, o participație minoritară poate permite unei societăți‑mamă să exercite efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale pe piață, dacă este însoțită de drepturi care le depășesc pe cele care sunt normal consimțite unor acționari minoritari în vederea protejării intereselor lor financiare și care, examinate potrivit metodei seriei de indicii convergente juridice și economice, sunt de natură să demonstreze că se exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei pe piață (Hotărârea din 12 iulie 2011, Fuji Electric/Comisia, T‑132/07, EU:T:2011:344, punctul 183, și Hotărârea din 9 septembrie 2015, Toshiba/Comisia, T‑104/13, EU:T:2015:610, punctul 97).

133

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia numirea consiliului de administrație, la 28 februarie 2007, nu i‑a asigurat o poziție de control, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat la punctul 93 de mai sus, consiliul de administrație instituit la acea dată, și anume înaintea datei OPI, a fost numit pentru perioada de până la 31 decembrie 2009 și că a fost menținut, fără variații, după data OPI și chiar după data încetării încălcării. Deși în acea perioadă reclamanta nu a mai deținut controlul absolut al drepturilor de vot asociate acțiunilor Prysmian, menținerea aceleiași compuneri a consiliului de administrație constituie un indiciu că reclamanta a continuat să exercite un control asupra consiliului de administrație după oferta publică inițială.

134

În al treilea rând, în ceea ce privește afirmația reclamantei, referitoare la sistemul de listă provizoriu, potrivit căreia un asemenea sistem era impus de obligațiile din codul de conduită al societăților cotate la Bursă, trebuie să se arate că reclamanta nu contestă concluzia Comisiei potrivit căreia acest sistem i‑a permis să se asigure, având o participație mai mică, că este în măsură să numească cel puțin cinci administratori din șase în consiliul de administrație al Prysmian. Or, întrucât este lipsit de pertinență faptul că sistemul rezultă dintr‑o inițiativă a reclamantei sau dintr‑o obligație juridică prevăzută de reglementarea în vigoare, trebuie confirmată concluzia Comisiei potrivit căreia acest sistem i‑a permis reclamantei să își mențină controlul asupra consiliului de administrație al Prysmian după oferta publică inițială. În plus, chiar dacă reclamanta nu a utilizat acest sistem în perioada încălcării, trebuie să se arate că nu era necesar dat fiind că, după cum s‑a menționat deja, consiliul de administrație numit la 28 februarie 2007 de reclamantă s‑a menținut fără variații până după data încetării încălcării.

135

În al patrulea rând, în ceea ce privește investiția efectuată de Taihan Electric Wire la 12 noiembrie 2007, deși reclamanta susține că nu a împiedicat această societate să își exercite drepturile, se impune totuși constatarea că angajamentul de a nu propune candidați pentru consiliul de administrație, astfel cum reiese din cuprinsul clauzei nr. 2 din scrisoarea din 6 noiembrie 2007, anexată la cererea introductivă, era în scopul imposibilității societății menționate de a fi în măsură să intervină în compunerea consiliului de administrație. În plus, în mod contrar celor afirmate de reclamantă, acest angajament nu era supus majorării de către aceeași societate, cu mai mult de 10 %, a participației sale la Prysmian. În aceste împrejurări, Comisia a considerat în mod întemeiat că angajamentul respectiv avea drept consecință menținerea de către reclamantă a controlului asupra consiliului de administrație al Prysmian, în sensul că al doilea cel mai important acționar al societății renunța să influențeze compunerea acestui consiliu.

136

În al cincilea rând, în ceea ce privește referirea expresă la controlul exercitat de reclamantă ce reiese, potrivit Comisiei, din procesul‑verbal al reuniunii consiliului de administrație din 19 decembrie 2007, este suficient să se arate că, într‑adevăr, acest document evidențiază că unul dintre administratorii PIA a declarat, cu ocazia evaluării cesiunii către Taihan Electric Wire, că nu era „[confidențial]”. Pe de altă parte, chiar dacă reclamanta pune în discuție valoarea probantă a acestui document, trebuie să se arate că este vorba despre un proces‑verbal formal care, ca atare, este prezumat că reproduce observațiile pe care participații la consiliul respectiv le‑au dorit reproduse într‑un act, reclamanta neprezentând niciun element susceptibil să demonstreze contrariul.

137	Rezultă că Comisia a stabilit în mod întemeiat existența a patru măsuri care demonstrează că reclamanta a păstrat controlul asupra Prysmian după data OPI, și anume după ce nu mai avea majoritatea drepturilor de vot asociate acțiunilor acestei societăți.

7) Cu privire la dovada unui comportament tipic al unui proprietar industrial

138

În considerentul (771) al deciziei atacate, Comisia afirmă că din elementele de probă reiese că, chiar la sfârșitul anului 2007, la un moment la care reclamanta deținea indirect 31,69 % din acțiunile Prysmian, aceasta încuraja, ca și un proprietar industrial, vânzarea încrucișată între Prysmian și alte filiale ale sale. În nota de subsol 1165 din această decizie Comisia se referă la e‑mailurile dintre domnii O. și B. din 20 decembrie 2007, la un e‑mail al domnului O. din 2 ianuarie 2008 și la un e‑mail al domnului S. din 30 ianuarie 2008.

139

Reclamanta contestă afirmațiile Comisiei, susținând că prin intermediul acestor e‑mailuri domnul O., în calitate de administrator al PIA, doar a atenționat Prysmian cu privire la unele oportunități comerciale și a transmis numele unei persoane care să fie contactată în cadrul unei societăți norvegiene. Potrivit reclamantei, Comisia afirmă în mod eronat că aceste e‑mailuri priveau vânzări încrucișate intragrup și nu demonstrează că schimbul de corespondență a determinat contacte ulterioare sau că acest schimb evidențiază o presiune asupra Prysmian pentru a exploata aceste oportunități.

140

În ceea ce privește conținutul e‑mailurilor în discuție, din anexele la memoriul în apărare reiese că domnul O. s‑a adresat Prysmian pentru a‑i aduce la cunoștință noua achiziție efectuată de reclamantă a unei societăți care oferea servicii de televiziune în Norvegia și pentru a se propune în scopul stabilirii unor contacte cu acea societate în vederea vânzării de cabluri electrice. Domnul O. a propus de asemenea să acționeze în același mod în ceea ce privește o societate deținută de reclamantă în Statele Unite.

141

Or, în mod contrar celor susținute de reclamantă, e‑mailurile în discuție reflectă faptul că întreprinderile active pe piață considerau că este mai adecvat să aibă contacte cu ea decât în mod direct cu grupul Prysmian pentru eventuala vânzare de cabluri electrice, ceea ce evidențiază statutul său de interlocutor în raport cu acest grup. Chiar dacă, astfel cum susține reclamanta, aceste e‑mailuri nu menționează nici o instrucțiune din partea reclamantei pentru stabilirea unor contacte, nici o practică sistematică, Comisia nu a procedat în mod eronat incluzându‑le în analiza sa ca fiind un factor susceptibil să demonstreze implicarea reclamantei în activitatea comercială a Prysmian.

142	În aceste împrejurări, Comisia putea în mod justificat să se întemeieze pe schimbul de e‑mailuri în discuție, în special pe cele dintre domnii O. și B. din 20 decembrie 2007, ca factor pentru demonstrarea exercitării de către reclamantă a unei influențe decisive asupra Prysmian.

8) Cu privire la evaluarea de ansamblu a elementelor invocate în decizia atacată

143

Reiese din cuprinsul punctelor 89-142 de mai sus că Comisia putea să își întemeieze concluzia referitoare la exercitarea unei influențe decisive a reclamantei asupra intervenientelor, în primul rând, pe puterea sa de numire a membrilor diferitor consilii de administrație ale Prysmian, în al doilea rând, pe puterea sa de a convoca acționarii la adunări și de a propune revocarea administratorilor sau a consiliilor de administrație în ansamblu, în al treilea rând, pe puterile delegate ale administratorilor PIA în consiliile de administrație și pe participarea lor la comitetul strategic, în al patrulea rând, pe primirea actualizărilor regulate și a rapoartelor lunare, în al cincilea rând, pe măsurile enumerate de Comisie care urmăreau să asigure continuarea unui control decisiv de către reclamantă după oferta publică inițială și, în al șaselea rând, pe dovada că reclamanta s‑a comportat ca un proprietar industrial. În aceste împrejurări, trebuie să se considere, la capătul unui control aprofundat, că Comisia a putut să considere fără a săvârși vreo eroare că reclamanta a exercitat o influență decisivă nu numai înainte de data OPI, ci și în întreaga perioadă cuprinsă între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009.

144	Prin urmare, al doilea aspect al primului motiv trebuie respins.

c) Cu privire la al treilea aspect, referitor la concluzia Comisiei potrivit căreia în esență reclamanta nu era un simplu investitor financiar

145

Reclamanta susține că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere considerând că investiția realizată de fondurile GSCP V în grupul Prysmian nu răspundea unei investiții a unui simplu investitor financiar. Ea afirmă că achiziționarea Prysmian de fondurile respective era efectuată de acționari profesioniști, iar nu de gestionari sau strategi. În consecință, nu i‑ar putea fi imputată nicio răspundere în calitate de societate‑mamă.

146

În special, reclamanta arată că fondurile GSCP V nu aveau nici competența, nici resursele pentru a stabili comportamentul grupului Prysmian pe piață, că administrarea societăților din portofoliu nu intră în cadrul mandatului PIA, creatoarea fondurilor respective, că echipa de conducere existentă la Prysmian, instituită de fostul proprietar al acestei societăți, a continuat să conducă activitățile comerciale, că administratorii PIA erau profesioniști în sectorul investițiilor, al căror rol consta doar să supravegheze investiția, că ea nu avea un stimulent să controleze Prysmian, astfel cum reiese din renunțarea la investiții la care a recurs la puțin timp după achiziționarea sa, și că grupul Prysmian nu era perceput în exterior ca făcând parte din grupul în care reclamanta este societatea‑mamă și nu era inclus în acest din urmă grup în scopuri contabile.

147	În plus, reclamanta arată că, în mod contrar celor arătate de Comisie în decizia atacată, măsurile pe care le‑a adoptat în privința grupului Prysmian nu sunt identice cu cele ale unei societăți holding a unui grup industrial.

148	În sfârșit, reclamanta impută Comisiei că a considerat că avantajul economic pe care l‑a obținut din investiția sa permite să se probeze că nu era un investitor financiar.

149	Comisia și intervenientele contestă aceste argumente.

150

Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului motiv formulat, reclamanta contestă în special considerațiile expuse de Comisie în considerentele (773)-(781) ale deciziei atacate, în care aceasta răspunde la argumentele pe care reclamanta le‑a prezentat în cadrul procedurii administrative pentru a se constata că comportamentul său față de grupul Prysmian era cel al unui simplu investitor financiar.

151

Potrivit jurisprudenței, stabilirea în sarcina societății‑mamă a răspunderii pentru încălcarea săvârșită de filiala sa nu este aplicabilă simplilor investitori financiari, și anume cazul unui investitor care deține participații într‑o societate în scopul realizării unui profit financiar, dar care se abține de la orice implicare în administrarea și în controlul acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2012, 1. garantovaná/Comisia, T‑392/09, nepublicată, EU:T:2012:674, punctele 50-52). Totuși, faptul de a fi „simplu investitor financiar” nu constituie un criteriu juridic, ci, dimpotrivă, un exemplu al unei împrejurări în care o societate‑mamă are libertatea să combată prezumția exercitării efective a unei influențe decisive (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, EU:C:2009:262, punctul 75).

152

În ceea ce privește, mai întâi, afirmațiile reclamantei potrivit cărora, pe de o parte, fondurile GSCP V nu aveau nici competența, nici resursele să determine comportamentul Prysmian pe piață și, pe de altă parte, administrarea societăților filiale nu se încadra în mandatul PIA, trebuie să se observe că aceste considerații sunt lipsite de pertinență pentru a se constata exercitarea efectivă a unei influențe decisive. În plus, ele sunt contrazise de factorii obiectivi și de indiciile a căror temeinicie a fost constatată la punctul 143 de mai sus. Trebuie de asemenea să se adauge, similar Comisiei, că decizia atacată nu constată implicarea reclamantei în administrarea comercială a Prysmian, ci exercitarea unei influențe decisive asupra deciziilor comerciale ale acestei societăți. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, aprecierea exercitării unei influențe decisive nu trebuie să se limiteze la elementele care se raportează la politica comercială stricto sensu a filialei pe piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2015, HIT Groep/Comisia, T‑436/10, EU:T:2015:514, punctul 127 și jurisprudența citată).

153

În continuare, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia administratorii PIA care au participat la diferite consilii de administrație ale Prysmian nu aveau calificările sau experiența de a administra activitățile acestei societăți, trebuie să se considere din nou că o asemenea împrejurare nu este pertinentă pentru a se constata inexistența exercitării de către o societate‑mamă a unei influențe decisive asupra filialei sale. În orice caz, ea nu este susceptibilă să pună în discuție faptul că acești administratori erau implicați în politica comercială a Prysmian din moment ce, astfel cum s‑a constatat la punctele 105 și 119 de mai sus, participau la consiliile de administrație ale acestei societăți și la comitetul strategic al acesteia și au deținut puteri delegate de administrare.

154

În plus, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia nu avea un interes să controleze Prysmian, aceasta este de asemenea contrazisă de faptul că ea a numit toate consiliile de administrație ale acestei societăți în perioada încălcării, precum și de faptul că a participat la comitetul strategic al societății după oferta publică inițială. Această afirmație este de asemenea contrazisă în mod evident de declarația administratorului PIA, examinată la punctul 136 de mai sus.

155

În sfârșit, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia în esență grupul Prysmian nu era perceput în exterior ca făcând parte din grupul al cărui societate‑mamă este și nu era inclus în acest grup în scopuri contabile, aceasta trebuie respinsă deoarece nu mai este susceptibilă să răstoarne factorii și indiciile amintite de Comisie pentru a constata existența unei influențe decisive.

156

Reiese din cele ce precedă că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, aceasta nu a reușit să demonstreze că participațiile pe care le deținea în grupul Prysmian urmăreau doar realizarea unei simple investiții financiare și că s‑a abținut de la orice implicare în administrarea și controlul acestei societăți.

157	Prin urmare, se impune respingerea celui de al treilea aspect al primului motiv și, în consecință, acest motiv în întregime.

2. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003, pe insuficiența elementelor de probă și pe încălcarea obligației de motivare prevăzute la articolul 296 TFUE

158

Reclamanta susține că Comisia a încălcat articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003 și obligația de motivare prevăzută la articolul 296 TFUE prin faptul că nu a luat în considerare în mod corespunzător relația existentă între ea și interveniente pentru a reține răspunderea sa pentru plata amenzii aplicate filialelor sale.

159

Reclamanta dezvoltă al doilea motiv în două aspecte. În cadrul primului aspect, ea susține că elementele de probă invocate de Comisie pentru a reține răspunderea sa solidară pentru plata amenzii aplicate filialelor sale sunt viciate de neregularități și relevă declarații nesusținute, prezentate de interveniente în cursul procedurii administrative. În cadrul celui de al doilea aspect, reclamanta apreciază că Comisia nu și‑a motivat suficient decizia.

a) Cu privire la primul aspect, întemeiat pe încălcarea articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003 și pe insuficiența elementelor de probă

160	Reclamanta impută Comisiei faptul că își întemeiază concluziile referitoare la răspunderea sa solidară pentru plata amenzii aplicate filialelor sale doar pe declarațiile date de interveniente, chiar dacă, în opinia sa, aceste declarații nu sunt precise, concordante sau fiabile.

161

În special, reclamanta susține că declarațiile intervenientelor nu se întemeiază pe nicio probă și că au fost admise de Comisie fără o abordare critică. Ea arată de asemenea că Comisia a ignorat în mod deliberat elementele de probă pe care le‑a prezentat pentru a contrazice informațiile date de interveniente. În plus, reclamanta susține că declarațiile intervenientelor pe care se întemeiază Comisia sunt contrare declarațiilor lor anterioare, precum și elementelor de probă pe care le‑au transmis Comisiei înainte de comunicarea privind obiecțiunile. Comisia ar fi încălcat astfel obligația de a examina cu diligență și imparțialitate documentele prezentate de interveniente.

162	Comisia și intervenientele contestă aceste argumente.

163

Reclamanta susține că concluziile referitoare la răspunderea sa solidară pentru plata amenzii aplicate filialelor sale cuprinse în decizia atacată nu se întemeiază pe probe suficiente și fiabile. În esență, reclamanta reiterează în acest loc cea mai mare parte a argumentelor invocate în cadrul primului motiv, acestea trebuind să fie respinse pentru aceleași motive ca cele dezvoltate în cadrul motivului menționat.

164

În primul rând, reclamanta afirmă că Comisia a reluat literal, fără o examinare critică, declarațiile intervenientelor referitoare la puterea sa de numire a consiliului de administrație al Prysmian, la participarea administratorilor PIA în comitetul strategic, la comportamentul său în calitate de proprietar industrial și la puterile delegate de care beneficiau administratorii PIA.

165

Or, în ceea ce privește mai întâi puterea de numire a consiliilor de administrație, trebuie să se arate că concluziile Comisiei sunt întemeiate nu numai pe declarațiile Prysmian, ci și pe informațiile transmise de reclamantă și pe statutul societății, astfel cum reiese din considerentul (762) al deciziei atacate și din notele de subsol 1138-1141 din aceeași decizie. Pe de altă parte, deși reclamanta arată din nou că primul consiliu de administrație a fost selecționat de domnul B. în calitate de PDG al Prysmian, iar nu de ea personal, se impune constatarea că, astfel cum s‑a arătat la punctul 100 de mai sus, această afirmație nu este susținută prin niciun element de probă prezentat de reclamantă.

166

În ceea ce privește, în continuare, participarea reclamantei la comitetul strategic, din considerentul (763) și din notele de subsol 1148-1153 din decizia atacată reiese că Comisia și‑a întemeiat concluziile prin recurgerea la schimbul de e‑mailuri între administratorii PIA și PDG al Prysmian, precum și pe ordinea de zi a reuniunilor consiliului de administrație. Prin urmare, Comisia nu a preluat exclusiv declarațiile intervenientelor pentru a‑și întemeia concluziile referitoare la acest comitet, după cum susține reclamanta. Pe de altă parte, astfel cum s‑a arătat la punctul 115 de mai sus, ordinea de zi a reuniunii comitetului menționat din 16 iulie 2008 evidențiază că acesta examina chestiuni de strategie comercială, printre care investiții în Brazilia, în China, în Tunisia, în Italia și în Rusia, ceea ce contrazice afirmația reclamantei potrivit căreia comitetul respectiv era lipsit de orice rol în contextul procesului decizional strategic al Prysmian.

167

În ceea ce privește, în plus, concluzia potrivit căreia reclamanta încuraja vânzarea încrucișată intragrup, aceasta este întemeiată, cum s‑a explicat în considerentul (771) al deciziei atacate, pe e‑mailurile schimbate de domnii O. și B. la 20 decembrie 2007, pe un e‑mail al domnului O. din 2 ianuarie 2008 și pe un e‑mail al domnului S. din 30 ianuarie 2008. Prin urmare, afirmația potrivit căreia această constatare s‑ar întemeia numai pe declarațiile intervenientelor trebuie respinsă.

168

În ceea ce privește, în sfârșit, puterile delegate ale administratorilor PIA, din cuprinsul punctelor 112-114 de mai sus reiese că elementul de probă invocat de Comisie în decizia atacată, în special în notele de subsol 1142-1145 din aceasta, este procesul‑verbal al reuniunii consiliului de administrație al Prysmian din 15 decembrie 2005. Prin urmare, în mod contrar celor arătate de reclamantă, Comisia nu și‑a întemeiat concluziile doar pe declarațiile intervenientelor. În rest, afirmațiile Comisiei sunt confirmate de anexele la cererea introductivă, care evidențiază că, în temeiul puterilor delegate directorilor generali, administratorii PIA acționau în cadrul administrării zilnice a Prysmian. În special, aceștia s‑au pronunțat cu privire la o cerere de autorizare a deschiderii unei sucursale în Qatar, la numiri în consiliile de administrație ale societăților filiale și la chestiuni referitoare la forța de muncă.

169	Reiese din cele ce precedă că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, constatările efectuate de Comisie nu sunt întemeiate exclusiv pe declarațiile intervenientelor.

170

În al doilea rând, în măsura în care reclamanta susține că declarațiile intervenientelor ar fi contradictorii și că Comisia a ignorat elementele pe care le‑a transmis în cadrul procedurii administrative, este suficient să se constate că reclamanta nu citează în mod exact care ar fi aceste declarații sau aceste elemente, astfel încât afirmațiile pe care le face în acest sens trebuie respinse.

171	Prin urmare, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

b) Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

172

Reclamanta apreciază că Comisia a încălcat obligația de motivare care îi revine în temeiul articolului 296 TFUE. În special, ea impută Comisiei că a omis informațiile detaliate pe care le‑a prezentat în cadrul procedurii administrative și că nu și‑a întemeiat suficient concluziile, mai ales în ceea ce privește aplicarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive în perioada anterioară datei OPI, în ceea ce privește constatarea exercitării efective a unei influențe decisive asupra grupului Prysmian pe întreaga perioadă a încălcării și în ceea ce privește argumentul potrivit căruia rolul său în cadrul Prysmian era cel al unui simplu investitor financiar.

173	Comisia și intervenientele combat aceste argumente.

174	Potrivit articolului 296 TFUE, toate actele, inclusiv deciziile, se motivează.

175

Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă la articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 147 și jurisprudența citată).

176

Astfel, în cadrul deciziilor individuale, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că obligația de a motiva o asemenea decizie are ca scop, în afară de a permite un control judiciar, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a cunoaște dacă decizia este, eventual, afectată de un viciu care permite contestarea validității sale. Trebuie amintit totuși că obligația de motivare prevăzută la articolul 296 TFUE constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea de fond a actului în litigiu (a se vedea Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctele146 și 148 și jurisprudența citată). Motivele și argumentele care urmăresc contestarea temeiniciei acestui act sunt, așadar, ineficiente în cadrul unui motiv întemeiat pe nemotivare sau pe motivarea insuficientă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2001, Franța/Comisia, C‑17/99, EU:C:2001:178, punctele 35-38, și Hotărârea din 15 iunie 2005, Corsica Ferries France/Comisia, T‑349/03, EU:T:2005:221, punctele 52 și 59).

177

În speță, în mod contrar celor susținute de reclamantă, motivarea deciziei atacate este suficientă pentru a‑i da posibilitatea să ia cunoștință de motivele care au determinat Comisia să stabilească în sarcina sa răspunderea solidară pentru plata amenzii aplicate filialelor sale pentru participarea directă la înțelegerea în cauză și pentru a da posibilitatea Tribunalului să își exercite controlul.

178

Astfel, în ceea ce privește mai întâi decizia de aplicare a prezumției exercitării efective a unei influențe decisive în perioada anterioară datei OPI, din considerentele (748)-(754) ale deciziei atacate reiese că Comisia a explicat că faptul de a controla indirect toate drepturile de vot asociate acțiunilor Prysmian plasa reclamanta într‑o situație analogă celei a unui proprietar unic și exclusiv al acestei societăți. În plus, Comisia a explicat în special în considerentele (751)-(753) ale deciziei atacate că investițiile realizate de Apollo și de conducerea Prysmian erau pur pasive și că implicau o renunțare la exercitarea drepturilor de vot asociate acțiunilor Prysmian în favoarea reclamantei. Pe acest temei, Comisia a apreciat, în lumina jurisprudenței citate în considerentele (697)-(702) ale acestei decizii, că putea să stabilească în mod întemeiat în sarcina reclamantei răspunderea solidară pentru plata amenzii aplicate filialelor sale.

179

În ceea ce privește, în continuare, constatarea exercitării unei influențe decisive a reclamantei asupra intervenientelor în perioada cuprinsă între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009, Comisia a explicat concluzia potrivit căreia reclamanta a exercitat o asemenea influență întemeindu‑se, conform jurisprudenței, pe factori obiectivi, având în vedere legăturile economice, organizatorice și juridice existente între reclamantă și interveniente. Acești factori au fost descriși în mod individual și detaliat în considerentele (758)-(771) ale deciziei atacate și ponderați în ansamblu în considerentele (772)-(781) ale deciziei menționate. În plus, Comisia a răspuns la argumentele principale invocate de reclamantă în cadrul acestei ponderări finale în special în considerentele (773)-(778) ale acestei decizii. În sfârșit, trebuie să se arate că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, explicațiile Comisiei au privit nu numai perioada anterioară datei OPI, ci și perioada ulterioară acestei date, astfel cum demonstrează măsurile examinate în considerentele (766)-(770) ale aceleiași decizii.

180

În ceea ce privește, în sfârșit, concluzia potrivit căreia reclamanta nu ar fi acționat în privința grupului Prysmian ca un simplu investitor financiar, Comisia dă un răspuns clar reclamantei, în special în considerentul (779) al deciziei atacate, în care afirmă că exercitarea drepturilor de vot privind deciziile strategice pentru comportamentul comercial al filialei, precum desemnarea conducerii superioare și aprobarea planurilor de exploatare și de administrare, atestă exercitarea vădită a unei influențe decisive, iar nu o simplă investiție financiară temporară.

181

Rezultă că Comisia a îndeplinit obligația de motivare care îi revine în temeiul articolului 296 TFUE atât în ceea ce privește aplicarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive, cât și în ceea ce privește constatarea exercitării de către reclamantă a unei influențe decisive asupra intervenientelor pe întreaga perioadă a încălcării. De asemenea, Comisia a explicat motivul pentru care reclamanta nu putea fi considerată un simplu investitor financiar în privința grupului Prysmian.

182	Așadar, se impune respingerea celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, precum și a acestui motiv în întregime.

3. Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și pe încălcarea principiilor răspunderii personale și prezumției de nevinovăție

183	Reclamanta susține că decizia atacată încalcă drepturile sale fundamentale.

184

În special, pe de o parte, reclamanta apreciază că prezumția exercitării efective a unei influențe decisive aplicată de Comisie în privința perioadei anterioare datei OPI este contrară principiului prezumției de nevinovăție, precum și articolului 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și articolului 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Reclamanta adaugă că Comisia nu ține seama de elementele de probă pe care le‑a prezentat pentru a combate prezumția exercitării efective a unei influențe decisive.

185

Pe de altă parte, reclamanta consideră că faptul de a se reține răspunderea solidară a acesteia pentru plata amenzii aplicate filialelor sale din cauza calității sale de societate‑mamă încalcă principiul răspunderii personale deoarece nici ea, nici reprezentanții săi în filialele respective nu au participat la încălcarea vizată de articolul 101 TFUE.

186	Comisia și intervenientele contestă aceste argumente.

187	În primul rând, în ceea ce privește principiile răspunderii personale și prezumției de nevinovăție, trebuie să se arate că instanța Uniunii a stabilit în mai multe rânduri că Comisia nu încalcă aceste principii prin aplicarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive.

188

Astfel, trebuie amintit mai întâi că, potrivit jurisprudenței, faptul că răspunderea societății‑mamă a unui grup, care exercită o influență decisivă asupra filialelor sale, poate fi reținută în solidar pentru încălcările dreptului concurenței săvârșite de acestea din urmă nu constituie în niciun caz o încălcare a principiului răspunderii personale, ci este, dimpotrivă, o expresie a acestui principiu. Astfel, societatea‑mamă și filialele supuse influenței sale decisive formează împreună o întreprindere unică în sensul dreptului concurenței al Uniunii, întreprindere pentru care ele sunt răspunzătoare, iar în cazul în care această întreprindere încalcă normele de concurență, în mod intenționat sau din neglijență, ea va angaja răspunderea personală și solidară a tuturor persoanelor juridice care intră în structura grupului (a se vedea Hotărârea din 27 septembrie 2012, Nynäs Petroleum și Nynas Belgium/Comisia, T‑347/06, EU:T:2012:480, punctul 40 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, EU:C:2009:262, punctul 97).

189

În continuare, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că prezumția exercitării unei influențe decisive nu încalcă dreptul la prezumția de nevinovăție, în sensul că, pe de o parte, nu conduce la o prezumție de culpabilitate a vreuneia dintre aceste societăți (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Villeroy & Boch/Comisia, C‑625/13 P, EU:C:2017:52, punctul 149 și jurisprudența citată) și, pe de altă parte, prezumția exercitării efective a unei influențe decisive are un caracter refragabil (a se vedea Hotărârea din 19 iunie 2014, FLS Plast/Comisia, C‑243/12 P, EU:C:2014:2006, punctul 27 și jurisprudența citată).

190

În sfârșit, este suficient să se adauge că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, faptul că este dificil să se facă proba contrară necesară pentru a răsturna prezumția exercitării efective a unei influențe decisive nu înseamnă, în sine, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, că această prezumție este de fapt irefragabilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2016, Evonik Degussa și AlzChem/Comisia, C‑155/14 P, EU:C:2016:446, punctul 44 și jurisprudența citată).

191

Rezultă că argumentul reclamantei potrivit căruia prezumția exercitării efective a unei influențe decisive este incompatibilă cu principiile răspunderii personale și prezumției de nevinovăție, astfel cum sunt prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de cartă, trebuie respins.

192	În al doilea rând, afirmația reclamantei potrivit căreia nici ea, nici reprezentanții săi nu au participat la înțelegerea în discuție nu poate fi admisă, având în vedere jurisprudența citată la punctul 188 de mai sus.

193

În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia nu a oferit motive suficiente pentru a respinge răsturnarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive de către reclamantă, trebuie să se constate că un asemenea argument a fost examinat deja în cadrul celui de al doilea motiv și că trebuie respins pentru aceleași motive.

194

Rezultă că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, faptul că s‑a reținut în sarcina sa răspunderea solidară pentru plata amenzii aplicate filialelor sale din cauza calității de societate‑mamă nu încalcă principiile răspunderii personale și prezumției de nevinovăție în sensul invocat de reclamantă în cadrul prezentului motiv.

195	.Al treilea motiv trebuie, așadar, respins.

4. Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și pe o eroare vădită de apreciere și pe încălcarea principiilor securității juridice și caracterului personal al pedepselor

196

Reclamanta susține în esență că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere și a încălcat principiile securității juridice și caracterului personal al pedepselor întrucât nu a stabilit cotele‑părți ale codebitorilor solidari în cadrul relației lor interne și s‑a limitat să concluzioneze că le revine o obligație solidară. Potrivit reclamantei, o asemenea stabilire nu este necesară atunci când societățile aparțin aceluiași grup la momentul adoptării deciziei atacate. În schimb, în cazul în care unitatea economică formată de aceste societăți nu mai există, ca în speță, Comisia ar avea obligația să recurgă la această stabilire în decizia menționată.

197	Comisia contestă aceste argumente.

198	Reclamanta susține în esență că, în măsura în care nu mai forma cu intervenientele o singură entitate economică la data adoptării deciziei atacate, Comisia avea obligația să determine cota‑parte a amenzii care urma să fie plătită de fiecare dintre ele în cadrul relației lor interne.

199

Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de solidaritate la plata amenzii din dreptul concurenței al Uniunii, întrucât nu este decât o manifestare a unui efect de plin drept al noțiunii de întreprindere, nu privește decât întreprinderea, iar nu societățile care o compun (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Villeroy & Boch/Comisia, C‑625/13 P, EU:C:2017:52, punctul 150 și jurisprudența citată).

200

Deși din articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 reiese că Comisia poate obliga la plata în solidar a unei amenzi mai multe societăți, întrucât făceau parte din aceeași întreprindere, nici modul de redactare a acestei dispoziții, nici obiectivul mecanismului de solidaritate nu permit să se considere că această competență de a aplica sancțiuni ar cuprinde, pe lângă stabilirea relației externe de solidaritate, și competența de a stabili cotele‑părți ale codebitorilor solidari în cadrul relației lor interne (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Villeroy & Boch/Comisia, C‑625/13 P, EU:C:2017:52, punctul 151 și jurisprudența citată).

201

Dimpotrivă, obiectivul mecanismului de solidaritate constă în faptul că reprezintă un instrument juridic suplimentar de care Comisia dispune pentru a consolida eficacitatea acțiunii sale în materie de recuperare a amenzilor aplicate pentru încălcări ale dreptului concurenței, întrucât acest mecanism reduce riscul de insolvabilitate pentru Comisie în calitatea sa de creditor al datoriei pe care o reprezintă aceste amenzi, ceea ce contribuie la realizarea obiectivului de descurajare care este urmărit în general de dreptul concurenței (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Villeroy & Boch/Comisia, C‑625/13 P, EU:C:2017:52, punctul 152 și jurisprudența citată).

202

Or, stabilirea, în cadrul relației interne care există între codebitorii solidari, a cotelor‑părți ale acestora nu vizează acest dublu obiectiv. Astfel, este vorba despre un litigiu care intervine într‑un stadiu ulterior, care în principiu nu mai prezintă interes pentru Comisie, deoarece amenda i‑a fost plătită în totalitate de unul sau de mai mulți dintre codebitorii menționați (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Villeroy & Boch/Comisia, C‑625/13 P, EU:C:2017:52, punctul 153 și jurisprudența citată).

203

Este suficient să se constate, în lumina jurisprudenței citate la punctele 199-202 de mai sus, că în speță Comisia nu avea obligația să determine cotele‑părți ale reclamantei și ale intervenientelor în cadrul relației lor interne. Astfel, întrucât, după cum reiese din examinarea efectuată în cadrul primului motiv, Comisia a concluzionat în mod întemeiat că pe întreaga perioadă a încălcării reclamantele și intervenientele constituiau o singură întreprindere în sensul dreptului concurenței, aspect care nu este contestat de reclamante, putea să se limiteze să determine cuantumul amenzii pe care aceste societăți trebuiau să o plătească în solidar.

204	În plus, argumentul reclamantei potrivit căruia, la data adoptării deciziei atacate, intervenientele nu mai constituiau cu ea o entitate unică nu poate pune în discuție concluzia menționată la punctul 203 de mai sus.

205

Pe de o parte, trebuie să se arate că acceptarea acestui argument ar contraveni simplei noțiuni de răspundere solidară. În această privință, se impune constatarea că mecanismul de solidaritate implică, prin definiție, posibilitatea Comisiei de a se adresa fie societății‑mamă, fie societății filiale, fără să prevadă cote‑părți în sensul invocat de reclamante. Astfel, după cum Curtea a statuat deja, nu există o „prioritate” în ceea ce privește aplicarea unei amenzi de către Comisie uneia sau alteia dintre aceste societăți (a se vedea Hotărârea din 18 iulie 2013, Dow Chemical și alții/Comisia, C‑499/11 P, EU:C:2013:482, punctul 49 și jurisprudența citată).

206

Pe de altă parte, trebuie să se considere că acceptarea unui asemenea argument ar putea aduce atingere obiectivului mecanismului de solidaritate care, conform jurisprudenței citate la punctul 201 de mai sus, constă în faptul că reprezintă un instrument juridic suplimentar de care Comisia dispune pentru a consolida atât eficacitatea acțiunii sale de recuperare a amenzilor aplicate, cât și obiectivul de descurajare care este urmărit în general de dreptul concurenței.

207

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se considere, la capătul unui control aprofundat, că Comisia nu a săvârșit vreo eroare și nici nu a încălcat principiile securității juridice și caracterului personal al pedepselor prin faptul că nu a stabilit cotele‑părți ale reclamantei și ale intervenientelor în cadrul relației lor interne.

208	În consecință, al patrulea motiv trebuie respins.

5. Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare

209

Reclamanta apreciază că, în cadrul procedurii administrative, Comisia i‑a încălcat dreptul la apărare. Reclamanta dezvoltă acest al cincilea motiv în trei aspecte întemeiate, în primul rând, pe faptul că Comisia nu i‑a dat acces la documente esențiale pentru apărarea sa, în al doilea rând, pe faptul că Comisia a întârziat în mod nelegal accesul la alte documente esențiale și, în al treilea rând, pe faptul că durata excesivă a procedurii a adus atingere capacității sale de a se apăra.

a) Cu privire la primul aspect, întemeiat pe faptul că Comisia nu i‑a dat acces reclamantei la documente esențiale pentru apărarea sa

210

Reclamanta susține că, în decizia atacată, Comisia s‑a întemeiat pe mai multe elemente de probă incriminatoare pentru a fonda răspunderea sa în înțelegere, deși acestea nu i‑au fost comunicate. În special, ar fi vorba despre documentul care conține proba referitoare la întinderea puterilor delegate ale administratorilor PIA, precum și despre documentele care conțin proba rolului comitetului pentru remunerații și al comitetului pentru controlul intern.

211	Comisia contestă aceste argumente.

212

Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la apărare este un drept fundamental al dreptului Uniunii, consacrat la articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă, care impune respectarea acestui drept pe durata întregii proceduri (a se vedea Hotărârea din 17 decembrie 2014, Pilkington Group și alții/Comisia, T‑72/09, nepublicată, EU:T:2014:1094, punctul 232 și jurisprudența citată).

213

Respectarea dreptului la apărare impune ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii interesate să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și pertinenței faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra documentelor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului (Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 66).

214

În acest sens, articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede, pe de o parte, obligația Comisiei de a acorda întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi care fac obiectul procedurii pe care o desfășoară ocazia de a‑și exprima punctul de vedere cu privire la obiecțiunile pe care le formulează și, pe de altă parte, obligația acesteia de a‑și fundamenta deciziile doar pe obiecțiunile asupra cărora părțile în cauză au putut prezenta comentarii.

215

În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, necomunicarea unui document constituie o încălcare a dreptului la apărare doar dacă întreprinderea în cauză demonstrează, pe de o parte, că Comisia s‑a întemeiat pe acest document pentru a‑și susține obiecțiunea privind existența unei încălcări și, pe de altă parte, că această obiecțiune ar putea fi dovedită doar prin referire la documentul respectiv. Dacă ar exista alte mijloace de probă scrise despre care întreprinderile în cauză au avut cunoștință în cursul procedurii administrative și care susțin în mod specific concluziile Comisiei, eliminarea din rândul mijloacelor de probă a documentului culpabilizator necomunicat nu ar infirma temeinicia obiecțiunilor reținute în decizia contestată. Astfel, revine întreprinderii în cauză sarcina să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia în cadrul deciziei sale ar fi fost diferit dacă un document necomunicat și pe care Comisia s‑a întemeiat pentru incriminarea acestei întreprinderi ar fi trebuit să fie înlăturat ca mijloc de probă incriminator (a se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2015, Toshiba/Comisia, T‑104/13, EU:T:2015:610, punctul 129 și jurisprudența citată).

216

În speță, deși reclamanta susține că nu a primit de la Comisie nici documentul referitor la întinderea puterilor delegate administratorilor PIA, nici documentele referitoare la comitetul pentru remunerații și la comitetul pentru controlul intern, trebuie să se constate, similar Comisiei, că o asemenea afirmație este nefondată.

217

Mai întâi, astfel cum se arată în explicațiile Comisiei, care nu sunt contestate de reclamantă, documentul referitor la întinderea puterilor delegate administratorilor PIA a fost adus la cunoștința reclamantei la 27 martie 2012, iar aceasta a avut acces atât la o versiune confidențială, cât și la o versiune neconfidențială a documentului respectiv.

218

În continuare, în ceea ce privește documentul referitor la comitetul pentru remunerații, trebuie să se arate că este vorba despre versiunea confidențială a răspunsului intervenientelor la comunicarea privind obiecțiunile. La 4 ianuarie 2012 și la 12 martie 2012, precum și la 11 septembrie 2013, reclamanta a avut acces la versiunea neconfidențială a acestui răspuns, din care reies elementele menționate de Comisie în privința reclamantei în decizia atacată.

219

În sfârșit, în ceea ce privește documentul referitor la comitetul pentru control intern, este vorba despre un document identic cu cel cuprins în anexa 15 la răspunsul intervenientelor la o solicitare de informații din 20 octombrie 2009, la care reclamanta a avut acces în special la 26 ianuarie 2012.

220	Rezultă că Comisia nu a refuzat accesul la documentele menționate de reclamantă în cererea introductivă și că, prin urmare, a îndeplinit obligațiile care îi revin în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 215 de mai sus.

221

În rest, reclamanta susține că nu a avut acces la alte documente din dosar, ca, de exemplu, documentele [confidențial] și [confidențial]. Or, întrucât o asemenea afirmație a fost formulată pentru prima dată în fața Tribunalului în stadiul replicii și întrucât nu se întemeiază pe elemente apărute în cursul procedurii, ea trebuie respinsă ca inadmisibilă. În orice caz, trebuie să se arate că, astfel cum arată Comisia, documentul [confidențial] a fost transmis reclamantei la 8 septembrie 2011, iar documentul [confidențial] conține doar informații accesibile publicului, după cum se demonstrează în nota de subsol 1127 din decizia atacată.

222	Așadar, primul aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins.

b) Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe faptul că Comisia a întârziat în mod nelegal accesul la alte documente esențiale pentru apărarea reclamantei

223

Reclamanta afirmă mai întâi că Comisia nu a furnizat informații esențiale pentru apărarea sa decât într‑un stadiu foarte tardiv al investigației, la 17 mai 2013, astfel încât nu a fost în măsură să își exercite în mod adecvat dreptul la apărare. Aceste informații, atât incriminatoare, cât și dezincriminatoare, ar privi, în primul rând, elemente de probă pentru demonstrarea rolului comitetului strategic, în al doilea rând, elemente de probă privind comitetul pentru remunerații și comitetul pentru controlul intern, în al treilea rând, elemente de probă referitoare la chestiunile examinate în cadrul reuniunilor lunare și, în al patrulea rând, elemente de probă în susținerea afirmației Comisiei potrivit căreia reclamanta ar fi acționat ca un proprietar industrial.

224

În continuare, reclamanta susține că difuzarea tardivă a acestor informații nu a remediat încălcarea dreptului său la apărare, întrucât nu a dispus de ele nici în cadrul pregătirii răspunsului pe care l‑a dat la comunicarea privind obiecțiunile, nici în cadrul audierii desfășurate în luna iunie a anului 2012. Mai mult, potrivit reclamantei, dacă ar fi fost în măsură să își expună punctul de vedere într‑un stadiu mai timpuriu cu privire la elementele de probă, Comisia ar fi avut o mai bună posibilitate să le ia în considerare.

225

Pe de altă parte, reclamanta afirmă că motivarea Comisiei, potrivit căreia accesul tardiv la aceste informații se justifică prin necesitatea de a se stabili în prealabil temeinicia elementelor de probă înainte de comunicarea lor, nu este fondată. Reclamanta arată că cea mai mare parte a probelor pertinente erau la dispoziția Comisiei de mai mult de un an.

226

În sfârșit, reclamanta solicită Tribunalului să dispună Comisiei să depună, în conformitate cu articolul 64 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, în vederea unei examinări în ședință secretă, toate documentele pertinente publicate în circuit intern de Comisie între 1 martie 2012 și 17 mai 2013, în special corespondența cu serviciul juridic și cu consilierul‑auditor și procesele‑verbale ale reuniunilor echipei care s‑a ocupat de această cauză sau instrucțiunile interne în scris date echipei.

227	Comisia combate aceste argumente.

228	Reclamanta susține în esență că Comisia i‑a acordat un acces tardiv la documente esențiale pentru apărarea sa.

229

Potrivit jurisprudenței citate la punctul 213 de mai sus, respectarea dreptului la apărare impune ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii interesate să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și pertinenței faptelor și circumstanțelor invocate.

230

În speță, trebuie să se arate că, în cadrul prezentului aspect, reclamanta nu susține, ca în cadrul primului aspect, că nu a avut acces la documente esențiale pentru apărarea sa împotriva obiecțiunilor formulate în privința sa de Comisie în decizia atacată, ci impută doar Comisiei transmiterea tardivă a acestor documente.

231

Totuși, în primul rând, trebuie să se arate mai întâi că documentele invocate de reclamantă i‑au fost transmise la 17 mai 2013, și anume cu aproximativ zece luni înainte de adoptarea deciziei atacate. În aceste împrejurări, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că nu a avut posibilitatea să prezinte observații cu privire la aceste elemente din cauza lipsei de timp suficient pentru a le examina. În continuare, trebuie să se constate că reclamanta s‑a pronunțat efectiv cu privire la aceste documente, îndeosebi la 17 iunie 2013, la o lună după transmiterea lor, și că niciun element din înscrisurile sale nu este susceptibil să demonstreze, astfel cum susține reclamanta, că Comisia nu a avut timp suficient să ia în considerare observațiile acesteia. În sfârșit, reclamanta nu explică cu precizie ce argumente ar fi putut să formuleze dacă lipsa de timp nu ar fi împiedicat‑o în acest sens.

232

În al doilea rând, trebuie să se arate că, dintre documentele identificate de reclamantă ca fiindu‑i comunicate tardiv, două privesc concluziile Comisiei referitoare la participarea sa în comitetele Prysmian pentru remunerații și pentru controlul intern. Or, din analiza efectuată în cadrul primului motiv, la punctele 120-124 de mai sus, reiese că aceste două elemente nu sunt susceptibile să fie utilizate de Comisie pentru a‑și întemeia concluzia potrivit căreia reclamanta a exercitat o influență decisivă asupra intervenientelor. În aceste împrejurări, critica reclamantei în ceea ce privește transmiterea tardivă a acestor două documente referitoare la elementele menționate trebuie respinsă ca inoperantă. În rest, având în vedere relativa concizie a documentelor în discuție, și anume unele procese‑verbale ale reuniunilor consiliilor de administrație ale Prysmian și unele rapoarte lunare, reclamanta nu poate susține că nu a avut timp să le examineze pentru a‑și pregăti apărarea în fața Comisiei.

233

În al treilea rând, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că documentele comunicate la 17 mai 2013 constituiau temeiul unic al argumentației Comisiei. În această privință, trebuie să se arate că concluziile Comisiei din decizia atacată se întemeiază pe mai multe alte documente care în esență au fost comunicate reclamantei în urma adoptării comunicării privind obiecțiunile, la 30 iunie 2011.

234

În al patrulea rând, chiar dacă reclamanta nu a putut să aibă acces la aceste documente pentru pregătirea răspunsului său la comunicarea privind obiecțiunile, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, comunicarea privind obiecțiunile constituie un document pregătitor ale cărui aprecieri de fapt și de drept au un caracter pur provizoriu (Hotărârea din 5 decembrie 2013, SNIA/Comisia, C‑448/11 P, nepublicată, EU:C:2013:801, punctul 42 și jurisprudența citată). Nimic nu împiedică, prin urmare, ca documentele primite în calitate de răspunsuri la comunicarea privind obiecțiunile să fie ulterior utilizate în decizia finală, atât timp cât persoana interesată a avut posibilitatea, ca în speță, să se pronunțe cu privire la acestea.

235

În consecință, al doilea aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins ca fiind în parte inoperant și în parte nefondat. În sfârșit, în ceea ce privește măsura de organizare a procedurii propusă de reclamantă, este suficient să se arate că aceasta nu explică modul în care ar fi susceptibilă să contribuie la susținerea argumentației sale. În aceste împrejurări, nu este necesară admiterea cererii reclamantei.

c) Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe durata excesivă a procedurii administrative

236

Reclamanta susține că, având în vedere durata excesivă a procedurii administrative, Comisia a încălcat principiul bunei administrări. În această privință, ea arată în special că investigația s‑a desfășurat timp de mai mult de cinci ani, între 9 ianuarie 2009 și 2 aprilie 2014. Ea adaugă că această durată a avut consecințe în privința apărării sale deoarece a primit comunicarea privind obiecțiunile abia la 30 iunie 2011, dată la care fondurile GSCP V cedaseră deja ultima lor participație la Prysmian, în anul 2010. Reclamanta apreciază de asemenea că, în cazul în care durata excesivă a procedurii administrative nu ar justifica anularea deciziei atacate, Tribunalul ar trebui totuși să reducă în mod echitabil cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată.

237	Comisia contestă aceste argumente.

238

Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea unui termen rezonabil în cadrul desfășurării procedurilor administrative în materia politicii privind concurența constituie un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanțele Uniunii (a se vedea Hotărârea din 19 decembrie 2012, Heineken Nederland și Heineken/Comisia, C‑452/11 P, nepublicată, EU:C:2012:829, punctul 97 și jurisprudența citată).

239

Principiul termenului rezonabil în cadrul unei proceduri administrative a fost reafirmat la articolul 41 alineatul (1) din cartă, potrivit căruia „[o]rice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii” (a se vedea Hotărârea din 5 iunie 2012, Imperial Chemical Industries/Comisia, T‑214/06, EU:T:2012:275, punctul 284 și jurisprudența citată).

240

Caracterul rezonabil al fiecărei etape a procedurii trebuie să fie apreciat în funcție de împrejurările proprii fiecărei cauze și în special în funcție de contextul acesteia, de conduita părților în cursul procedurii, de importanța cauzei pentru diferitele întreprinderi interesate și de gradul său de complexitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, EU:T:1999:80, punctul 126).

241

Curtea s‑a pronunțat de asemenea în sensul că, în materia politicii în domeniul concurenței în fața Comisiei, procedura administrativă putea determina examinarea a două perioade succesive, fiecăreia dintre acestea corespunzându‑i o logică internă proprie. Prima perioadă, care durează până la comunicarea privind obiecțiunile, are ca punct de plecare data la care Comisia, făcând uz de competențele care i‑au fost acordate de legiuitorul Uniunii, adoptă măsuri care implică acuzația de a se fi săvârșit o încălcare și trebuie să îi permită să adopte o poziție cu privire la orientarea procedurii. În ceea ce privește a doua perioadă, aceasta este cuprinsă între comunicarea privind obiecțiunile și adoptarea deciziei finale. Ea trebuie să permită Comisiei să se pronunțe definitiv cu privire la încălcarea imputată (Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctul 38).

242

Pe de altă parte, reiese din jurisprudență că, atunci când încălcarea termenului rezonabil a avut un posibil efect asupra finalizării procedurii, o asemenea încălcare este de natură să determine anularea deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2006, Technische Unie/Comisia, C‑113/04 P, EU:C:2006:593, punctul 48 și jurisprudența citată).

243

Trebuie să se precizeze însă că, în ceea ce privește aplicarea normelor de concurență, depășirea termenului rezonabil poate constitui un motiv de anulare numai în cazul unor decizii prin care se constată încălcări și cu condiția să se fi demonstrat că încălcarea principiului termenului rezonabil a adus atingere dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză. În afara acestei ipoteze specifice, nerespectarea obligației de pronunțare într‑un termen rezonabil este lipsită de incidență asupra validității procedurii administrative în temeiul Regulamentului nr. 1/2003 (Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctul 42).

244

În sfârșit, întrucât respectarea dreptului la apărare, principiu al cărui caracter fundamental a fost subliniat în numeroase rânduri în jurisprudența Curții, are o importanță capitală în procedurile precum cea în speță, trebuie să se evite ca acest drept să poată fi compromis în mod iremediabil din cauza duratei excesive a etapei de investigare și ca această durată să poată împiedica obținerea unor probe prin care se urmărește infirmarea existenței unor comportamente de natură să angajeze răspunderea întreprinderilor în cauză. Pentru acest motiv, examinarea eventualului obstacol în calea exercitării dreptului la apărare nu trebuie să fie limitată la etapa în sine în care acest drept își produce efectele depline, și anume a doua etapă a procedurii administrative. Aprecierea originii eventualei diluări a exercitării eficiente a dreptului la apărare trebuie extinsă la ansamblul acestei proceduri, cu referire la durata totală a acesteia (a se vedea Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctul 50 și jurisprudența citată).

245

În speță, trebuie să se constate că, în ceea ce privește prima etapă a procedurii administrative, respectiv cea cuprinsă între comunicarea deciziei de inspecție reclamantei în luna ianuarie a anului 2009 și primirea comunicării privind obiecțiunile în luna iunie a anului 2011, s‑a scurs un interval de timp de 29 de luni. A doua etapă a procedurii administrative, cuprinsă între primirea comunicării privind obiecțiunile și adoptarea deciziei atacate în luna aprilie a anului 2014 acoperă, la rândul ei, o perioadă de 33 de luni.

246	În această privință, trebuie să se considere că durata primei etape a procedurii administrative și durata celei de a doua etape a acestei proceduri nu sunt excesive, având în vedere demersurile efectuate de Comisie pentru a completa investigația și pentru a adopta decizia atacată.

247

Astfel, mai întâi, trebuie să se arate, ca și Comisia, că investigația a privit o înțelegere care avea o sferă globală, cu un număr total important de participanți, care a durat aproape zece ani și în cursul căreia Comisia a trebuit să actualizeze cantități considerabile de elemente de probă incluse în dosar, inclusiv toate elementele colectate cu ocazia inspecțiilor și primite de la solicitantele de clemență. În plus, în cursul acestei investigații, Comisia a trimis participanților din sectorul în cauză mai multe solicitări de informații, conform articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 și punctului 12 din Comunicarea privind clemența.

248

În continuare, trebuie să se arate că volumul elementelor de probă a determinat Comisia să adopte o decizie, în versiunea în limba engleză, de 287 de pagini, a cărei anexă 1 conține în plus toate referirile complete la toate elementele de probă colectate în cursul etapei de investigare și că amploarea și întinderea înțelegerii, precum și dificultățile de ordin lingvistic sunt deopotrivă notabile. În această privință, trebuie să se constate că decizia atacată a avut 26 de destinatari care provin dintr‑o serie largă de țări, o mare parte dintre aceștia participând la înțelegere sub diferite forme juridice și fiind restructurată înainte și după perioada înțelegerii. Mai mult, trebuie să se arate că decizia menționată, redactată în limba engleză, a trebuit să facă obiectul unei traduceri integrale în limbile germană, franceză și italiană.

249

În sfârșit, din istoricul litigiului expus la punctele 3-10 de mai sus reiese că, în cadrul procedurii administrative, Comisia a adoptat o întreagă serie de demersuri care justifică durata fiecărei etape a procedurii respective, al cărei caracter adecvat în scopul investigației nu a fost pus în discuție de reclamantă într‑un mod specific.

250	Prin urmare, durata celor două etape ale procedurii administrative avea un caracter rezonabil pentru a permite Comisiei să evalueze în mod aprofundat elementele de probă și argumentele invocate de părțile vizate de investigație.

251	Rezultă că reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că durata procedurii administrative în fața Comisiei a fost excesivă și că aceasta din urmă a încălcat principiul termenului rezonabil.

252

În orice caz, chiar dacă se constată eventualul caracter excesiv al duratei globale a procedurii administrative și încălcarea principiului termenului rezonabil, o asemenea constatare nu ar fi, în sine, suficientă, având în vedere jurisprudența citată la punctele 242-244 de mai sus, pentru a se concluziona în sensul anulării deciziei atacate.

253

În această privință, reclamanta susține că caracterul excesiv al procedurii administrative a avut „repercusiuni asupra capacității sale de a se apăra”, în special întrucât, la momentul la care a fost informată că intra în sfera investigației, și anume la data comunicării privind obiecțiunile, 30 iunie 2011, cedase deja ultima participație pe care o deținea la interveniente și, prin urmare, a avut doar un acces limitat la elementele de probă privind investiția sa. Or, în această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în temeiul obligației generale de prudență care revine oricărei întreprinderi sau asocieri de întreprinderi, reclamanta are obligația de a asigura păstrarea corespunzătoare, în registrele sau în arhivele sale, a elementelor care permit reconstituirea activității sale, printre altele pentru a dispune de probele necesare în cazul unor acțiuni judiciare sau administrative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2011, Heineken Nederland și Heineken/Comisia, T‑240/07, EU:T:2011:284, punctul 301 și jurisprudența citată). Această obligație se aplică și în materia cesiunii unei filiale, în conformitate cu Hotărârea din 27 iunie 2012, Bolloré/Comisia (T‑372/10, EU:T:2012:325, punctul 152).

254

În ceea ce privește cererea reclamantei prin care solicită Tribunalului reducerea în mod echitabil a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată în ipoteza în care durata procedurii administrative nu ar justifica anularea deciziei atacate, aceasta trebuie considerată ca fiind invocată în susținerea concluziilor sale privind reducerea cuantumului respectiv, care vor fi examinate la punctul 261 de mai jos.

255	Al treilea aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins, ca și motivul menționat în întregime.

256	Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că reclamanta nu a reușit să demonstreze existența unor neregularități săvârșite de Comisie care să justifice anularea deciziei atacate în măsura în care o privește.

257	Prin urmare, concluziile în anulare formulate de reclamantă trebuie respinse.

B. Cu privire la concluziile prin care se solicită reducerea cuantumului amenzii aplicate reclamantei

258

Reclamanta solicită Tribunalului reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată pentru a se ține seama de erorile săvârșite de Comisie la calcularea cuantumului respectiv. De asemenea, reclamanta solicită Tribunalului reducerea echitabilă a acestui cuantum în ipoteza în care durata procedurii administrative nu ar justifica anularea deciziei atacate. În sfârșit, reclamanta solicită Tribunalului să beneficieze de orice reducere a cuantumului amenzii acordată intervenientelor în urma acțiunii introduse împotriva deciziei menționate în cauza T‑475/14, Prysmian și Prysmian Cavi e Sistemi/Comisia.

259

Înainte de examinarea diferitor cereri ale reclamantei prin care urmărește să obțină o reducere a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată, trebuie amintit că controlul legalității este completat de competența de fond care este recunoscută instanței Uniunii de articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, în conformitate cu articolul 261 TFUE. Această competență autorizează instanța, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată. Trebuie însă subliniat că exercitarea competenței de fond nu echivalează cu un control din oficiu și trebuie amintit că procedura în fața instanțelor Uniunii este în contradictoriu. Cu excepția motivelor de ordine publică pe care instanța este ținută să le ridice din oficiu, cum ar fi nemotivarea deciziei atacate, sarcina de a invoca motive împotriva acesteia din urmă și de a prezenta elemente de probă în susținerea acestor motive revine reclamantului (Hotărârea din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia, C‑389/10 P, EU:C:2011:816, punctele 130 și 131).

1. Cu privire la cererea de reducere a cuantumului amenzii aplicate din cauza erorilor săvârșite de Comisie la calcularea acestui cuantum

260

În ceea ce privește, în primul rând, cererea reclamantei de reducere a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată pentru a se ține seama de erorile săvârșite de Comisie la calcularea acestui cuantum, trebuie să se arate, pe de o parte, că motivele invocate de reclamantă în susținerea concluziilor în anulare au fost respinse și, pe de altă parte, că nu există elemente care, în speță, ar fi de natură să justifice o reducere a acestui cuantum. Rezultă că prezenta cerere trebuie respinsă în totalitate.

2. Cu privire la cererea de reducere a cuantumului amenzii aplicate din cauza duratei excesive a procedurii administrative

261

În ceea ce privește, în al doilea rând, cererea reclamantei de reducere în mod echitabil a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată din cauza duratei excesive a procedurii administrative, este suficient să se amintească faptul că, deși încălcarea de către Comisie a principiului respectării termenului rezonabil poate justifica anularea unei decizii adoptate de aceasta la finalul unei proceduri administrative întemeiate pe articolul 101 sau 102 TFUE întrucât presupune și o încălcare a dreptului la apărare al întreprinderii în cauză, o asemenea încălcare a principiului menționat, presupunând că este dovedită, nu poate conduce la o reducere a cuantumului amenzii aplicate (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Villeroy și Boch/Comisia, C‑644/13 P, EU:C:2017:59, punctul 79 și jurisprudența citată).

262	În orice caz, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 251 de mai sus, în speță nu a putut fi constatată o durată excesivă a procedurii administrative. Rezultă că prezenta cerere trebuie respinsă.

3. Cu privire la cererea de reducere a cuantumului amenzii, pentru a se beneficia de orice reducere a cuantumului respectiv care ar fi acordată intervenientelor în urma acțiunii introduse împotriva deciziei atacate în cauza T‑475/14

263

În ceea ce privește, în al treilea și ultimul rând, cererea reclamantei de a beneficia de orice reducere a cuantumului amenzii care ar fi acordată de Tribunal intervenientelor în urma acțiunii introduse împotriva deciziei atacate în cauza T‑475/14, Prysmian și Prysmian Cavi e Sistemi/Comisia, trebuie amintit că reclamantei nu i s‑a stabilit răspunderea pentru înțelegere din cauza participării sale directe la activitățile acesteia. Astfel, potrivit articolului 1 din această decizie, răspunderea sa pentru încălcare a fost stabilită doar în calitate de societate‑mamă a intervenientelor.

264

Or, în ipoteza în care răspunderea societății‑mamă rezultă exclusiv din participarea directă a filialei sale la încălcare și în ipoteza în care cele două societăți au introdus acțiuni paralele având același obiect, Tribunalul are posibilitatea, fără a se pronunța ultra petita, să țină seama de anularea constatării încălcării în privința filialei într‑o perioadă determinată și să reducă în mod corelativ cuantumul amenzii aplicate societății‑mamă în solidar cu filiala sa.

265

În această privință, pe de o parte, pentru a reține răspunderea unei unități economice, trebuie să se dovedească faptul că cel puțin o entitate a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii și că această împrejurare este evidențiată într‑o decizie care a devenit definitivă, iar, pe de altă parte, nu prezintă relevanță motivul pentru care este constatată inexistența unui comportament ilicit al filialei.

266

Tocmai într‑un asemenea context trebuie să se facă trimitere la caracterul derivat în totalitate al răspunderii societății‑mamă rezultate din simplul fapt al participării directe a unei filiale la încălcare. Astfel, în acest caz, răspunderea societății‑mamă își are originea în comportamentul ilicit al filialei sale, care este imputat societății‑mamă ținându‑se seama de unitatea economică pe care o constituie aceste două societăți. Pe cale de consecință, răspunderea societății‑mamă depinde în mod necesar de faptele constitutive ale încălcării săvârșite de filiala acesteia, de care răspunderea sa este indisolubil legată.

267

Pentru motive identice, trebuie să se precizeze că, într‑o situație în care niciun factor nu caracterizează în mod individual comportamentul imputat societății‑mamă, reducerea cuantumului amenzii aplicate filialei în solidar cu societatea‑mamă a acesteia trebuie în principiu, atunci când sunt îndeplinite condițiile procedurale, să fie extinsă la societatea‑mamă.

268

În speță, trebuie să se constate că atât reclamanta, cât și intervenientele au introdus acțiuni împotriva deciziei atacate și că aceste acțiuni au, în parte, același obiect, și anume, cu titlu principal, anularea amenzii prevăzute la articolul 2 litera (f) din decizia menționată în măsura în care le privește și, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată în solidar.

269	În aceste împrejurări, ar trebui să i se recunoască reclamantei aceleași beneficii ca și intervenientelor, rezultate din anularea deciziei atacate în cadrul acțiunii introduse în cauza T‑475/14.

270

Totuși, trebuie să se sublinieze că prin hotărârea de astăzi pronunțată în cauza T‑475/14, Prysmian și Prysmian Cavi e Sistemi/Comisia, Tribunalul a respins acțiunea în cauza aflată la originea acesteia, și anume atât concluziile în anulare formulate de interveniente, cât și concluziile privind reducerea cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate.

271

Prin urmare, cererea reclamantei de a beneficia de orice reducere care ar fi acordată intervenientelor în urma acțiunii introduse împotriva deciziei atacate în cauza T‑475/14, Prysmian și Prysmian Cavi e Sistemi/Comisia, nu poate fi admisă și, prin urmare, trebuie respinse în totalitate concluziile privind reducerea cuantumului amenzii aplicate reclamantei.

272	În lumina tuturor celor ce precedă, prezenta acțiune trebuie respinsă.

IV. Cu privire la cheltuielile de judecată

273	Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

274	Întrucât reclamanta a căzut în pretenții cu privire la ansamblul concluziilor și al motivelor, iar Comisia a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea ei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

275

Potrivit articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate decide ca un intervenient, altul decât cei menționați la alineatele (1) și (2) ale aceluiași articol, să suporte propriile cheltuieli de judecată. În împrejurările din prezentul litigiu, trebuie să se declare că Prysmian și PrysmianCS suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

declară și hotărăște:

1)	Respinge acțiunea.

2)	The Goldman Sachs Group, Inc. suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele ale Comisiei Europene.

3)	Prysmian SpA și Prysmian Cavi e Sistemi Srl suportă propriile cheltuieli de judecată.

Collins

Kancheva

Barents

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 iulie 2018.

Semnături

Cuprins

	I. Istoricul cauzei
	A. Reclamanta și sectorul în cauză
	B. Procedura administrativă
	C. Decizia atacată
	1. Încălcarea în cauză
	2. Răspunderea reclamantei
	3. Amenda aplicată
	II. Procedura și concluziile părților
	III. În drept
	A. Cu privire la concluziile în anulare
	1. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și pe o eroare de drept și pe o eroare vădită de apreciere
	a) Cu privire la primul aspect, referitor la aplicarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive în perioada cuprinsă între 29 iulie 2005 și 3 mai 2007
	1) Cu privire la prima critică, referitoare la aplicarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive în perioada cuprinsă între 29 iulie 2005 și 3 mai 2007
	2) Cu privire la a doua critică, referitoare la răsturnarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive
	b) Cu privire la al doilea aspect, referitor la concluziile Comisiei în privința perioadei cuprinse între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009
	1) Cu privire la puterea de numire a membrilor diferitor consilii de administrație ale Prysmian, precum și la puterea de a convoca acționarii la adunări și de a propune revocarea administratorilor sau a consiliilor de administrație în ansamblu
	2) Cu privire la reprezentarea efectivă a reclamantei în consiliul de administrație al Prysmian
	3) Cu privire la puterile de administrare ale reprezentanților reclamantei în consiliul de administrație
	4) Cu privire la importanța rolului jucat de reclamantă în comitetele instituite de Prysmian
	5) Cu privire la primirea actualizărilor regulate și a rapoartelor lunare
	6) Cu privire la măsurile care urmăreau continuarea controlului decisiv după data OPI
	7) Cu privire la dovada unui comportament tipic al unui proprietar industrial
	8) Cu privire la evaluarea de ansamblu a elementelor invocate în decizia atacată
	c) Cu privire la al treilea aspect, referitor la concluzia Comisiei potrivit căreia în esență reclamanta nu era un simplu investitor financiar
	2. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003, pe insuficiența elementelor de probă și pe încălcarea obligației de motivare prevăzute la articolul 296 TFUE
	a) Cu privire la primul aspect, întemeiat pe încălcarea articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003 și pe insuficiența elementelor de probă
	b) Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare
	3. Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și pe încălcarea principiilor răspunderii personale și prezumției de nevinovăție
	4. Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și pe o eroare vădită de apreciere și pe încălcarea principiilor securității juridice și caracterului personal al pedepselor
	5. Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare
	a) Cu privire la primul aspect, întemeiat pe faptul că Comisia nu i‑a dat acces reclamantei la documente esențiale pentru apărarea sa
	b) Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe faptul că Comisia a întârziat în mod nelegal accesul la alte documente esențiale pentru apărarea reclamantei
	c) Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe durata excesivă a procedurii administrative
	B. Cu privire la concluziile prin care se solicită reducerea cuantumului amenzii aplicate reclamantei
	1. Cu privire la cererea de reducere a cuantumului amenzii aplicate din cauza erorilor săvârșite de Comisie la calcularea acestui cuantum
	2. Cu privire la cererea de reducere a cuantumului amenzii aplicate din cauza duratei excesive a procedurii administrative
	3. Cu privire la cererea de reducere a cuantumului amenzii, pentru a se beneficia de orice reducere a cuantumului respectiv care ar fi acordată intervenientelor în urma acțiunii introduse împotriva deciziei atacate în cauza T‑475/14
	IV. Cu privire la cheltuielile de judecată

( *1 ) Limba de procedură: engleza

( 1 ) Date confidențiale ocultate.