1. 

Un vehicul de tractare la care este cuplată o remorcă este implicat într‑un accident de circulație în unul dintre statele membre, dar ambele vehicule sunt înmatriculate în alt stat membru unde sunt asigurate pentru răspundere civilă de două societăți de asigurare diferite. Asigurătorul vehiculului de tractare (vehiculul de remorcare) plătește integral despăgubirile datorate victimei în urma accidentului. Acest asigurător a introdus apoi o cerere pentru recuperarea unei părți din plata respectivă (o acțiune în regres) împotriva asigurătorului remorcii (vehiculul tractat).

2. 

În prezentele cereri de decizie preliminară, cele două instanțe de trimitere solicită clarificări privind aspectul dacă o asemenea acțiune în regres intră în domeniul de aplicare al normelor de drept al Uniunii care stabilesc legea aplicabilă în materie civilă și comercială și, în cazul unui răspuns afirmativ, care sunt normele aplicabile. Cauza C‑359/14 are la bază o trimitere preliminară înaintată de Vilniaus miesto Apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Vilnius), iar cauza C‑475/14 are la bază o trimitere preliminară înaintată de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă a Lituaniei). Ambele ridică probleme importante privind domeniul de aplicare și interpretarea legislației Uniunii care armonizează normele privind conflictul de legi, și anume Regulamentele Roma I ( 2 ) și Roma II ( 3 ). Se ridică de asemenea întrebarea dacă Directiva 2009/103/CE ( 4 ) introduce, în acest context, norme speciale pentru stabilirea legii aplicabile în cazul accidentelor auto.

3.

În contextul armonizării, între statele membre, a dreptului internațional privat în materie civilă și comercială, Convenția de la Bruxelles ( 5 ) a stabilit norme pentru identificarea statului ale cărui instanțe sunt competente să soluționeze un litigiu transfrontalier. Aceasta a fost înlocuită de Regulamentul „Bruxelles I” ( 6 ). Convenția de la Roma ( 7 ) a fost încheiată în vederea continuării procesului de armonizare. Următoarea etapă a fost adoptarea a două regulamente (cunoscute sub denumirea Roma I și Roma II) pentru a garanta, în cazul unui conflict de legi, aplicarea pe întreg teritoriul Uniunii Europene a acelorași norme pentru stabilirea dreptului național procesual, indiferent de statul membru sau de instanța unde a fost introdusă acțiunea. Obiectivele principale ale Regulamentelor Roma I și Roma II sunt asigurarea bunei funcționări a pieței interne și îmbunătățirea previzibilității soluțiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a liberei circulații a hotărârilor ( 8 ).

4.

Există anumite principii comune ambelor regulamente, inclusiv obiectivul de a garanta că domeniul de aplicare material și interpretarea fiecăruia sunt concordante între ele, precum și cu Regulamentul Bruxelles I ( 9 ). Stabilirea normelor privind conflictul de legi prin alte dispoziții din dreptul Uniunii care reglementează domenii specifice este de asemenea compatibilă cu cele două regulamente ( 10 ).

5.

Regulamentul Roma I se aplică „[…] obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile în care există un conflict de legi” ( 11 ).

6.

Potrivit regulii generale, contractul este guvernat de legea aleasă de părți ( 12 ).

7.

Atunci când legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți, legea aplicabilă contractului se determină, în principiu, în conformitate cu normele generale prevăzute la articolul 4. Articolul 4 alineatul (1) prevede regulile pentru determinarea legii aplicabile în cazul anumitor tipuri de contract. Potrivit articolului 4 alineatul (2), contractele de alte tipuri sau hibride sunt reglementate de legea țării în care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică. În alte împrejurări, contractul este reglementat de legea țării cu care are o legătură mai strânsă [articolul 4 alineatele (3) și (4)].

8.

Alte tipuri specifice de contracte sunt menționate la articolele 5-8. Articolul 7 se referă la legea aplicabilă în cazul contractelor de asigurare. Articolul 7 alineatul (3) prevede că, pentru contractele de tipul celor în discuție în speță, părțile pot alege numai anumite legi, în conformitate cu articolul 3. Printre acestea se numără legea țării în care este situat riscul în momentul încheierii contractului [articolul 7 alineatul (3) litera (a)] și legea țării în care își are reședința obișnuită titularul poliței de asigurare [articolul 7 alineatul (3) litera (b)]. Articolul 7 alineatul (4) prevede norme suplimentare pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat membru impune obligativitatea asigurării ( 13 ).

9.

Articolul 15 este intitulat „Subrogația legală”. Acesta prevede: „Dacă, în temeiul unei obligații contractuale, o persoană («creditorul»), are o creanță față de o altă persoană («debitorul») și dacă un terț are obligația de a‑l dezinteresa pe creditor sau l‑a dezinteresat pe creditor în executarea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de a‑l dezinteresa pe creditor determină dacă terțul este îndreptățit să exercite, în tot sau în parte, împotriva debitorului, drepturile pe care creditorul le avea în temeiul legii aplicabile raporturilor dintre aceștia”.

10.

Potrivit articolului 16: „În cazul în care un creditor are o creanță față de mai mulți debitori pentru care aceștia răspund solidar, iar unul dintre debitori l‑a dezinteresat pe creditor în tot sau în parte, legea care reglementează obligația debitorului față de creditor determină și dreptul debitorului de a se îndrepta împotriva celorlalți debitori. Ceilalți debitori se pot prevala de drepturile de care dispuneau în raport cu creditorul, în măsura permisă de legea care reglementează obligațiile acestora față de creditor.”

11.

Regulamentul Roma II se aplică „[…] obligațiilor necontractuale în materie civilă și comercială, în situații care implică un conflict de legi. […]” ( 14 ).

12.

Articolul 4 alineatul (1) a instituit norma generală potrivit căreia „legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt”. Normele care reglementează anumite obligații necontractuale sunt prevăzute la articolele 5-12 ( 15 ).

13.

Articolul 18 prevede posibilitatea victimei de a introduce o acțiune directă împotriva asigurătorului persoanei responsabile. Aceasta dispune: „Persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o acțiune direct împotriva asigurătorului persoanei răspunzătoare pentru acordarea despăgubirilor, dacă această posibilitate este prevăzută în legea aplicabilă obligației necontractuale sau în legea aplicabilă contractului de asigurare.”

14.

Anumite norme comune sunt prevăzute în capitolul V, inclusiv dispozițiile de la articolul 19, care reglementează subrogarea, și cele de la articolul 20 privind răspunderea multiplă. Aceste dispoziții reflectă modul de redactare a articolelor 15 și 16 din Regulamentul Roma I.

15.

Directiva 2009/103 codifică directivele referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto. Potrivit directivei, vehiculele care fac obiectul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto trebuie să fie asigurate pentru circulația în întreaga Uniune Europeană. Prezintă relevanță considerentele directivei menționate în continuare. Conform considerentului (12), obligația statelor membre de a garanta suma asigurată constituie un element major pentru protecția victimelor. Considerentul (26) precizează: „În interesul asiguratului, fiecare poliță de asigurare ar trebui să garanteze, în schimbul unei prime unice în fiecare stat membru, acoperirea impusă de legea acestui stat sau acoperirea impusă de legislația statului membru în care se află de regulă vehiculul, în cazul în care aceasta din urmă este mai mare.”

16.

Un vehicul este definit ca „orice vehicul cu motor destinat transportului pe uscat și acționat în mod mecanic, dar care nu se deplasează pe șine, inclusiv remorci, chiar și necuplate” ( 16 ).

17.

Principiul general de la articolul 3 este acela că fiecare stat membru trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare ( 17 ).

18.

Articolul 14 prevede:

„Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că toate polițele de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de circulația vehiculelor:

19.

Articolul 16 din Legea nr. 1X-378 din 14 iunie 2001 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este intitulat „Principii care guvernează plata despăgubirilor”. Articolul 16 alineatul (1) impune asigurătorului responsabil sau biroului obligația de a plăti despăgubiri dacă se angajează răspunderea civilă a utilizatorului unui autovehicul pentru prejudiciul cauzat unui terț. Despăgubirea se plătește în conformitate cu legislația în materie de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto din statul în care a avut loc accidentul rutier. Potrivit articolului 16 alineatul (5), regula generală este că despăgubirile pentru prejudiciul cauzat de un vehicul remorcat se plătesc potrivit contractului de asigurare ce acoperă vehiculul de tractare în cazul în care cele două vehicule sunt cuplate la momentul accidentului de circulație. Despăgubirile în temeiul contractului care acoperă vehiculul remorcat sunt datorate numai dacă cele două vehicule au fost anterior separate, iar prejudiciul cauzat atrage răspunderea civilă a utilizatorului vehiculului remorcat.

20.

Instanța de trimitere din cauza C‑475/14 explică faptul că legea lituaniană și legea germană aplică principii diferite care reglementează atribuirea răspunderii între asigurătorii vehiculului de tractare și asigurătorii vehiculului remorcat în situațiile în care prejudiciul produs într‑un accident rutier este cauzat de un astfel de ansamblu de vehicule. Soluția adoptată în dreptul lituanian este cea prezentată mai sus. În conformitate cu dreptul german însă, asigurătorii vehiculului de tractare și al vehiculului remorcat trebuie să acopere, fiecare, 50 % din prejudiciul provocat de vehiculele combinate, indiferent dacă vehiculul remorcat a fost sau nu a fost separat de vehiculul de tractare în timpul accidentului, cu excepția cazului în care persoanele asigurate au convenit altfel ( 18 ). În plus, există diferențe între dreptul lituanian și cel german în ceea ce privește termenele de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în regres.

21.

La 1 septembrie 2011, în zona Mannheim (Germania), un vehicul de tractare la care era cuplată o remorcă, întorcând pe o stradă îngustă, a ieșit de pe carosabil și s‑a răsturnat, producând pagube de 2247,45 euro (7760,02 LTL). Poliția din Cochem (Germania) a stabilit că răspunderea pentru accident și pentru daunele cauzate revine șoferului vehiculului de tractare. La momentul accidentului, răspunderea civilă a proprietarului vehiculului de tractare sau a persoanei care folosește bunul în mod legal era acoperită de o asigurare obligatorie contractată cu societatea ERGO SE (denumită în continuare „ERGO”), în timp ce remorca era asigurată de o sucursală a If P & C Insurance AS (denumită în continuare „If P & C”). Locul obișnuit de desfășurare a activității este, în cazul ambelor societăți, în Republica Lituania. Societatea ERGO a plătit despăgubiri pentru prejudiciile care au rezultat din accident, apoi a introdus o acțiune în justiție în Lituania în care a susținut că If P & C trebuie să răspundă în solidar pentru prejudiciile produse.

22.

Potrivit precizărilor făcute de Vilniaus miesto Apylinkės teismas, Curtea Supremă a Lituaniei a statuat că raportul juridic dintre asigurătorul unui vehicul de tractare și asigurătorul unui vehicul remorcat este, în cazul în care se pune problema dreptului de regres al primului asigurător împotriva celui de al doilea, de natură contractuală. Totuși, instanța de trimitere consideră că există îndoieli legate de această poziție, întrucât conceptele de raporturi contractuale și raporturi necontractuale stabilite în dreptul Uniunii sunt noțiuni autonome. Mai mult, nu există niciun contract scris sau acord verbal între cei doi asigurători. În aceste împrejurări, este de asemenea neclar dacă dreptul aplicabil în prezenta cauză (dreptul german sau dreptul lituanian) trebuie să fie determinat conform Regulamentului Roma II.

23.

La data de 21 ianuarie 2011, în Germania, a avut loc un accident rutier în care un vehicul de tractare la care era cuplată o remorcă a adus prejudicii materiale unui terț. La momentul accidentului, răspunderea civilă a proprietarului vehiculului de tractare sau a persoanei care folosește bunul în mod legal era acoperită de sucursala lituaniană a societății AAS Gjensidige Baltic (denumită în continuare „Gjensidige Baltic”), în timp ce remorca era asigurată de UAB DK PZU Lietuva (denumită în continuare „UAB”). Reprezentanții germani ai victimei au introdus o acțiune, iar Gjensidige Baltic a plătit despăgubiri de 1254,36 euro (4331,05 LTL). Gjensidige Baltic a încercat apoi să recupereze jumătate din aceste despăgubiri, în valoare de 672,02 euro (2165,53 LTL) de la asigurătorul remorcii. A apărut un litigiu privind dreptul (german sau lituanian) aplicabil dreptului de regres al societății Gjensidige Baltic, precum și aspectul dacă acest asigurător răspunde exclusiv sau în solidar cu UAB.

24.

Tribunalul Districtual din Vilnius a admis cererea introdusă de Gjensidige Baltic. Acesta a statuat că, întrucât prejudiciul rezultat în urma accidentului de circulație s‑a produs în Germania, dreptul german se aplică obligațiilor necontractuale care decurg din fapta ilicită, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II. Hotărârea respectivă a fost anulată de Vilniaus Apygardos teismas (Tribunalul Regional Vilnius). Gjensidige Baltic a formulat ulterior recurs la Curtea Supremă a Lituaniei. Aceasta din urmă consideră că litigiul aflat pe rolul său privește, în primul rând, modul în care trebuie calificate raporturile dintre asigurătorii vehiculului de tractare și asigurătorii vehiculului remorcat și stabilirea dreptului (german sau lituanian) aplicabil raporturilor în cauză.

25.

Instanța de trimitere consideră că este important să se clarifice dacă articolul 14 litera (b) din Directiva 2009/103 trebuie să fie tratat ca o normă care determină legea aplicabilă nu doar în cazurile care privesc protecția victimelor accidentelor rutiere, ci și în cazul acțiunii în regres introduse de un asigurător atunci când are loc un accident rutier care implică vehicule de tractare și vehiculele remorcate utilizate împreună.

26.

Prin urmare, în aceste două cauze, au fost adresate Curții întrebările preliminare prezentate în continuare.

În cauza C‑359/14, Vilniaus miesto Apylinkės teismas adresează următoarele întrebări:

În cauza C‑475/14, Lietuvos Aukščiausiasis Teismas adresează următoarele întrebări:

27.

ERGO, If P & C, guvernele german și lituanian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în cauza C‑359/14. De asemenea, Gjensidige Baltic, Lituania și Comisia au depus observații scrise în cauza C‑475/14. Cele două cauze au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii. Totuși, nu a fost solicitată și nu s‑a desfășurat nicio ședință.

28.

If P & C și guvernul lituanian au menționat că Lituania este semnatară a Convenției de la Haga privind legea aplicabilă accidentelor rutiere ( 19 ). Articolul 2 alineatul (5) din convenția respectivă prevede însă că aceasta nu se aplică acțiunilor în regres și subrogării în ceea ce privește societățile de asigurări. Prin urmare, convenția nu este relevantă pentru determinarea legii aplicabile în prezenta cauză.

29.

În cauza C‑475/14, Lietuvos Aukščiausiasis Teismas solicită, prin intermediul primei întrebări, să se stabilească dacă articolul 14 litera (b) din Directiva 2009/103 prevede o normă specială care reglementează conflictul de legi și care se aplică în cazul unei acțiuni în regres. Această întrebare este, în egală măsură, relevantă pentru cauza C‑359/14, în care nu a fost ridicată de Vilniaus miesto Apylinkės teismas.

30.

Gjensidige Baltic susține că articolul 14 litera (b) prevede o asemenea lex specialis.

31.

Nu suntem de acord cu acest punct de vedere.

32.

Din modul de redactare și din obiectivele directivei reiese cu claritate că articolul 14 litera (b) nu stabilește norme speciale pentru determinarea legii aplicabile în cazul unei acțiuni în regres între asigurători.

33.

În primul rând, după cum în mod corect a arătat Comisia, directiva nu armonizează normele pentru determinarea legii aplicabile în litigiile privind accidentele auto. Dimpotrivă, scopul general al directivei este acela de a asigura protecția victimelor accidentelor prin garantarea existenței unei sume asigurate ( 20 ).

34.

În al doilea rând, literele (a) și (b) ale articolului 14 trebuie interpretate prin coroborare. În ceea ce privește polițele de asigurare pentru vehicule, articolul 14 impune statelor membre să se asigure că o primă unică acoperă întregul teritoriu al Uniunii Europene pe toată durata contractului și să garanteze, pe baza primei respective, în fiecare stat membru, acoperirea impusă de legislația acestuia sau acoperirea impusă de legislația statului membru în care se află vehiculul, în cazul în care aceasta din urmă este mai mare ( 21 ). Textul are în vedere exclusiv întinderea teritorială și nivelul acoperirii pe care asigurătorul este obligat să o furnizeze, astfel încât să asigure o protecție adecvată victimelor accidentelor de circulație.

35.

Astfel, nu se poate considera că textul poate fi interpretat în sensul că ar constitui o normă specială de determinare a legii aplicabile în litigiile dintre societățile de asigurări privind acțiunile în regres. Pur și simplu, nici textul, nici scopul directivei nu sprijină o asemenea interpretare.

36.

Părțile au adoptat poziții diferite cu privire la problema dacă legea aplicabilă acțiunii în regres trebuie să fie determinată de normele din Regulamentul Roma I sau din Regulamentul Roma II. În esență, pozițiile lor variază după cum se consideră că acțiunea în regres se întemeiază pe un raport contractual (contractele de asigurare) sau pe un raport necontractual (accidentul de circulație).

37.

În cauza C‑359/14, trei părți (If P & C, Germania și Comisia) susțin că, întrucât acțiunea în regres are ca temei și este legată de (a) contractul dintre titularul poliței și asigurătorul vehiculului de tractare și (b) contractul dintre titularul poliței și asigurătorul vehiculului remorcat, acțiunea în regres este de natură contractuală. Prin urmare, legea aplicabilă trebuie să fie determinată potrivit Regulamentului Roma I și se aplică normele de drept lituaniene. If P & C consideră că, în această situație, este aplicabil articolul 7 din Regulamentul Roma I, care reglementează în mod specific contractele de asigurări. Germania susține că se aplică articolul 16 din Regulamentul Roma I privind creanțele cu pluralitate de debitori.

38.

Comisia a arătat că, în contextul articolului 5 din Convenția de la Bruxelles, expresia „materie delictuală și cvasidelictuală” este „subsidiară” în sensul că definiția sintagmei „materie contractuală” are prioritate. Comisia susține că respectiva creanță a asigurătorului intră în domeniul de aplicare al articolului 15 și al articolului 16 din Regulamentul Roma I. Din articolul 16 (care reglementează obligațiile cu pluralitate de debitori) rezultă că, atunci când un creditor are o creanță față de mai mulți debitori pentru care aceștia răspund solidar, nu este necesar să existe un raport contractual între debitorii înșiși. Prin urmare, pentru ca o situație care implică anumite creanțe cu pluralitate de debitori să intre în domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I, este suficient să existe raporturi contractuale între fiecare debitor și creditorul său.

39.

ERGO susține că se aplică Regulamentul Roma II. Accidentul rutier generează raporturi necontractuale între autor și victimă. În consecință, potrivit articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II, legea aplicabilă este cea germană, iar normele privind răspunderea multiplă de la articolul 20 din Regulamentul Roma II reglementează acțiunea în regres. Guvernul lituanian susține că noțiunea de obligații necontractuale trebuie să fie interpretată în sens larg și că raportul dintre asigurători este mai apropiat de un raport necontractual.

40.

În cauza C‑475/14, Gjensidige Baltic susține că raportul juridic dintre asigurătorii vehiculului de tractare și ai celui remorcat derivă din accidentul rutier și, prin urmare, este reglementat de Regulamentul Roma II. Prin urmare, articolul 20 (privind răspunderea multiplă a debitorilor) din regulamentul respectiv determină legea aplicabilă în acțiunea în regres exercitată între asigurători. Lituania și, respectiv, Comisia au adoptat aceleași poziții precum în cauza C‑359/14.

41.

Acțiunea în regres introdusă de asigurătorul unui vehicul de tractare împotriva asigurătorului unui vehicul remorcat derivă dintr‑o obligație contractuală sau necontractuală? Aspectele prezentate în continuare, cel puțin, nu par să fie contestate.

42.

În primul rând, noțiunea „obligații contractuale” nu este definită în Regulamentul Roma I.

43.

În al doilea rând, domeniul de aplicare material al Regulamentului Roma I și cel al Regulamentului Roma II trebuie să fie concordante unul cu celălalt și cu Regulamentul Bruxelles I ( 22 ).

44.

În al treilea rând, în cazul de față, se solicită Curții să răspundă la întrebarea dacă normele din Regulamentul Roma I sau din Regulamentul Roma II determină legea aplicabilă în situația în care doi sau mai mulți asigurători sunt obligați în solidar, în temeiul respectivelor contracte de asigurări, să despăgubească o victimă care a suferit un prejudiciu în urma unei fapte ilicite săvârșite de titularul poliței, iar unul dintre asigurători a plătit în totalitate despăgubirile în cauză și solicită celuilalt (celorlalți) să suporte o parte din valoarea acestora. Deși jurisprudența referitoare la Regulamentul Bruxelles I privind competența, precum și recunoașterea și executarea hotărârilor nu poate fi aplicată în mod automat, ea poate fi totuși utilă Curții.

45.

Considerăm că principiile menționate mai jos, rezultând din jurisprudența referitoare la Regulamentul Bruxelles I, prezintă relevanță.

46.

În primul rând, termenii „materie contractuală” și „materie delictuală și cvasidelictuală” de la articolul 5 alineatul 1 și, respectiv, alineatul 3 din Regulamentul Bruxelles I trebuie interpretați în mod autonom, prin referire la sistemul și la obiectivele sale ( 23 ). Același lucru trebuie să fie valabil în cazul termenilor „obligații contractuale” din Regulamentul Roma I și „obligații necontractuale” din Regulamentul Roma II.

47.

În continuare, trebuie să avem în vedere că, în măsura în care Regulamentul Bruxelles I înlocuiește Convenția de la Bruxelles, interpretarea dată de Curte dispozițiilor acesteia din urmă este valabilă și pentru dispozițiile Regulamentului Bruxelles I ( 24 ).

48.

Mai mult, este recunoscut faptul că noțiunea „materie contractuală” în sensul articolului 5 alineatul 1 litera (a) din Regulamentul Bruxelles I presupune stabilirea unei obligații juridice liber consimțite de către o persoană față de altă persoană, pe care se întemeiază acțiunea reclamantului ( 25 ). Prin urmare, noțiunea „obligație contractuală” în sensul Regulamentului Roma I trebuie să aibă același temei.

49.

În sfârșit, noțiunea „materie delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 alineatul 3 din Regulamentul Bruxelles I, cuprinde orice cerere prin care se urmărește să se stabilească răspunderea unui pârât și care nu decurge dintr‑o „materie contractuală”, în sensul articolului 5 alineatul 1 litera (a) din acest regulament ( 26 ). După cum în mod corect a arătat Comisia, noțiunea de materie contractuală are caracter subsidiar. Același raționament trebuie să se aplice la stabilirea liniei de demarcație între obligațiile contractuale reglementate de Regulamentul Roma I și obligațiile necontractuale reglementate de Regulamentul Roma II.

50.

În consecință, punctul nostru de plecare este analizarea aspectului dacă acțiunea în regres a unui asigurător are, în esență, o natură contractuală. Doar dacă nu se încadrează în mod corespunzător în categoria respectivă trebuie să fie considerată necontractuală.

51.

În cauza C‑359/14, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (4) din Regulamentul Roma I impune aplicarea legii germane în procedura principală (prima întrebare). În cauza C‑475/14, instanța de trimitere urmărește să afle dacă raporturile juridice dintre asigurătorul vehiculului de tractare și, respectiv, al remorcii generează obligații contractuale în sensul articolului 1 din Regulamentul Roma I. În cazul unui răspuns afirmativ, aceasta solicită să se stabilească, în continuare, dacă articolul 7 din Regulamentul Roma I se aplică pentru determinarea legii aplicabile (a doua întrebare).

52.

Două aspecte rezultă cu claritate din deciziile de trimitere. În primul rând, în niciuna dintre cauze nu există un contract între cei doi asigurători. Astfel, nu există nimic care să atragă aplicarea dispozițiilor privind libertatea de alegere prevăzute la articolul 3 și a normelor care reglementează legea aplicabilă în lipsa alegerii prevăzute la articolul 4 din Regulamentul Roma I, iar articolul 7 este de asemenea irelevant. În al doilea rând, există în mod cert contracte de asigurare între titularii polițelor de asigurare care acoperă vehiculul de tractare și cel remorcat și asigurătorii acestor vehicule.

53.

Nu există nicio constatare în cauza C‑359/14 sau în cauza C‑475/14 în sensul că respectivele contracte sunt reglementate de legea lituaniană. În măsura în care este necesar, determinarea legii aplicabile contractelor de asigurare trebuie să se realizeze în conformitate cu articolele 3, 4 și/sau 7. Deși revine în final instanței naționale să se pronunțe asupra aspectului menționat, dosarul aflat la dispoziția Curții sugerează că legea lituaniană este aparent aplicabilă ( 27 ).

54.

În ceea ce privește acțiunea în regres a asigurătorului, considerăm totuși că legea aplicabilă trebuie să fie determinată potrivit normelor din Regulamentul Roma I, pentru motivele care urmează.

55.

Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul Roma I prevede că „[p]rezentul regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile în care există un conflict de legi”. Această formulare poate acoperi situații precum cele aflate în discuție în cauza principală.

56.

Articolul 5 alineatul 1 litera (a) din Regulamentul Bruxelles I ( 28 ) utilizează o formulare ușor diferită, și anume „[…] în materie contractuală […]”. Totuși, domeniul de aplicare material al măsurilor privind armonizarea dreptului internațional privat în materie civilă și comercială trebuie să fie coerent ( 29 ). Sensul care trebuie să fie atribuit expresiei „obligații contractuale” de la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul Roma I determină domeniul de aplicare material al acestui regulament. Prin urmare, se justifică recurgerea la jurisprudența referitoare la Regulamentul Bruxelles I.

57.

Curtea a afirmat că articolul 5 alineatul 1 litera (a) din Regulamentul Bruxelles I nu impune încheierea unui contract, deși identificarea unei obligații este totuși indispensabilă pentru ca acesta să fie aplicabil, întrucât competența jurisdicțională a instanței naționale în temeiul acestei dispoziții este dată de locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată. Norma privind competența specială prevăzută la articolul 5 alineatul 1 litera (a) „presupune stabilirea unei obligații juridice liber consimțite de către o persoană față de altă persoană, pe care se întemeiază acțiunea reclamantului” ( 30 ). Interpretarea acestei dispoziții fără a prevedea o asemenea cerință ar însemna ieșirea din sfera situațiilor avute în vedere de Regulamentul Bruxelles I.

58.

Considerăm că, în speță, sunt îndeplinite aceste criterii pentru a analiza existența noțiunii „materie contractuală” (și, în mod implicit, a incidenței noțiunii „obligații contractuale”). Fiecare asigurător a încheiat cu titularul poliței un contract care generează obligații reciproce. Obligațiile asigurătorului includ asigurarea de răspundere civilă a titularului poliței de asigurare. Obligațiile titularului poliței de asigurare includ plata primei de asigurare. Nu există nimic care să sugereze că aceste obligații nu sunt asumate în mod liber de una dintre părți în raport cu cealaltă. Pe scurt, sunt în mod evident incidente noțiunile „materie contractuală” și „obligații contractuale” în cazul părților din prezentele cauze.

59.

Pentru calificarea creanțelor civile aflate în centrul procedurii principale, este posibil să fie util în acest moment să analizăm mai în profunzime raporturile dintre diferitele părți implicate în termeni mai generali.

60.

Să ne imaginăm că are loc un accident de circulație care implică un vehicul de tractare și un vehicul remorcat. Accidentul provoacă prejudicii unei victime care nu este responsabilă în niciun fel pentru incidentul respectiv. Să presupunem că A este titularul poliței pentru vehiculul de tractare, B titularul poliței pentru vehiculul remorcat, X victima accidentului de circulație, C asigurătorul vehiculului de tractare și D asigurătorul vehiculului remorcat. A și B au cauzat și/sau sunt responsabili pentru prejudiciile și pentru vătămarea corporală suferite de X. Prin urmare, X are o creanță necontractuală în raport cu A și cu B pentru fapta ilicită.

61.

A și B au, fiecare, un raport contractual cu asigurătorii lor, C și, respectiv, D. Despăgubirile îi sunt plătite lui X potrivit acestor contracte. Totuși, chiar dacă X primește plata direct de la C și/sau de la D, nu există niciun raport contractual între X, pe de o parte, și C și/sau D, pe de altă parte. Accidentul de circulație și creanțele datorate potrivit polițelor de asigurare sunt evenimentele care generează obligația de plată.

62.

Aspectul dacă plata se face titularilor polițelor (A și B) sau direct victimei X nu este relevant. Întrucât obligația de plată își are temeiul în contract, identitatea beneficiarului plății respective (indiferent dacă este titularul poliței de asigurare, victima sau asigurătorul vehiculului de tractare) nu poate modifica natura obligației. Astfel, centrul de greutate al obligației de despăgubire îl constituie obligația contractuală (a asigurătorului de a‑l despăgubi pe titularul poliței de asigurare), iar nu una dintre obligațiile necontractuale generate între autor și victimă de accidentul de circulație. Dacă autorul nu ar fi asigurat, atunci ar fi el însuși obligat în urma săvârșirii faptei ilicite să despăgubească victima pentru prejudiciul suferit. În absența unui contract de acoperire a riscurilor, societățile de asigurări nu ar avea nicio răspundere. Rezultă că acțiunea în regres introdusă de un asigurător împotriva celuilalt (de către C împotriva lui D în exemplul nostru) își are temeiul în contractele de asigurare; prin urmare, ea este strâns legată de obligațiile contractuale ale celor doi asigurători față de titularii polițelor și, în consecință, intră sub incidența Regulamentului Roma I.

63.

Articolul 15 („Subrogația legală”) și articolul 16 („Obligațiile cu pluralitate de debitori”) contribuie la clarificarea aspectului dacă reglementările aplicabile în cazul acțiunii în regres sunt cuprinse în Regulamentul Roma I?

64.

În opinia noastră, răspunsul este negativ.

65.

Articolul 15 prevede că legea care reglementează obligația unui terț de a dezinteresa un creditor determină dacă și în ce măsură terțul este îndreptățit să exercite împotriva debitorului drepturile pe care creditorul le avea în temeiul legii aplicabile raporturilor dintre aceștia. Articolul 16 privește situațiile în care un creditor are o creanță față de mai mulți debitori pentru care aceștia răspund solidar.

66.

Începem prin a observa că faptul că aceste dispoziții se reflectă în articolele 19 și 20 din Regulamentul Roma II sugerează că ele nu pot fi decisive pentru determinarea situațiilor în care raporturile sunt contractuale (și reglementate, așadar, de Regulamentul Roma I) sau sunt necontractuale (și, prin urmare, reglementate de Regulamentul Roma II) ( 31 ).

67.

Este regretabil că în considerentele Regulamentului Roma I nu se explică proveniența articolului 15 sau a articolului 16 și nici scopul acestor dispoziții. Textul articolului 15 din Regulamentul Roma I este similar cu cel al articolului 13 alineatul (1) din Convenția de la Roma. În raportul întocmit de Giuliano și de Lagarde se precizează că „«subrogarea» presupune ca drepturile creditorului să fie conferite persoanei care, obligată fiind să plătească datoria împreună cu alte persoane sau în numele lor, a avut un interes să efectueze plata și, întrucât Convenția se aplică doar obligațiilor contractuale, această normă este limitată la drepturile de natură contractuală” ( 32 ). Autorii raportului au arătat că normele privind subrogarea nu se aplică subrogării prin efectul legii atunci când datoria care trebuie plătită a fost generată de o faptă ilicită (de exemplu, atunci când asigurătorul se subrogă în drepturile persoanei asigurate împotriva persoanei care a cauzat prejudiciul). O situație de subrogare legală ar putea să apară mai des atunci când creditorul acordă un împrumut cu garanție unui debitor. În cazul în care garantul (terțul) plătește creditorului datoria în totalitate, el se subrogă în drepturile creditorului (se substituie acestuia) și are o creanță împotriva debitorului.

68.

Situația în ambele proceduri naționale în discuție în speță nu este la fel de clară ca aceea în care sunt implicați un creditor, un debitor și un garant.

69.

Articolul 16 din Regulamentul Roma I menține continuitatea legii aplicabile atunci când există o pluralitate de debitori în contextul unor obligații contractuale. Totuși, acesta nu contribuie la stabilirea caracterului contractual sau necontractual al unei anumite obligații inițiale.

70.

Prin urmare, în opinia noastră, niciuna dintre dispozițiile menționate nu clarifică aspectul dacă acțiunea în regres intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I.

71.

Pe baza analizei prezentate mai sus, concluzionăm că atunci când doi sau mai mulți asigurători sunt obligați în solidar să despăgubească o victimă care a suferit o pierdere, un prejudiciu sau o vătămare corporală în urma unei acțiuni sau a unei omisiuni ilicite sau delictuale a titularului (titularilor) poliței (polițelor), iar un asigurător a plătit despăgubirile respective și solicită celuilalt (celorlalți) să suporte o parte din valoarea lor, obligația asigurătorului de a plăti suma datorată titularului poliței sau de a despăgubi victima în numele titularului poliței trebuie să fie calificată ca fiind contractuală în sensul Regulamentului Roma I. Indiferent dacă asigurătorul plătește suma direct victimei sau un asigurător plătește o sumă altuia atunci când suportă o parte din valoarea acesteia, obligația de plată a despăgubirilor rămâne de natură contractuală. Astfel, legea aplicabilă trebuie să fie determinată în conformitate cu Regulamentul Roma I.

72.

Am ajuns la concluzia că acțiunea în regres a asigurătorului intră sub incidența Regulamentului Roma I. Prin urmare, strict vorbind, nu este necesară analizarea Regulamentului Roma II. Totuși, din motive de claritate, îl vom analiza pe scurt.

73.

În opinia noastră, acțiunea în regres a asigurătorului nu intră în domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul Roma II pentru motivele care urmează.

74.

În primul rând, obligațiile necontractuale reprezintă o categorie subsidiară. Din analiza noastră de la punctele 58-62 și din concluzia noastră de la punctul 71 de mai sus rezultă că procedura principală are ca obiect obligații contractuale. În consecință, articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul Roma II nu poate fi aplicabil.

75.

În al doilea rând, categoria generală a obligațiilor necontractuale de la articolul 4 din Regulamentul Roma II nu poate determina legea aplicabilă. Motivul este că nu există o faptă prejudiciabilă care să fi avut loc între asigurătorul vehiculului de tractare și asigurătorul vehiculului remorcat. Asigurătorul vehiculului de tractare nu a cauzat prejudicii asigurătorului vehiculului remorcat și nici invers. Astfel, nu există obligații necontractuale între cei doi asigurători. Deși este adevărat că accidentul de circulație și prejudiciul cauzat astfel victimei a generat creanța (creanțele) în temeiul contractului (contractelor) de asigurare, asigurătorii nu au fost protagoniștii și nu sunt implicați în acesta. Singura lor legătură există prin intermediul obligațiilor aferente contractului (contractelor) de asigurare cu titularii polițelor ( 33 ). Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că „[…] răspunderea delictuală sau cvasidelictuală nu poate fi luată în considerare decât cu condiția dovedirii unei legături de cauzalitate între prejudiciu și fapta aflată la originea prejudiciului” ( 34 ).

76.

În al treilea rând, acțiunea în regres a asigurătorului nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de obligații necontractuale reglementate de articolele 5-12 din Regulamentul Roma II.

77.

Care este situația în cazul articolului 18, care prevede alegerea legii aplicabile atunci când „persoana care a suferit un prejudiciu” [și anume victima] intenționează să introducă o acțiune direct împotriva asigurătorului persoanei răspunzătoare […] dacă această posibilitate este prevăzută în legea aplicabilă obligației necontractuale sau în legea aplicabilă contractului de asigurare”?

78.

Deși nu există niciun considerent care să clarifice sensul articolului 18, se poate utiliza ca reper expunerea de motive la Propunerea Comisiei privind articolul 14 (care ulterior a devenit articolul 18), care prevede: „Articolul 14 determină legea aplicabilă în cazul problemei dacă persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o acțiune directă împotriva asigurătorului persoanei responsabile. Norma propusă realizează un echilibru rezonabil între interesele aflate în joc, întrucât protejează persoana care a suferit prejudiciul oferindu‑i opțiunea respectivă și limitând totodată alegerea la cele două reglementări la care asigurătorul se poate aștepta în mod legitim să fie aplicate[:] cea aplicabilă obligațiilor necontractuale și cea aplicabilă contractului de asigurare. În orice caz, întinderea obligațiilor asigurătorului este determinată de legea care reglementează contractul de asigurare. La fel ca în cazul articolului 7 referitor la mediu, formularea utilizată aici evită riscul existenței unor dubii atunci când victima nu își exercită dreptul de opțiune”.

79.

Considerăm că articolul 18 nu face decât să ofere victimei opțiunea de a se îndrepta direct împotriva asigurătorului (iar nu împotriva autorului), lăsând totodată neschimbați parametrii de bază ai situației. Aspectul dacă victima poate formula o cerere de despăgubire împotriva autorului este reglementat de legea aplicabilă obligațiilor necontractuale. Problema dacă asigurătorul este obligat prin lege să plătească despăgubirile în locul autorului depinde de clauzele contractului de asigurare, interpretate în conformitate cu legea aplicabilă contractului.

80.

Prin urmare, se confirmă punctul nostru de vedere potrivit căruia Regulamentul Roma II nu este aplicabil și, în consecință, dispozițiile articolului 20 privind răspunderea multiplă nu sunt relevante pentru determinarea legii aplicabile în cauza C‑359/14 sau în cauza C‑475/14.

81.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Vilniaus miesto Apylinkės teismas în cauza C‑359/14 și de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas în cauza C‑475/14 după cum urmează: