1. 

Aplicabil de la 11 ianuarie 2009, Regulamentul (CE) nr. 864/2007 ( 2 ) vizează, din dorința de a se asigura securitatea juridică și de a se ține seama de interesele legitime existente în general, armonizarea normelor care reglementează conflictul de legi în materie de obligații necontractuale. Acest regulament nu armonizează însă dreptul material al statelor membre ale Uniunii Europene în materie, ceea ce determină anumite dificultăți de interpretare. Astfel, atunci când se recurge, în special în scopul de a stabili legea aplicabilă în cazul acțiunilor în răspundere extracontractuală, la noțiuni în mod evident cunoscute în toate statele membre, dar a căror accepțiune și sferă de aplicare pot varia considerabil de la o ordine juridică la alta, o instanță de judecată se poate afla într‑o situație dificilă atunci când este sesizată, în cadrul aceluiași litigiu, cu cereri din partea unor persoane care nu au reședința obișnuită în aceeași țară.

2. 

O astfel de situație poate apărea în special în legătură cu interpretarea articolului 4 din regulamentul menționat, care, în absența unei opțiuni exprimate de părți, face din „locul producerii prejudiciului” un criteriu determinant al legii aplicabile unei acțiuni în răspundere extracontractuală. Ce include sfera acestui prejudiciu, având în vedere că, potrivit respectivei dispoziții, el trebuie să fie diferențiat de „faptul cauzator de prejudicii”? Prejudiciile suferite de persoanele apropiate victimei unui accident rutier care, în temeiul dreptului național, sunt considerate a fi suferite iure proprio sunt asimilabile „prejudiciilor” în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II sau trebuie să fie considerate mai degrabă „efecte indirecte” ale acestora?

3. 

Aceste întrebări reflectă pe deplin miza prezentei cereri de decizie preliminară, care solicită, într‑un mod cel puțin fără precedent ( 3 ), mai multe clarificări cu privire la noțiunile incluse în dispoziția în cauză. Cererea menționată a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Lazar, cu reședința în România, și compania italiană de asigurări Allianz SpA, având ca obiect despăgubirile pentru repararea prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale pe care domnul Lazar pretinde că le‑a suferit iure proprio ca urmare a faptului că fiica sa, resortisant român cu reședința în Italia, a decedat în acest stat membru în urma unui accident rutier cauzat de un autovehicul neidentificat.

4.

Potrivit considerentului (7) al Regulamentului Roma II:

„Domeniul de aplicare material și dispozițiile prezentului regulament ar trebui să fie conforme cu Regulamentul [(CE) nr. 44/2001 ( 4 )] și instrumentele privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale.”

5.

Considerentul (17) al Regulamentului Roma II prevede următoarele:

„Legea aplicabilă se stabilește în funcție de locul în care se produce prejudiciul, indiferent de țara sau țările în care ar putea apărea efectele lor indirecte. În consecință, în cazul unor vătămări corporale sau daune asupra bunurilor, țara în care se produce prejudiciul trebuie să fie țara în care s‑au produs vătămarea și, respectiv, daunele asupra bunurilor.”

6.

Articolul 4 din Regulamentul Roma II, intitulat „Norma generală”, are următorul cuprins:

„(1)   Cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

(2)   Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări.

(3)   În cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea menționată la alineatul (1) sau la alineatul (2), se aplică legea acelei alte țări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă țară se poate întemeia, în special, pe o relație preexistentă între părți, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită.”

7.

În conformitate cu articolul 15 din Regulamentul Roma II, legea aplicabilă unei obligații necontractuale în temeiul acestui regulament stabilește în special, potrivit literei (c), „existența, natura și evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor solicitate” și, potrivit literei (f), „persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale”.

8.

Articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, care face parte din capitolul II secțiunea 2 („Competențe speciale”), prevede următoarele:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]

9.

După cum a arătat instanța de trimitere, Curtea Supremă de Casație (Corte suprema di cassazione) a interpretat articolele 2043 și 2059 din Codul civil italian în sensul că membrii familiei defunctului au dreptul, iure proprio, la repararea prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale pe care le‑au suferit. În ceea ce privește prejudiciile nepatrimoniale, le‑ar putea fi recunoscute următoarele prejudicii: prejudiciul corporal (constatat medical), prejudiciul moral (durere interioară) și prejudiciul adus vieții relaționale (deteriorarea semnificativă a vieții cotidiene).

10.

Potrivit instanței de trimitere, articolul 283 alineatul 1 literele (a) și (c) din Codul asigurărilor private prevede că, în cazul în care vehiculul care a cauzat prejudiciul nu este identificat, Fondul de garanție pentru victimele accidentelor rutiere (Fondo di garanzia per le vittime della strada) repară prejudiciile rezultate în urma accidentelor rutiere prin intermediul societăților de asigurări desemnate pe întreg teritoriul național.

11.

Cauza principală are ca obiect o cerere de despăgubiri pentru prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale suferite iure proprio, formulată de tatăl, cu reședința în România, al unei resortisante române cu reședința în Italia și care a decedat în acest stat membru în urma unui accident rutier produs la 18 mai 2012, cauzat de un autovehicul neidentificat.

12.

Compania de asigurări Allianz SpA a fost acționată în justiție în calitate de societate desemnată de Fondul de garanție pentru victimele accidentelor rutiere, organism însărcinat cu repararea prejudiciilor rezultate în urma accidentelor rutiere produse de autovehicule neidentificate.

13.

În cauză au intervenit de asemenea mama și bunica victimei, ambele resortisante române cu reședința în Italia, și au solicitat repararea prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale suferite iure proprio.

14.

Acesta este contextul în care instanța de trimitere a ridicat problema legii aplicabile faptelor din speță și în special a interpretării articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II.

15.

Prin decizia din 10 iulie 2014, Tribunalul din Trieste a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„Cum trebuie interpretat articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 864/2007 în partea care prevede că: «legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul». În concret:

16.

Au prezentat observații scrise intervenientele din cauza principală, guvernele austriac și portughez, precum și Comisia Europeană. Domnul Lazar nu a prezentat observații.

17.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea criteriului central, consacrat de Regulamentul Roma II, întemeiat pe locul în care s‑a produs prejudiciul, în scopul de a stabili legea aplicabilă obligațiilor necontractuale.

18.

Înainte de a trece la analiza propriu‑zisă a întrebărilor adresate, apreciem că este necesar să facem câteva precizări introductive cu privire la economia mecanismului instituit de Regulamentul Roma II, în scopul de a stabili legea aplicabilă obligațiilor necontractuale.

19.

Diversitatea normelor care reglementează conflictul de legi aplicabile în materie de obligații necontractuale a creat, de mult timp ( 5 ), o nevoie de unificare în acest domeniu, în scopul de a garanta o anumită previzibilitate în ceea ce privește dreptul aplicabil și, în același timp, de a remedia inconvenientele generate de situațiile de forum shopping.

20.

Rod al unui compromis între nevoia de a garanta un anumit nivel de securitate juridică, protejând așteptările legitime ale părților prin elaborarea de puncte de legătură fixe, și dezideratul de a menține o anumită flexibilitate atunci când aplicarea acestor puncte conduce la rezultate considerate inadecvate, Regulamentul Roma II se înscrie în seria de soluții reținute până la acel moment în dreptul internațional privat contemporan.

21.

Mecanismul de stabilire a legii aplicabile obligațiilor necontractuale poate fi descris pe scurt în modul următor.

22.

Regulamentul Roma II reține un anumit număr de puncte de legătură fixe. Cu privire la acest aspect, regulamentul se caracterizează prin enunțarea, în absența alegerii de către părți a legii aplicabile obligațiilor necontractuale (a se vedea articolul 14), pe de o parte, a unei norme generale (articolul 4) și, pe de altă parte, a cinci norme speciale care reglementează conflictul de legi (articolele 5-9 ( 6 ) din regulament).

23.

În ceea ce privește norma generală, care este singura relevantă în prezenta cauză, reiese din propunerea de regulament privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, prezentată la 22 iulie 2003 ( 7 ), că obiectivul principal al Regulamentului Roma II era sporirea previzibilității soluțiilor în interesul securității juridice.

24.

Trebuie remarcat de asemenea că, spre deosebire de punctul de legătură reținut în Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 ( 8 ), care desemna, în principiu, drept lege aplicabilă legea țării care prezenta cele mai strânse legături cu situația în cauză, acest regulament optează în mod evident, la articolul 4 alineatul (1), pentru punctul de legătură fix reprezentat de locul în care s‑a produs prejudiciul (locus damni).

25.

Trebuie subliniat și că, spre deosebire de punctele de legătură reținute în materia competenței jurisdicționale de Convenția de la Bruxelles și de Regulamentul Bruxelles I, care acordă persoanei prejudiciate posibilitatea de a alege dintre instanța competentă din locul în care s‑a produs faptul cauzator al prejudiciului și instanța competentă din locul în care s‑a produs prejudiciul, Regulamentul Roma II reține un punct unic de legătură.

26.

Rezultă, în această privință, din lucrările pregătitoare ale Regulamentului Roma II că propunerile de modificare prezentate de Parlamentul European, care vizau introducerea unei flexibilități mai mari ( 9 ), au fost respinse de Consiliul Uniunii Europene și de Comisie, care au apreciat că articolul 4 asigură în același timp „securitatea juridică și necesitatea de a face dreptate în cazuri individuale”.

27.

Alegând locus damni drept punct de legătură, Regulamentul Roma II optează astfel pentru o normă de reglementare a conflictului absolut clasică, specifică dreptului internațional privat, normă care prezintă, în mod incontestabil, o serie de avantaje.

28.

În primul rând, se consideră că acest criteriu de legătură, conform obiectivelor enunțate în considerentul (16) al Regulamentului Roma II ( 10 ), creează un echilibru acceptabil între interesele părților. Astfel, legea locului unde s‑a produs prejudiciul este o lege neutră, care nu aduce avantaje nici autorului prejudiciului, nici persoanei prejudiciate.

29.

Deși este adevărat, după cum au subliniat diverși autori ( 11 ), că stabilirea legii aplicabile în funcție de locul în care s‑a produs prejudiciul poate avea un caracter complet fortuit și imprevizibil în anumite situații – ceea ce, în cele din urmă, compromite obiectivul privind previzibilitatea soluțiilor urmărit de regulament – acest inconvenient este departe de a fi insurmontabil. Astfel, trebuie subliniat că se va putea renunța oricând la aplicarea legii de la locul în care s‑a produs prejudiciul fie în favoarea locului de reședință, în cazul în care persoana prejudiciată și persoana care poartă răspunderea își au reședința obișnuită în aceeași țară [articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul Roma II], fie în favoarea legii unei alte țări, în cazul în care reiese clar din toate circumstanțele referitoare la caz că fapta ilicită are mai multă legătură cu țara în cauză [dispoziția așa‑numită „excepțională”, prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din acest regulament]. Vom reveni asupra acestui aspect în considerațiile următoare.

30.

În al doilea rând, optarea pentru locus damni este concordantă cu o abordare modernă asupra răspunderii civile, care favorizează un concept de răspundere civilă așa‑numită „obiectivă”, a cărei funcție este, în esență, compensatorie. Potrivit acestei abordări, răspunderea civilă are ca obiect mai degrabă repararea prejudiciilor decât sancționarea comportamentelor considerate condamnabile. Rezultă de aici că accentul se pune mai mult pe locul în care s‑a produs prejudiciul decât pe cel în care s‑a produs faptul cauzator al acestuia. S‑a subliniat de asemenea că norma generală enunțată la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II, care înlătură competența lex loci delicti commissi, permite în special soluționarea problemei deosebit de controversate a legii aplicabile așa‑numitelor delicte „complexe”, și anume delictele care se caracterizează printr‑o disociere geografică între locul în care s‑a produs faptul cauzator al prejudiciului și locul în care s‑a produs prejudiciul.

31.

Or, ce trebuie să se înțeleagă prin locul în care s‑a produs prejudiciul? Tocmai aceasta este întrebarea adresată în prezenta cerere de decizie preliminară.

32.

După cum a menționat instanța de trimitere, stabilirea legii aplicabile faptelor din speță este de natură să aibă consecințe importante. Astfel, există un interes cert ca legea aplicabilă unei cereri de despăgubiri să intre mai degrabă sub incidența unui drept național decât a altuia. Mai precis, existența unui drept la despăgubiri pentru prejudiciile invocate de membrii familiei persoanei decedate în accidentul în discuție în cauza principală, calificarea acestor prejudicii și caracterul reparabil al acestora depind în mare măsură de alegerea dreptului material aplicabil.

33.

În această privință, deși toate ordinile juridice interne par să le recunoască membrilor de familie ai defunctului existența dreptului la despăgubiri pentru repararea prejudiciului, este necesar să se arate diferențele substanțiale dintre sistemele de drept ale statelor membre în ceea ce privește calificarea, natura și amploarea prejudiciului care trebuie reparat suferit de avânzii‑cauză ai unei persoane decedate ca urmare a unui accident.

34.

Astfel, regimurile naționale de răspundere extracontractuală care, după caz, permit acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile suferite prin ricoșeu sau care impun existența unei prejudicieri directe a unui interes protejat prin lege prezintă în mod evident diferențe structurale. În plus, în diferitele legislații naționale, dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului recunoscut membrilor de familie ai defunctului, fie că este vorba despre un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial, este considerat, în anumite cazuri, un drept autonom (iure proprio), iar în alte cazuri un drept accesoriu dreptului defunctului.

35.

După cum a menționat deja avocatul general Darmon în Concluziile prezentate în cauza Dumez Franța și Tracoba ( 12 ), natura prejudiciului prin ricoșeu este, fără nicio îndoială, una dintre problemele cele mai dificile și mai controversate ale răspunderii civile, acesta fiind considerat de unii drept proiectarea asupra unei persoane prejudiciate indirect a unui prejudiciu suferit de o persoană prejudiciată inițial, în timp ce pentru alții este vorba, dimpotrivă, despre un prejudiciu autonom ( 13 ). În plus, această problemă nu s‑ar ridica în statele membre care nu recunosc dreptul la despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu repercutat și care, prin urmare, nu cunosc noțiunea de prejudiciu prin ricoșeu ( 14 ).

36.

În ceea ce privește accidentele rutiere, ținem să subliniem, pe de altă parte, că numeroase state membre ( 15 ) vor continua, în pofida intrării în vigoare a Regulamentului Roma II și în temeiul articolului 28 alineatul (1) din acest regulament ( 16 ), să aplice Convenția privind legea aplicabilă accidentelor rutiere încheiată la Haga la 4 mai 1971 ( 17 ), convenție ce reține ca normă de stabilire a legii aplicabile norma lex loci delicti commissi, fără a acorda părților în cauză posibilitatea de a opta pentru o altă lege, care prevede puncte de legătură diferite de cele reținute la articolul 4 din Regulamentul Roma II ( 18 ). Acest lucru reflectă măsura în care problematica legată de stabilirea legii aplicabile în cazul cererilor de despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a unui accident rutier se poate dovedi deosebit de complexă ( 19 ).

37.

Revenind la cauza principală, rezultă din informațiile furnizate de instanța de trimitere că dispozițiile relevante ale dreptului italian, și anume articolele 2043 și 2059 din Codul civil italian, astfel cum au fost interpretate de Curtea Supremă de Casație, prevăd acordarea de despăgubiri deosebit de extinse pentru prejudiciile suferite de membrii de familie ai unei persoane decedate ca urmare a unui accident, și în special ai persoanelor decedate ca urmare a unui accident rutier. Astfel, în temeiul legislației italiene, prejudiciul rezultat din decesul unui membru de familie ar fi un prejudiciu suferit direct (iure proprio) de acesta. Pare să rezulte de aici că raportul obligațional care există între membrul de familie al persoanei decedate și persoana considerată răspunzătoare pentru producerea prejudiciului (sau, dacă aceasta nu a fost identificată, entitatea răspunzătoare pentru repararea prejudiciului) este independent de cel care leagă persoana decedată de respectiva entitate.

38.

Or, în speță, se impune constatarea că, în pofida aparentei sale simplități, criteriul locului în care s‑a produs prejudiciul, care caracterizează norma generală de stabilire a legii aplicabile obligațiilor necontractuale în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II, a creat dificultăți de interpretare.

39.

În esență, două concepții se opun în cauza principală.

40.

Potrivit primei concepții, susținută de guvernul austriac, prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale suferite de membrii de familie ai unei persoane decedate în alt stat membru nu constituie neapărat efecte indirecte ale faptului cauzator al prejudiciului în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II. De aici ar rezulta în special că o cerere de despăgubiri pentru prejudiciile patrimoniale invocate de rudele unei persoane decedate ca urmare a unui accident rutier survenit în statul instanței sesizate, întrucât se întemeiază pe o obligație distinctă de cea care leagă partea adversă și persoana decedată în accident, trebuie să fie analizată în funcție de criteriul legii locului în care s‑a produs prejudiciul suferit de rudele în cauză, și anume locul în care acestea își au reședința obișnuită, cu excepția cazului în care se demonstrează, conform articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul Roma II, că, din toate circumstanțele, reiese că există în mod vădit mai multă legătură cu altă țară.

41.

Potrivit celei de a doua concepții, la care aderă în mod special intervenienții în litigiul principal și Comisia, prejudiciile suferite, în țara în care își au reședința, de rudele unei persoane decedate ca urmare a unui accident rutier survenit în statul instanței sesizate trebuie să fie considerate efecte indirecte ale prejudiciului suferit de persoana prejudiciată direct de accident. Noțiunea „țara în care s‑a produs prejudiciul” trebuie interpretată în sensul că se referă la locul în care s‑a produs prejudiciul, și anume, în cauza principală, locul accidentului rutier.

42.

Astfel cum a sugerat Comisia, rezultă că este oportun să se inverseze ordinea examinării întrebărilor adresate de instanța de trimitere.

43.

Astfel, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II prevede, în a doua parte, că locul în care se manifestă efectele indirecte ale faptului cauzator de prejudicii nu este relevant în sensul stabilirii legii aplicabile unei obligații necontractuale. În consecință, într‑o primă etapă, trebuie să se răspundă la întrebarea dacă articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II trebuie interpretat în sensul că prejudiciul suferit, în țara în care își au reședința, de rudele unei persoane decedate ca urmare a unui accident rutier survenit în statul instanței sesizate trebuie calificat ca fiind un „prejudiciu” în sensul primei părți a acestei dispoziții sau ca fiind „efecte indirecte” ale faptei ilicite în sensul celei de a doua părți a acestei dispoziții.

44.

În lumina răspunsului la această primă întrebare, va trebui, într‑o etapă ulterioară, să se definească noțiunea „țara în care s‑a produs prejudiciul” în ceea ce privește o cerere de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale suferite de rudele unei persoane decedate ca urmare a unui accident.

45.

Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II prevede că legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul. Astfel cum reiese din precizările conținute în mod explicit de această dispoziție, locul în care s‑a produs prejudiciul trebuie să fie diferențiat, în primul rând, de locul în care s‑a produs faptul cauzator al pretinsului prejudiciu și, în al doilea rând, de locul în care se manifestă efectele indirecte ale faptei ilicite.

46.

În opinia noastră, din lucrările pregătitoare și în special din raportul care a însoțit propunerea de regulament Roma II rezultă în mod clar că această dispoziție reține drept normă de bază legea locului în care s‑a produs sau riscă să se producă prejudiciul direct ( 20 ).

47.

Acest raport arată, de asemenea, în ceea ce privește mai exact exemplul accidentului rutier, că „locul în care s‑a produs prejudiciul direct este locul în care s‑a produs coliziunea, indiferent de eventualele prejudicii patrimoniale sau nepatrimoniale care survin în altă țară” ( 21 ).

48.

Conform aceluiași raport, se pare că Comisia a făcut o trimitere explicită la jurisprudența Curții referitoare la interpretarea articolului 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles ( 22 ), dispoziție care, după modelul celei reluate la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, operează o diferențiere între prejudicii directe și prejudicii indirecte.

49.

Trimiterea explicită la Regulamentul Bruxelles I figurează în expunerea de motive a Regulamentului Roma II, care arată în considerentul (7) că domeniul de aplicare material și dispozițiile acestor două regulamente ar trebui să fie conforme.

50.

Totuși, trebuie să amintim că, astfel cum a statuat în repetate rânduri Curtea ( 23 ), norma specială de competență de la articolul 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles este întemeiată pe existența unei legături deosebit de strânse între contestarea și competența instanțelor altele decât instanța de la domiciliul pârâtului și vizează, în cele din urmă, o bună administrare a justiției și organizarea utilă a procesului. În acest sens, s‑a putut sublinia, prin urmare, că centralizarea întrebărilor adresate în cadrul unei instanțe unice provenea dintr‑o nevoie obiectivă legată de probe sau de organizarea procesului ( 24 ).

51.

Acest imperativ, care prezintă un interes cert în ceea ce privește stabilirea instanței competente, nu se manifestă neapărat în același mod atunci când este vorba despre stabilirea legii aplicabile. Astfel, Curtea a insistat întotdeauna asupra necesității de a se evita demultiplicarea competențelor judiciare în privința aceluiași raport juridic și asupra constatării că instanța de la locul în care s‑a produs fapta ilicită este în mod normal cea mai adecvată să se pronunțe asupra cauzei în special pentru motive legate de proximitatea față de litigiu și de facilitatea administrării probelor ( 25 ).

52.

Cu toate acestea, suntem de părere că, deși obiectivele urmărite de fiecare dintre actele juridice menționate sunt întrucâtva divergente, noțiunile vizate de Regulamentul Roma II trebuie, în măsura posibilului, să fie înțelese în lumina interpretărilor reținute în cadrul Convenției de la Bruxelles sau al Regulamentului Bruxelles I. Astfel, trebuie să se stabilească un anumit paralelism în interpretarea acestor noțiuni, în condițiile în care toate instrumentele juridice urmăresc un obiectiv de previzibilitate a soluțiilor reținute.

53.

Ce concluzii putem desprinde din jurisprudența referitoare la interpretarea articolului 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles și din Regulamentul Bruxelles I?

54.

Mai multe cauze merită atenție.

55.

În ceea ce privește cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Dumez France și Tracoba ( 26 ), trebuie amintit că Curții i s‑a solicitat să se pronunțe cu privire la noțiunea „locul în care s‑a produs prejudiciul” în cadrul unei acțiuni introduse în Franța de două societăți franceze împotriva unor bănci cu sediul în Germania în scopul obținerii de despăgubiri pentru repararea prejudiciului financiar pe care cele două societăți pretindeau că îl suferiseră ca urmare a falimentului unora dintre filialele lor cu sediul în Germania, faliment având la origine rezilierea de către băncile în cauză a contractelor de credit acordate acestor filiale în vederea punerii în aplicare a unui program imobiliar.

56.

Chemată să se pronunțe în legătură cu natura pretinsului prejudiciu, Curtea a considerat că prejudiciul menționat de societățile‑mamă nu era decât efectul indirect al pierderilor financiare suferite într‑o primă etapă de filialele lor ca urmare a rezilierii ulterioare a contractelor de credit și a lucrărilor. Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că, „într‑o situație precum cea din cauza principală, pretinsul prejudiciu nu este decât efectul indirect al prejudiciului suferit inițial de alte persoane juridice, care au fost victimele directe ale prejudiciul produs în alt loc decât cel în care victima indirectă a suferit apoi prejudiciul” ( 27 ).

57.

Analizând ulterior dacă noțiunea „locul în care s‑a produs prejudiciul”, în sensul Hotărârii Bier, denumită Mines de potasse d’Alsace (21/76, EU:C:1976:166), viza locul în care victimele indirecte ale prejudiciului au suferit efectele patrimoniale prejudiciabile, Curtea a statuat că, deși, în conformitate cu această hotărâre, noțiunea în cauză poate viza locul în care s‑a produs prejudiciul, această din urmă noțiune nu poate fi înțeleasă decât ca fiind locul în care faptul cauzator – care a angajat răspunderea delictuală sau cvasidelictuală – a avut în mod direct efecte prejudiciabile asupra persoanei care a fost victima directă a acestui prejudiciu ( 28 ). În acest context, Curtea a precizat că, în general, există o legătură strânsă între locul în care s‑a produs prejudiciul inițial și celelalte elemente componente ale răspunderii și că, cel mai adesea, situația este alta în ceea ce privește domiciliul victimei indirecte ( 29 ).

58.

Această abordare a fost confirmată ulterior prin Hotărârea Marinari ( 30 ), la care Comisia a făcut trimitere în mod expres în propunerea de regulament din 22 iulie 2003 ( 31 ) și care privea problema dacă noțiunea „locul în care s‑a produs prejudiciul” desemnează exclusiv locul în care s‑a produs un prejudiciu fizic asupra unor persoane ori asupra unor bunuri sau dacă această noțiune desemnează și locul în care s‑au produs – după caz, în alte țări – toate prejudiciile patrimoniale.

59.

Din nou, Curtea a considerat că, deși se admite că noțiunea „locul în care s‑a produs fapta prejudiciabilă”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles, poate viza concomitent locul în care s‑a produs prejudiciul și locul faptului cauzator, această noțiune nu poate totuși să fie interpretată în mod extensiv astfel încât să includă orice loc în care se pot concretiza consecințele prejudiciabile ale unei fapte care a dat naștere deja unui prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc. În consecință, noțiunea menționată nu poate fi interpretată în sensul că include locul în care persoana prejudiciată susține că a suferit un prejudiciu patrimonial ca urmare a unui prejudiciu inițial care a survenit și a fost suportat de către aceasta în alt stat contractant ( 32 ).

60.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Shevill și alții (C‑68/93, EU:C:1995:61), în care Curții i s‑a solicitat să interpreteze noțiunea „locul în care s‑a produs fapta prejudiciabilă” în scopul de a stabili instanțele competente pentru a statua cu privire la o acțiune în despăgubire pentru repararea prejudiciului produs de difuzarea, în mai multe state membre, a unui articol de presă calomniator, Curtea a amintit că considerațiile pe care le‑a reținut în Hotărârea bier, denumită Mines de potasse d’Alsace, și în Hotărârea Dumez France și Tracoba (C‑220/88, EU:C:1990:8) în ceea ce privește prejudiciile materiale erau valabile și în cazul prejudiciilor nepatrimoniale.

61.

Este interesant de remarcat că, în ceea ce privește prejudiciul manifestat în locurile în care s‑a difuzat publicația, Curtea a concluzionat că articolul 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles trebuia să fie interpretat în sensul că persoana prejudiciată poate formula o acțiune în despăgubire împotriva editorului fie în fața instanțelor statului contractant de la locul de stabilire a editorului publicației calomniatoare, competente în ceea ce privește repararea întregului prejudiciu rezultat din calomniere, fie în fața instanțelor din fiecare stat contractant în care a fost difuzată publicația și în care victima pretinde că ar fi suferit o atingere adusă reputației sale, competente să se pronunțe numai asupra prejudiciului cauzat în statul instanței sesizate. Într‑o astfel de situație, se poate considera, așadar, că există nu unul, ci mai multe prejudicii inițiale.

62.

În ceea ce privește cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Kronhofer (C‑168/02, EU:C:2004:364), în care s‑a solicitat să se stabilească dacă noțiunea „locul în care s‑a produs fapta prejudiciabilă” este susceptibilă să vizeze locul în care se află domiciliul victimei și unde s‑ar afla „centrul intereselor acesteia”, astfel încât aceasta din urmă ar avea dreptul să formuleze în fața instanței corespunzătoare o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul suferit. Această întrebare a fost adresată în cadrul specific al unei acțiuni în despăgubire pentru prejudiciul financiar suferit de un particular ca urmare a efectuării de tranzacții la bursă cu elemente din patrimoniul său, pe care le plasase în prealabil în alt stat contractant decât cel în care își avea domiciliul.

63.

Curtea a considerat că trebuie să se dea un răspuns negativ la această întrebare.

64.

Astfel, amintind concluziile desprinse din Hotărârea Marinari (C‑364/13, EU:C:1995:289), Curtea a statuat că expresia „locul în care s‑a produs prejudiciul sau fapta prejudiciabilă” nu poate fi interpretată în mod extensiv astfel încât să includă orice loc în care se pot concretiza consecințele prejudiciabile ale unei fapte care a dat naștere deja unui prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc ( 33 ). În susținerea acestei concluzii, Curtea a precizat că o astfel de interpretare ar face ca stabilirea instanței competente să depindă de împrejurări incerte precum locul în care s‑ar afla „centrul intereselor” persoanei prejudiciate și, în consecință, ar aduce atingere consolidării protecției juridice a persoanelor stabilite în Uniune ( 34 ).

65.

În cele din urmă, mai recent, pronunțându‑se de această dată cu privire la interpretarea articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, Curtea a statuat, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Zuid‑Chemie (C‑189/08, EU:C:2009:475), în ceea ce privește un litigiu între o întreprindere producătoare de îngrășăminte și o întreprindere care furniza materii prime necesare producerii acestor îngrășăminte în legătură cu livrarea unui produs contaminat, că expresia „locul în care s‑a produs fapta prejudiciabilă” viza locul în care s‑a produs prejudiciul inițial ca urmare a utilizării normale a produsului potrivit destinației sale.

66.

În opinia noastră, jurisprudența elaborată de Curte în cadrul interpretării articolului 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles și din Regulamentul Bruxelles 1 este, așadar, cât se poate de relevantă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, după cum au subliniat în mod întemeiat Comisia și guvernul portughez, noțiunea „locul în care s‑a produs fapta prejudiciabilă” (prevăzută la articolul 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles și din Regulamentul Bruxelles I), care privește nu doar locul evenimentului cauzator, ci și pe cel al concretizării prejudiciului, este mai extinsă decât noțiunea „țara în care s‑a produs prejudiciul” [prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II].

67.

Rezultă din această jurisprudență că prejudiciile suferite, în țara în care își au reședința, de rudele unei persoane decedate într‑un accident rutier survenit în statul instanței sesizate trebuie să fie calificate ca fiind „efecte indirecte” ale prejudiciului inițial suferit de victima imediată a accidentului.

68.

În plus, astfel cum am menționat anterior, rezultă că distincția stabilită între faptul cauzator al prejudiciului și prejudiciul în sine corespunde mai degrabă intenției de a favoriza o abordare obiectivă a răspunderii decât voinței de a extinde caracterul prejudiciilor prevăzute de această dispoziție.

69.

În sfârșit, trebuie remarcat că considerentul (17) al Regulamentului Roma II precizează că, „în cazul unor vătămări corporale sau daune asupra bunurilor, țara în care se produce prejudiciul trebuie să fie țara în care s‑au produs vătămarea și, respectiv, daunele asupra bunurilor”.

70.

Prin urmare, în scopul stabilirii dreptului aplicabil unei acțiuni în despăgubire, pare relevant exclusiv locul în care se produce prejudiciul direct, indiferent de calificările reținute în sistemele de drept naționale în ceea ce privește natura sau caracterul reparabil ale respectivului prejudiciu.

71.

În cele din urmă, pentru mai multe motive, înclinăm, așadar, spre exprimarea unei preferințe nete pentru abordarea sugerată de Comisie în această privință.

72.

În primul rând și cu respectarea caracterului unificator al Regulamentului Roma II, trebuie oferită o interpretare autonomă și obiectivă noțiunii „țara în care se produce prejudiciul”.

73.

După cum am menționat anterior, sistemele de drept ale statelor membre se caracterizează prin diferențe notabile în ceea ce privește natura și amploarea prejudiciilor suferite de membrii de familie ai unei persoane. În cazul în care ar trebui să se considere că prejudiciul prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II vizează de fapt, pe lângă prejudiciul suferit direct de persoana decedată, toate prejudiciile considerate ca fiind suferite iure proprio de avânzii‑cauză ai persoanei respective, ar exista riscul ca faptul care trebuie să fie constatat judiciar să se împartă în mai multe relații supuse unor legislații diferite, în funcție de reședința obișnuită a persoanei în cauză. Or, se poate considera că, prin limitarea criteriilor de legătură luate în considerare în temeiul normei generale enunțate la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II (a se vedea punctele 25 și 26 din prezentele concluzii), legiuitorul a urmărit să limiteze de asemenea numărul legislațiilor care pot fi aplicate în fiecare situație.

74.

În acest context, interpretarea potrivit căreia norma generală consacrată conform căreia expresia „țara în care s‑a produs prejudiciul” prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II se referă la locul în care s‑a produs prejudiciul direct – în speță locul coliziunii mortale – prezintă avantajul simplității și al obiectivității, atunci când toate pretinsele prejudicii au de fapt aceeași sursă. După cum a menționat însăși instanța de trimitere, aplicarea legii de la locul în care a survenit accidentul împiedică în special descompunerea faptului care face obiectul analizei juridice în diferite părți supuse unei legi diferite în funcție de legea aplicabilă în locul în care își au reședința persoanele prejudiciate în cauză.

75.

În al doilea rând, considerăm că această apreciere este în deplină concordanță cu previzibilitatea urmărită prin elaborarea Regulamentului Roma II. Astfel, în majoritatea situațiilor, persoana care poartă răspunderea este în măsură să anticipeze consecințele produse în alte țări de comportamentul său ori de comportamentele persoanelor pentru care trebuie să răspundă. În același mod, persoana prejudiciată este, în principiu, avizată asupra contextului legal în care s‑a expus sau în care și‑a expus bunurile. Cu alte cuvinte, atât persoana care poartă răspunderea, cât și persoana prejudiciată au fost avizate și au luat măsurile care se impun, în special în materie de asigurare, în temeiul legii aplicabile în țara sau în țările în care există potențialul de producere a prejudiciilor ( 35 ).

76.

În al treilea rând, spre deosebire de alte norme ( 36 ), norma generală de stabilire a legii aplicabile din Regulamentul Roma II este caracterizată prin neutralitate. Or, pentru a lua exemplul prejudiciului patrimonial suferit de avânzii‑cauză ai unei persoane decedate ca urmare a unui accident rutier, se poate considera că neutralitatea legii ar fi compromisă în măsura în care acest prejudiciu ar fi localizat întotdeauna în locul de reședință al persoanei prejudiciate.

77.

În al patrulea rând, considerăm că o astfel de interpretare este în concordanță și cu cealaltă idee care stă la baza legăturilor în dreptul internațional privat, și anume ideea de proximitate, care vizează în cea mai mare măsură posibilă să lege o situație de legea țării cu care situația respectivă are cea mai strânsă legătură. Astfel, în timp ce locul accidentului are, în mod incontestabil, legături cu celelalte elemente componente ale răspunderii, situația nu este neapărat aceeași în cazul domiciliului persoanei prejudiciate în mod indirect ( 37 ).

78.

Pentru a lua exemplul din cauza principală, trebuie remarcat că formularea cererii de chemare în judecată a societății de asigurări Allianz, în calitate de societate desemnată de Fondul de garanție pentru victimele accidentelor rutiere, a fost posibilă, în lipsa identificării vehiculului răspunzător pentru coliziunea mortală, tocmai în temeiul dreptului italian ( 38 ).

79.

În ultimul rând, trebuie subliniat că Regulamentul Roma II instituie mecanisme de corecție care permit eludarea în diverse moduri a aparentei rigidități a normei locului în care s‑a produs prejudiciul.

80.

Mai întâi, aplicarea lex locus damni trebuie să fie înlăturată în cazul în care persoana care poartă răspunderea și persoana prejudiciată își au reședința obișnuită în aceeași țară. În această ipoteză se aplică legea țării respective. Această derogare, care tinde să facă să prevaleze legea țării cu care situația în cauză prezintă cea mai strânsă legătură, evită situațiile de stabilire a unei legături pur fortuite și este foarte utilă, de exemplu, în cazul accidentelor rutiere. Pentru a ilustra această ipoteză, s‑ar putea lua ca exemplu o coliziune între două vehicule înmatriculate în Germania și ai căror conducători își au, ambii, reședința în Germania, care a survenit în Danemarca cu ocazia navetei cotidiene pentru transport de mărfuri. În acest caz, se va putea renunța la aplicarea lex locus damni în favoarea legii germane.

81.

În continuare, se poate renunța la norma enunțată la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II, în temeiul articolului 4 alineatul (3) din regulamentul respectiv, dacă această normă conduce la rezultate nerezonabile, în favoarea legii țării cu care situația în cauză are, în mod vădit, legătura cea mai strânsă. Această clauză liberatorie permite, de exemplu, în cazul în care persoana care poartă răspunderea și persoana prejudiciată nu își au reședința obișnuită în aceeași țară, să se aplice legea țării considerate ca fiind centrul de greutate al situației în litigiu ( 39 ). Prin urmare, o astfel de clauză ar trebui să își manifeste pe deplin utilitatea în cazul în care s‑ar constata, cu titlu de exemplu, că, spre deosebire de situația în discuție în cauza principală, reședința victimei imediate a accidentului, reședința presupusei persoane răspunzătoare sau orice altă împrejurare din contextul producerii acestui accident sunt străine de țara în care s‑a produs respectivul accident și au legătură strânsă cu o altă țară.

82.

În cele din urmă, deși se poate considera că aplicarea lex loci damni se poate dovedi nefavorabilă în anumite împrejurări, în cazul în care persoanele prejudiciate mai mult sau mai puțin în mod direct își au reședința în altă țară decât cea în care s‑a produs accidentul, considerentul (33) al Regulamentului Roma II îndeamnă în mod clar instanța sesizată să ia în considerare, la cuantificarea despăgubirilor pentru vătămările corporale, „toate circumstanțele relevante referitoare la fiecare victimă în parte la momentul respectiv și, în special, prejudiciul real și costurile tratamentului medical și de recuperare ulterior”. Prin urmare, instanța trebuie să ia în considerare în cea mai mare măsură posibilă, în special la evaluarea prejudiciilor suferite de persoanele care nu își au reședința în țara în care s‑a produs accidentul mortal, diferențele de nivel de trai, precum și costurile ocazionate sau suportate efectiv de respectivele persoane prejudiciate în țara în care își au reședința.

83.

După cum reiese din răspunsul la a doua întrebare, dat fiind că prejudiciile suferite de rudele victimei unui accident constituie efecte indirecte ale acestuia, locul în care se produc acestea nu este nicidecum relevant pentru stabilirea legii aplicabile. Astfel, noțiunea de loc în care s‑a produs prejudiciul trebuie, în continuarea a ceea ce a fost consacrat de jurisprudența referitoare la Convenția de la Bruxelles și la Regulamentul Bruxelles I, să fie înțeleasă în sensul de loc unde a survenit fapta – în speță, accidentul rutier – care a produs în mod direct efecte prejudiciabile asupra persoanei care este victima directă a acesteia.

84.

În orice caz, suntem de părere că noțiunea „țara în care s‑a produs prejudiciul” trebuie să fie înțeleasă, în împrejurările specifice ale speței, drept locul în care a survenit accidentul rutier. Această noțiune nu poate fi înțeleasă ca incluzând locurile în care s‑au produs celelalte prejudicii suferite ca urmare a accidentului în sine, indiferent dacă este vorba despre persoana prejudiciată în mod direct de acesta sau despre părți terțe reprezentate de rudele respectivei persoane prejudiciate. Caracterul patrimonial sau nepatrimonial al pretinselor prejudicii are o relevanță redusă în acest context.

85.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem să se răspundă la întrebările adresate de Tribunalul din Trieste după cum urmează: