—

pentru Unicaja Banco SA, de J. Almoguera Valencia, abogado;

—

pentru Caixabank SA, de J. Rodríguez Cárcamo și de B. García Gómez, abogados;

—

pentru guvernul spaniol, de A. Rubio González și de S. Centeno Huerta, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de J. Rius, de M. van Beek și de G. Valero Jordana, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii, pe de o parte, între Unicaja Banco SA (denumită în continuare „Unicaja Banco”) și domnul Hidalgo Rueda, doamna del Carmen Vega Martín, Gestión Patrimonial Hive SL, domnul López Reina și doamna Hidalgo Vega, iar, pe de altă parte, între Caixabank SA (denumită în continuare „Caixabank”) și, în primul rând, domnii Rueda Ledesma și Mesa Mesa, în al doilea rând, domnul Labella Crespo, doamna Márquez Rodríguez, domnul Gallardo Salvat și doamna Márquez Rodríguez, precum și, în al treilea rând, domnii A. Galán Luna și D. Galán Luna, cu privire la recuperarea unor datorii neplătite care decurg din contracte de credit ipotecar încheiate între aceste părți din litigiile principale.

3

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede:

„Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.”

4

Articolul 3 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

5

Articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată precizează:

„[…] caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

6

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede următoarele:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

7

În conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”

8

În dreptul spaniol, protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive a fost asigurată inițial prin Legea generală 26/1984 privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor (Ley General 26/1984 de la Defensa de los Consumidores y Usuarios) din 19 iulie 1984 (BOE nr. 176 din 24 iulie 1984, p. 21686).

9

Legea generală 26/1984 a fost ulterior modificată prin Legea 7/1998 privind condițiile generale ale contractelor (Ley 7/1998 sobre condiciones generales de la contratación) din 13 aprilie 1998 (BOE nr. 89 din 14 aprilie 1998, p. 12304), prin care Directiva 93/13 a fost transpusă în dreptul intern spaniol.

10

Aceste dispoziții au fost preluate în Decretul regal legislativ 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor și a altor legi complementare (Real Decreto Legislativo 1/2007 por el que se aprueba el texto refundido de la Ley General para la Defensa de los Consumidores y Usuarios y otras leyes complementarias) din 16 noiembrie 2007 (BOE nr. 287 din 30 noiembrie 2007, p. 49181).

11

Potrivit articolului 83 din Decretul regal legislativ 1/2007:

„1.   Clauzele abuzive sunt nule de plin drept și sunt considerate nescrise.

2.   Partea contractului afectată de nulitate este corectată în conformitate cu prevederile articolului 1258 din Codul civil și cu principiul bunei‑credințe obiective.

În acest scop, instanța care declară nulitatea respectivelor clauze completează contractul și dispune de competențe de moderare cu privire la drepturile și la obligațiile părților, în cazul în care contractul este menținut, și cu privire la consecințele lipsirii acestuia de efecte, în cazul unui prejudiciu considerabil pentru consumator și utilizator. Numai în cazul în care clauzele care sunt menținute conduc la o situație inechitabilă în ceea ce privește poziția părților, care nu poate fi remediată, instanța poate declara că contractul este lipsit de validitate.”

12

În urma Hotărârii Aziz (C‑415/11, EU:C:2013:164), legislația spaniolă referitoare la protecția consumatorilor a fost modificată prin Legea 1/2013 privind măsuri de consolidare a protecției debitorilor ipotecari, restructurarea datoriei și închirierea socială (Ley de medidas para reforzar la protección a los deudores hipotecarios, reestructuración de deuda y alquiler social) din 14 mai 2013 (BOE nr. 116 din 15 mai 2013, p. 36373). Această lege modifică în special anumite dispoziții din Legea 1/2000 privind Codul de procedură civilă (Ley 1/2000 de Enjuiciamiento Civil) din 7 ianuarie 2000 (BOE nr. 7 din 8 ianuarie 2000, p. 575).

13

Astfel, articolul 552 alineatul 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin articolul 7 punctul 1 din Legea 1/2013, prevede:

„Atunci când instanța apreciază că o clauză cuprinsă într‑un titlu executoriu prevăzut la articolul 557 alineatul 1 poate fi calificată drept abuzivă, dispune ascultarea părților în termen de cinci zile. După ascultarea acestora, se pronunță o hotărâre în următoarele cinci zile, în conformitate cu prevederile articolului 561 alineatul 1 punctul 3.”

14

Articolul 7 alineatul 3 din Legea 1/2013 a adăugat punctul 3 la articolul 561 alineatul 1 din Codul de procedură civilă, care are următorul cuprins:

„Atunci când se constată caracterul abuziv al uneia sau al mai multor clauze, ordonanța care se pronunță stabilește consecințele acestui caracter fie respingând cererea de executare, fie încuviințând executarea fără aplicarea clauzelor considerate abuzive.”

15

Articolul 7 alineatul 14 din Legea 1/2013 modifică articolul 695 din Codul de procedură civilă, precizând că existența unor clauze abuzive constituie un motiv de opoziție după cum urmează:

„1.   În procedurile reglementate în prezentul capitol, contestația la executare formulată de debitorul urmărit nu este admisibilă decât dacă se întemeiază pe următoarele motive:

[…]

4.   caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul executării sau care a permis determinarea sumei exigibile.”

16

Articolul 3 alineatul 2 din Legea 1/2013 modifică de asemenea articolul 114 din Legea privind ipoteca (Ley Hipotecaria), prin adăugarea unui al treilea paragraf, redactat după cum urmează:

„Dobânzile de întârziere ale creditelor pentru achiziționarea unei locuințe principale, garantate cu ipoteci constituite asupra aceleiași locuințe, nu pot depăși cu mai mult de trei ori dobânda legală și nu pot fi datorate decât pentru principalul restant. Dobânzile de întârziere menționate nu pot fi capitalizate în niciun caz, cu excepția celui prevăzut la articolul 579 alineatul 2 litera a) din Codul de procedură civilă.”

17

În sfârșit, a doua dispoziție tranzitorie din Legea 1/2013 adaugă următoarele:

„Limitarea dobânzilor de întârziere în cazul ipotecilor constituite asupra unei locuințe principale, prevăzută la articolul 3 punctul 2, se aplică ipotecilor constituite după intrarea în vigoare a acestei legi.

De asemenea, limitarea menționată este aplicabilă dobânzilor de întârziere prevăzute de creditele cu garanție ipotecară asupra unei locuințe principale constituită înainte de intrarea în vigoare a legii, care sunt datorate ulterior acestei date, precum și celor care erau datorate la data menționată, însă nu au fost plătite.

În procedurile de executare sau de vânzare extrajudiciară inițiate, însă nefinalizate la data intrării în vigoare a acestei legi, precum și în cele în care a fost deja stabilită suma pentru care se solicită încuviințarea executării sau vânzarea extrajudiciară, grefierul sau notarul acordă părții care solicită executarea un termen de 10 zile pentru a recalcula suma respectivă în conformitate cu dispozițiile punctului anterior.”

18

Cauzele principale privesc proceduri de executare ipotecară inițiate de Unicaja Banco și de Caixabank pentru executarea silită a mai multor ipoteci constituite în perioada dintre 5 ianuarie 2007 și 20 august 2010 pentru sume cuprinse între 47000 de euro și 249 000 de euro.

19

În cauza C‑482/13, rata dobânzii moratorii pentru creditul ipotecar era stabilită la 18 %, aceasta putând crește în cazul în care, ca urmare a majorării cu patru puncte procentuale a ratei dobânzii revizuite, rezulta o rată a dobânzii superioară, neputându‑se totuși depăși rata nominală anuală maximă de 25 %. În cauzele C‑484/13, C‑485/13 și C‑487/13, creditele ipotecare erau supuse unei dobânzi moratorii de 22,5 %.

20

În plus, toate contractele de credit în discuție în cauzele principale conțin o clauză potrivit căreia, în cazul neîndeplinirii de către împrumutat a obligațiilor sale de plată, creditorul poate să decidă scadența anticipată a termenului convenit inițial și să solicite plata întregului capital datorat, majorată cu dobânzile, dobânzile de întârziere, comisioanele, cheltuielile și costurile convenite.

21

Unicaja Banco et Caixabank au formulat la instanța de trimitere, între 21 martie 2012 și 3 aprilie 2013, cereri de executare cu privire la sumele datorate după aplicarea ratelor dobânzilor moratorii prevăzute de contractele de ipotecă în cauză. În cadrul acestor acțiuni, instanța menționată a analizat chestiunea caracterului „abuziv”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, al clauzelor referitoare la ratele dobânzilor de întârziere, precum și al aplicării acestor rate la capitalul a cărui scadență anticipată este declanșată prin întârzierea plății.

22

În această privință, instanța de trimitere are totuși îndoieli privind consecințele pe care trebuie să le deducă din caracterul abuziv al clauzelor menționate în raport cu a doua dispoziție tranzitorie din Legea 1/2013. Astfel, dacă ar trebui să aplice această dispoziție, instanța menționată ar trebui să dispună recalcularea dobânzilor de întârziere în conformitate cu al treilea paragraf al respectivei dispoziții.

23

În aceste condiții, Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Marchena a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24

Prin Ordonanța președintelui Curții din 10 octombrie 2013, cauzele C‑482/13-C‑487/13 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

25

Cauzele C‑486/13 și C‑483/13 au fost disjunse prin Ordonanțele președintelui Curții din 13 martie și, respectiv, din 3 octombrie 2014, în urma radierii lor.

26

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale în temeiul căreia instanța națională sesizată cu o procedură de executare ipotecară are obligația să dispună recalcularea sumelor datorate în temeiul clauzei unui contract de credit ipotecar care prevede dobânzi moratorii a căror rată depășește cu mai mult de trei ori dobânda legală, prin aplicarea unei rate a dobânzilor moratorii care să nu depășească acest prag.

27

În această privință, trebuie constatat de la bun început că, potrivit instanței de trimitere, clauzele referitoare la dobânzile moratorii din contractele de credit ipotecar pentru executarea cărora a fost sesizată sunt „abuzive” în sensul articolului 3 din Directiva 93/13.

28

În acest context, trebuie amintit că, în ceea ce privește consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei dispoziții cuprinse într‑un contract încheiat de un consumator cu un vânzător sau un furnizor, decurge din textul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (Hotărârea Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 65, precum și Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Garabito, C‑488/11, EU:C:2013:341, punctul 57).

29

În special, această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că permite instanței naționale, în cazul în care constată caracterul abuziv al unei clauze penale dintr‑un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, să reducă cuantumul penalităților în sarcina consumatorului în loc să excludă pe deplin aplicarea clauzei în discuție în privința acestuia din urmă (Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Garabito, EU:C:2013:341, punctul 59).

30

În plus, date fiind caracterul și importanța interesului public reprezentat de protecția consumatorilor, care se găsesc într‑o situație de inferioritate în raport cu vânzătorii sau cu furnizorii, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al acesteia, să prevadă mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori (Hotărârea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 68, precum și Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 78).

31

Astfel, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Într‑adevăr, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori (Hotărârea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 69, precum și Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 79).

32

Având în vedere considerațiile care precedă, Curtea a decis că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive a unui contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze contractul modificând conținutul acestei clauze (Hotărârea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 73, precum și Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 77).

33

Desigur, Curtea a recunoscut de asemenea posibilitatea instanței naționale de a înlocui o clauză abuzivă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cu condiția ca această înlocuire să fie conformă cu obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților. Cu toate acestea, posibilitatea menționată este limitată la ipotezele în care invalidarea clauzei abuzive ar obliga instanța să anuleze contractul în ansamblul său și să expună astfel consumatorul unor consecințe care l‑ar prejudicia (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 82-84).

34

Cu toate acestea, în cauzele principale și sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate în această privință de instanța de trimitere, anularea clauzelor contractuale în discuție nu poate avea consecințe negative pentru consumator, în măsura în care sumele pentru care au fost declanșate procedurile de executare ipotecară vor fi în mod necesar mai mici în lipsa unei majorări prin aplicarea dobânzilor moratorii prevăzute de clauzele menționate.

35

Odată amintite aceste principii, reiese din deciziile de trimitere că a doua dispoziție tranzitorie din Legea 1/2013 prevede o moderare a dobânzilor moratorii aplicate la creditele pentru achiziționarea unei locuințe principale, garantate cu ipoteci constituite asupra aceleiași locuințe. Astfel, respectiva dispoziție prevede că, în procedurile de executare sau de vânzare extrajudiciară inițiate, însă nefinalizate la data intrării în vigoare a acestei legi, și anume 15 mai 2013, și în cele în care a fost deja stabilită suma pentru care se solicită încuviințarea executării sau vânzarea extrajudiciară, această sumă trebuie să fie recalculată prin aplicarea unei dobânzi moratorii a cărei rată este cel mult triplul dobânzii legale, atât timp cât rata dobânzilor moratorii prevăzută în contractul de ipotecă este superioară ratei menționate.

36

După cum a subliniat guvernul spaniol în înscrisurile sale și în ședință, precum și avocatul general la punctele 38 și 39 din concluzii, domeniul de aplicare al celei de a doua dispoziții tranzitorii din Legea 1/2013 se extinde la orice contract de credit ipotecar și se distinge astfel de domeniul de aplicare al Directivei 93/13, care privește doar clauzele abuzive cuprinse în contractele încheiate între un vânzător sau un furnizor și un consumator. Rezultă că obligația de a respecta pragul care corespunde ratei dobânzilor moratorii reprezentând de trei ori rata dobânzii legale, astfel cum a fost prevăzută de legiuitor, nu prejudecă în niciun caz aprecierea de către instanță a caracterului abuziv al unei clauze prin care se stabilesc dobânzile moratorii.

37

În acest context, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându‑se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și prin raportare, la data încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea acestuia. Din această perspectivă, rezultă că trebuie apreciate și consecințele pe care clauza menționată le poate avea în cadrul legislației aplicabile contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic național (a se vedea Ordonanța Sebestyén, C‑342/13, EU:C:2014:1857, punctul 29 și jurisprudența citată).

38

În această privință, trebuie să se amintească, în plus, că o instanță națională sesizată cu un litigiu exclusiv între particulari este obligată, atunci când aplică dispozițiile de drept intern, să ia în considerare totalitatea normelor dreptului național și să le interpreteze, în măsura posibilului, în lumina textului, precum și a finalității directivei aplicabile în materie, în vederea identificării unei soluții conforme cu obiectivul urmărit de aceasta (Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 64).

39

Prin urmare, trebuie să se considere că, întrucât a doua dispoziție tranzitorie din Legea 1/2013 nu împiedică instanța națională, confruntată cu o clauză abuzivă, să își exercite competența prin înlăturarea clauzei menționate, Directiva 93/13 nu se opune aplicării unei asemenea dispoziții naționale.

40

Aceasta presupune în special, pe de o parte, că, atunci când instanța națională este confruntată cu o clauză a unui contract referitoare la dobânzi moratorii a căror rată este inferioară celei prevăzute de a doua dispoziție tranzitorie din Legea 1/2013, stabilirea acestui plafon legislativ nu împiedică instanța menționată să aprecieze caracterul eventual abuziv al acestei clauze, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13. Astfel, o rată a dobânzilor moratorii care nu depășește de trei ori dobânda legală nu poate fi în mod necesar considerată drept echitabilă în sensul acestei directive.

41

Pe de altă parte, în cazul în care rata dobânzilor moratorii prevăzută într‑o clauză a unui contract de credit ipotecar este mai mare decât cea prevăzută de a doua dispoziție tranzitorie din Legea 1/2013 și trebuie, în conformitate cu această dispoziție, să facă obiectul unei limitări, o astfel de circumstanță nu trebuie să împiedice instanța națională ca, în afară de această măsură de moderare, să poată deduce toate consecințele din eventualul caracter abuziv, în raport cu Directiva 93/13, al clauzei care cuprinde această rată, procedând, dacă este cazul, la anularea sa.

42

În consecință, rezultă din ansamblul acestor considerații că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale în temeiul căreia instanța națională sesizată cu o procedură de executare ipotecară are obligația să dispună recalcularea sumelor datorate în temeiul unei clauze a unui contract de credit ipotecar care prevede dobânzi moratorii a căror rată depășește cu mai mult de trei ori dobânda legală, astfel încât cuantumul dobânzilor menționate să nu depășească acest prag, cu condiția ca aplicarea dispoziției naționale:

43

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 6 alineatul (1) Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale în temeiul căreia instanța națională sesizată cu o procedură de executare ipotecară are obligația să dispună recalcularea sumelor datorate în temeiul unei clauze a unui contract de credit ipotecar care prevede dobânzi moratorii a căror rată depășește cu mai mult de trei ori dobânda legală, astfel încât cuantumul dobânzilor menționate să nu depășească acest prag, cu condiția ca aplicarea dispoziției naționale: