1

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 privind inițiativa cetățenească (JO L 65, p. 1, rectificare în JO 2012, L 94, p. 49), adoptat în temeiul articolului 24 primul paragraf TFUE:

„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

[…]”

2

Potrivit articolului 4 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 211/2011:

„(2)   În termen de două luni de la primirea informațiilor menționate în anexa II, Comisia înregistrează propunerea de inițiativă cetățenească cu un număr de înregistrare unic și trimite o confirmare organizatorilor, cu condiția să fie îndeplinite următoarele cerințe:

[…]

[…]

(3)   Comisia refuză înregistrarea dacă nu sunt îndeplinite condițiile stabilite la alineatul (2).

În cazul în care refuză înregistrarea unei propuneri de inițiativă cetățenească, Comisia informează organizatorii cu privire la motivele refuzului și la toate căile de atac judiciare și extrajudiciare pe care le au la dispoziție aceștia.”

3

Reclamantul, domnul Alexios Anagnostakis, este la originea propunerii de inițiativă cetățenească europeană intitulată „Un milion de semnături pentru o Europă a solidarității” (denumită în continuare „propunerea de ICE”), pe care a transmis‑o Comisiei Europene la 13 iulie 2012 și al cărei obiect este consacrarea în legislația Uniunii Europene a „principiului stării de necesitate, potrivit căruia, atunci când existența financiară și politică a unui stat este amenințată ca urmare a rambursării unei datorii odioase, refuzul plății acestei datorii este necesar și justificat”. Propunerea de ICE se referă la „politica economică și monetară (articolele 119 [TFUE]-144 TFUE)” ca temei juridic al adoptării sale.

4

Prin decizia din 6 septembrie 2012 (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia a refuzat înregistrarea propunerii de ICE pentru motivul că nu intra în mod vădit în sfera de competență care îi permite să prezinte o propunere de adoptare a unui act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor.

5

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 octombrie 2012, reclamantul a introdus prezenta acțiune.

6

Reclamantul solicită Tribunalului:

7

Fără a concluziona în mod formal cu privire la cheltuielile de judecată, în replică, reclamantul solicită ca, în cazul respingerii acțiunii, fiecare dintre părți să fie obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată, ținând seama de situația sa financiară.

8

Comisia solicită Tribunalului:

9

În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, li s‑a solicitat părților să răspundă în scris la o întrebare și să prezinte o copie a propunerii de ICE. Reclamantul și Comisia au răspuns în termenele stabilite.

10

În susținerea acțiunii, reclamantul arată că Comisia a săvârșit erori de drept prin refuzarea înregistrării propunerii de ICE în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011, care supune înregistrarea unei astfel de propuneri condiției ca aceasta să nu fie vădit în afara sferei de competență a acestei instituții în ceea ce privește prezentarea unei propuneri de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor. Reclamantul invocă în această privință o încălcare a articolului 122 alineatul (1) TFUE, a articolului 122 alineatul (2) TFUE, a articolului 136 alineatul (1) litera (b) TFUE și a normelor de drept internațional. Potrivit reclamantului, aceste diferite norme abilitau Comisia să prezinte o propunere de act juridic al Uniunii care să permită atingerea obiectivului urmărit de propunerea de ICE.

11

Prin intermediul celui de al doilea și al celui de al treilea capăt de cerere, reclamantul solicită Tribunalului să oblige Comisia să înregistreze propunerea de ICE și, respectiv, să dispună orice altă măsură care ar fi necesară din punct de vedere juridic.

12

Or, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că Tribunalul nu poate să adreseze somații instituțiilor sau să se substituie acestora în cadrul controlului de legalitate întemeiat pe articolul 263 TFUE. Această limitare a controlului de legalitate se aplică în toate domeniile contencioase de competența Tribunalului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2001, Mattila/Consiliul și Comisia, T‑204/99, Rec., EU:T:2001:190, punctul 26, confirmată în recurs prin Hotărârea din 22 ianuarie 2004, Mattila/Consiliul și Comisia, C‑353/01 P, Rec., EU:C:2004:42, punctul 15, și Hotărârea din 8 octombrie 2008, Agrar‑Invest‑Tatschl/Comisia, T‑51/07, Rep., EU:T:2008:420, punctele 27 și 28) și, prin urmare, și în domeniul inițiativei cetățenești europene.

13

Prin urmare, capetele de cerere prin care reclamantul solicită Tribunalului să oblige Comisia să înregistreze propunerea de ICE și să dispună alte măsuri nu sunt admisibile.

14

Propunerea de ICE are ca obiect consacrarea în legislația Uniunii a unui principiu al stării de necesitate care ar justifica refuzul unui stat de a onora rambursarea datoriei sale publice atunci când existența sa financiară și politică este amenințată printr‑o astfel de rambursare.

15

Rezultă din articolul 5 alineatul (2) TUE și din articolul 13 alineatul (2) TUE că, în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i‑au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin acestea din urmă și că fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea.

16

Articolul 11 alineatul (4) TUE prevede că, la inițiativa cetățenilor Uniunii, în anumite condiții, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care ei consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.

17

Conform articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011, Comisia refuză înregistrarea propunerii de inițiativă cetățenească dacă este „vădit în afara sferei de competență a Comisiei în ceea ce privește prezentarea unei propuneri de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor”.

18

Potrivit deciziei atacate, propunerea de ICE este vădit în afara respectivei sfere de competență a Comisiei. Prin urmare, în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) și alineatul (3) din Regulamentul nr. 211/2011, Comisia a refuzat să înregistreze propunerea de ICE.

19

Prin prezenta acțiune, se solicită Tribunalului să verifice dacă, după cum susține reclamantul, Comisia nu putea să refuze în mod valabil înregistrarea propunerii de ICE în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011.

20

Pe de altă parte, având în vedere motivarea succintă din decizia atacată, Tribunalul a decis să examineze mai întâi dacă aceasta îndeplinește cerința motivării.

21

Trebuie amintit că nemotivarea sau motivarea insuficientă ține de încălcarea normelor fundamentale de procedură în sensul articolului 263 TFUE și constituie un motiv de ordine publică ce poate și chiar trebuie să fie invocat din oficiu de instanța Uniunii.

22

Potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de a motiva o decizie individuală, stabilită prin articolul 296 TFUE, are ca scop să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a ști dacă decizia este bine fundamentată sau dacă este, eventual, afectată de un viciu care permite contestarea validității sale și să dea posibilitatea instanței Uniunii să își exercite controlul asupra legalității deciziei controlate (Hotărârea din 18 septembrie 1995, Tiercé Ladbroke/Comisia, T‑471/93, Rec., EU:T:1995:167, punctul 29, și Hotărârea din 27 septembrie 2012, J/Parlamentul, T‑160/10, EU:T:2012:503, punctul 20).

23

Articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 211/2011, potrivit căruia Comisia informează organizatorii cu privire la motivele refuzului, constituie expresia specifică a respectivei obligații de motivare în domeniul inițiativei cetățenești europene.

24

În conformitate cu o jurisprudență de asemenea constantă, motivarea impusă la articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului și de natura motivelor invocate. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său (Ordonanța din 14 noiembrie 2013, J/Parlamentul, C‑550/12 P, EU:C:2013:760, punctul 19).

25

Trebuie arătat în această privință că, în speță, faptul că propunerea de ICE nu a fost înregistrată este de natură să afecteze însăși efectivitatea dreptului cetățenilor de a prezenta o inițiativă cetățenească, consacrat la articolul 24 primul paragraf TFUE. În consecință, o astfel de decizie trebuie să evidențieze în mod clar motivele care justifică respectivul refuz.

26

Astfel, cetățeanului care a prezentat o propunere de inițiativă cetățenească trebuie să i se dea posibilitatea să înțeleagă motivele pentru care aceasta nu este înregistrată de Comisie. Revine Comisiei, sesizată cu o propunere de inițiativă cetățenească, sarcina de a o aprecia, dar și de a motiva decizia de refuz ținând seama de efectul ei asupra exercitării efective a dreptului consacrat de tratat. Aceasta rezultă din însăși natura dreptului respectiv prin care, după cum se subliniază în considerentul (1) al Regulamentului nr. 211/2011, se urmărește consolidarea cetățeniei europene și îmbunătățirea funcționării democratice a Uniunii printr‑o participare a cetățenilor la viața democratică a Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea J/Parlamentul, punctul 22 de mai sus, EU:T:2012:503, punctul 22).

27

Potrivit deciziei atacate, obiectul propunerii de ICE, și anume integrarea în legislația Uniunii a unui principiu al stării de necesitate precum cel pe care îl concepe reclamantul, nu intră în mod vădit în sfera de competență a Comisiei în ceea ce privește prezentarea unei propuneri de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor. Conform deciziei atacate, „în urma examinării detaliate a dispozițiilor tratatului menționate în propunere (articolele 119 [TFUE]-144 TFUE) și a tuturor celorlalte temeiuri juridice posibile, Comisia refuză înregistrarea acestei propuneri de inițiativă cetățenească pentru motivul că ea nu intră în mod vădit în sfera de competență care îi permite Comisiei să prezinte o propunere de adoptare a unui act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor”. În decizia atacată, Comisia precizează că, „[î]n special articolul 136 alineatul (1) TFUE nu poate servi ca temei legal decât dacă măsurile au ca obiect consolidarea disciplinei bugetare a statelor membre și se limitează la aceasta și dacă ele urmăresc să asigure buna funcționare a uniunii economice și monetare”. Comisia adaugă că, „[î]n orice caz, articolul 136 alineatul (1) TFUE nu abilitează Uniunea […] să se substituie statelor membre în ceea ce privește exercitarea suveranității lor bugetare și a funcțiilor legate de veniturile și de cheltuielile statului”.

28

Este cert că Comisia a motivat refuzul de a înregistra propunerea de ICE invocând nerespectarea condiției prevăzute la articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011. În plus, Comisia a arătat clar că nici dispozițiile privind politica economică și monetară menționate de reclamant, și anume articolele 119 TFUE-144 TFUE, nici un alt temei juridic nu abilitau această instituție să prezinte Consiliului Uniunii Europene o propunere de act care să permită atingerea obiectivului vizat de propunerea de ICE. În această privință, decizia atacată se referă mai precis la articolul 136 alineatul (1) TFUE și menționează motivele pentru care Comisia consideră că propunerea respectivă nu poate fi întemeiată pe acest temei juridic.

29

În decizia atacată, Comisia a prezentat astfel motivele care justifică, în opinia acestei instituții, refuzul de înregistrare a propunerii de ICE.

30

La aceasta se adaugă faptul că, după cum s‑a amintit mai sus, conținutul obligației de motivare depinde de natura actului în cauză și de contextul adoptării sale. Or, în speță, propunerea de ICE era lipsită de claritate și de precizie în ceea ce privește pretinsul temei juridic al competenței Comisiei de a prezenta o propunere de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor.

31

Astfel, după cum a observat Comisia în mod întemeiat în răspunsul la o întrebare adresată de Tribunal, propunerea de ICE nu cuprindea nicio argumentație privind legătura dintre cele 26 de articole din Tratatul FUE referitoare la politica economică și monetară a Uniunii la care propunerea făcea trimitere în bloc și conținutul respectivei propuneri. Numai în cererea introductivă reclamantul s‑a referit la articolele 122 TFUE și 136 TFUE ca temeiuri specifice ale competenței Comisiei în scopul prezentării unui act juridic al Uniunii precum cel avut în vedere în propunerea de ICE. În consecință, nu se poate reproșa Comisiei că nu a analizat în detaliu în decizia atacată diferitele dispoziții ale Tratatului FUE invocate în bloc în propunerea de ICE și că s‑a limitat să constate lipsa de pertinență a respectivelor dispoziții, insistând totodată asupra aceleia dintre ele care îi părea cea mai puțin lipsită de pertinență și menționând, în plus, motivele pentru care această dispoziție nu putea fi utilizată ca temei juridic.

32

În aceste condiții, decizia atacată cuprinde, ținând seama de contextul ei, elemente suficiente care îi permit reclamantului să cunoască motivele refuzului de înregistrare a propunerii de ICE, iar instanței Uniunii să își exercite controlul.

33

În măsura în care reclamantul observă în acest context că motivarea deciziei atacate este, în orice caz, eronată, trebuie amintit că obligația de motivare a unei decizii reprezintă o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu (a se vedea Hotărârea din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, Rep., EU:C:2008:392, punctele 166 și 181 și jurisprudența citată).

34

Prin urmare, este necesar să se concluzioneze că Comisia a respectat obligația de motivare atunci când a adoptat decizia atacată.

35

Reclamantul consideră că Comisia a concluzionat în mod eronat că nu era îndeplinită condiția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011. Astfel, respectiva instituție ar fi ajuns la acestă concluzie prin încălcarea articolului 122 alineatele (1) și (2) TFUE și a articolului 136 alineatul (1) litera (b) TFUE, precum și a normelor de drept internațional.

36

Potrivit reclamantului, consacrarea principiului stării de necesitate, astfel cum îl concepe acesta, face parte din „măsurile corespunzătoare situației economice” pe care Consiliul este abilitat să le adopte, conform articolului 122 alineatul (1) TFUE. Respectiva măsură ar contribui la restabilirea statelor membre care sunt afectate de povara excesivă a datoriei și care se află într‑o situație de necesitate economică. Potrivit reclamantului, rambursarea datoriei publice nu poate fi solicitată atunci când conduce la privarea populației de resursele necesare pentru satisfacerea nevoilor sale esențiale.

37

Reclamantul adaugă că dispozițiile articolului 122 alineatul (1) TFUE au în vedere toate măsurile corespunzătoare situației economice, care, contrar tezei susținute de Comisie, nu trebuie să privească numai dificultățile cu care se poate confrunta un stat membru la aprovizionarea cu produse energetice.

38

Potrivit reclamantului, articolul 122 alineatul (1) TFUE urmărește să consacre o solidaritate instituțională care rezultă din obligația morală și legală a statelor membre de a se susține reciproc și de a se întrajutora. Solidaritatea menționată ar trebui să se aplice în toate cazurile în care un stat membru ar fi confruntat cu dificultăți, în special de natură economică, care pot afecta existența și funcționarea acestuia.

39

Comisia contestă argumentația reclamantului.

40

Articolul 122 alineatul (1) TFUE prevede că Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide, în spiritul solidarității dintre statele membre, să adopte măsuri corespunzătoare situației economice, în special în cazul în care apar dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei.

41

De la bun început, trebuie arătat că, în Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle (C‑370/12, Rep., EU:C:2012:756, punctele 115 și 116), Curtea a decis că articolul 122 alineatul (1) TFUE nu constituia un temei juridic adecvat pentru o eventuală asistență financiară a Uniunii prin instituirea unui mecanism de finanțare în favoarea statelor membre care se confruntau sau riscau să se confrunte cu probleme grave de finanțare.

42

Pe de altă parte, deși este adevărat că, după cum afirmă reclamantul, din modul de redactare a acestei dispoziții nu rezultă că ea se limitează în mod necesar la adoptarea de măsuri de către Consiliu numai în cazul în care ar apărea dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei, spiritul de solidaritate dintre statele membre care trebuie să guverneze adoptarea de către Consiliu a măsurilor corespunzătoare situației economice în sensul articolului 122 alineatul (1) TFUE sugerează că aceste măsuri sunt întemeiate pe asistența dintre statele membre.

43

În aceste condiții, dispoziția menționată nu poate în orice caz să constituie un temei juridic adecvat pentru adoptarea în legislația Uniunii a unui principiu al stării de necesitate astfel cum îl concepe reclamantul, potrivit căruia un stat membru ar fi abilitat să decidă în mod unilateral să nu ramburseze întreaga datorie sau o parte a acesteia ca urmare a faptului că se confruntă cu grave probleme de finanțare.

44

Pentru aceste motive, prima critică trebuie respinsă.

45

Reclamantul susține că ștergerea sau supendarea, în numele principiului stării de necesitate, a datoriei statelor membre care se află într‑o situație de urgență economică ca urmare a unor împrejurări situate în afara influenței lor poate fi calificată drept asistență financiară în sensul articolului 122 alineatul (2) TFUE. Astfel, potrivit reclamantului, din modul de redactare a acestei dispoziții rezultă că o asemenea asistență financiară poate interveni fie într‑o perioadă determinată, fie, mai general, sub forma unei posibilități de a beneficia de un ajutor, astfel încât ea nu este limitată la adoptarea de măsuri ad‑hoc, după cum susține în mod eronat Comisia. În sfârșit, dispoziția menționată nu ar impune ca o astfel de asistență să fie în mod necesar finanțată din bugetul Uniunii.

46

Comisia contestă argumentația reclamantului.

47

Conform articolului 122 alineatul (2) TFUE, în cazul în care un stat membru se confruntă cu dificultăți sau este serios amenințat de dificultăți grave, datorită unor catastrofe naturale sau unor evenimente excepționale situate în afara controlului său, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate acorda statului membru în cauză asistență financiară din partea Uniunii, în anumite condiții.

48

S‑a statuat deja că această dispoziție permite Uniunii să acorde, în anumite condiții, o asistență financiară punctuală unui stat membru. Ea nu poate, în schimb, să justifice introducerea pe cale legislativă a unui mecanism de abandonare a datoriei astfel cum îl dorește reclamantul, chiar și numai din cauza caracterului general și permanent al unui astfel de mecanism (a se vedea în acest sens Hotărârea Pringle, punctul 41 de mai sus, EU:C:2012:756, punctele 65, 104 și 131).

49

Pe de altă parte, s‑a statuat că articolul 122 TFUE are ca obiect numai asistența financiară acordată de Uniune, iar nu de către statele membre (Hotărârea Pringle, punctul 41 de mai sus, EU:C:2012:756, punctul 118). Or, adoptarea principiului stării de necesitate astfel cum îl concepe reclamantul, presupunând că, după cum susține reclamantul, un astfel de principiu poate intra în sfera noțiunii de asistență financiară în sensul dispoziției menționate, nu poate face parte din măsurile de asistență acordate de Uniune în temeiul dispoziției sus‑menționate, în special întrucât adoptarea unui astfel de principiu nu ar viza numai datoria unui stat membru față de Uniune, ci și datoriile contractate de respectivul stat față de alte persoane juridice sau fizice, publice sau private, cu toate că, în mod vădit, această situație nu este avută în vedere de dispoziția în cauză.

50

În consecință, adoptarea principiului stării de necesitate, potrivit căruia un stat membru ar fi autorizat să nu ramburseze întreaga datorie sau o parte a acesteia, nu face parte în mod vădit din măsurile de asistență financiară pe care Consiliul este abilitat să le adopte în temeiul articolului 122 alineatul (2) TFUE.

51

Prin urmare, nici a doua critică nu poate fi admisă.

52

Reclamantul susține că Comisia săvârșește o eroare atunci când afirmă că articolul 136 alineatul (1) TFUE, pe de o parte, nu ar putea servi ca temei legal decât dacă măsurile ar privi consolidarea „disciplinei bugetare” și, pe de altă parte, nu pot abilita Uniunea să se substituie statelor membre în ceea ce privește exercitarea suveranității lor bugetare și a funcțiilor legate de veniturile și de cheltuielile statului.

53

Potrivit reclamantului, principiul stării de necesitate face parte din orientările de politică economică, în sensul articolului 136 alineatul (1) litera (b) TFUE, în sensul că un astfel de principiu contribuie la coordonarea și la armonizarea politicilor economice ale statelor membre față de statele care se află într‑o stare de necesitate și urmărește, așadar, obiective compatibile cu valorile Uniunii, și anume bunăstarea popoarelor, libertatea, securitatea și justiția, coeziunea economică și solidaritatea dintre statele membre.

54

Măsurile pe care, în temeiul dispoziției sus‑menționate, Consiliul ar fi abilitat să le adopte în conformitate cu procedura prevăzută la articolele 122 TFUE-126 TFUE în ceea ce privește statele membre ale zonei euro nu pot fi limitate numai la măsurile care urmăresc consolidarea disciplinei bugetare. Nu poate fi dedusă nicio limitare în aplicarea măsurilor respective nici dintr‑o pretinsă atingere adusă „suveranității bugetare” a statelor membre, limitare care ar fi în contradicție directă cu posibilitatea de a adopta măsuri privind disciplina bugetară și ar fi, în plus, contrară clauzei de solidaritate prevăzute la articolul 222 TFUE, care prevede în special o acțiune comună a statelor membre în caz de catastrofă provocată de om, astfel cum este cazul în Grecia.

55

Comisia contestă argumentația reclamantului.

56

Articolul 136 alineatul (1) TFUE prevede că, „în scopul de a contribui la buna funcționare a uniunii economice și monetare” și în conformitate cu dispozițiile relevante ale tratatelor, Consiliul adoptă, în conformitate cu procedura relevantă dintre cele prevăzute la articolele 121 TFUE și 126 TFUE, cu excepția procedurii prevăzute la articolul 126 alineatul (14) TFUE, măsuri privind statele membre a căror monedă este euro pentru „a consolida coordonarea și supravegherea disciplinei lor bugetare” [articolul 136 alineatul (1) litera (a) TFUE] și pentru „a elabora, în ceea ce le privește, orientările de politică economică, veghind ca acestea să fie compatibile cu cele adoptate pentru întreaga Uniune și asigurând supravegherea acestora” [articolul 136 alineatul (1) litera (b) TFUE].

57

Or, nimic nu permite să se concluzioneze, iar reclamantul nu a demonstrat deloc acest lucru, că adoptarea unui principiu al stării de necesitate care ar autoriza un stat membru să decidă în mod unilateral să anuleze datoria publică ar avea ca obiect consolidarea coordonării disciplinei bugetare sau ar face parte din orientările de politică economică pe care Consiliul este abilitat să le elaboreze în scopul bunei funcționări a uniunii economice și monetare.

58

Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Pringle, punctul 41 de mai sus (EU:C:2012:756, punctele 51 și 64), rolul Uniunii în domeniul politicii economice este limitat la adoptarea de măsuri de coordonare. Or, adoptarea unui act legislativ care să autorizeze nerambursarea datoriei unui stat membru, departe de a intra în sfera noțiunii de orientare de politică economică în sensul articolului 136 alineatul (1) litera (b) TFUE, dispoziție pe care se întemeiază prezenta critică, ar avea, în realitate, ca efect să substituie un mecanism legislativ de abandonare unilaterală a datoriei publice liberei voințe a părților contractante, ceea ce, în mod vădit, această dispoziție nu permite.

59

În consecință, în mod întemeiat Comisia a concluzionat că propunerea de a consacra principiul stării de necesitate, astfel cum îl concepe reclamantul, nu intra în mod vădit în prevederile articolului 136 alineatul (1) TFUE.

60

Contrar a ceea ce susține reclamantul în acest context, refuzul de a integra un astfel de principiu în textele Uniunii nu este contrar nici clauzei de solidaritate prevăzute la articolul 222 TFUE, potrivit căruia „Uniunea și statele sale membre acționează în comun, în spiritul solidarității, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om”, chiar și numai pentru motivul că această clauză de solidaritate nu vizează în mod vădit politica economică și monetară și nici situația economică sau dificultățile bugetare ale statelor membre.

61

Prin urmare, nici această critică nu este fondată.

62

Reclamantul susține că principiul stării de necesitate a fost recunoscut în jurisprudența Curții Permanente de Justiție Internațională ca normă de drept internațional care justifică încetarea plăților privind rambursarea datoriei sau chiar ștergerea unilaterală a unei părți a datoriei, în special pentru motive de ordin economic și de securitate internă și externă a statului. Comisia nu ar fi îndreptățită să refuze integrarea acestei norme în ordinea juridică a Uniunii.

63

Pe de altă parte, în Ordonanța din 19 septembrie 2012, Grecia/Comisia (T‑52/12 R, Rep., EU:T:2012:447, punctul 54), Tribunalul ar fi recunoscut existența unui astfel de principiu în contextul special în care se află Republica Elenă declarând că, în împrejurările excepționale referitoare la situația economică a acestui stat membru, trebuie să se acorde prioritate mai degrabă intereselor statului și ale populației decât recuperării ajutoarelor acordate în mod ilegal de Comisie.

64

Comisia contestă argumentația reclamantului.

65

Chiar dacă se presupune că există o normă de drept internațional care consacră un principiu al stării de necesitate potrivit căruia un stat membru ar fi autorizat să nu ramburseze datoria publică în împrejurări excepționale, numai existența unui astfel de principiu de drept internațional nu ar fi suficientă, în orice caz, să fundamenteze o inițiativă legislativă din partea Comisiei, din moment ce lipsește orice atribuire de competență în tratate în acest scop, astfel cum rezultă din examinarea diferitor dispoziții ale tratatului invocate de reclamant în cadrul prezentei acțiuni.

66

În consecință, a patra critică trebuie respinsă de asemenea și, prin urmare, prezentul motiv în ansamblul său.

67

Având în vedere toate considerațiile care precedă, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

68

Articolul 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

69

Potrivit articolului 135 alineatul (1), cu titlu excepțional, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să decidă ca ea să nu fie obligată la plata acestora.

70

Întrucât Comisia a solicitat ca reclamantul să suporte cheltuielile de judecată, iar reclamantul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, în măsura în care reclamantul invocă existența unor motive excepționale în sensul că nu ar putea să acopere toate cheltuielile de judecată, este suficient să se arate că această afirmație nu este, în orice caz, susținută de niciun element de probă concret.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște: