1

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 29 octombrie 2012, CR a introdus prezenta acțiune având ca obiect anularea deciziei Parlamentului European de a recupera, după împlinirea termenului de prescripție de cinci ani, plățile nedatorate pe care CR le‑a primit ca alocație pentru creșterea copilului aflat în întreținere.

2

Articolul 67 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) prevede:

„(1)   Alocațiile familiale cuprind:

[…]

[…]

(2)   Funcționarii care beneficiază de alocațiile familiale menționate la prezentul articol sunt obligați să declare alocațiile de aceeași natură care le sunt plătite din alte surse; acestea din urmă se deduc din alocațiile plătite în temeiul articolelor 1, 2 și 3 din anexa VII [la statut].

[…]”

3

Potrivit articolului 85 din statut:

„Orice plată nedatorată se restituie, în cazul în care beneficiarul avea cunoștință de faptul că nu existau motive pentru plata sumei respective sau în cazul în care era atât de evident că plata sumei respective nu era datorată încât era imposibil ca beneficiarul acesteia să nu fi avut cunoștință de aceasta.

Cererea de restituire trebuie întocmită în termen de cinci ani de la efectuarea plății sumei respective. Termenul menționat anterior nu este opozabil autorității împuternicite să facă numiri atunci când aceasta este în măsură să stabilească faptul că persoana în cauză a indus în eroare în mod deliberat administrația, în scopul de a obține plata sumei în cauză.”

4

Reclamantul, funcționar cu gradul AD 12, a fost angajat la Parlament la 1 iulie 1983 și a ocupat de la această dată, în cadrul instituției amintite, diferite posturi administrative. În special, începând de la 1 ianuarie 2004 și până în luna mai 2008, el a fost repartizat la serviciul juridic, unde, între 1 februarie 2005 și 30 aprilie 2008, a făcut parte dintr‑o unitate care își desfășura activitatea în domeniul drepturilor statutare.

5

Tată a patru copii, reclamantul a beneficiat, începând cu luna octombrie 1991, de alocație pentru creșterea copilului aflat în întreținere prevăzută la articolul 67 alineatul (1) litera (b) din statut.

6

Prin nota din 13 octombrie 2011, șeful unității „Drepturi individuale și remunerații” din cadrul direcției „Gestionarea vieții administrative” din Direcția Generală Personal a Parlamentului a semnalat reclamantului că datele aflate la dispoziția Parlamentului permiteau să se creadă că avea dreptul de a beneficia de alocații pentru creșterea copilului aflat în întreținere plătite de autoritățile franceze și i‑a solicitat să prezinte un document justificativ din partea Caisse d’allocations familiales [Casa de alocații familiale] (denumită în continuare „CAF”) de la locul său de reședință cu privire la situația sa, respectiv fie o dovadă de plată, fie un refuz de plată. Se arăta în continuare că, în lipsa furnizării acestui document justificativ înainte de 31 octombrie 2011, în primul rând, din alocația pentru creșterea copilului aflat în întreținere plătită până atunci trebuia dedusă suma pe care reclamantul o putea primi din partea CAF și, în al doilea rând, administrația trebuia să procedeze la o revizuire detaliată a dosarului său, precum și, dacă este cazul, la recuperarea oricărei plăți nedatorate.

7

În urma primirii notei din 13 octombrie 2011, reclamantul s‑a adresat CAF pentru a solicita documentul justificativ solicitat de Parlament și a informat administrația Parlamentului că nu credea că va fi în măsură să îl obțină în termenul stabilit.

8

Prin scrisoarea din 11 noiembrie 2011, șeful unității „Drepturi individuale și remunerații” l‑a informat pe reclamant că, întrucât nu a furnizat documentul justificativ necesar în termenul stabilit, din alocația pentru creșterea copilului aflat în întreținere acordată de Parlament urma să fie dedus din oficiu, începând cu luna decembrie 2011, cuantumul reprezentând suma pe care o putea primi din partea CAF. În notă se adăuga că această reducere urma să fie aplicată în mod retroactiv de la data nașterii celui de al doilea copil al reclamantului, în ianuarie 1996, eveniment care a marcat deschiderea dreptului la alocația plătită de CAF.

9

Prin nota din 9 decembrie 2011, directorul direcției „Gestionarea vieții administrative” (denumit în continuare „directorul”) l‑a informat pe reclamant că examinarea dosarului său a permis să se constate că era beneficiar al unor alocații familiale plătite de CAF „din septembrie 1999, în urma nașterii celui de al doilea copil [al său]”. Conform directorului, reclamantul „a indus în mod deliberat în eroare administrația pentru a obține plata alocațiilor familiale fără deducerea sumelor de aceeași natură plătite din alte surse”, din moment ce a omis să menționeze administrației alocațiile naționale pe care le primea și să își actualizeze datele în fișa anuală de informații din ultimii doi ani. Ulterior, considerând că condițiile prevăzute la articolul 85 al doilea paragraf a doua teză din statut erau îndeplinite, directorul l‑a informat pe reclamant că, în calitate de autoritate împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”), a decis să procedeze la recuperarea plăților nedatorate nu numai pentru ultimii cinci ani, ci începând cu luna septembrie 1999, și aceasta prin efectuarea de rețineri din remunerația sa pentru perioada ianuarie 2012-ianuarie 2014 (în continuare „decizia în litigiu”).

10

Prin scrisoarea din 5 ianuarie 2012, CAF a răspuns la solicitarea de informații a reclamantului și i‑a eliberat, pentru perioada dintre 1 aprilie 1998 și 31 decembrie 2011, un extras al prestațiilor pe care le primise din partea acesteia din urmă, printre care o prestație denumită „alocație familială” plătită din luna septembrie 1999. Pe de altă parte, CAF indica reclamantului că nu era posibil să întocmească un certificat începând cu luna ianuarie 1996.

11

La 7 martie 2012, reclamantul a introdus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei în litigiu numai în măsura în care impunea recuperarea plăților nedatorate în afara perioadei de cinci ani. Astfel, reclamantul nu contesta recuperarea plăților nedatorate din ultimii cinci ani.

12

Prin decizia din 2 iulie 2012, secretarul general al Parlamentului, acționând în calitate de AIPN, a respins reclamația, informându‑l în același timp pe reclamant că serviciul competent a efectuat un nou calcul al sumei care trebuia recuperată pe baza informațiilor comunicate prin scrisoarea CAF din 5 ianuarie 2012.

13

Prin memoriul primit la grefa Tribunalului la 1 martie 2013, Consiliul Uniunii Europene a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor Parlamentului. Prin ordonanța din 8 mai 2013, președintele camerei a treia a Tribunalului a admis această cerere, precum și cererile de aplicare a regimului de confidențialitate formulate de reclamant și, respectiv, de Parlament și care privesc anexele atașate la cerere și la memoriul în apărare.

14

Reclamantul solicită Tribunalului:

15

Parlamentul solicită Tribunalului:

16

Consiliul solicită Tribunalului:

17

Potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile în anulare îndreptate formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații au ca efect, în cazul în care această decizie este lipsită de conținut autonom, sesizarea Tribunalului în ceea ce privește actul împotriva căruia a fost introdusă reclamația (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul, 293/87, punctul 8).

18

În speță, din înscrisurile din dosar reiese că decizia din 2 iulie 2012 privind respingerea reclamației reclamantului confirmă decizia în litigiu, precizând motivele în susținerea acesteia. Or, într‑o ipoteză similară, tocmai legalitatea actului inițial care lezează trebuie examinată luând în considerare motivarea care figurează în decizia de respingere a reclamației, apreciindu‑se că această motivare coincide cu actul respectiv (Hotărârea Tribunalului din 18 aprilie 2012, Buxton/Parlamentul, F‑50/11, punctul 21 și jurisprudența citată). În consecință, concluziile în anulare îndreptate împotriva deciziei de respingere a reclamației sunt lipsite de conținut autonom și, prin urmare, trebuie privite ca fiind îndreptate formal împotriva deciziei în litigiu, astfel cum este precizată prin decizia de respingere a reclamației (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 10 iunie 2004, Eveillard/Comisia, T‑258/01, punctul 32).

19

Cererea introductivă trebuie interpretată în sensul că invocă, în esență, în susținerea concluziilor privind anularea deciziei în litigiu, două motive întemeiate, primul dintre acestea, pe încălcarea articolului 85 al doilea paragraf a doua teză din statut, și, al doilea motiv, pe nelegalitatea, invocată pe cale de excepție, a articolului 85 al doilea paragraf a doua teză din statut.

20

Tribunalul va examina mai întâi motivul întemeiat pe nelegalitatea, invocată pe cale de excepție, a articolului 85 al doilea paragraf a doua teză din statut, întrucât, în cazul în care această excepție de nelegalitate ar fi admisă, nu ar mai fi necesar să se examineze primul motiv.

21

Reclamantul consideră că decizia în litigiu trebuie anulată întrucât se întemeiază pe articolul 85 al doilea paragraf a doua teză din statut, dispoziție care ar fi ea însăși nelegală. Astfel, potrivit reclamantului, această dispoziție ar încălca principiul securității juridice și principiul proporționalității în sensul că aceasta nu prevede un termen de prescripție a acțiunii administrației atunci când un funcționar a indus‑o în mod deliberat în eroare.

22

Cu titlu introductiv, este necesar să se constate că excepția de nelegalitate a articolului 85 al doilea paragraf a doua teză din statut nu a fost evocată sub nicio formă în cadrul procedurii precontencioase.

23

Desigur, pârâții și intervenientul nu au opus reclamantului o cauză de inadmisibilitate. Dimpotrivă, întrebate de Tribunal, la ședință, cu privire la problema admisibilității excepției de nelegalitate în lumina regulii concordanței dintre reclamație și cererea introductivă subsecventă, ambii s‑au declarat de acord pentru a distinge cazul excepțiilor de nelegalitate, pentru care regula concordanței nu ar trebui aplicată, de cazul celorlalte motive, pentru care regula concordanței, astfel cum a fost amintită de Tribunalul Uniunii Europene în Hotărârea din 25 octombrie 2013, Comisia/Moschonaki (T‑476/11 P, punctele 70-80 și 82), trebuia aplicată, și, în consecință, nu au solicitat Tribunalului să declare inadmisibilă excepția de nelegalitate ridicată.

24

Cu toate acestea, concordanța dintre reclamație și acțiune, de care depinde admisibilitatea acesteia din urmă, constituie o problemă de ordine publică pe care instanța are sarcina să o analizeze din oficiu (Hotărârea Tribunalului din 17 iulie 2012, BG/Mediator, F‑54/11, punctul 57 și jurisprudența citată, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑406/12 P).

25

În această privință, trebuie amintit că articolul 91 alineatul (2) din statut prevede că o acțiune introdusă la instanța Uniunii nu poate fi admisă decât în cazul în care a fost depusă în prealabil o reclamație pe lângă AIPN.

26

Potrivit jurisprudenței, din articolul 91 alineatul (2) din statut decurge regula concordanței dintre reclamație, în sensul acestei dispoziții, și cererea introductivă subsecventă. Această regulă impune, sub sancțiunea inadmisibilității, ca un motiv invocat în fața instanței Uniunii să fi fost invocat deja în cadrul procedurii precontencioase, pentru ca AIPN să fi fost în măsură să cunoască criticile pe care persoana în cauză le formulează împotriva deciziei contestate. Regula concordanței se justifică prin însăși finalitatea procedurii precontencioase, care are ca obiect să permită o soluționare amiabilă a diferendelor apărute între funcționari și administrație (Hotărârea Comisia/Moschonaki, citată anterior, punctele 71 și 72 și jurisprudența citată).

27

În plus, jurisprudența precizează că punerea în aplicare a regulii concordanței dintre cererea introductivă și reclamație, precum și controlul acesteia de către instanța Uniunii trebuie să garanteze respectarea simultană, pe de o parte, a principiului protecției jurisdicționale efective, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii, exprimat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pentru ca persoana în cauză să poată fi în măsură să conteste în mod valabil o decizie a AIPN care o lezează, și, pe de altă parte, a principiului securității juridice, pentru ca AIPN să fie în măsură să cunoască, încă din stadiul reclamației, criticile pe care persoana în cauză le formulează împotriva deciziei contestate (Hotărârea Comisia/Moschonaki, citată anterior, punctul 82).

28

În sfârșit, jurisprudența a aplicat regula concordanței în cazul unei acțiuni în care se ridică o excepție de nelegalitate, afirmând că o astfel de excepție, pentru a fi admisibilă, trebuie să fi fost ridicată în reclamație (Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2008, Reali/Comisia, F‑136/06, punctele 44-51, confirmată prin Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 27 octombrie 2010, Reali/Comisia, T‑65/09 P, punctele 46-49).

29

Tribunalul consideră totuși că, începând cu Hotărârea din 27 octombrie 2010, Reali/Comisia, citată anterior, jurisprudența privind principiul protecției jurisprudențiale efective în lumina articolului 47 din cartă [a se vedea, de exemplu, Hotărârea Curții din 6 noiembrie 2012, Otis și alții, C‑199/11, punctele 54-63, Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Gascogne Sack Deutschland (fostă Sachsa Verpackung)/Comisia, C‑40/12 P, punctele 75 și 76, și Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 15 septembrie 2011, Koninklijke Grolsch/Comisia, T‑234/07, punctele 39 și 40] a cunoscut o evoluție care justifică o reexaminare a oportunității de a aplica regula concordanței atunci când o excepție de nelegalitate a fost ridicată pentru prima dată în cadrul acțiunii.

30

În special, în Hotărârea Koninklijke Grolsch/Comisia, citată anterior, Tribunalul Uniunii Europene, după ce a constatat că nicio dispoziție a dreptului Uniunii nu îi impune destinatarului unei comunicări privind obiecțiunile pentru încălcarea normelor în domeniul concurenței să conteste diferitele elemente de fapt sau de drept ale acesteia în cursul procedurii administrative, fără a mai putea să facă acest lucru ulterior, în etapa procedurii jurisdicționale, a respins argumentul Comisiei Europene care contesta admisibilitatea unui motiv ca urmare a faptului că nu fusese invocat în termeni clari și exacți în cursul etapei administrative (punctele 37 și 39). Astfel, Tribunalul Uniunii Europene a considerat că, în împrejurările descrise, un astfel de argument implica limitarea accesului reclamantei la justiție și în special dreptul acesteia la un proces în fața unei instanțe judecătorești. Or, astfel cum a amintit Tribunalul Uniunii Europene, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil este garantat la articolul 47 din cartă (punctul 40).

31

Deși este adevărat că jurisprudența menționată la punctele 27 și 28 din prezenta hotărâre a fost dezvoltată în domenii diferite de cel al funcției publice, Hotărârea Koninklijke Grolsch/Comisia, citată anterior, privește compatibilitatea cu articolul 47 din cartă a unei limitări a accesului la justiție care nu a fost prevăzută în mod expres de legiuitor. Este vorba, așadar, despre o situație care prezintă analogii cu aplicarea regulii concordanței în cazul unei excepții de nelegalitate, regulă care, deși își are temeiul în articolul 91 alineatul (1) din statut, este o regulă de origine jurisprudențială.

32

Or, Tribunalul apreciază că considerații care privesc finalitatea procedurii precontencioase, natura excepției de nelegalitate și, respectiv, principiul protecției jurisdicționale efective se opun faptului ca o excepție de nelegalitate invocată pentru prima dată în cadrul unei acțiuni să fie declarată inadmisibilă pentru simplul motiv că aceasta nu ar fi fost invocată în reclamația care a precedat respectiva acțiune.

33

În primul rând, în ceea ce privește finalitatea procedurii precontencioase, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura menționată nu are sens atunci când criticile sunt îndreptate împotriva unei decizii pe care AIPN nu o poate reforma (Hotărârea Curții din 16 martie 1978, Ritter von Wüllerstorff und Urbair/Comisia, 7/77, punctul 7, Hotărârea din 14 iulie 1983, Detti/Curtea de Justiție, 144/82, punctul 16, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 23 ianuarie 2002, Gonçalves/Parlamentul, T‑386/00, punctul 34). De asemenea, jurisprudența a exclus necesitatea de a introduce o reclamație împotriva deciziilor adoptate de comisii de evaluare din cadrul unui concurs (Hotărârea Tribunalului din 20 iunie 2012, Cristina/Comisia, F‑66/11, punctul 34) sau a unui raport de evaluare (Hotărârea Curții din 3 iulie 1980, Grassi/Consiliul, 6/79 și 97/79, punctul 15).

34

De asemenea, obligația de a invoca o excepție de nelegalitate în reclamație, cu riscul inadmisibilității, nu poate corespunde finalității procedurii precontencioase, astfel cum este amintită la punctul 24 din prezenta hotărâre.

35

Astfel, ținând seama de principiul prezumției de legalitate a actelor instituțiilor Uniunii Europene, potrivit căruia reglementarea Uniunii Europene rămâne pe deplin eficace atât timp cât nelegalitatea sa nu a fost constatată de o instanță competentă [Hotărârea Curții din 13 februarie 1979, Granaria, 101/78, punctul 4, Hotărârea Curții din 7 iunie 1988, Comisia/Grecia, 63/87, punctul 10, Hotărârea Curții din 5 octombrie 2004, Comisia/Grecia, C‑475/01, punctul 18, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 30 septembrie 1998, Losch/Curtea de Justiție, T‑13/97, punctul 99, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 30 septembrie 1998, Chvatal și alții/Curtea de Justiție, T‑154/96, punctul 112, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 iulie 2001, Kik/OAPI (Kik), T‑120/99, punctul 55, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 septembrie 2008, Neurim Pharmaceuticals (1991)/OAPI – Eurim‑Pharm Arzneimittel (Neurim PHARMACEUTICALS), T‑218/06, punctul 52], AIPN nu poate alege să înlăture aplicarea unui act general în vigoare, care ar încălca, în opinia sa, o normă de drept de rang superior, doar în scopul de a permite soluționarea extrajudiciară a diferendului (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 7 iunie 2011, Mantzouratos/Parlamentul, F‑64/10, punctul 22).

36

O astfel de opțiune trebuie exclusă a fortiori atunci când AIPN în cauză acționează într‑o situație de competență obligatorie, astfel cum este cazul atunci când condițiile de aplicare a articolului 85 din statut sunt îndeplinite și administrația este obligată să recupereze plățile nedatorate încasate de unul dintre agenții acesteia. În cadrul exercitării competențelor obligatorii, AIPN nu este în măsură să retragă sau să modifice decizia contestată de agent, chiar dacă aceasta ar considera fondată o excepție de nelegalitate îndreptată împotriva dispoziției în temeiul căreia a fost adoptată decizia atacată.

37

Pe de altă parte, faptul de a invoca pentru prima dată în cadrul acțiunii o excepție de nelegalitate nu poate aduce atingere principiului securității juridice, întrucât, chiar dacă AIPN a avut cunoștință, încă din stadiul reclamației, despre o excepție de nelegalitate, aceasta nu ar fi putut profita de respectiva împrejurare pentru a soluționa diferendul cu agentul său printr‑o soluționare amiabilă.

38

În al doilea rând, în ceea ce privește natura excepției de nelegalitate, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 277 TFUE este expresia unui principiu general care asigură oricărei părți dreptul de a contesta pe cale incidentă, în vederea obținerii anulării unui act împotriva căruia poate formula o acțiune, validitatea unui act anterior al unei instituții a Uniunii care constituie temeiul juridic al actului atacat, dacă această parte nu dispunea de dreptul de a introduce o acțiune directă împotriva unui astfel de act, ale cărui consecințe le suportă astfel fără să fi fost în măsură să solicite anularea lui (Hotărârea Curții din 6 martie 1979, Simmenthal/Comisia, 92/78, punctul 39, și Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1984, Andersen și alții/Parlamentul, 262/80, punctul 6). Articolul 277 TFUE are astfel drept scop să protejeze justițiabilul împotriva aplicării unui act normativ nelegal, înțelegându‑se că efectele unei hotărâri care constată inaplicabilitatea se limitează doar la părțile din litigiu și că această hotărâre nu pune în discuție actul însuși, devenit inatacabil (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 25 octombrie 2006, Carius/Comisia, T‑173/04, punctul 45 și jurisprudența citată).

39

Or, presupunând că obligația de a invoca o excepție de nelegalitate în reclamație, sub sancțiunea inadmisibilității, poate corespunde finalității procedurii precontencioase, Tribunalul consideră că însăși natura excepției de nelegalitate este aceea de a concilia principiul legalității și cel al securității juridice.

40

În sfârșit, din modul de redactare a articolului 277 TFUE reiese că posibilitatea de a pune în discuție un act cu aplicabilitate generală după expirarea termenului de a exercita acțiunea este oferită unei părți doar cu ocazia unui litigiu în fața unei instanțe a Uniunii. O asemenea excepție, așadar, nu își poate produce pe deplin efectele în cadrul procedurii reclamației administrative.

41

În al treilea și ultimul rând, Tribunalul amintește că principiul protecției jurisdicționale efective reprezintă un principiu general al dreptului Uniunii care este exprimat în prezent la articolul 47 al doilea paragraf din cartă și potrivit căruia „[o]rice persoană are dreptul la un proces echitabil […] în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită […] prin lege […]”. Acest paragraf corespunde articolului 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) (Hotărârea Curții din 28 februarie 2013, Réexamen Arango Jaramillo și alții/BEI, C‑334/12 RX‑II, punctele 40 și 42).

42

Reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la interpretarea articolului 6 alineatul (1) din CEDO, la care trebuie să se facă trimitere conform articolului 52 alineatul (3) din cartă, că dreptul la un proces nu este absolut. Exercitarea acestui drept este supusă unor restrângeri, în special cu privire la condițiile de admisibilitate ale unei căi de atac. Deși persoanele interesate trebuie să se aștepte ca aceste norme care impun condiții de admisibilitate să fie aplicate, punerea lor în aplicare nu trebuie totuși să îi împiedice pe justițiabili să uzeze de o cale de atac disponibilă (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Anastasakis împotriva Greciei din 6 decembrie 2011, cererea nr. 41959/08, nepublicată încă în Recueil des arrêts et décisions, § 24, Hotărârea Réexamen Arango Jaramillo și alții/BEI, citată anterior, punctul 43, și Ordonanța Curții din 16 noiembrie 2010, Internationale Fruchtimport Gesellschaft Weichert/Comisia, C‑73/10 P, punctul 53).

43

În special, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că restrângerile privind dreptul la un proces referitoare la condițiile de admisibilitate a unei acțiuni nu pot restrânge accesul pe care îl are un justițiabil în așa fel sau într‑o asemenea măsură încât să se aducă atingere înseși esenței dreptului său la un proces. Astfel de limitări se conciliază cu articolul 6 alineatul (1) din CEDO numai dacă au în vedere un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Liakopoulou împotriva Greciei din 24 mai 2006, cererea nr. 20627/04, nepublicată în Recueil des arrêts et décisions, § 17, Hotărârea Kemp și alții împotriva Luxemburgului din 24 aprilie 2008, cererea nr. 17140/05, nepublicată în Recueil des arrêts et décisions, § 47, și Hotărârea Viard împotriva Franței din 9 ianuarie 2014, cererea nr. 71658/10, § 29). Astfel, se aduce atingere dreptului de acces la o instanță atunci când reglementarea sa încetează să servească scopurile de securitate juridică și de bună administrare a justiției și constituie un fel de obstacol care împiedică justițiabilul să obțină soluționarea pe fond a litigiului de către instanța competentă (a se vedea Luarea de poziție a avocatului general Mengozzi prezentată în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Réexamen Arango Jaramillo și alții/BEI, citată anterior, punctele 58-60, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea L’Erablière împotriva Belgiei din 24 februarie 2009, nepublicată încă în Recueil des arrêts et décisions, cererea nr. 49230/07, § 35).

44

Or, sancțiunea inadmisibilității unei excepții de nelegalitate invocate pentru prima dată în cererea introductivă constituie o limitare a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă neproporțională cu scopul urmărit de regula concordanței, și anume să permită o soluționare amiabilă a diferendelor dintre funcționarul în cauză și administrație (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Liakopoulou împotriva Greciei, citată anterior, § 20).

45

În această privință, Tribunalul amintește că, potrivit jurisprudenței, se consideră că orice funcționar care dă dovadă de o diligență normală cunoaște statutul (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 19 mai 1999, Connolly/Comisia, T‑34/96 și T‑163/96, punctul 168 și jurisprudența citată) și, în mod special, normele care reglementează remunerația sa (a se vedea Hotărârea Tribunalului din21 noiembrie 2013, Roulet/Comisia, F‑72/12 și F‑10/13, punctul 48 și jurisprudența citată). În schimb, o excepție de nelegalitate poate determina Tribunalul să aprecieze legalitatea normelor, a căror cunoaștere de către funcționari este prezumată în lumina principiilor generale sau a normelor de drept de rang superior care pot depăși cadrul normelor statutare. Ca urmare a caracterului intrinsec al unei excepții de nelegalitate, precum și a raționamentului care determină persoana interesată să identifice și să invoce o astfel de nelegalitate, nu i se poate pretinde funcționarului sau agentului care introduce reclamația și care nu dispune neapărat de competențele juridice adecvate să ridice o astfel de excepție în etapa precontencioasă, sub sancțiunea inadmisibilității ulterioare. Prin urmare, o astfel de declarație de inadmisibilitate constituie o sancțiune disproporționată și nejustificată pentru agentul în cauză.

46

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, excepția de nelegalitate invocată trebuie declarată admisibilă.

47

Reclamantul susține, în esență, că lipsa unui termen de prescripție a acțiunii administrației în cadrul articolului 85 al doilea paragraf a doua teză din statut ar permite AIPN să amâne la nesfârșit exercitarea competențelor sale în materia restituirii plății nedatorate. Pentru acest motiv, dispoziția menționată ar fi contrară principiului securității juridice, iar aplicarea acesteia ar trebui înlăturată în speță în favoarea prescripției de cinci ani.

48

Tribunalul amintește, în primul rând, că prescripția, prin faptul că împiedică să fie repuse în discuție pe termen nelimitat situații consolidate prin scurgerea timpului, urmărește să sporească securitatea juridică, dar poate permite de asemenea consolidarea situațiilor care erau, cel puțin inițial, contrare legii. Măsura în care se recurge la acestea rezultă, în consecință, dintr‑o ponderare a cerințelor de securitate juridică și a celor privind legalitatea, în funcție de circumstanțele istorice și sociale care predomină la un moment dat într‑o societate. Din aceste motive, competența în acest sens revine doar legiuitorului. Legiuitorul Uniunii nu se poate expune, așadar, cenzurii instanței Uniunii ca urmare a alegerilor pe care le efectuează cu privire la introducerea normelor de prescripție și stabilirea termenelor corespunzătoare (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 octombrie 2005, Sumitomo Chemical și Sumika Fine Chemicals/Comisia, T‑22/02 și T‑23/02, punctele 82 și 83).

49

Faptul de a fi instituit inopozabilitatea față de administrație a termenului de cinci ani pentru exercitarea acțiunii restituirii plății nedatorate atunci când administrația este în măsură să stabilească că persoana în cauză a indus‑o în eroare în mod deliberat nu este susceptibilă, așadar, să constituie în sine o nelegalitate în raport cu respectarea principiului securității juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea Sumitomo Chemical și Sumika Fine Chemicals/Comisia, citată anterior, punctul 83).

50

În plus, argumentul reclamantului potrivit căruia, în lipsa unui termen de prescripție, administrația și‑ar putea amâna la nesfârșit acțiunea este lipsit de orice temei în drept. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unui termen de prescripție stabilit de legiuitorul Uniunii, cerința fundamentală de securitate juridică se opune faptului ca administrația să poată întârzia la nesfârșit exercitarea competențelor sale (a se vedea, în ceea ce privește restituirea ajutoarelor de stat, Hotărârea Curții din 22 aprilie 2008, Comisia/Salzgitter, C‑408/04 P, punctul 100). Într‑o situație similară, administrația în cauză este obligată să acționeze în termen rezonabil după ce a fost informată cu privire la fapte (a se vedea, în ceea ce privește restituirea alocației pentru locuință nedatorate, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 noiembrie 2002, Ronsse/Comisia, T‑205/01, punctul 52; a se vedea de asemenea, în ceea ce privește inițierea unei proceduri disciplinare, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 10 iunie 2004, François/Comisia, T‑307/01, punctele 48 și 49, și Hotărârea Tribunalului din 8 martie 2012, Kerstens/Comisia, F‑12/10, punctele 124 și 125).

51

Rezultă că primul aspect al excepției de nelegalitate trebuie respins ca nefondat, fără să fie necesar ca Tribunalul să analizeze aspectul dacă, în speță, administrația a acționat într‑un termen rezonabil, întrucât reclamantul nu a formulat critici împotriva administrației în această privință.

52

Reclamantul consideră că inopozabilitatea termenului de prescripție de cinci ani prevăzută la articolul 85 al doilea paragraf a doua teză din statut încalcă principiul proporționalității.

53

În special, reclamantul susține că jurisprudența în domeniul dreptului concurenței a admis termene de prescripție între trei și cinci ani. În schimb, Curtea de Justiție ar fi decis că principiul proporționalității se opune aplicării unui termen de prescripție de treizeci de ani în cadrul contenciosului referitor la rambursarea restituirilor la export primite nejustificat în cadrul protecției intereselor financiare ale Uniunii.

54

În plus, reclamantul arată că articolul 73a din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198), rezultat din modificarea regulamentului menționat prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1995/2006 al Consiliului din 13 decembrie 2006 (JO L 390, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 7, p. 137), prevede un termen de prescripție de cinci ani pentru „creanțele [Uniunii] asupra terților și creanțele terților asupra [Uniunii]”.

55

Or, în speță, restituirea plății nedatorate se efectuează pentru o perioadă de peste doisprezece ani, care ar fi expus reclamantul unei lungi perioade de incertitudine juridică și riscului de a nu mai fi în măsură să facă dovada caracterului legal al conduitei sale.

56

Tribunalul consideră, mai întâi, că este necesar să înlăture argumentul reclamantului potrivit căruia, în conformitate cu jurisprudența Curții, un termen de prescripție de treizeci de ani ar fi în sine incompatibil cu principiul proporționalității și că, în consecință, lipsa oricărui termen de prescripție nu ar putea fi decât nelegală.

57

Astfel, Hotărârea Curții din 5 mai 2011, Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading (C‑201/10 și C‑202/10), invocată de reclamant în susținerea tezei sale, privea interpretarea Regulamentului (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166), care vizează controalele, măsurile și sancțiunile administrative aplicabile neregularităților săvârșite de agenți economici (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 22 noiembrie 2006, Italia/Comisia, T‑282/04, punctul 83), și, în consecință, este irelevantă pentru relațiile dintre instituțiile Uniunii și agenții acestora.

58

În orice caz, Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, citată anterior, nu este de natură să confirme teza reclamantului. Astfel, la punctele 41 și 43 din această hotărâre, Curtea a statuat că „nu este exclus ca o normă care prevede un termen de prescripție de 30 de ani rezultat dintr‑o dispoziție de drept civil să poată părea necesară și proporțională, […] din punctul de vedere al obiectivului urmărit de norma respectivă și definit de legiuitorul național”, dar că, în speță, acest termen depășea ceea ce era necesar „din punctul de vedere al obiectivului de protecție a intereselor financiare ale Uniunii, pentru care legiuitorul Uniunii a considerat că o durată de prescripție de 4 ani, sau chiar de 3 ani, era deja o durată suficientă ca atare”.

59

Inopozabilitatea față de administrație a termenului de prescripție de cinci ani pentru restituirea plăților nedatorate, prevăzută la articolul 85 al doilea paragraf a doua teză din statut, nu este, așadar, contrară în sine principiului proporționalității. Cu toate acestea, este necesar să se examineze dacă, în lumina obiectivului urmărit de articolul 85 din statut, legiuitorul a încălcat în speță principiul proporționalității.

60

Tribunalul amintește de la bun început că, potrivit jurisprudenței, în temeiul principiului proporționalității, legalitatea unei reglementări a Uniunii este subordonată condiției ca mijloacele pe care aceasta le aplică să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit în mod legitim de reglementarea în cauză și să nu depășească ceea ce este necesar pentru a‑l atinge, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă, în principiu, la cea mai puțin constrângătoare (Hotărârea Tribunalului din 28 martie 2012, Rapone/Comisia, F‑36/10, punctul 50).

61

Obiectivul urmărit de articolul 85 din statut este, în mod evident, cel al protejării intereselor financiare ale Uniunii în contextul specific al relațiilor dintre instituțiile Uniunii și agenții lor, cu alte cuvinte, persoane care sunt legate de aceste instituții prin obligația de loialitate specifică prevăzută la articolul 11 din statut, care prevede în special că funcționarul se comportă „ținând seama numai de interesele Uniunii” și îndeplinește atribuțiile care îi sunt încredințate „cu respectarea datoriei sale de loialitate față de Uniune”.

62

Or, se impune constatarea că articolul 85 al doilea paragraf a doua teză din statut obligă administrația să recupereze integral plățile nedatorate în situația specială în care aceasta este în măsură să stabilească că agentul în cauză a indus‑o în eroare în mod deliberat, cu încălcarea obligației specifice de loialitate menționate mai sus.

63

Într‑un astfel de context, Tribunalul consideră că inopozabilitatea termenului de prescripție de cinci ani nu depășește ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul urmărit.

64

Pe de altă parte, inopozabilitatea față de administrație a termenului de prescripție de cinci ani pentru a acționa în restituirea plății nedatorate în cazul prevăzut la articolul 85 al doilea paragraf a doua teză din statut este compatibilă cu articolul 73a din regulamentul financiar care stabilește un termen de prescripție de cinci ani „[f]ără a aduce atingere dispozițiilor reglementărilor specifice”. Astfel, articolul 85 al doilea paragraf a doua teză din statut este tocmai o „reglementare specifică” ce privește cazul special în care un agent ar fi indus în eroare în mod deliberat administrația.

65

Prin urmare, este necesar să respingă al doilea aspect al excepției de nelegalitate ca nefondat și, în consecință, excepția de nelegalitate în ansamblu.

66

Reclamantul observă că aplicarea articolului 85 al doilea paragraf a doua teză din statut este condiționată de proba, din partea administrației, a intenției agentului în cauză de a‑l induce în eroare și consideră că, în speță, AIPN ar fi aplicat dispoziția menționată fără a fi furnizat această probă. În special, potrivit reclamantului, decizia în litigiu se întemeiază pe „simple constatări”, care, în lumina interpretării „foarte restrictive” care ar trebui dată articolului 85 al doilea paragraf a doua teză din statut, nu ar fi suficiente pentru a demonstra intenția sa de a induce în eroare administrația.

67

Tribunalul amintește de la bun început că, potrivit articolului 85 al doilea paragraf din statut, cererea de restituire a unei plăți nedatorate trebuie întocmită în termen de cinci ani de la efectuarea plății sumei respective. Totuși, acest termen de cinci ani nu este opozabil AIPN atunci când aceasta este în măsură să stabilească faptul că persoana în cauză a indus în eroare în mod deliberat administrația în scopul de a obține plata sumei în cauză.

68

Reiese, așadar, în mod clar din modul de redactare a articolului 85 al doilea paragraf a doua teză din statut că revine administrației sarcina de a dovedi intenția agentului în cauză de a o induce în eroare, ceea ce, de altfel, părțile nu contestă.

69

În speță, reclamantul solicită anularea deciziei în litigiu numai în ceea ce privește restituirea plății nedatorate pentru perioada anterioară celor cinci ani menționați mai sus. În primul rând, trebuie constatat, așadar, că reclamantul nu contestă faptul că fie avea cunoștință de nelegalitatea plății alocației familiale, fie aceasta era atât de evidentă încât nu era posibil să nu fi cunoscut acest lucru.

70

În al doilea rând, trebuie să se arate că, în decizia în litigiu, AIPN a observat că reclamantul a omis să declare administrației alocațiile plătite de CAF, în pofida faptului că, date fiind diferitele sale atribuții în cadrul Parlamentului, acesta a fost plasat într‑o poziție deosebit de privilegiată pentru a ști că trebuia să procedeze astfel. AIPN a menționat, de asemenea, că reclamantul nu a răspuns nici la cererea de actualizare a datelor sale din fișa anuală de informații din 2009 și 2010.

71

În al treilea rând, în decizia de respingere a reclamației, AIPN se referă la faptul că reclamantul a „efectuat în mai multe rânduri declarații false prin completarea atât a fișelor anuale de informații pentru anii 1996-2005, cât și a fișelor de informații […] transmise la nașterea copiilor [săi]” și, în ceea ce privește fișele anuale de informații, că în perioada 1996-1998, acesta a declarat întotdeauna că nici el, nici soția sa nu au primit „în afara Comunităților” alocații familiale pentru copiii lor. În același mod, pentru perioada 1999-2005, reclamantul a confirmat prin semnătură că nu a primit alocații din altă sursă, întrucât acesta nu a bifat rubrica în care se menționează aceste alocații. În plus, contrar instrucțiunilor care figurează în fișele anuale de informații, nu a anexat niciodată la declarațiile sale certificate din partea CAF. Pe de altă parte, AIPN menționează că, „la nașterea celui de al doilea, a celui de al treilea și a celui de al patrulea copil [al său], [reclamantul a] efectuat declarații false, declarând de fiecare dată pe fișa de informații care trebuia completată pentru a obține alocații pentru copiii aflați în întreținere că nu a primit din altă sursă o alocație de această natură”. În sfârșit, AIPN a observat, pe de o parte, că reclamantul nu a contestat recuperarea plăților nedatorate pentru ultimii cinci ani și, pe de altă parte, că, dat fiind gradul său ridicat, calificarea sa de jurist și faptul că a lucrat în domeniul funcției publice, reclamantul era deosebit de bine plasat pentru a cunoaște obligația care decurge din articolul 67 alineatul (2) din statut, de a declara alocațiile de aceeași natură ca și alocația pentru creșterea copilului aflat în întreținere.

72

Trebuie constatat, așadar, că AIPN nu și‑a întemeiat decizia în litigiu pe „simple constatări”, după cum pretinde reclamantul, ci pe împrejurarea că acesta din urmă a făcut declarații false față de administrație în mai multe rânduri și că aceste declarații false provin din partea unui funcționar cu un grad ridicat, care are experiență ca jurist în domeniul funcției publice și care nu contestă faptul că fie avea cunoștință de nelegalitatea plății, fie ar fi trebuit să aibă cunoștință de aceasta.

73

Or, Tribunalul consideră că elementele menționate mai sus sunt de natură să dovedească corespunzător cerințelor legale intenția reclamantului de a induce în eroare administrația și că, prin urmare, condițiile prevăzute pentru aplicarea articolului 85 al doilea paragraf a doua teză din statut sunt îndeplinite.

74

Această concluzie nu poate fi afectată de afirmația reclamantului potrivit căreia, după nașterea celui de al doilea copil, acesta ar fi contactat prin telefon administrația Parlamentului, care i‑ar fi indicat că nu era necesar să declare alocațiile plătite de CAF. Astfel, nu numai că reclamantul nu a furnizat Tribunalului niciun element de natură să dovedească o astfel de afirmație, dar, în plus, nu deduce de aici vreo concluzie sau vreun argument.

75

În consecință, trebuie respins prezentul motiv ca fiind în mod vădit nefondat.

76

Din ansamblul celor expuse mai sus rezultă că acțiunea trebuie respinsă ca nefondată.

77

Potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul VIII din titlul II din respectivul regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să fie obligată numai la plata parțială a cheltuielilor de judecată sau chiar să nu fie obligată la plata acestora.

78

Din motivele enunțate în prezenta hotărâre reiese că reclamantul a căzut în pretenții în cadrul acțiunii sale. În plus, Parlamentul a solicitat în mod expres în concluziile sale ca reclamantul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât împrejurările speței nu justifică aplicarea dispozițiilor articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, reclamantul trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată și este obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de Parlament.

79

Potrivit articolului 89 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, intervenientul suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera a treia)

declară și hotărăște: