1. 

Prezenta trimitere preliminară invită Curtea să interpreteze Decizia-cadru 2002/584 ( 2 ). În linii foarte generale, trimiterea pune în discuție trei aspecte. În primul rând, aceasta privește modul în care trebuie interpretată decizia menționată după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și, în special, dacă această interpretare ar trebui să fie diferită ca urmare a modificărilor Tratatului privind Uniunea Europeană introduse prin articolul 6 TUE. În al doilea rând, aceasta se referă la corelația dintre, pe de o parte, articolul 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „convenția”) și articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și, pe de altă parte, prevederile deciziei-cadru care implică privarea de libertate a persoanei căutate în cadrul procedurilor privind executarea mandatului european de arestare. În al treilea rând, se pune întrebarea dacă decizia-cadru, interpretată în mod adecvat, permite unui stat membru să refuze executarea unui astfel de mandat în cazul unor încălcări ale legislației privind drepturile omului, inclusiv ale articolelor menționate mai sus.

2.

Articolul 6 TUE prevede:

„(1)   Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

[...]

(3)   Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.” ( 3 )

3.

Articolul 6 din Cartă prevede:

„Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.”

4.

Articolul 47 din Cartă prevede în plus că:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. [...]”

5.

Articolul 48 prevede:

„(1)   Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.

(2)   Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.”

6.

Potrivit articolului 52:

„(1)   Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

[...]

(3)   În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.

[...]”

7.

Decizia-cadru înlocuiește procedura anterioară de extrădare multilaterală, întemeiată pe Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, cu un sistem întemeiat pe mandatul european de arestare. Conform noului sistem, atunci când o persoană („persoana căutată”), care este căutată de autoritățile unui stat membru („statul membru emitent”) ca urmare a faptului că a comis sau este bănuită că a comis o infracțiune, este prezentă fizic pe teritoriul unui alt stat membru („statul membru de executare”), autoritatea judiciară competentă din primul stat poate emite un mandat european de arestare în vederea arestării și a predării acesteia de către cel de al doilea stat.

8.

Capitolul 1 din decizia-cadru este intitulat „Principii generale” și cuprinde articolele 1-8. Articolul 1 prevede:

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii-cadru.

(3)   Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

9.

Articolele 3 și 4 menționează un număr de motive de neexecutare obligatorie și, respectiv, facultativă a mandatului european de arestare.

10.

Articolul 8 precizează conținutul și forma mandatului european de arestare. Mai precis, articolul 8 alineatul (1) litera (c) impune „indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2”.

11.

Capitolul 2 din decizia-cadru cuprinde articolele 9-25. Acesta este intitulat „Procedura de predare” și, pe lângă prevederea unor condiții generale, conține dispoziții care urmăresc să protejeze drepturile persoanei căutate. În special:

12.

Articolul 5 din convenție, în măsura în care este relevant în cauză, prevede:

„1.   Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

[...]

3.   Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute în paragraful 1 litera c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

4.   Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.”

13.

Potrivit articolului 6 din convenție:

„1.   Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege [...]

2.   Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

3.   Orice acuzat are, în special, dreptul:

14.

Articolul 52 alineatul (3) din cartă precizează în mod clar că există o suprapunere voită între prevederile cartei și cele ale convenției. În măsura în care este relevant pentru prezentele concluzii, articolul 6 din cartă corespunde articolului 5 din convenție. Al doilea paragraf al articolului 47 din cartă corespunde articolului 6 paragraful 1 din convenție, iar articolul 48 din cartă corespunde articolului 6 paragrafele 1 și 2 din convenție ( 4 ).

15.

Dispozițiile care transpun decizia-cadru în dreptul național sunt cuprinse în articolele 97 și 98 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările ulterioare. Aceste articole fac parte din titlul III din lege.

16.

Articolul 97 poartă denumirea marginală „Condiții speciale”. Acesta prevede anumite condiții privind furnizarea unor garanții de către statul membru care emite un mandat.

17.

Articolul 98 alineatul (1) conține dispoziții privind neexecutarea obligatorie a unui mandat european de arestare. Acestea sunt în esență similare cu cele prevăzute la articolul 3 din decizia-cadru.

18.

Motivele de neexecutare facultativă a mandatelor europene de arestare sunt prevăzute la articolul 98 alineatul (2). Acestea sunt în mare parte identice cu cele prevăzute la articolul 4 din decizia-cadru.

19.

Germania a transpus decizia-cadru în dreptul național prin Legea din 21 iulie 2004 privind mandatul european de arestare. După adoptarea acesteia, Curtea Constituțională germană a hotărât, în 2005, că această lege era neconstituțională și, prin urmare, nu putea produce efecte juridice ( 5 ). Printr-o lege ulterioară din 20 iulie 2006, acest stat membru a adoptat o nouă măsură, care a urmărit să remedieze deficiențele evidențiate de Curtea Constituțională și să transpună în totalitate decizia-cadru în dreptul național. Această măsură a rămas în vigoare.

20.

La diferite date din 2007 și din 2008, patru mandate europene de arestare au fost emise de parchete din Germania pe numele domnului Radu. Fiecare dintre aceste mandate privea infracțiunea de tâlhărie. Fapta constituie infracțiune și în dreptul român, fiind prevăzută la articolul 211 din Codul penal român. Domnul Radu nu a consimțit la predarea sa.

21.

Prin hotărârea din 5 iunie 2009, Curtea de Apel Constanța a dispus executarea a trei dintre mandatele în cauză. În ceea ce îl privește pe al patrulea, aceasta a refuzat executarea pentru motivul că domnul Radu era deja supus procedurii penale în România pentru aceeași faptă care stătea la baza mandatului ( 6 ).

22.

Domnul Radu a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Înalta Curte de Casație și Justiție a României. Prin hotărârea din 18 iunie 2009, această instanță a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel. De asemenea, aceasta a dispus punerea în libertate a domnului Radu și i-a impus anumite restricții privind dreptul la libera circulație, inclusiv obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu fără încuviințarea prealabilă a instanței.

23.

La 22 februarie 2011, cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Curții de Apel. În fața acestei instanțe, domnul Radu a invocat trei argumente principale în sprijinul susținerilor sale potrivit cărora mandatele în cauză nu ar trebui executate. În primul rând, acesta susține că, la data adoptării deciziei-cadru, nici convenția și nici carta nu erau încorporate expres ca dispoziții juridice în tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Situația se prezintă diferit în versiunea consolidată a Tratatului UE, intrată în vigoare la 1 decembrie 2009, odată cu Tratatul de la Lisabona. Prin urmare, decizia-cadru trebuie interpretată și aplicată în conformitate cu carta și cu convenția. În al doilea rând, acesta invocă faptul că procedurile prin intermediul cărora statele membre pun în aplicare această decizie nu sunt coerente și atrage atenția asupra condiției reciprocității în executarea mandatelor de arestare între statul membru emitent și statul membru de executare. În al treilea rând, acesta susține că este în sarcina statului de executare să stabilească dacă statul emitent a respectat drepturile și garanțiile prevăzute de cartă și de convenție. Nerespectarea de către statul emitent a acestor drepturi și garanții ar reprezenta un motiv de neexecutare a mandatelor europene de arestare în cauză.

24.

În aceste condiții, Curtea de Apel Constanța a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

25.

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, guvernele ceh, german, lituanian, austriac, polonez, român și guvernul Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Cu ocazia ședinței, la 10 iulie 2012, avocatul domnului Radu, guvernele german și român și Comisia Europeană și-au prezentat observațiile orale și au răspuns la întrebările adresate de Curte.

26.

S-au invocat mai multe excepții privind admisibilitatea deciziei de trimitere. Toate observațiile depuse concordă în sensul că a șasea întrebare, prin care se solicită Curții să interpreteze dispozițiile dreptului național și asupra căreia vom reveni mai jos ( 7 ), este inadmisibilă. Guvernul german ridică o excepție parțială cu privire la admisibilitate, în timp ce guvernele austriac și român și Comisia susțin că decizia este inadmisibilă în totalitatea sa. Guvernele ceh, lituanian, polonez și guvernul Regatului Unit nu abordează problema admisibilității.

27.

În motivarea excepțiilor invocate se arată în esență că decizia de trimitere nu este suficient de detaliată și este prea ipotetică pentru a permite Curții să ofere un răspuns util instanței naționale.

28.

Este incontestabil că decizia de trimitere descrie laconic situația de fapt din acțiunea principală și în special motivele care au stat la baza întrebărilor adresate de instanța națională.

29.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței Curții, „în cadrul repartizării funcțiilor jurisdicționale între instanțele naționale și Curte, în temeiul [articolului 267 TFUE], instanța națională, singura care cunoaște în mod direct situația de fapt din speță, precum și argumentele invocate de părți și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, se află în poziția cea mai potrivită pentru a aprecia, în deplină cunoștință de cauză, pertinența problemelor de drept pe care le ridică litigiul cu care este sesizată, precum și necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe hotărârea în cauză” ( 8 ). Astfel, Curtea a hotărât că, atunci când întrebările adresate se referă la interpretarea unei norme de drept al Uniunii, „este, în principiu, ținută să statueze” ( 9 ).

30.

În opinia noastră, aceasta este situația în prezenta cauză. Instanța națională arată în mod clar în decizia sa de trimitere că privește răspunsurile la întrebările adresate ca fiind esențiale pentru soluționarea litigiului cu care a fost sesizată. Dacă decizia de trimitere ar fi fost formulată în așa fel încât ar fi fost vădit imposibil pentru guvernele statelor membre și pentru instituții să prezinte observații, acest aspect nu ar fi fost determinant prin el însuși ( 10 ). În prezenta cauză, situația este însă diferită. Nu mai puțin de șapte guverne, împreună cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și cu Comisia, au prezentat observații. Cu foarte puține excepții, fiecare dintre acestea a fost în măsură să formuleze observații utile cu privire la întrebările adresate de instanța națională.

31.

Nu s-ar câștiga nimic prin declararea ca inadmisibilă a deciziei de trimitere din prezenta cauză. În consecință, cu excepția observațiilor privind a șasea întrebare, considerăm că excepțiile de inadmisibilitate ar trebui să fie respinse.

32.

România a făcut o declarație în temeiul fostului articol 35 alineatul (2) UE, prin care a acceptat competența Curții de a se pronunța cu titlu preliminar potrivit modalităților prevăzute de fostul articol 35 alineatul (3) litera (b) UE ( 11 ). În conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din Protocolul nr. 36 privind dispozițiile tranzitorii, anexat la Tratatul FUE, atribuțiile Curții în temeiul fostului titlu VI din Tratatul UE rămân neschimbate în ceea ce privește actele Uniunii care au fost adoptate înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, inclusiv atunci când au fost acceptate potrivit fostului articol 35 alineatul (2) UE ( 12 ). Curtea este, în consecință, competentă să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere.

33.

Înainte de a aborda fondul întrebărilor, este util să analizăm contextul în care se înscrie decizia-cadru și obiectivele pe care aceasta le urmărește.

34.

Decizia-cadru trebuie înțeleasă în contextul obiectivului Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție. În acest scop, decizia-cadru introduce un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive. Acest sistem s-a concretizat sub forma mandatului european de arestare. Mandatul pune în aplicare principiul recunoașterii reciproce, care a fost considerat în Concluziile Consiliului European de la Tampere drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare ( 13 ). Pentru a putea fi eficient, un astfel de principiu presupune un grad ridicat de încredere între statele membre ( 14 ).

35.

Un obiectiv major al noilor proceduri introduse prin decizia-cadru îl constituie eliminarea întârzierilor inerente sistemului anterior de extrădare ( 15 ). Se pare că, în practică, acest obiectiv a fost atins. În raportul său din 2011 privind punerea în aplicare a deciziei-cadru ( 16 ), Comisia arată că termenul mediu în cazul extrădării era de un an. După introducerea mandatului european de arestare, termenul mediu de predare a persoanelor care au consimțit la predare a fost redus la 14-17 zile. Termenul mediu de predare a persoanelor care nu au consimțit a fost de 48 de zile.

36.

Deși obligațiile ce revin statelor membre în temeiul deciziei-cadru privesc în esență aspecte de natură procedurală, aceasta nu înseamnă că legiuitorul nu a luat în considerare drepturile fundamentale și drepturile omului cu ocazia adoptării deciziei-cadru. Dimpotrivă, le-a luat în considerare în mai multe moduri.

37.

În primul rând, legiuitorul a introdus în cuprinsul deciziei referiri exprese la aceste drepturi. Aceasta rezultă cu claritate, de exemplu, din considerentele (10), (12) și (13) ale deciziei-cadru. Mai mult, articolul 1 alineatul (3) prevede în mod expres că decizia nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 TUE. Vom reveni mai jos asupra acestui aspect ( 17 ).

38.

În al doilea rând, gradul ridicat de încredere între statele membre la care se referă considerentul (10) se întemeiază pe respectarea de către fiecare stat membru atât a drepturilor consacrate de convenție, cât și a drepturilor fundamentale care fac parte din tradițiile constituționale comune statelor membre. Începând cu intrarea în vigoare, la 1 decembrie 2009, a Tratatului de la Lisabona, trebuie adăugată – în măsura în care nu a avut deja un rol de jucat – și carta.

39.

În al treilea rând, decizia-cadru conține un număr de prevederi care urmăresc protejarea drepturilor fundamentale ale persoanei căutate. Întrucât le-am rezumat la punctul 11 de mai sus, nu le vom repeta aici, însă vom menționa că dreptul persoanei căutate de a fi audiată este prevăzut expres în cazul în care aceasta nu consimte la predarea sa (articolul 14), precum și în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis pentru desfășurarea urmăririi penale (articolul 18).

40.

În ceea ce privește obiectivele deciziei-cadru, ar fi greșit să se considere că sistemul introdus de aceasta nu urmărește decât să faciliteze activitatea autorităților administrative ale statelor membre. Prin introducerea unei forme de procedură concepute pentru a fi mai eficientă și mai eficace decât procedura anterioară, legiuitorul a dorit de asemenea să îmbunătățească protecția victimelor infracțiunilor prin aducerea mai rapidă și mai eficientă a făptuitorilor în fața justiției.

41.

Deși rezultatele la care au ajuns statele membre pentru a se conforma obligațiilor lor în materia drepturilor omului sunt lăudabile, acestea nu sunt perfecte. Nu se poate pleca de la premisa că, pentru simplul motiv că predarea persoanei căutate este solicitată de către un alt stat membru, drepturile omului ale acesteia vor fi garantate în mod automat la sosirea ei acolo ( 18 ). Cu toate acestea, poate exista o prezumție de conformitate care să nu poată fi răsturnată decât printr-o dovadă contrară neîndoielnică. O asemenea dovadă trebuie să fie specifică; afirmațiile de natură generală, oricât de bine întemeiate, nu vor fi suficiente.

42.

Prin intermediul primei întrebări, instanța națională dorește să afle dacă prevederile cartei și ale convenției fac parte din dreptul primar al Uniunii.

43.

Vom începe cu situația existentă după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

44.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) TUE, carta are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor și, în consecință, face parte în prezent din dreptul primar al Uniunii.

45.

Prevederile convenției au fost de asemenea consacrate prin Tratatul de la Lisabona. Articolul 6 alineatul (3) TUE prevede că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin convenție și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

46.

Rezultă că nu doar Uniunea și instituțiile sale, ci și statele membre, atunci când interpretează și aplică dreptul Uniunii, trebuie să respecte carta și convenția ( 19 ).

47.

Aceste precizări sunt suficiente, prin ele înseși, pentru a răspunde textual la prima întrebare adresată de instanța națională. Cu toate acestea, rezultă cu claritate din decizia de trimitere că litigiul cu care este sesizată această instanță este oarecum mai larg, în măsura în care domnul Radu pare să susțină că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a schimbat în mod fundamental modul în care drepturile și principiile fundamentale trebuie să fie aplicate în Uniune ( 20 ). Pentru a da un răspuns util instanței naționale, este, prin urmare, necesar să examinăm situația existentă înainte de 1 decembrie 2009.

48.

Deși carta a fost proclamată în mod solemn la Nisa la 7 decembrie 2000, decizia privind statutul juridic precis care ar trebui acordat acesteia a fost amânată. Prin urmare, aceasta nu a fost introdusă în niciunul dintre tratate, iar prevederilor acesteia nu li s-a conferit forță juridică obligatorie în niciun alt mod. Cu toate acestea, carta a fost repede privită ca un catalog oficial de drepturi fundamentale, care confirma principiile generale inerente statului de drept comune tradițiilor constituționale ale statelor membre. Curtea s-a inspirat în mod frecvent în hotărârile sale din prevederile cartei ( 21 ). În consecință, carta a dobândit un statut de „soft law”; cu alte cuvinte, deși prevederile acesteia nu erau direct aplicabile în calitate de norme de drept al Uniunii, acestea puteau totuși produce efecte juridice – în multe cazuri, efecte importante – în cadrul Uniunii.

49.

Rolul convenției în dreptul Uniunii este mult mai adânc înrădăcinat. Încă din 1969, Curtea a decis, în Hotărârea Stauder ( 22 ), că „drepturile fundamentale ale omului [sunt] cuprinse în principiile generale ale dreptului comunitar a căror respectare este asigurată de către Curte”. Această jurisprudență, la început embrionară, a fost aplicată și dezvoltată până în prezent prin hotărâri de principiu, precum Hotărârile Internationale Handelsgesellschaft ( 23 ) și Nold ( 24 ). În Hotărârea Kadi și Al Barakaat, Curtea a afirmat categoric că „nu pot fi admise în Comunitate măsuri incompatibile cu respectarea drepturilor omului” ( 25 ). Referindu-se în mod special la convenție, Curtea a descris, în Hotărârea Der Grüne Punkt, dreptul la un proces echitabil, prevăzut la articolul 6 paragraful 1 din convenție, ca fiind un „principiu general al dreptului comunitar” ( 26 ).

50.

În acest context, se poate spune că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a modificat în mod substanțial dreptul Uniunii?

51.

Considerăm că răspunsul este negativ. Suntem de părere că articolul 6 alineatele (1) și (3) TUE nu reprezintă altceva decât o „codificare” a situației existente anterior, astfel cum s-a exprimat Regatul Unit în observațiile sale. Cu alte cuvinte, aceste prevederi sunt expresia voinței politice de a crește vizibilitatea normelor juridice pe care urmăresc să le consacre și să le protejeze. Ele nu reprezintă în niciun caz o schimbare radicală. Pentru acest motiv, nu vedem niciun argument valabil pentru ca dispozițiile deciziei-cadru să trebuiască să fie interpretate în alt mod după intrarea în vigoare a acestor prevederi ( 27 ).

52.

În lumina celor de mai sus, propunem ca la prima întrebare să se răspundă în sensul că prevederile cartei, inclusiv articolele 6, 48 și 52 din aceasta, fac parte din dreptul primar al Uniunii. Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de convenție, inclusiv drepturile prevăzute la articolul 5 paragrafele 1, 3 și 4 și la articolul 6 alineatele (2) și (3) din convenție, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

53.

Prin intermediul acestor întrebări, care este mai bine să fie abordate împreună, instanța națională dorește să afle, în esență, dacă privarea de libertate și predarea forțată a persoanei căutate, pe care le implică procedura mandatului european de arestare, constituie o ingerință în exercițiul dreptului acestei persoane la libertate și dacă, pentru a fi permisă de articolul 5 paragraful 1 din convenție și de articolul 6 din cartă, această ingerință trebuie să îndeplinească condițiile necesității și proporționalității ( 28 ).

54.

Orice persoană are dreptul la libertate. Este ceea ce rezultă din articolul 5 din convenție și din articolul 6 din cartă. Întrebarea este dacă privarea de libertate poate fi justificată. În speță, mandatul european de arestare trebuie plasat în contextul său. Scopul acestuia este de a garanta că persoanele cu privire la care s-a emis un mandat vor fi prezente personal în statul membru emitent pentru a fi judecate sau pentru a-și executa pedepsele privative de libertate, după caz. Un asemenea scop este, în opinia noastră, vădit necesar în interesul societății.

55.

În această privință, articolul 5 din convenție prevede expres un număr de împrejurări în care o persoană poate fi privată de libertate în mod legal. Printre acestea se numără [la litera a)] deținerea sa pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent și [la litera c)] arestarea sau reținerea acesteia atunci când, printre altele, există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune. Litera f) are o relevanță specială în cadrul prezentei analize, în măsura în care restrânge dreptul la libertate în caz de arestare sau de detenție legală a unei persoane în vederea, printre altele, a extrădării (procedura interstatală pe care o înlocuiește mandatul european de arestare).

56.

Problema esențială constă în a determina dacă deținerea în temeiul unui mandat este proporțională. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea Drepturilor Omului”) a hotărât, cu privire la articolul 5 paragraful 1 litera f) din convenție, că „această prevedere nu impune ca detenția unei persoane împotriva căreia s-a declanșat o procedură de extrădare să fie considerată în mod rezonabil necesară, de exemplu, pentru a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În această privință, articolul 5 paragraful 1 litera f) prevede un grad de protecție diferit de articolul 5 paragraful 1 litera c): ceea ce impune litera f) este doar «[să se afle] în curs o procedură de expulzare ori de extrădare». În consecință, este lipsit de importanță, din punctul de vedere al articolului 5 paragraful 1 litera f), dacă decizia de extrădare inițială poate fi justificată în temeiul dreptului național sau al convenției [...]” ( 29 ).

57.

Ar fi însă greșit să se interpreteze această parte a jurisprudenței referitoare la convenție ca însemnând că orice detenție în temeiul articolului 5 paragraful 1 litera f) va fi întotdeauna legală cu condiția să fie efectuată în vederea expulzării sau a extrădării. Curtea Drepturilor Omului a statuat de asemenea că „o privare de libertate în temeiul celei de a doua teze a articolului 5 paragraful 1 litera f) va fi justificată [...] doar atât timp cât procedura de expulzare sau de extrădare[ ( 30 ) ] se află în curs. Dacă această procedură nu este condusă cu diligența necesară, detenția va înceta să fie justificată în temeiul articolului 5 paragraful 1 litera f) [...]. Privarea de libertate trebuie de asemenea să fie «legală». Atunci când se pune în discuție «legalitatea» detenției, inclusiv respectarea «căilor legale», convenția face trimitere în esență la legislația națională și prevede obligația de respectare a normelor de fond și de procedură ale dreptului național. Cu toate acestea, respectarea dreptului național nu este suficientă: articolul 5 paragraful 1 impune în plus ca orice privare de libertate să fie conformă cu scopul privind protecția individului împotriva arbitrariului. Reprezintă un principiu fundamental faptul că nicio detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu articolul 5 paragraful 1 și că noțiunea «arbitrariu» din articolul 5 paragraful 1 se întinde dincolo de lipsa conformității cu dreptul național, astfel încât o privare de libertate poate să fie legală potrivit dreptului național și să fie în același timp arbitrară și, prin urmare, contrară convenției [...]. Pentru a nu fi calificată ca arbitrară, o măsură privativă de libertate luată în temeiul articolului 5 paragraful 1 litera f) trebuie pusă în aplicare cu bună-credință, trebuie să fie strâns legată de motivul de detenție invocat de [autoritățile naționale], locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate, iar durata privării de libertate nu trebuie să depășească termenul rezonabil necesar pentru atingerea scopului urmărit [...]” ( 31 ).

58.

Din considerente de exhaustivitate, ne vom referi nu numai la articolul 5 paragraful 1 din convenție, ci și la echivalentul acestuia din cartă, respectiv articolul 6. Această prevedere nu conține o dispoziție similară cu cea de la articolul 5 paragraful 1 litera f) din convenție. Articolul 52 alineatul (3) din cartă precizează însă că, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund unor drepturi prevăzute de convenție, înțelesul și întinderea drepturilor din cartă trebuie să fie aceleași ca și cele prevăzute de convenție. În consecință, articolul 5 paragraful 1 litera f) se aplică în mod implicit.

59.

Prin urmare, atunci când pun în aplicare articolul 12 din decizia-cadru, autoritățile competente trebuie să aibă în vedere principiile expuse la punctul 57 de mai sus. Aplicarea acestora va varia în mod necesar de la caz la caz, nefiind posibilă stabilirea unor norme stricte și imuabile.

60.

Vom adăuga totuși o remarcă. Astfel cum arată Comisia în Raportul din 2011, una dintre criticile privind modul în care statele membre au pus în aplicare decizia-cadru este aceea că încrederea în aplicarea sa a fost subminată de utilizarea sistematică a mandatelor europene de arestare pentru predarea persoanelor căutate în legătură cu infracțiuni adesea minore, care nu sunt suficient de grave pentru a justifica măsurile și cooperarea pe care le implică executarea unor asemenea mandate. Comisia menționează că efectul asupra libertății persoanelor căutate este disproporționat atunci când se emit mandate europene de arestare pentru cauzele în care arestarea (preventivă) ar fi altfel neadecvată ( 32 ).

61.

Suntem de acord.

62.

În lumina celor de mai sus, propunem ca la a doua și la a treia întrebare să se răspundă în sensul că privarea de libertate și predarea forțată a persoanei căutate, pe care le implică procedura mandatului european de arestare, constituie o ingerință în exercițiul dreptului acestei persoane la libertate în sensul articolului 5 din convenție și al articolului 6 din cartă. Această ingerință va fi justificată, în mod normal, ca fiind „necesară într-o societate democratică” în temeiul articolului 5 paragraful 1 litera f) din convenție. Cu toate acestea, detenția în temeiul acestei dispoziții nu trebuie să fie arbitrară. Pentru a nu fi considerată arbitrară, o astfel de detenție trebuie pusă în aplicare cu bună-credință, trebuie să fie strâns legată de motivul de detenție invocat de autoritatea judiciară de executare, locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate, iar durata privării de libertate nu trebuie să depășească termenul rezonabil necesar pentru atingerea scopului urmărit (îndeplinind astfel condiția proporționalității). Articolul 6 din cartă trebuie să fie interpretat în același mod ca articolul 5 paragraful 1 din convenție.

63.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța națională dorește de fapt să afle dacă statul membru de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare în cazul în care executarea acestuia ar încălca sau ar risca să încalce drepturile persoanei căutate prevăzute la articolele 5 și 6 din convenție și la articolele 6, 48 și 52 din cartă.

64.

Spre deosebire de a doua și de a treia întrebare, prin care s-a solicitat Curții să examineze împrejurările care încadrează detenția persoanei căutate în perioada dintre comunicarea unui mandat european de arestare și transferul acestei persoane către statul membru emitent, chestiunile la care se referă prezenta întrebare sunt mai largi. Poate autoritatea judiciară din statul membru de executare să refuze pur și simplu executarea unui mandat în cazul în care se pune problema unor încălcări ale drepturilor omului ale persoanei căutate?

65.

Întrebarea invocă acest aspect cu referire la prevederile menționate ale articolelor 5 și 6 din convenție și ale articolului 6 din cartă. Potrivit celor susținute de avocatul domnului Radu cu ocazia ședinței, clientul său „nu a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa și nici nu a fost citat pentru a fi ascultat cu privire la acestea, aflându-se astfel într-o situație în care i-a fost complet imposibil să se apere”. Dat fiind că imposibilitatea de a-și pregăti apărarea în mod adecvat pune probleme, cel puțin potențial, pe tărâmul articolului 6 paragraful 1 din convenție și al articolului 47 din cartă, le vom include în analiza noastră din considerente de exhaustivitate.

66.

O lectură superficială a deciziei-cadru ar putea induce ideea că astfel de încălcări (oricare ar fi efectele lor în timp) nu trebuie luate în considerare. Articolele 3 și 4 enumeră motivele pentru care autoritatea judiciară a statului membru de executare trebuie (articolul 3) sau poate (articolul 4) să refuze executarea unui mandat european de arestare. Niciunul dintre acestea nu prevede încălcarea drepturilor omului ca un motiv de neexecutare. Curtea a hotărât că această enumerare a motivelor are caracter exhaustiv ( 33 ).

67.

La aceeași concluzie se poate ajunge și pe baza obiectivelor deciziei. Sistemul de predare pe care aceasta îl introduce se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce ( 34 ) și pe un grad ridicat de încredere între statele membre ( 35 ) și urmărește să reducă întârzierile inerente procedurilor anterioare de extrădare ( 36 ).

68.

Curtea, având, fără îndoială, în vedere aceste considerente, a hotărât că „principiul recunoașterii reciproce, care stă la baza economiei deciziei-cadru, presupune, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din aceasta, ca statele membre să fie în principiu obligate să dea curs unui mandat european de arestare” ( 37 ). Nici nu s-ar putea altfel, din moment ce, în caz contrar, obiectivele deciziei ar risca să fie grav compromise.

69.

Cu toate acestea, nu credem că o interpretare restrictivă – care ar exclude în totalitate orice considerație legată de drepturile omului – se poate întemeia pe modul de redactare a deciziei-cadru ori pe jurisprudență.

70.

Articolul 1 alineatul (3) din decizia-cadru precizează că aceasta nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 UE (devenit, după modificare, articolul 6 TUE). Prin urmare, în opinia noastră, obligația de respectare a acestor drepturi impregnează întreaga decizie-cadru. Se subînțelege că aceste drepturi pot fi luate în considerare pentru a întemeia o decizie de neexecutare a mandatului. A interpreta articolul 1 alineatul (3) în alt mod ar risca să îl lipsească de sens sau, în cel mai bun caz, să îl transforme într-o elegantă platitudine.

71.

Mai multe concluzii prezentate de avocații generali ai Curții în ceea ce privește interpretarea deciziei-cadru vin în sprijinul acestui punct de vedere. Ne vom referi în special la Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza I. B. ( 38 ), în care acesta a arătat:

„[...] considerăm că interpretarea care trebuie efectuată cu privire la conținutul și la finalitatea deciziei-cadru trebuie să ia în considerare toate obiectivele urmărite de acest text. Deși este adevărat că recunoașterea reciprocă este un instrument care consolidează spațiul de securitate, libertate și justiție, nu este mai puțin cert că protecția drepturilor și a libertăților fundamentale constituie un element prealabil care dă legitimitate existenței și dezvoltării acestui spațiu. Decizia-cadru exprimă astfel aceasta în mai multe rânduri, în considerentele (10), (12), (13) și (14), precum și la articolul 1 alineatul (3). [...]” ( 39 )

72.

Suntem de acord.

73.

În opinia noastră, este clar că autoritățile judiciare ale unui stat membru de executare sunt obligate să aibă în vedere drepturile fundamentale prevăzute în convenție și în cartă atunci când analizează dacă să execute un mandat european de arestare. Se pune atunci întrebarea în ce împrejurări trebuie să refuze să ia o decizie de predare și ce factori trebuie să ia în considerare pentru a adopta o asemenea decizie.

74.

Rezultă din jurisprudența Curții Drepturilor Omului că nu orice încălcare a convenției va justifica un refuz de punere în aplicare a unei cereri de extrădare ( 40 ). În Hotărârea Dzhaksybergenov împotriva Ucrainei, de exemplu, aceasta a statuat că „invocarea unei probleme generale în privința respectării drepturilor omului într-un anumit stat nu poate întemeia prin ea însăși un refuz de extrădare” ( 41 ).

75.

În Hotărârea Soering împotriva Regatului Unit ( 42 ), Curtea Drepturilor Omului a decis, cu privire la articolul 3 din convenție ( 43 ), că „decizia unui stat contractant de a extrăda un fugar poate să pună o problemă în privința articolului 3 și, prin urmare, să angajeze răspunderea acestui stat în temeiul convenției atunci când există motive serioase și întemeiate pentru a crede că persoana în cauză, în cazul în care va fi extrădată, se va confrunta cu un risc real de a fi supusă torturii sau tratamentelor ori pedepselor inumane sau degradante în statul solicitant” ( 44 ). În ceea ce privește articolul 6 din convenție, aceasta a arătat că „dreptul la un proces penal echitabil, astfel cum este prevăzut la articolul 6, ocupă un loc proeminent într-o societate democratică [...]. Curtea nu exclude ca o decizie de extrădare să poată în mod excepțional să pună o problemă în temeiul articolului 6 [...] în cazul în care fugarul a suferit sau riscă să sufere o încălcare flagrantă a dreptului său la un proces echitabil în statul solicitant” ( 45 ).

76.

Deși nu există motive direct echivalente în jurisprudența Curții privind decizia-cadru, probleme asemănătoare s-au pus în Hotărârea N. S. și alții ( 46 ), în care Curtea a analizat efectele articolului 4 din cartă ( 47 ) asupra obligațiilor autorităților naționale în temeiul, printre altele, al Regulamentului nr. 343/2003 ( 48 ). La fel ca decizia-cadru, acest regulament prevede reguli pentru circulația persoanelor – în acest caz, solicitanții de azil – dintr-un stat membru în altul conform unor proceduri și termene determinate. Curtea a hotărât că „nu se poate concluziona că orice încălcare a unui drept fundamental de către statul membru [către care solicitantul de azil ar trebui să fie transferat potrivit dispozițiilor regulamentului] ar afecta obligațiile celorlalte state membre de a respecta dispozițiile [regulamentului]”. Dacă pragul ar fi stabilit la un nivel atât de scăzut, obiectivele reglementării ar risca să fie compromise. Curtea a adăugat că, „pentru a permite Uniunii și statelor membre să își respecte obligațiile privind protecția drepturilor fundamentale ale solicitanților de azil, revine statelor membre, inclusiv instanțelor naționale, obligația de a nu transfera un solicitant de azil către «statul membru responsabil» în sensul Regulamentului nr. 343/2003 atunci când acestea nu pot ignora faptul că deficiențele sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de azil în acest stat membru constituie motive serioase și întemeiate să se creadă că solicitantul va fi expus unui risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 4 din cartă” ( 49 ).

77.

Pentru a rezuma, ambele curți admit că drepturile fundamentale pot afecta obligația legală a unui stat membru de a transfera o persoană către un alt stat. În ceea ce privește articolul 3 din convenție și dispozițiile echivalente ale articolului 4 din cartă, instanțele amintite consideră că testul ar trebui să constea în a determina dacă există „motive serioase și întemeiate să se creadă” că există un „risc real” că prevederile menționate vor fi încălcate în statul în care persoana în cauză ar trebui în mod normal să fie transferată. Referitor la articolul 6, Curtea Drepturilor Omului a hotărât că obligația de a transfera nu va fi afectată decât „în mod excepțional” și în cazul în care persoana în cauză „a suferit sau riscă să sufere o încălcare flagrantă” a drepturilor sale conferite de convenție. În ceea ce privește Curtea, aceasta încă nu s-a pronunțat în legătură cu articolele 47 și 48 din cartă.

78.

În privința sarcinii probei care incumbă persoanei care exercită o cale de atac, Curtea Drepturilor Omului a hotărât că trebuie să aplice criterii riguroase pentru a aprecia existența unui asemenea risc și că este în sarcina reclamantului să facă dovada necesară ( 50 ). Referitor la standardele aplicabile în materie de probațiune pentru a justifica un refuz de transfer, Curtea Drepturilor Omului a statuat, în Hotărârea Garabayev împotriva Rusiei ( 51 ), că, „pentru aprecierea probelor prezentate în fața sa pentru a decide dacă a existat o încălcare a articolului 3, Curtea utilizează criteriul probei «dincolo de orice îndoială rezonabilă», însă adaugă că o astfel de probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumții care nu au fost răsturnate, suficient de grave, precise și concordante. În acest context, comportamentul părților cu ocazia obținerii probelor trebuie luat în considerare [...]” ( 52 ). Deși această afirmație a fost făcută referitor la articolul 3 din convenție, nu se poate impune un standard mai strict în ceea ce privește articolul 6, pentru simplul motiv că un criteriu mai exigent nu există.

79.

Ar trebui Curtea să adopte criteriile stabilite de Curtea Drepturilor Omului?

80.

În cadrul analizei jurisprudenței acestei Curți trebuie să ținem seama întotdeauna că articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că dreptul Uniunii poate să confere o protecție mai largă decât cea prevăzută de convenție.

81.

Nu avem nicio dificultate în a admite că un stat membru de executare nu ar trebui decât în mod excepțional să refuze transferul unei persoane căutate în temeiul deciziei-cadru. Este evident că întregul obiectiv al deciziei-cadru ar fi compromis în cazul în care ar fi posibilă formularea unor căi de atac, pe care le-am putea numi „de rutină”, întemeiate pe încălcări ipotetice ale drepturilor omului. Trebuie avut de asemenea în vedere că în joc sunt și interesele victimelor infracțiunilor de a-i vedea pe făptuitori aduși în fața justiției ( 53 ).

82.

Rezultă cu claritate din cele de mai sus că, în ceea ce privește refuzul de transfer, trebuie aplicat un criteriu riguros. Nu suntem însă de acord cu jurisprudența Curții Drepturilor Omului sub două aspecte. În primul rând, nu credem că putem recomanda Curții să adopte criteriul potrivit căruia încălcarea în cauză ar trebui să fie „flagrantă”. O asemenea noțiune ni se pare prea vagă pentru a putea fi interpretată în mod uniform pe întreg teritoriul Uniunii. S-a sugerat că încălcarea trebuie să fie atât de gravă încât să conducă la negarea totală sau la suprimarea dreptului la un proces echitabil ( 54 ).

83.

Cu toate acestea, un asemenea criteriu – chiar presupunând că poate fi clar înțeles – ni se pare exagerat de sever. Este posibil ca acesta să fie interpretat în sensul că ar impune ca toate aspectele procesului să fie inechitabile. Un proces care este doar în parte echitabil nu poate garanta însă că s-a făcut dreptate. Sugerăm să fie reținut mai degrabă criteriul potrivit căruia deficiența sau deficiențele procesului ar trebui să fie de așa natură încât să afecteze în mod grav caracterul echitabil al acestuia ( 55 ).

84.

În al doilea rând – în ceea ce privește standardele aplicabile în materie de probațiune –, nu este just, în opinia noastră, să se solicite ca o încălcare potențială să fie stabilită „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Un asemenea criteriu poate fi adecvat, și este folosit în anumite state, pentru determinarea sarcinii probei care incumbă organelor de urmărire în cadrul unor procese penale. Acesta permite reducerea în măsura posibilului a riscului ca o persoană acuzată să fie condamnată pe nedrept. Nu credem însă că acest criteriu poate juca vreun rol în speță. Mai mult decât atât, există un risc ca proba pe care o impune în sarcina persoanei interesate, care ar putea foarte bine să nu aibă mijloace financiare și să fie nevoită să recurgă la ajutorul statului pentru a-și apăra drepturile, să fie în practică imposibil de făcut.

85.

De asemenea, va fi totuși nevoie de ceva mai mult decât de simple afirmații privind existența unor potențiale neregularități. Pentru ca cel care ia decizia să poată refuza executarea unui mandat european de arestare pentru motivul că există un risc real de încălcare a drepturilor persoanei căutate nu va fi suficient să aibă vagi îndoieli. Credem că un criteriu adecvat ar fi cel potrivit căruia persoana căutată trebuie să îl convingă pe cel care ia decizia că obiecțiile sale cu privire la transfer sunt, în esență, bine întemeiate ( 56 ).

86.

În analiza de mai sus ne-am concentrat asupra efectului pe care o încălcare viitoare a drepturilor fundamentale ale unei persoane îl poate avea asupra deciziei de transfer al acelei persoane către un alt stat membru. Jurisprudența cea mai relevantă a Curții Drepturilor Omului și a Curții se referă la această situație. Ne vom îndrepta în prezent atenția asupra unei încălcări trecute.

87.

Ni se pare că accentul trebuie să rămână același.

88.

În primul rând, încălcările care pot fi reparate nu vor putea justifica un refuz de transfer al persoanei căutate către statul membru „în culpă”. Astfel de încălcări nu pot prevala față de obiectivele privind administrarea rapidă și eficientă a justiției, promovate de decizia-cadru. În jurisprudența sa constantă, Curtea Drepturilor Omului a decis că, atunci când se analizează existența unei încălcări a articolului 6 din convenție, este necesar să se stabilească „dacă procesul, privit în ansamblul său [...], a fost echitabil” ( 57 ). Bineînțeles, nimic nu va împiedica persoana interesată să solicite despăgubiri pentru încălcare în temeiul principiilor relevante ale dreptului Uniunii sau ale dreptului național ori, dacă este cazul, în temeiul articolului 41 din convenție.

89.

Rezultă că numai încălcările care afectează în mod grav caracterul echitabil al procesului (criteriul definit la punctul 83 de mai sus) pot fi relevante. Cu toate acestea, pentru ca acest criteriu să fie aplicabil în contextul unei încălcări trecute, trebuie să se demonstreze fie că efectul său, în cazul în care s-a epuizat, este de așa natură încât exclude prin el însuși orice posibilitate ca un proces să fie echitabil, fie că efectele trecute ale încălcării, în cazul în care continuă să se facă simțite, sunt de așa natură încât conduc la același rezultat.

90.

Dați-ne voie să ilustrăm această afirmație prin două exemple. În primul exemplu, o persoană căutată este acuzată de omor în statul membru emitent. Este emis un mandat european de arestare în vederea transferului acesteia din statul membru de executare. Înainte de aceasta însă, autoritățile competente din primul stat membru ordonaseră distrugerea dovezilor, respectiv a probelor de ADN prelevate de la persoana decedată, care, în opinia persoanei căutate, erau cruciale pentru stabilirea nevinovăției sale. Persoana căutată ceruse în statul membru emitent, prin avocatul său, ca probele de sânge să fie păstrate pentru a servi drept dovadă în procesul său. Nu există nicio îndoială că decizia de distrugere a fost greșită și că a fost luată cu încălcarea drepturilor omului ale persoanei căutate. Nu există nicio altă probă materială care ar putea să îi stabilească nevinovăția. În acest caz, ni se pare fără dubiu că autoritățile judiciare de executare ar trebui să refuze executarea mandatului. În al doilea exemplu, împrejurările sunt aceleași, doar că pretinsa încălcare a articolului 6 a constat în faptul că persoana căutată nu a fost informată cu privire la urmărirea penală declanșată împotriva sa. O asemenea încălcare poate fi reparată, astfel încât aceasta nu ar putea justifica un refuz de executare a mandatului.

91.

S-ar putea obiecta că majoritatea exemplelor de pretinse încălcări vor fi mai puțin clare decât cele două ilustrări extreme pe care tocmai le-am expus. Acest fapt este adevărat. Nu avem intenția să analizăm mai în detaliu acest aspect, întrucât considerăm că problemele care stau la baza fiecărei spețe trebuie să fie soluționate de instanțele naționale de la caz la caz. Nu este posibil să se prevadă reguli stricte în această privință.

92.

Pentru a răspunde în mod complet la întrebarea instanței naționale, este necesar să analizăm articolul 5 din convenție și articolul 6 din cartă. În această privință, ni se pare greu de crezut că o încălcare care a avut loc înainte de transferul persoanei căutate către statul membru emitent nu ar putea fi reparată. Această posibilitate nu poate fi însă exclusă în totalitate, cel puțin ca posibilitate teoretică, deși Curtea nu a fost sesizată cu privire la acest aspect. În general, ni se pare că trebuie aplicate aceleași principii care se aplică în ceea ce privește articolul 6 din convenție.

93.

În speță, instanței naționale îi va reveni sarcina de a determina, aplicând principiile enunțate mai sus, dacă încălcările drepturilor fundamentale pe care le invocă domnul Radu sunt suficiente pentru a justifica un refuz de executare a mandatelor europene de arestare care fac obiectul acțiunii principale.

94.

Cu ocazia ședinței, avocatul domnului Radu a sugerat oarecum că anumite aspecte ale procedurii privind emiterea unui mandat european de arestare ar putea fi în discuție în acțiunea principală. Pentru considerente de claritate, vom face în această privință observațiile care urmează.

95.

În primul rând, o autoritate judiciară de executare poate să refuze executarea unui mandat european de arestare și în alte situații decât în cazul unor încălcări semnificative ale drepturilor omului ori în cazul în care este în discuție unul dintre motivele de neexecutare obligatorie sau facultativă prevăzute la articolul 3 și, respectiv, la articolul 4 din decizia-cadru. Aceasta poate de asemenea să refuze executarea și în situația în care se face dovada că a existat o încălcare a unei norme fundamentale de procedură în ceea ce privește emiterea mandatului. Dacă, de exemplu, ar fi clar stabilit că mandatul european de arestare nu indică în mod corespunzător existența mandatului de arestare național prevăzută la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia-cadru (pentru că, de exemplu, acesta din urmă era nul potrivit dreptului statului membru emitent din cauza unor vicii de formă), ar trebui, după părerea noastră, ca mandatul european de arestare să nu fie executat. Drepturile procedurale recunoscute conform articolelor 11-23 din decizia-cadru persoanelor căutate oferă suficiente astfel de argumente care pot fi invocate înainte de executarea unui mandat european de arestare.

96.

În al doilea rând, decizia-cadru nu urmărește să armonizeze sau să apropie legislațiile statelor membre în ceea ce privește motivele și procedurile referitoare la comunicarea unui mandat de arestare unei persoane bănuite sau condamnate pentru săvârșirea unei infracțiuni. Principiul încrederii reciproce prevăzut în decizie implică în mod necesar ca fiecare stat membru să recunoască dreptul penal al celorlalte state membre ( 58 ).

97.

În lumina celor de mai sus, propunem ca la a patra întrebare să se răspundă în sensul că autoritatea judiciară desemnată din statul membru de executare a unui mandat european de arestare poate respinge cererea de predare, fără a încălca obligațiile prevăzute de tratatele constitutive și celelalte norme juridice de drept al Uniunii, atunci când se stabilește că drepturile omului ale persoanei a cărei predare este solicitată au fost încălcate sau vor fi încălcate în cadrul procedurii de predare sau în urma acesteia. Cu toate acestea, un asemenea refuz nu va fi admisibil decât în împrejurări excepționale. În cazurile în care sunt aplicabile articolele 5 și 6 din convenție și/sau articolele 6, 47 și 48 din cartă, încălcarea în cauză trebuie să fie de natură să afecteze în mod grav caracterul echitabil al procesului. Persoana care invocă încălcarea trebuie să îl convingă pe cel care ia decizia că obiecțiile sale sunt, în esență, bine întemeiate. Încălcările trecute care pot fi reparate nu vor putea justifica un refuz de executare a mandatului european de arestare.

98.

Prin intermediul acestei întrebări, instanța națională dorește să afle dacă un stat membru de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare pentru motivul că statul membru emitent nu a transpus sau nu a transpus corect decizia-cadru.

99.

În această privință, rezultă din jurisprudența constantă a Curții că un stat membru nu poate justifica neîndeplinirea unei obligații prevăzute de dreptul Uniunii prin invocarea unor presupuse neîndepliniri ale aceleiași obligații sau ale unor obligații similare de către un alt stat membru ( 59 ).

100.

Aceasta ar părea să sugereze că răspunsul la a cincea întrebare ar trebui să fie în mod clar unul negativ.

101.

Ar trebui atenuată această concluzie având în vedere accentul pe care instanța națională îl pune pe condiția reciprocității? Acest aspect pare să fie în discuție în acțiunea principală ( 60 ), în măsura în care avocatul domnului Radu pretinde că decizia-cadru nu a fost transpusă în mod adecvat în dreptul german.

102.

Este adevărat că, în 2005, Curtea Constituțională germană a decis că legislația națională prin care s-a transpus decizia era neconstituțională și, prin urmare, nu putea produce efecte juridice ( 61 ). Cu toate acestea, nu avem nicio îndoială că adoptarea unei noi reglementări în 2006 a remediat această situație, fapt confirmat de Germania cu ocazia ședinței.

103.

Am dori să mai adăugăm o observație. În cadrul ședinței, reprezentantul Germaniei a utilizat exemplul privind furtul unei gâște. În opinia sa, dacă s-ar solicita acestui stat membru să execute un mandat european de arestare emis în legătură cu această infracțiune, în condițiile în care pedeapsa pronunțată în statul membru emitent ar fi de șase ani de închisoare, executarea mandatului ar fi refuzată. Acesta a considerat că un asemenea refuz ar fi justificat pe baza principiului proporționalității și a făcut trimitere la articolul 49 alineatul (3) din cartă, potrivit căruia „pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune”. Curtea încă nu s-a pronunțat cu privire la interpretarea acestui articol. În contextul convenției, Curtea Drepturilor Omului a hotărât că, deși, în principiu, chestiunile legate de adecvarea pedepselor nu intră în domeniul de aplicare al convenției, o pedeapsă care este „vădit disproporționată” poate fi calificată drept rele tratamente, contrare articolului 3 din convenție, însă această calificare nu va fi posibilă decât „în cazuri foarte rare” ( 62 ). Ar fi interesant să se facă speculații cu privire la modul în care ar trebui interpretat articolul 49 alineatul (3) din cartă având în vedere interpretarea Curții Drepturilor Omului referitoare la prevederile articolului 3 din convenție. Cu toate acestea, nu intenționăm să examinăm această chestiune pentru simplul motiv că nu face obiectul prezentei cauze. Chiar dacă s-ar presupune că o asemenea abordare din partea autorităților judiciare de executare din Germania ar reprezenta o neîndeplinire a obligațiilor care îi revin acestui stat membru în temeiul deciziei-cadru, aceasta nu ar justifica, în contextul celei de a cincea întrebări, un refuz al statului membru de executare de a da curs unui mandat european de arestare emis în Germania.

104.

Pentru aceste motive, propunem ca la a cincea întrebare să se răspundă în sensul că autoritatea judiciară desemnată din statul de executare a unui mandat european de arestare nu poate respinge cererea de predare, fără a încălca obligațiile stabilite de tratatele constitutive și celelalte norme juridice de drept al Uniunii, pentru motivul că statul emitent al mandatului european de arestare nu a transpus, total sau parțial, sau a transpus în mod defectuos decizia-cadru.

105.

Prin intermediul acestei întrebări, instanța națională dorește să afle dacă anumite prevederi din dreptul național sunt compatibile cu convenția și cu carta și dacă aceste prevederi au transpus în mod corect decizia-cadru în dreptul național.

106.

Potrivit unei jurisprudențe constante, nu este de competența Curții să se pronunțe, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, asupra compatibilității dispozițiilor naționale cu dreptul Uniunii ( 63 ). Deși Curtea, pentru a atenua această regulă, poate fi totuși competentă să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care să îi poată permite să aprecieze această compatibilitate, informațiile furnizate de instanța națională în decizia de trimitere nu sunt suficiente pentru a permite Curții să efectueze un asemenea demers în prezenta cauză ( 64 ).

107.

În consecință, a șasea întrebare este inadmisibilă.

108.

În lumina tuturor precizărilor de mai sus, considerăm că, la întrebările adresate de Curtea de Apel Constanța, Curtea ar trebui să răspundă în felul următor:

„(1)

Uniunea se întemeiază pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii care sunt comune statelor membre.

(2)

Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt acestea garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, precum și astfel cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar.”