Cauza C‑186/10
Tural Oguz
împotriva
Secretary of State for the Home Department
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de
Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division)]
„Acordul de asociere CEE-Turcia — Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional — Clauză de standstill — Libertatea de stabilire — Refuzul eliberării unui nou permis de ședere unui resortisant turc care a înființat o întreprindere cu încălcarea condițiilor stabilite prin acest permis — Abuz de drept”
Sumarul hotărârii
Acorduri internaționale — Acordul de asociere CEE‑Turcia — Libera circulație a persoanelor — Libertatea de stabilire — Clauza de standstill de la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional — Domeniu de aplicare — Resortisant turc care desfășoară o activitate independentă cu încălcarea termenilor permisului său de ședere într‑un stat membru
[Protocolul adițional la Acordul de asociere CEE‑Turcia, art. 41 alin. (1)]
Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional la Acordul de asociere CEE‑Turcia trebuie interpretat în sensul că poate fi invocat de un resortisant turc căruia i s‑a acordat permisul de ședere într‑un stat membru cu condiția de a nu desfășura nicio activitate comercială sau profesională și care totuși desfășoară o activitate independentă cu încălcarea acestei condiții și solicită ulterior autorităților naționale o prelungire a permisului său de ședere prevalându‑se de întreprinderea creată între timp.
O clauză de standstill precum cea cuprinsă în articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional operează nu ca o regulă de fond, prin care devine inaplicabil dreptul material pertinent pe care îl substituie, ci ca o regulă de natură cvasiprocedurală, ce precizează, ratione temporis, care sunt dispozițiile reglementării unui stat membru în lumina cărora este necesar să se aprecieze situația unui resortisant turc care intenționează să își exercite libertatea de stabilire într‑un stat membru.
Astfel, intervenția clauzei de standstill trebuie înțeleasă ca fiind situată într‑un stadiu prealabil celui al examinării cauzei pe fond, inclusiv al examinării eventualei existențe a unui abuz de drept imputabil persoanei interesate. Prin urmare, împrejurarea că o persoană nu a respectat condițiile aplicabile permisului său de ședere nu este relevantă în raport cu aplicarea articolului 41 alineatul (1) din protocolul adițional.
(a se vedea punctele 28, 32, 34 și 46 și dispozitivul)
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
21 iulie 2011(*)
„Acordul de asociere CEE‑Turcia – Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional – Clauză de standstill – Libertatea de stabilire – Refuzul eliberării unui nou permis de ședere unui resortisant turc care a înființat o întreprindere cu încălcarea condițiilor stabilite prin acest permis – Abuz de drept”
În cauza C‑186/10,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE, de Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) (Regatul Unit) prin decizia din 31 martie 2010, primită de Curte la 15 aprilie 2010, în procedura
Tural Oguz
împotriva
Secretary of State for the Home Department,
cu participarea:
Centre for Advice on Individual Rights in Europe,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din domnul J. N. Cunha Rodrigues (raportor), președinte de cameră, domnii A. Arabadjiev, A. Rosas, A. Ó Caoimh și doamna P. Lindh, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 9 februarie 2011,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Oguz, de domnii J. Walsh și P. Haywood, barristers;
– pentru Centre for Advice on Individual Rights in Europe, de domnii S. Cox și C. Banner, barristers, precum și de doamna L. Barratt, solicitor;
– pentru guvernul Regatului Unit, de domnul S. Ossowski, în calitate de agent, asistat de domnul R. Palmer, barrister;
– pentru Comisia Europeană, de domnii E. Paasivirta și M. Wilderspin, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 14 aprilie 2011,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional semnat la 23 noiembrie 1970 la Bruxelles și încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 (JO L 293, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 37, denumit în continuare „protocolul adițional”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu dintre domnul Oguz, resortisant turc, pe de o parte, și Secretary of State for the Home Department (ministrul de interne, denumit în continuare „Secretary of State”), pe de altă parte, având ca obiect decizia prin care acesta din urmă a refuzat eliberarea unui nou permis de ședere în Regatul Unit persoanei interesate în calitate de lucrător independent.
Cadrul juridic
Reglementarea Uniunii
Asocierea CEE‑Turcia
3 În conformitate cu prevederile articolului 2 alineatul (1), Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia, care a fost semnat la 12 septembrie 1963 la Ankara de Republica Turcia, pe de o parte, precum și de statele membre ale CEE și de Comunitate, pe de altă parte, și care a fost încheiat, aprobat și confirmat în numele acesteia din urmă prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963 (JO 1964, 217, p. 3685, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 10, denumit în continuare „Acordul de asociere CEE‑Turcia”), are drept scop să promoveze consolidarea continuă și echilibrată a relațiilor comerciale și economice dintre părțile contractante, inclusiv în domeniul forței de muncă, prin realizarea treptată a liberei circulații a lucrătorilor, ca și prin eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, pentru a îmbunătăți nivelul de trai al poporului turc și pentru a facilita ulterior aderarea Republicii Turcia la Comunitate.
4 Protocolul adițional, care, potrivit articolului 62, face parte integrantă din Acordul de asociere CEE‑Turcia, stabilește la articolul 1 condițiile, modalitățile și ritmurile de realizare a etapei tranzitorii vizate la articolul 4 din acordul amintit.
5 Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional prevede o clauză de standstill în următorii termeni:
„Părțile contractante se abțin să introducă în relațiile dintre ele noi restricții privind libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii.”
Reglementarea națională
6 Legea din 1971 privind imigrația (Immigration Act 1971) prevede:
„[...]
3. Dispoziții generale de reglementare și control
1) Sub rezerva dispozițiilor contrare ale prezentei legi sau adoptate în temeiul prezentei legi, o persoană care nu este cetățean britanic
a) nu este admisă în Regatul Unit decât în temeiul unui permis acordat în conformitate cu prezenta lege sau cu prevederile adoptate în temeiul prezentei legi;
b) poate fi admisă în Regatul Unit (sau, dacă se află deja în Regatul Unit, i se poate autoriza șederea în acest stat) pentru o durată limitată sau nelimitată;
c) dacă a obținut un permis temporar de a intra în Regatul Unit sau un permis de ședere în acest stat, permisul poate fi supus uneia sau tuturor condițiilor următoare, respectiv:
(i) o condiție privind limitarea angajării sau a desfășurării unei activități în Regatul Unit;
[...]
2) Secretary of State depune periodic (și în cel mai scurt timp) la Parlament normele sau, dacă este cazul, modificările acestora pe care le‑a stabilit cu privire la măsurile care trebuie luate în vederea aplicării prezentei legi în vederea admiterii și a șederii în Regatul Unit a persoanelor obligate, în temeiul prezentei legi, să solicite admiterea, inclusiv toate normele aferente duratei admiterii și condițiilor aplicabile în diferite cazuri; [...]
3) În cazul în care dreptul de intrare și de ședere în Regatul Unit este supus unor restricții:
a) permisul acordat unei persoane poate fi modificat în sensul restrângerii sau al prelungirii duratei acestuia, în sensul stabilirii unei durate nelimitate sau în sensul adăugării unor condiții, al modificării sau al reducerii acestora, însă, în cazul în care limitarea duratei este eliminată, toate condițiile legate de permis devin caduce;
[...]”
7 Normele din 1972 privind controlul imigrației (Statement of Immigration Rules for Control after Entry 1972) (denumite în continuare „normele din 1972 în materie de imigrație”) prevedeau:
„Partea A: Modificarea permisului de intrare sau de ședere
Secțiunea I Dispoziții generale
[...]
Considerații generale
[...]
4. La punctele următoare se enumeră principalele categorii de persoane care pot beneficia de un permis limitat de intrare în Regatul Unit și care pot solicita modificarea permisului lor de ședere, precum și principiile care trebuie urmate cu ocazia examinării cererilor acestora sau a oricărei modificări a permisului lor de ședere. Decizia în această privință trebuie să ia în considerare toate împrejurările relevante. Faptul că un solicitant îndeplinește criteriile de formă privind normele de ședere sau de prelungire a șederii, ținând seama de postul pe care urmărește să îl ocupe, nu constituie un element decisiv în favoarea sa. Spre exemplu, este relevant să se cunoască dacă persoana în cauză a respectat termenele și condițiile în temeiul cărora a fost admisă în Regatul Unit, dacă, ținând seama de caracterul său, de conduita sa ori de persoanele din anturajul său, nu este recomandabilă autorizarea șederii acesteia, în cazul în care reprezintă un pericol pentru securitatea națională sau dacă persoana amintită, odată autorizată să rămână pentru perioada pe care o dorește, este posibil să nu poată fi returnată în altă țară.
[...]
Întreprinzătorii și persoanele care exercită o activitate independentă
21. Persoanele admise în Regatul Unit ca turiști pot solicita Secretary of State autorizația de a se stabili în acest stat în vederea creării unei întreprinderi, fie cu titlu independent, fie ca asociați ai unei noi întreprinderi sau ai unei întreprinderi existente. Orice cerere de acest tip trebuie examinată în raport cu caracteristicile sale relevante. Eliberarea unei autorizații depinde de un număr de factori, inclusiv de dovada că solicitantul va consacra întreprinderii active care îi aparțin, proporțional cu partea din întreprindere deținută, că va putea suporta partea sa din obligațiile întreprinderii și că partea care îi revine din profitul întreprinderii va fi suficientă pentru a‑i asigura existența și pe cea a membrilor familiei sale. Participarea solicitantului la întreprindere nu trebuie să reprezinte o angajare deghizată și trebuie să fie clar că acesta nu va fi nevoit să își completeze activitățile comerciale cu un post pentru care se solicită o autorizație de muncă. [...]”
8 Nu se contestă de către părți că normele din 1972 în materie de imigrație, care erau în vigoare la data la care a intrat în vigoare protocolul adițional în raport cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, respectiv la 1 ianuarie 1973, constituie dispozițiile aplicabile resortisanților turci, atunci când sunt în măsură să invoce articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional în scopul de a beneficia de clauza de standstill prevăzută în acesta. Astfel, potrivit instanței de trimitere, normele menționate sunt mai favorabile, în ceea ce privește tratamentul cererilor de permis de ședere ale persoanelor care au intenția de a exercita în acest stat membru o activitate economică independentă, decât normele din 2008 privind controlul imigrației (Statement of Immigration Rules 2008, denumite în continuare „normele din 2008 privind imigrația”), care erau în vigoare la data faptelor din acțiunea principală.
Acțiunea principală și întrebarea preliminară
9 Domnul Oguz a beneficiat de un permis de intrare în Regatul Unit în calitate de student la 27 octombrie 2000. În această calitate i‑au fost eliberate permise de ședere succesive, ultimul expirând la 31 august 2006. Aceste permise erau eliberate cu condiția ca domnul Oguz să nu „[e]xercite o activitate comercială sau profesională fără acordul Secretary of State for the Home Department”.
10 La 18 august 2006, agenția ministerială care examinează cererile de autorizație de muncă în Regatul Unit [Work Permits (UK)] a informat Trade Link Company Limited (denumită în continuare „Trade Link”) că a acceptat cererea acestei societăți prin care se solicita eliberarea unei autorizații de muncă domnului Oguz. În continuare, acesta a beneficiat de o prelungire a permisului său de ședere pentru o perioadă de cinci ani, de la 29 august 2006, în calitate de titular al unei autorizații de muncă. Acest nou permis era supus acelorași condiții precum cele care figurau în permisul care i‑a fost acordat la sosirea în Regatul Unit.
11 La 16 noiembrie 2006, domnul Oguz a fost informat de Trade Link în legătură cu concedierea sa cu efect imediat, din motive economice. La 14 noiembrie 2007, o nouă cerere de autorizație de muncă, prezentată de persoana interesată în scopul exercitării funcției de director comercial al unui ziar, a fost respinsă de autoritățile competente întrucât condițiile referitoare la funcția în cauză fuseseră formulate prea restrictiv și puteau descuraja lucrătorii rezidenți să candideze pentru acest post.
12 La 20 martie 2008, domnul Oguz a solicitat un nou permis de ședere în Regatul Unit, în calitate de lucrător independent, pe baza normelor din 1972 în materie de imigrație.
13 Din această cerere, care viza exercitarea unei activități de consultant în servicii financiare și marketing, reieșea că domnul Oguz desfășura deja o activitate independentă la această dată. Persoana interesată a confirmat ulterior că și‑a înființat întreprinderea în cursul lunii februarie 2008 și că aceasta funcționa din luna martie a aceluiași an. Totuși, la 2 septembrie 2008, domnul Oguz a informat autoritățile competente că la 11 august 2008 a încetat să desfășoare activitatea independentă și că nu avea intenția de a o relua decât după ce se va lua o decizie cu privire la cererea sa.
14 Cererea domnului Oguz a fost respinsă printr‑o decizie a Secretary of State din 21 octombrie 2008, în temeiul normelor din 2008 în materie de imigrație. În plus, permisul de ședere al cărei titular era persoana interesată a fost redus pentru motivul că aceasta nu mai îndeplinea condițiile aplicabile.
15 Această decizie de respingere a fost motivată prin faptul că reclamantul din acțiunea principală a realizat o activitate independentă cu încălcarea condițiilor aplicabile permisului de ședere anterior, de care beneficia în calitate de titular al unei autorizații de muncă, și că nu a informat Secretary of State în legătură cu încetarea activității desfășurate la Trade Link. Astfel de încălcări ar echivala cu o fraudă sau cu un abuz care ar exclude în cazul acestuia beneficiul clauzei de standstill care figurează la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional.
16 La 4 noiembrie 2008, reclamantul din acțiunea principală a formulat o acțiune împotriva deciziei menționate la Asylum and Immigration Tribunal (Tribunalul pentru Azil și Imigrație). Printr‑o decizie din 19 ianuarie 2009, Immigration Judge (judecătorul pentru imigrație) a respins acțiunea. Acesta a constatat că domnul Oguz nu a acționat în mod fraudulos și că Secretary of State fusese informat în legătură cu încetarea raporturilor sale de muncă cu Trade Link la 1 iunie 2007. Totuși, domnul Oguz ar fi încălcat condițiile aplicabile permisului de ședere de care beneficia în calitate de titular al unei autorizații de muncă atunci când a creat o întreprindere și și‑a desfășurat activitatea în cadrul acesteia și, prin urmare, nu ar putea solicita să beneficieze de clauza de standstill.
17 Domnul Oguz a introdus o cerere de reexaminare a deciziei menționate. Printr‑o decizie din 26 iunie 2009, Senior Immigration Judge (judecătorul superior pentru imigrație) a considerat că Immigration Judge nu a săvârșit nicio eroare de drept și, în consecință, a considerat că respingerea acțiunii domnului Oguz era întemeiată.
18 La 11 noiembrie 2009, domnul Oguz a fost autorizat să formuleze apel la Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division). Centre for Advice on Individual Rights in Europe, organism de binefacere al cărui obiect de activitate îl constituie furnizarea de informații și de consiliere în domeniul drepturilor omului, a fost autorizat să intervină în procedură în fața instanței de trimitere.
19 Această instanță ridică problema dacă motivarea reținută de Curtea de Justiție în Hotărârea din 27 septembrie 2001, Kondova (C‑235/99, Rec., p. I‑6427), poate fi transpusă unor situații de fapt precum cele în cauză în prezenta acțiune principală. În aceste condiții, Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„În cazul în care un resortisant turc, titular al unui permis de ședere în Regatul Unit cu condiția de a nu exercita vreo activitate economică sau vreo profesie, începe o activitate independentă nerespectând această condiție și ulterior solicită autorităților naționale prelungirea permisului de ședere în temeiul activității economice în prezent create, acesta poate beneficia de dispozițiile articolului 41 alineatul (1) din protocolul adițional [...]?”
Cu privire la întrebarea preliminară
20 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional trebuie interpretat în sensul că poate fi invocat de un resortisant turc căruia i s‑a acordat permisul de ședere într‑un stat membru cu condiția de a nu desfășura nicio activitate comercială sau profesională și care totuși desfășoară o activitate independentă cu încălcarea acestei condiții și solicită ulterior autorităților naționale o prelungire a permisului său de ședere prevalându‑se de întreprinderea creată între timp.
21 Din dosarul transmis Curții reiese că, în cazul în care domnul Oguz nu ar fi în măsură să invoce clauza de standstill prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional, cererea sa privind un nou permis de ședere în calitate de lucrător independent ar fi refuzată de la bun început în temeiul normelor din 2008 în materie de imigrație. În schimb, o eventuală aplicare a clauzei de standstill menționate ar obliga autoritățile competente să aprecieze cererea reclamantului din acțiunea principală în temeiul normelor din 1972 în materie de imigrație.
22 Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional se opune adoptării, cu începere de la data la care actul juridic din care face parte această dispoziție a intrat în vigoare în statul membru gazdă, a oricărei noi restricții privind exercitarea libertății de stabilire sau a liberei prestări a serviciilor, inclusiv a celor ce privesc condițiile de fond și/sau de procedură în materie de primă admitere pe teritoriul statului membru vizat a resortisanților turci care intenționează să exercite pe acest teritoriu libertățile economice menționate (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2007, Tum și Dari, C‑16/05, Rep., p. I‑7415, punctul 69, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2010, Comisia/Țările de Jos, C‑92/07, Rep., p. I‑3683, punctul 47).
23 Potrivit unei jurisprudențe constante, dispoziția menționată are efect direct în statele membre, astfel încât drepturile pe care le conferă resortisanților turci cărora li se aplică pot fi invocate în fața instanțelor naționale pentru a înlătura aplicarea regulilor de drept intern contrare. Astfel, această dispoziție stabilește în termeni clari, preciși și necondiționali o clauză de standstill lipsită de echivoc, care cuprinde o obligație la care s‑au angajat părțile contractante și care, pe plan juridic, constă într‑o simplă obligație de abținere (a se vedea Hotărârea din 11 mai 2000, Savas, C‑37/98, Rec., p. I‑2927, punctele 46-54, precum și Hotărârea din 19 februarie 2009, Soysal și Savatli, C‑228/06, Rep., p. I‑1031, punctul 45).
24 Dreptul domnului Oguz de a invoca articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional în fața instanțelor naționale în vederea aplicării în cazul său a normelor din 1972 în materie de imigrație este contestat de Secretary of State, pentru motivul că o cerere de permis de ședere întemeiată pe o activitate economică independentă, precedată de încălcarea unei condiții aplicabile șederii care interzicea persoanei interesate tocmai exercitarea acestei activități, ar constitui un abuz de drept. Un astfel de abuz s‑ar opune ca persoana interesată să invoce aplicarea clauzei de standstill.
25 Din jurisprudența Curții rezultă că justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele de drept al Uniunii, iar instanțele naționale pot ține seama de comportamentul abuziv sau fraudulos al persoanelor vizate, de la caz la caz, întemeindu‑se pe elemente obiective, în vederea refuzării, dacă este cazul, a beneficiului dispozițiilor dreptului amintit. Totuși, cu ocazia aprecierii unui astfel de comportament, instanțele amintite sunt obligate să ia în considerare obiectivele urmărite prin dispozițiile de drept al Uniunii în cauză (a se vedea Hotărârea din 9 martie 1999, Centros, C‑212/97, Rec., p. I‑1459, punctul 25, precum și Hotărârea din 21 noiembrie 2002, X și Y, C‑436/00, Rec., p. I‑10829, punctul 42).
26 Trebuie arătat că articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional nu este de natură să confere unui resortisant turc un drept material, în speță dreptul de stabilire, acesta rămânând în domeniul dreptului național (a se vedea în acest sens Hotărârea Soysal și Savatli, citată anterior, punctul 47).
27 Astfel, clauza de standstill care apare în această dispoziție urmărește crearea de condiții favorabile punerii în aplicare treptate a dreptului de stabilire prin interdicția absolută impusă autorităților naționale de a introduce orice nou obstacol în calea exercitării acestei libertăți, de natură a agrava condițiile existente la o dată precisă, în scopul de a nu face mai dificilă realizarea treptată a acesteia între statele membre și Republica Turcia (a se vedea Hotărârile Tum și Dari, citată anterior, punctul 61, precum și Hotărârea din 9 decembrie 2010, Toprak și Oguz, C‑300/09 și C‑301/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 53).
28 O clauză de standstill precum cea prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional nu operează ca o normă de fond, care face inaplicabil dreptul material pertinent pe care îl substituie, ci ca o normă de natură cvasiprocedurală, ce prevede, ratione temporis, care sunt dispozițiile din reglementarea unui stat membru potrivit cărora trebuie examinată situația unui resortisant turc care intenționează să își exercite libertatea de stabilire într‑un stat membru (Hotărârea Tum și Dari, citată anterior, punctul 55).
29 Astfel, această clauză de standstill se limitează în acțiunea principală să determine dispozițiile din reglementarea Regatului Unit referitoare la imigrație în lumina cărora autoritățile naționale vor trebui să se pronunțe cu privire la cererea domnului Oguz prin care se urmărește obținerea unui nou permis de ședere în calitate de lucrător independent, fără a aduce atingere în niciun mod aprecierii pe fond a acestei cereri.
30 În observațiile sale scrise, reclamantul din acțiunea principală arată că un eventual comportament abuziv din partea sa ar mai putea fi luat în considerare într‑un stadiu ulterior în cadrul dispozițiilor relevante din dreptul național, respectiv în stadiul aplicării normelor din 1972 în materie de imigrație. În ședință, guvernul Regatului Unit a confirmat că alineatul 4 al acestor norme prevede un mecanism care permite sancționarea abuzurilor de drept.
31 În consecință, clauza de standstill nu împiedică statele membre să sancționeze comportamentele abuzive în materie de imigrație în cadrul dreptului național.
32 Astfel, intervenția clauzei de standstill trebuie înțeleasă ca fiind situată într‑un stadiu prealabil celui al examinării cauzei pe fond, inclusiv al examinării eventualei existențe a unui abuz de drept imputabil persoanei interesate.
33 În această privință, Curtea a decis deja că aspectul dacă șederea unui resortisant turc în statul membru la data la care prezintă o cerere de stabilire pe teritoriul acestuia este legală este lipsit de relevanță în raport cu aplicarea clauzei de standstill (a se vedea Hotărârea Tum și Dari, citată anterior, punctul 59).
34 În consecință, în conformitate cu această jurisprudență, împrejurarea că o persoană precum domnul Oguz nu a respectat condițiile aplicabile permisului său de ședere nu este relevantă în raport cu aplicarea articolului 41 alineatul (1) din protocolul adițional.
35 Instanța de trimitere ridică în plus problema aplicării în acțiunea principală a considerațiilor expuse de Curte în Hotărârea Kondova, citată anterior.
36 În această hotărâre, care privește Acordul european de instituire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Republica Bulgaria, pe de altă parte, încheiat și aprobat în numele Comunităților prin Decizia 94/908/CECO, CE, Euratom a Consiliului și a Comisiei din 19 decembrie 1994 (JO L 358, p. 1, denumit în continuare „Acordul de asociere CE‑Bulgaria”), Curtea a decis că, dacă s‑ar permite resortisanților bulgari să prezinte oricând o cerere de stabilire în statul membru gazdă, indiferent de o încălcare anterioară a legislației naționale referitoare la imigrație, aceștia ar putea fi încurajați să rămână pe teritoriul statului respectiv în mod ilegal și să se supună sistemului național de control numai după îndeplinirea cerințelor de fond prevăzute prin legislația menționată (Hotărârea Kondova, citată anterior, punctul 77).
37 Curtea a subliniat de asemenea că o astfel de interpretare ar risca să priveze de efect util articolul 59 alineatul (1) din Acordul de asociere CE‑Bulgaria și să permită abuzuri acceptând încălcări ale legislațiilor naționale referitoare la admiterea și la șederea străinilor (Hotărârea Kondova, citată anterior, punctul 79).
38 În temeiul acestor considerații, Curtea a concluzionat că un resortisant bulgar care, deși are intenția de a desfășura o activitate de lucrător salariat sau independent într‑un stat membru, eludează controalele relevante ale autorităților naționale, declarând în mod fals că se deplasează în acest stat în scopuri de muncă sezonieră, se află în afara sferei de protecție care îi este recunoscută în temeiul acordului de asociere menționat (Hotărârea Kondova, citată anterior, punctul 80).
39 Întemeindu‑se pe această jurisprudență, guvernul Regatului Unit arată că clauza de standstill, prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional, ar trebui interpretată în sensul că nu poate fi invocată în scopul evitării abuzive a unui sistem național de control prealabil. Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Kondova, citată anterior, dacă s‑ar permite resortisanților turci să prezinte în orice moment o cerere de stabilire în statul membru gazdă, aceștia s‑ar putea prevala de clientela și de fondul de comerț pe care le‑ar fi constituit eventual în cursul unei șederi ilegale în statul membru gazdă sau de mijloacele financiare pe care le‑ar fi dobândit în acesta, inclusiv, dacă este cazul, prin exercitarea unei activități salariate, și să se prezinte astfel autorităților naționale în calitate de lucrători independenți care exercită din acel moment sau care pot exercita o activitate viabilă și ale căror drepturi ar trebui recunoscute în temeiul Acordului de asociere CEE‑Turcia.
40 Un astfel de argument nu poate fi reținut.
41 Mai întâi, trebuie subliniat că situația de fapt din litigiul în care s‑a pronunțat Hotărârea Kondova, citată anterior, prezenta diferențe semnificative în raport cu cea din acțiunea principală din cauza de față.
42 Astfel, spre deosebire de domnul Oguz, care a beneficiat de permisul legal de intrare și de ședere în Regatul Unit și care s‑a aflat într‑o situație neconformă cu cerințele stabilite prin reglementarea națională numai atunci când a creat o întreprindere, la opt ani de la intrarea sa în acest stat membru, doamna Kondova a recunoscut că, având în vedere admiterea sa în Regatul Unit, aceasta l‑a indus în eroare intenționat atât pe funcționarul competent să examineze cererile de permis de intrare pe teritoriul acestui stat, care i‑a eliberat viza în Bulgaria, cât și pe agentul serviciului de imigrație care a chestionat‑o la sosirea în Regatul Unit.
43 Astfel, nu se contestase că, prin acest comportament, doamna Kondova era vinovată de încălcarea reglementării referitoare la prima admitere a resortisanților din țări terțe pe teritoriul statului membru vizat, aspect în raport cu care competența revenea statului amintit.
44 Pe de altă parte, cadrul de reglementare aplicabil în cauza Kondova era de asemenea diferit. Contrar articolului 41 alineatul (1) din protocolul adițional, articolul 45 alineatul (1) din Acordul de asociere CE‑Bulgaria constituia norma de drept material pe baza căreia trebuia apreciată pe fond o cerere de stabilire și a cărei încălcare a fost reproșată doamnei Kondova. În temeiul acestei ultime dispoziții, fiecare stat membru trebuia să aplice resortisanților bulgari stabiliți pe teritoriul său un tratament nu mai puțin favorabil decât cel aplicat propriilor resortisanți. Ținând seama de aceste considerații și de faptul că nicio clauză de standstill nu figurează la articolul 45 alineatul (1) din Acordul de asociere CE‑Bulgaria, această dispoziție trebuie considerată a fi de natură diferită față de cea de la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional.
45 În aceste condiții, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 58 și 59 din concluzii, nu este surprinzător faptul că, în Hotărârea Kondova, citată anterior, Curtea a recunoscut posibilitatea de a refuza invocarea acestui drept material pentru motive de abuz de drept. Concluzia din această hotărâre nu poate fi transpusă unei clauze de standstill precum cea prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional, întrucât această clauză nu instituie nici un drept material de stabilire, nici o egalitate de tratament cu resortisanții statului membru vizat.
46 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional trebuie interpretat în sensul că poate fi invocat de un resortisant turc al cărui permis de ședere într‑un stat membru este supus condiției de a nu desfășura nicio activitate comercială sau profesională și care totuși desfășoară o activitate independentă cu încălcarea acestei condiții și solicită ulterior autorităților naționale o prelungire a permisului său de ședere prevalându‑se de întreprinderea creată între timp.
Cu privire la cheltuielile de judecată
47 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
Articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional semnat la 23 noiembrie 1970 la Bruxelles și încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 trebuie interpretat în sensul că poate fi invocat de un resortisant turc al cărui permis de ședere într‑un stat membru este supus condiției de a nu desfășura nicio activitate comercială sau profesională și care totuși desfășoară o activitate independentă cu încălcarea acestei condiții și solicită ulterior autorităților naționale o prelungire a permisului său de ședere prevalându‑se de întreprinderea creată între timp.
Semnături
* Limba de procedură: engleza.