CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JULIANE KOKOTT
prezentate la 16 iunie 2011(1)
Cauza C‑139/10
Prism Investments BV
împotriva
J. A. Van der Meer, în calitate de administrator judiciar al Arilco Holland B.V.
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Hoge Raad der Nederlanden (Țările de Jos)]
„Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești – Motive de refuz – Apărări de fond care înlătură ulterior dreptul acordat printr‑o hotărâre judecătorească”
I – Introducere
1. Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(2). Obiectul cererii este reprezentat de întrebarea dacă instanțele din statul solicitat au dreptul de a examina, în cadrul căilor de atac îndreptate împotriva hotărârii de încuviințare a executării, opoziția invocată de debitor privind îndeplinirea obligației stabilite în hotărârea pronunțată în străinătate, ulterior pronunțării acesteia.
II – Cadrul juridic
2. Capitolul III din Regulamentul 44/2001 reglementează recunoașterea și executarea hotărârilor.
3. Articolul 38 alineatul (1) privește executarea hotărârilor:
„(1) Hotărârile pronunțate într‑un stat membru și care sunt executorii în statul în cauză sunt puse în executare într‑un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, au fost declarate executorii în statul respectiv.”
4. Potrivit articolului 41, hotărârea este declarată executorie imediat după îndeplinirea formalităților prevăzute la articolul 53, fără examinarea motivelor de refuz prevăzute la articolele 34 și 35. Partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate să prezinte observații în această fază a procedurii. Potrivit articolului 43, oricare dintre părți poate introduce o acțiune împotriva hotărârii de soluționare a cererii de încuviințare a executării.
5. Articolul 45, care are ca obiect căile de atac, prevede următoarele:
„(1) Instanța sesizată cu acțiunea prevăzută la articolul 43 sau 44 nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviințare a executării decât pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 și 35. Instanța se pronunță în termen scurt.
(2) Hotărârea pronunțată în străinătate nu poate fi revizuită pe fond în nicio situație.”
6. Articolul 34 prevede:
„O hotărâre nu este recunoscută:
(1) dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;
(2) dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s‑a înfățișat în timp util și într‑o manieră care să‑i permită acestuia să‑și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
(3) dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într‑un litigiu între aceleași părți în statul membru solicitat;
(4) dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într‑un alt stat membru sau într‑un stat terț între aceleași părți într‑o cauză având același obiect și aceeași cauză, cu condiția ca hotărârea pronunțată anterior să întrunească condițiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat.”
7. Articolul 35 prevede:
„(1) De asemenea, o hotărâre nu este recunoscută dacă sunt nesocotite dispozițiile din secțiunile 3, 4 și 6 din capitolul II sau într‑unul din cazurile prevăzute la articolul 72.
(2) La verificarea temeiurilor de competență prevăzute în alineatul precedent, autoritatea solicitată este legată de constatările de fapt pe baza cărora instanța din statul membru de origine și‑a întemeiat competența.
(3) Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (1), competența instanței din statul membru de origine nu poate fi revizuită. Criteriul ordinii publice prevăzut la articolul 34 punctul 1 nu poate fi aplicat normelor în materie de competență.”
III – Situația de fapt și întrebarea preliminară
8. Prin hotărârea din 5 decembrie 2006, Hof van Beroep te Brussel a condamnat Prism Investments B.V. (denumită în continuare „Prism”) la plata sumei de 1 048 232,30 euro către Arilco Holland B.V. (denumită în continuare „Arilco”).
9. Împotriva Arilco a fost deschisă în august 2007 procedura insolvenței, domnul van der Meer fiind desemnat administrator judiciar. În temeiul articolului 38 din Regulamentul nr. 44/2001, acesta a depus la Rechtbank ’s Hertogenbosch o cerere de încuviințare a executării hotărârii de condamnare la plată, pentru ca aceasta să fie executată în Țările de Jos. Cererea sa a fost admisă.
10. Prism a introdus o acțiune întemeiată pe articolul 43 din Regulamentul nr. 44/2001 împotriva hotărârii de încuviințare a executării și a solicitat anularea acesteia. În susținerea cererii sale, a invocat aspectul că obligația rezultată din hotărârea pentru care s‑a încuviințat executarea a fost îndeplinită deja prin efectul compensației.
11. Prin hotărârea din 22 iulie 2008, Rechtbank a respins acțiunea introdusă de Prism. În motivare, a reținut faptul că, potrivit articolului 45 din regulament, hotărârea de încuviințare a executării nu poate fi revocată decât pentru unul dintre motivele menționate la articolele 34 și 35. Opoziția privind îndeplinirea obligației nu se regăsește printre motivele menționate la acel articol și de aceea nu poate fi luată în considerare în cadrul acțiunii introduse împotriva hotărârii de încuviințare a executării, ci doar în stadiul ulterior, al executării propriu‑zise.
12. Împotriva acestei hotărâri a Rechtbank, Prism a formulat recurs la Hoge Raad, instanța de trimitere, care a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 45 din Regulamentul nr. 44/2001 se opune ca instanța sesizată printr‑o acțiune prevăzută la articolul 43 sau la articolul 44 din acest regulament să refuze sau să revoce recunoașterea hotărârii pentru un motiv care nu se regăsește între cele prevăzute la articolele 34 și 35 din regulament, invocat împotriva executării hotărârii declarate executorie și apărut după ce hotărârea a fost pronunțată, cum ar fi motivul că această decizie a fost deja executată?”
13. În procedura în fața Curții au prezentat observații scrise administratorul judiciar al Arilco, Belgia, Germania, Țările de Jos, Suedia, Cehia și Regatul Unit, precum și Comisia Europeană. La ședința din 10 februarie 2011 au participat Țările de Jos, Cehia, Germania, precum și Comisia.
IV – Apreciere
14. Obiectul prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare este reprezentat de întrebarea dacă articolul 45 din Regulamentul nr. 44/2001 se opune luării în considerare a apărărilor de fond invocate de debitor în cadrul procedurii de încuviințare a executării. Prin „apărări de fond” se înțelege acele mijloace de apărare care au apărut după pronunțarea titlului executoriu și care au ca efect stingerea ulterioară a dreptului constatat în acest titlu. Acestea pot fi, de exemplu, invocarea efectuării plății sau invocarea compensației. În acest sens, debitorul din acțiunea principală susține că dreptul la plată stabilit în hotărâre s‑a stins între timp prin efectul compensației. În aceste condiții, instanța de trimitere adresează întrebarea dacă apărarea privind operarea compensației poate fi luată în considerare în cadrul acțiunii introduse împotriva hotărârii de încuviințare a executării.
15. Înainte de a ne îndrepta atenția spre interpretarea articolului 45 din regulament, este necesar să se analizeze un argument al Regatului Unit care privește caracterul executoriu al hotărârii din acțiunea principală.
A – Caracterul executoriu al hotărârii în sensul articolului 38 din Regulamentul nr. 44/2001
16. Regatul Unit consideră că îndeplinirea obligației stabilite în hotărârea ce urmează a fi executată are ca efect înlăturarea caracterului executoriu în statul de origine și, prin urmare, se opune încuviințării executării.
17. Trebuie să subscriem la argumentul Regatului Unit, potrivit căruia caracterul executoriu al hotărârii în statul de origine este o condiție pentru executarea hotărârii în statul membru solicitat(3). Această concluzie rezultă deja din articolul 38 din regulament, potrivit căruia „[hotărârile pronunțate într‑un stat membru] și care [sunt] executorii în statul în cauză”(4) pot fi puse în executare într‑un alt stat membru. La fel de adevărat este faptul că unei hotărâri nu i se pot acorda, cu ocazia executării, drepturi sau efecte pe care nu le are în statul membru de origine(5).
18. Cu toate acestea, doar îndeplinirea obligației stabilite în hotărâre nu privează hotărârea de caracterul executoriu și nici nu îi acordă, cu ocazia executării sale în străinătate, drepturi sau efecte pe care nu le are în statul de origine.
19. Prin termenul „executoriu” în sensul articolului 38 din convenție se înțelege doar caracterul executoriu din punct de vedere formal al hotărârii pronunțate în străinătate(6). Caracterul executoriu din punct de vedere formal lipsește, de exemplu, atunci când hotărârea face, sau poate face, obiectul unei căi de atac și nu a fost declarată executorie cu titlu provizoriu(7).
20. Din aceste motive, Curtea a statuat în cadrul Hotărârii Apostolides că posibilitățile efective de executare în statul de origine nu sunt relevante pentru problema „caracterului executoriu”. Prin urmare, faptul că reclamanții ar putea întâmpina dificultăți în a obține executarea hotărârilor în cauză în zona de nord a Ciprului nu poate lipsi aceste hotărâri de caracterul executoriu și, prin urmare, nu împiedică instanțele din statul membru solicitat să declare executorii asemenea hotărâri(8).
21. În mod similar, pentru existența caracterului executoriu în sensul articolului 38 din regulament nu este relevant aspectul că stingerea creanței în statul de origine poate fi opusă executării efective în acest stat. Caracterul executoriu nu se stinge automat prin îndeplinirea obligației care a stat la baza hotărârii.
22. În speță, spre deosebire de cele susținute de Regatul Unit, îndeplinirea obligației prin efectul compensației nu este tocmai incontestabilă. În memoriul său, administratorul judiciar contestă în mod vehement realizarea compensației. În plus, chiar aprecierea juridică a compensației puse în discuție pare a fi extrem de dificilă. Prin urmare, este necesar mai întâi ca îndeplinirea obligației prin efectul compensației să fie supusă unei clarificări juridice chiar în statul de origine. Așadar, pentru început, aceasta nu are ca rezultat nici în statul de origine stingerea în mod automat a efectelor juridice ale hotărârii ce urmează a fi executată.
23. În pofida opoziției manifestate de debitor privind efectuarea plății, hotărârea își păstrează în continuare caracterul executoriu formal, în sensul articolului 38 din regulament(9). Observația Regatului Unit se explică pe fondul îngrijorării că debitorul ar putea fi constrâns să îndeplinească încă o dată obligația. Astfel, cu titlu introductiv, trebuie precizat că neacceptarea argumentului întemeiat pe îndeplinirea obligației în cadrul procedurii privind încuviințarea executării nu înseamnă că debitorul este lipsit de apărare în fața unor pretenții repetate ridicate împotriva sa.
24. Într‑adevăr, întrebarea care se pune în speță nu este aceea dacă faptul că obligația a fost îndeplinită poate fi opus executării în sine, ci dacă instanța de apel din statul solicitat se poate pronunța asupra acestei probleme încă în faza de încuviințare a executării.
B – Competența de examinare în cadrul căilor de atac, articolul 45 din Regulamentul nr. 44/2001
25. Potrivit articolului 45 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța sesizată cu acțiunea prevăzută la articolul 43 sau 44 nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviințare a executării decât pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 și 35.
26. Potrivit instanței de trimitere, în acțiunea principală nu este aplicabil niciunul dintre motivele prevăzute la articolul 34 sau la articolul 35 din Regulamentul nr. 44/2001. Dimpotrivă, debitorul a invocat doar faptul că obligația stabilită în hotărârea ce urmează a fi executată s‑a stins prin efectul compensației.
27. Prin urmare, trebuie clarificat dacă această apărare poate fi luată în considerare de instanța de apel.
1. Interpretarea gramaticală
28. Modul de redactare a articolului 45 alineatul (1) prima teză exclude în mod expres posibilitatea de a examina alte apărări decât motivele de refuz prevăzute la articolele 34 și 35 din regulament. Potrivit acestei dispoziții, instanța „nu poate” refuza sau revoca hotărârea de încuviințare a executării „decât” pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 și 35(10). Opoziția privind îndeplinirea obligației nu este menționată.
29. Caracterul exhaustiv al articolului 45 este subliniat de considerentul (18), potrivit căruia debitorul are posibilitatea de a introduce o acțiune în cazul în care consideră că „unul dintre motivele de neexecutare este îndeplinit”(11). Întrucât regulamentul nu a ales formularea „unul dintre motivele de neexecutare”, este evident că, în concepția legiuitorului, motivele de refuz sunt reglementate exhaustiv în regulament, fiind necesară existența măcar a unuia dintre motivele prevăzute.
2. Reglementarea anterioară din Convenția de la Bruxelles
30. Statele membre care pledează în prezenta procedură pentru posibilitatea luării în considerare a opoziției privind îndeplinirea obligației fac trimitere la cele două rapoarte explicative referitoare la Convenția de la Bruxelles, reglementarea anterioară regulamentului. În aceste rapoarte se menționa – fără a se aduce însă vreo motivare – că acțiunea prevăzută la articolul 36 din Convenția de la Bruxelles pentru procedura de încuviințare a executării putea fi întemeiată pe motivul că obligația a fost deja îndeplinită(12).
31. În concluzie, trimiterea la teza formulată în legătură cu reglementarea anterioară regulamentului nu este totuși convingătoare, întrucât explicațiile privind Convenția de la Bruxelles pot fi utilizate pentru interpretarea Regulamentului nr. 44/2001 numai în măsura în care textul și conținutul normativ ale regulamentului corespund celor ale convenției.
32. Această situație nu se regăsește în cazul articolului 45 alineatul (1) prima teză. Convenția de la Bruxelles a reglementat procedura căilor de atac împotriva hotărârii de încuviințare a executării la articolul 36. În ceea ce privește competența de examinare în faza căilor de atac, aceasta nu conținea nicio formulare comparabilă cu utilizarea cuvântului „decât” la articolul 45 din regulament. Spre deosebire de regulament, Convenția de la Bruxelles prevedea, chiar în prima fază a încuviințării executării, o examinare judiciară a motivelor de refuz al încuviințării executării. Doar aici se regăsea o limitare a competenței de examinare comparabilă cu cea de la actualul articol 45(13). Pentru procedura căilor de atac, Convenția de la Bruxelles nu se pronunța însă cu privire la obiectul examinării și la competența de examinare.
33. Chiar fără a ține seama de modul de redactare a dispozițiilor respective, există diferențe evidente între regulament și convenție în privința procedurii de încuviințare a executării. Obiectivul principal al noii reglementări introduse de Regulamentul nr. 44/2001 a fost acela de a accelera și de a formaliza procedura de încuviințare a executării(14).
34. Atât procedura de încuviințare a executării, cât și motivele de refuz al recunoașterii au fost modificate în mod considerabil(15). Modificarea esențială constă în aceea că, în prima fază a încuviințării de către instanță a executării, nu mai are loc o examinare a motivelor de refuz. Potrivit regulamentului, o astfel de examinare poate avea loc doar în căile de atac. Prin aceste modificări, regulamentul a simplificat și a accelerat considerabil procedura de încuviințare a executării.
35. De remarcat este și aspectul că, în comentariul său privind Regulamentul nr. 44/2001, autorul unuia dintre cele două rapoarte explicative nu mai susține opinia formulată în legătură cu Convenția de la Bruxelles, ci împărtășește, dimpotrivă, teza potrivit căreia apărările de fond sunt inadmisibile în procedura prevăzută la articolul 43 și următoarele din regulament; acesta consideră că aspectele legate de protecția judiciară a debitorului pot fi avute în vedere și în cadrul procedurii propriu‑zise de încuviințare a executării(16).
36. Având în vedere diferențele dintre convenție și regulament prezentate mai sus, nici din Hotărârea Curții pronunțată în cauza Coursier(17), la care a făcut trimitere în special guvernul Regatului Unit, nu rezultă o concluzie aplicabilă în prezenta cauză.
37. Litigiul menționat a avut ca obiect posibilitatea de a lua în considerare o hotărâre pronunțată în cadrul unei proceduri de faliment cu ocazia încuviințării executării unei hotărâri de condamnare la plată într‑un alt stat membru. Concret, era avută în vedere executarea în Luxemburg a unei hotărâri franceze de condamnare la plată. După pronunțarea hotărârii franceze, a fost pronunțată în Franța o hotărâre prin care se dispunea închiderea procedurii din cauza lipsei de bunuri în averea debitorului. Potrivit dreptului francez, aceasta avea ca urmare imposibilitatea de executare în Franța a hotărârii de condamnare la plată.
38. Prin urmare, se punea întrebarea dacă faptul că în Franța executarea nu mai era posibilă din cauza hotărârii franceze de declarare a falimentului putea fi luat în considerare în Luxemburg în cadrul procedurii de încuviințare a executării. În această privință, Curtea a reținut că este vorba despre posibilitatea luării în considerare a efectelor unei hotărâri pronunțate în străinătate în cadrul unei proceduri de faliment, mai precis, într‑un domeniu care era exclus în mod expres din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles. Potrivit Curții, revenea, așadar, instanțelor din statul solicitat ca, în cadrul unei acțiuni formulate în temeiul articolului 36 din Convenția de la Bruxelles, să decidă potrivit dreptului național, inclusiv potrivit normelor de drept privat internațional, asupra efectelor pe care le produce hotărârea în statul solicitat(18).
39. Fără o examinare prealabilă, este exclus un transfer al acestei concluzii în speță. Este adevărat că observațiile introductive ale Curții în Hotărârea Coursier menționau și îndeplinirea obligației în legătură cu imposibilitatea de executare a unei hotărâri pronunțate în străinătate(19). Cauza respectivă privea însă – aspect subliniat în mod întemeiat de guvernul suedez – domeniul special al dreptului falimentului. Prin urmare, nu se poate considera că menționarea accidentală a stingerii obligației a avut la bază intenția Curții de a reglementa în mod exhaustiv situația opoziției privind îndeplinirea obligației. Așadar, un transfer al acestei jurisprudențe a Curții în speță este exclus în special din cauza diferențelor menționate existente între Convenția de la Bruxelles și Regulamentul nr. 44/2001.
3. Interpretare teleologică
40. Prin urmare, pentru interpretarea articolului 45, pe lângă modul său de redactare, pot fi decisive doar obiectul și finalitatea procedurii de încuviințare a executării instituite de Regulamentul nr. 44/2001 însuși.
41. Regulamentul urmărește să asigure libera circulație a hotărârilor pronunțate în statele membre în materie civilă și comercială prin simplificarea formalităților în vederea recunoașterii acestora, precum și a executării lor rapide și simple(20). Acest aspect este reliefat în special în considerentele (2), (6), (16) și (17). Încrederea reciprocă în administrarea justiției la nivelul Uniunii justifică recunoașterea de plin drept a hotărârilor pronunțate într‑un stat membru, fără să fie necesară în principiu recurgerea la o altă procedură(21).
42. În virtutea aceluiași principiu al încrederii reciproce – astfel cum se precizează în considerentul (17) al regulamentului –, procedura în temeiul căreia o hotărâre pronunțată într‑un stat membru devine executorie în alt stat membru trebuie să fie eficientă și rapidă. În acest sens, în prima etapă procedurală, hotărârea de încuviințare a executării unei hotărâri trebuie să fie pronunțată practic automat, în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate, fără ca instanța să aibă posibilitatea de a invoca din oficiu unul dintre motivele de neexecutare prevăzute în regulament. O examinare a motivelor de refuz poate avea loc doar în căile de atac.
43. Imperativul celerității este reliefat și la articolul 45 alineatul (1) a doua teză. Potrivit acestuia, instanța de apel se pronunță în termen scurt.
44. În acest context, refuzul sau revocarea în temeiul articolului 45 a încuviințării executării reprezintă o excepție care, potrivit jurisprudenței Curții, trebuie interpretată strict(22).
45. Pe de altă parte, obiectivul „recunoașterii și executării rapide și simple”(23) necesită luarea în considerare a două principii: pe de o parte, o desfășurare rapidă și simplă a încuviințării executării, iar pe de altă parte, caracterul unitar al procedurii de încuviințare a executării pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
46. Luarea în considerare, în cadrul procedurii de încuviințare a executării, a opoziției privind îndeplinirea obligației nu este compatibilă cu aceste principii.
47. Astfel, luarea în considerare a apărărilor de fond ar avea ca efect extinderea, complicarea și întârzierea procedurii de încuviințare a executării. Un exemplu ilustrativ în acest sens este oferit de prezenta cauză. Opoziția pe care debitorul a ridicat‑o împotriva hotărârii de încuviințare a executării privește aparenta îndeplinire, prin efectul compensației, a obligației stabilite în hotărâre. Astfel cum rezultă din observațiile scrise, administratorului judiciar contestă pe fond efectul compensației. Prin urmare, problema privind condițiile compensației nu va putea fi clarificată nici în mod simplu, nici cu celeritate. Este posibil ca obligația invocată în vederea compensației să necesite o analiză pe fond cuprinzătoare. În plus, instanța olandeză va fi probabil nevoită să solicite chiar efectuarea unei expertize privind condițiile și efectele compensației în dreptul belgian.
48. Pe de altă parte, analiza pe fond pe care examinarea opoziției privind îndeplinirea obligației o necesită deseori nu se potrivește în contextul procedurii căilor de atac prevăzute la articolul 45 din regulament. Aceasta se poate observa nu în ultimul rând în aceea că, potrivit regulamentului, în general, competența de soluționare revine instanțelor superioare(24), spre exemplu, Oberlandesgericht în Germania. În cazul admiterii apărărilor de fond în procedura de încuviințare a executării, competența de soluționare în primă instanță ar reveni instanțelor superioare. Nu numai că aceasta ar fi contrar destinației sistemului, ci ar și priva părțile de o instanță de fond.
49. Această argumentație, bazată pe eficiența procedurii de încuviințare a executării, nu poate fi pusă sub semnul întrebării nici prin trimiterea la principiul economiei procedurii, invocat mai ales de guvernul german.
50. Această observație privește aspectul că părțile ar fi scutite de necesitatea de a parcurge două etape procedurale dacă li s‑ar permite să exercite apărări de fond în cadrul procedurii de încuviințare a executării, și nu doar în stadiul următor, cel al executării propriu‑zise.
51. La prima vedere, acest argument pare a fi plauzibil. La o analiză mai atentă, se observă însă că este valabil doar în cazul în care debitorul invocă în căile de atac atât unul dintre motivele de refuz prevăzute la articolele 34 și 35 din regulament, cât și o apărare de fond. Numai într‑un astfel de caz, negarea posibilității de a lua în considerare apărarea de fond în cadrul procedurii de încuviințare a executării implică necesitatea derulării, mai întâi, a căilor de atac împotriva încuviințării executării, iar apoi a încă unei etape procedurale în cadrul executării. Situația în care debitorul invocă în mod concomitent unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 și 35 din regulament și, în plus, o apărare de fond va fi însă una extrem de rară.
52. În cazul în care debitorul invocă numai executarea obligației – precum în prezenta cauză, în care debitorul nu a invocat, în mod suplimentar, unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 și 35 din regulament –, iar această apărare nu este acceptată în procedura de încuviințare a executării, se va desfășura de asemenea o singură procedură judecătorească. În cazul neluării în considerare a acestei apărări, debitorul nu trebuie să exercite nicio cale de atac, ci doar să exercite apărarea exclusiv în cadrul executării. Urmarea nu este, așadar, desfășurarea a două etape procedurale.
53. În cazul în care se reține caracterul exhaustiv al motivelor de refuz pentru încuviințarea executării, astfel cum se deduce din modul de redactare, se asigură, în plus, aplicarea unitară a procedurii pe teritoriul întregii Uniuni. În această situație, este exclus ca apărările de fond să fie luate în considerare într‑un stat membru, în timp ce în alte state membre să nu fie luate în considerare. O astfel de diferențiere ar fi contrară organizării unitare a procedurii de încuviințare a executării pe întreg teritoriul Uniunii. Caracterul unitar al procedurii este însă un aspect important al simplității și al previzibilității executării în străinătate a hotărârilor.
54. Comisia a argumentat în mod convingător că regulamentul vizează, prin simplificarea și reducerea procedurii de încuviințare a executării, ca titlurile executorii străine și cele naționale să fie echivalate cât mai repede cu putință în statul solicitat. Potrivit organizării rapide și formalizate a procedurii de încuviințare a executării, titlurile străine și cele naționale trebuie tratate în mod egal. Și guvernul belgian a subliniat în mod întemeiat aspectul că în cadrul regulamentului este necesară o apropiere cât mai mare între titlurile străine și cele naționale(25). Este necesar, așadar, să se evite o discriminare comparativ cu situațiile strict naționale. Or, în cazul unei situații de fapt strict naționale, debitorul poate să invoce îndeplinirea obligației doar în cadrul procedurii de executare propriu‑zise.
55. În acest context, trebuie menționat și răspunsul guvernului german la o întrebare formulată în cadrul ședinței. Potrivit dreptului german, o hotărâre nu este automat executorie, ci, în vederea executării, este necesară adoptarea în prealabil a unei așa‑numite „clauze”, prin care să se constate caracterul executoriu. În situația în care această clauză este considerată a fi pandantul unei încuviințări a executării în cazul executării transfrontaliere a hotărârilor, se pune întrebarea dacă aceste două situații sunt tratate în mod egal. Guvernul german a recunoscut că, în această măsură, se poate ajunge în dreptul german la o diferență de tratament între situațiile naționale și cele transfrontaliere, întrucât invocarea executării nu este luată în considerare în cazul procedurii de adoptare a clauzei germane, ea putând avea loc doar în cadrul procedurii de executare silită propriu‑zise. În cazul executării hotărârilor pronunțate în străinătate, dreptul german permite însă invocarea executării obligației în cadrul procedurii de încuviințare a executării.
56. Astfel cum am precizat deja, argumentul privind economia procedurii nu poate justifica această diferență de tratament. Din aceste motive, principiul egalității de tratament necesită de asemenea ca în cadrul procedurii de încuviințare a executării să se ia în considerare numai motivele de refuz prevăzute în mod explicit de regulament, iar alte apărări – cum este cazul și în situația executării unor hotărâri naționale – să fie rezervate procedurii de executare propriu‑zise.
4. Situația specială a apărărilor necontestate ale debitorului – instanțe competente pentru exercitarea apărărilor de fond
57. În acțiunea principală, părțile sunt în dezacord cu privire la stingerea, prin efectul compensației, a obligației stabilite în hotărâre. Există numeroase motive pentru ca, în situația în care părțile nu contestă îndeplinirea sau dacă aceasta a fost constatată în mod definitiv, să se admită o excepție de la imposibilitatea de principiu de a lua în considerare îndeplinirea obligației în cadrul procedurii de încuviințare a executării, deoarece necontestarea opoziției de îndeplinire a obligației nu are ca efect întârzierea acestei proceduri(26). Întrucât această întrebare nu a făcut însă obiectul prezentei proceduri, nu trebuie clarificată în mod definitiv.
58. Nici întrebarea privind statul membru în care debitorul trebuie să invoce îndeplinirea obligației nu face obiectul prezentei proceduri. Întrebarea adresată privește doar aspectul dacă debitorul are acest drept în cadrul procedurii de încuviințare a executării. Toate părțile la prezenta procedură au considerat fără rezerve că invocarea îndeplinirii obligației trebuie să aibă loc în statul solicitat, în faza propriu‑zisă a executării. În doctrină există totuși autori potrivit cărora competența în acest sens revine doar instanțelor din statul de origine(27). Răspunsul la această întrebare ar putea rezulta din articolul 22 punctul 5 din Regulamentul nr. 44/2001, care prevede o competență exclusivă în statul solicitat „în ceea ce privește executarea hotărârilor”.
59. Întrucât instanța de trimitere nu a formulat în acest sens nicio întrebare, întrebarea nefăcând, așadar, obiectul procedurii, această problemă nu poate fi clarificată în mod definitiv în cadrul prezentei proceduri. În cazul în care Curtea va dori totuși să se pronunțe asupra acestei probleme, ar fi necesară, în opinia noastră, o redeschidere a procedurii, pentru a oferi părților posibilitatea de a‑și prezenta observațiile.
60. Pentru a rezuma, trebuie să reiterăm faptul că luarea în considerare a apărărilor de fond invocate după pronunțarea hotărârii ce urmează a fi executată și care privesc obligația care face obiectul hotărârii ar avea ca efect o prelungire excesivă și o extindere a căilor de atac prevăzute la articolul 43 și următoarele din Regulamentul nr. 44/2001, ceea ce nu ar fi compatibil cu concepția din regulament în ceea ce privește procedura de încuviințare a executării. Prin urmare, articolul 45 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 44/2001 se opune luării în considerare a unor asemenea apărări de fond.
V – Concluzie
61. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă astfel cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare:
„Articolul 45 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială se opune ca instanța sesizată cu o acțiune prevăzută la articolul 43 sau la articolul 44 din acest regulament să examineze opoziția ridicată de debitor, în legătură cu care părțile sunt în dezacord, potrivit căreia debitorul ar fi îndeplinit obligația stabilită în hotărârea ce urmează a fi executată, ulterior pronunțării hotărârii.”
1 – Limba originală: germana.
2 – JO L 12, p. 1, Ediție specială 19/vol. 3, p. 74.
3 – Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides (C‑420/07, Rep., p. I‑3571, punctul 66).
4 – Sublinierea noastră.
5 – Hotărârea Apostolides (citată la nota de subsol 3, punctul 66).
6 – A se vedea în acest sens, pentru articolul 31 din Convenția de la Bruxelles, Hotărârea din 29 aprilie 1999, Coursier (C‑267/97, Rec., p. I‑2543, punctul 29).
7 – A se vedea punctul 97 din Concluziile noastre prezentate în cauza Apostolides (citată la nota de subsol 3).
8 – Hotărârea Apostolides (citată la nota de subsol 3, punctul 70).
9 – A se vedea în acest sens, în ceea ce privește Convenția de la Bruxelles, Hotărârea din 29 aprilie 1999, Coursier (citată la nota de subsol 6, punctul 24).
10 – A se vedea în special „only on one of the grounds” în versiunea engleză, „nur aus einem der … Gründe” în versiunea germană, „solo per uno dei motivi” în versiunea italiană și „slechts op een van de […] genoemde gronden” în versiunea olandeză.
11 – Sublinierea noastră.
12 – Raportul Jenard referitor la Convenția de la Bruxelles (JO 1979, C 59, p. 1, 51) și Raportul Schlosser referitor la Convenția privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Convenția de la Bruxelles (JO 1979, C 59, p. 71, 134).
13 – Articolul 34 alineatul (2) din Convenția de la Bruxelles.
14 – Considerentele (2), (6), (16) și (17), precum și precizările pe care le vom face privind interpretarea teleologică.
15 – A se vedea în acest sens Christian Kohler, „Systemwechsel im Europäischen Anerkennungsrecht”, în Baur/Mansel (editori), Systemwechsel im europäischen Kollisionsrecht, München, 2002, p. 147-163.
16 – Peter F. Schlosser, „EU‑Zivilprozessrecht”, ediția a treia, München, 2009, articolul 43, punctul 14.
17 – A se vedea în acest sens și Hotărârea din 4 februarie 1988, Hoffmann (145/86, Rec., p. 645).
18 – Hotărârea Coursier (citată la nota de subsol 6, punctul 33).
19 – Hotărârea Coursier (citată la nota de subsol 6, punctul 24).
20 – A se vedea Hotărârea Curții din 14 decembrie 2006, ASML (C‑283/05, Rec., p. I‑12041, punctul 23).
21 – Considerentul (16).
22 – A se vedea, cu privire la refuzul recunoașterii din cauza unei încălcări a ordinii publice, Hotărârea din 28 martie 2000, Krombach (C‑7/98, Rec., p. I‑1935), Hotărârea din 2 aprilie 2009, Gambazzi (C‑394/07, Rec., p. I‑2563), și Hotărârea Apostolides (citată la nota de subsol 3).
23 – A se vedea punctul 41 din prezentele concluzii.
24 – A se vedea anexa III la Regulamentul nr. 44/2001.
25 – A se vedea, referitor la proiectele de reformă privind eliminarea procedurii de încuviințare a executării, Raportul Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social European privind aplicarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [COM(2009) 174 final]. La pagina 4 din acesta există următorul pasaj: „Conform mandatului politic acordat de Consiliul European în programele de la Tampere (1999) și de la Bruxelles (2004), principalul obiectiv al modificării regulamentului trebuie să fie înlăturarea procedurii de încuviințare a executării în toate domeniile care intră sub incidența regulamentului”.
26 – A se vedea în acest sens decizia Bundesgerichtshof (Germania) din 14 martie 2007, Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 2007, p. 445.
27 – Burkhard Hess, „Die Zulässigkeit materiellrechtlicher Einwendungen im Vollstreckbarerklärungsverfahren nach Art. 43 ff. EuGVO”, Praxis des Internationalen Privat- und Verfahtrensrechts, 2008, p. 25, 28.