1.

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Directivei 96/34/CE a Consiliului din 3 iunie 1996 privind acordul-cadru referitor la concediul pentru creșterea copilului încheiat de UNICE, CEEP și CES ( 2 ). Aceasta oferă ocazia de a preciza drepturile lucrătorilor aflați în concediu pentru creșterea copilului.

2.

Directiva 96/34 pune în aplicare acordul-cadru încheiat la 14 decembrie 1995 între partenerii sociali europeni.

3.

Considerentul (9) al acordului-cadru privind concediul pentru creșterea copilului anexat la Directiva 96/34 prevede următoarele:

„[…] prezentul acord este un acord-cadru care stabilește cerințe și prevederi minime privind concediul de creștere a copilului, separat de concediul de maternitate […] și se adresează din nou statelor membre și partenerilor sociali pentru stabilirea condițiilor de acces și a modalităților de aplicare pentru a se ține seama de situația din fiecare stat membru;

[…]”

4.

Clauza 1 din acordul-cadru definește obiectul și domeniul de aplicare:

„Prezentul acord enunță cerințele minime menite să faciliteze concilierea responsabilităților profesionale și familiale pentru părinții care lucrează.”

5.

Clauza 2, intitulată „Concediul pentru creșterea copilului”, prevede la punctul (1):

„În temeiul prezentului acord, sub rezerva clauzei 2.2, se acordă lucrătorilor, bărbați și femei, un drept individual la concediu pentru creșterea copilului, pe baza nașterii sau a adopției unui copil, pentru a le da posibilitatea să îngrijească acel copil, pe o perioadă de cel puțin trei luni, până la o vârstă dată de maximum opt ani care urmează să fie stabilită de statele membre și/sau de partenerii sociali.”

6.

Clauza 2 punctul (4) din acordul-cadru privind concediul pentru creșterea copilului prevede:

„Pentru a se asigura că lucrătorii își pot exercita dreptul la concediul pentru creșterea copilului, statele membre și/sau partenerii sociali iau măsurile necesare pentru a proteja lucrătorii împotriva concedierii pe motiv de solicitare sau efectuare a concediului pentru creșterea copilului în conformitate cu legislația, convențiile colective și practicile la nivel național.”

7.

Clauza 2 punctul (5) are următorul cuprins:

„La sfârșitul concediului pentru creșterea copilului, lucrătorii au dreptul de a-și relua același post sau, dacă acest lucru nu este posibil, un post echivalent sau similar care să corespundă contractului sau relației lor de muncă.”

8.

Clauza 2 punctul (6) prevede:

„Drepturile dobândite sau în curs de a fi dobândite de lucrător la data la care începe concediul pentru creșterea copilului se mențin ca atare până la sfârșitul acestui concediu. La sfârșitul concediului pentru creșterea copilului se aplică aceste drepturi, inclusiv orice modificare conformă cu legislația, convențiile colective sau practica la nivel național.”

9.

Instanța de trimitere enunță după cum urmează reglementarea internă.

10.

Directiva 96/34 a fost transpusă în dreptul belgian prin Decretul regal din 29 octombrie 1997 privind introducerea unui drept la concediu pentru creșterea copilului în cadrul unei întreruperi a carierei profesionale [astfel cum a fost modificat prin Decretele regale din (Moniteur belge din ) și din (Moniteur belge din )].

11.

Potrivit articolului 2 alineatul 1 din decretul regal, lucrătorul are dreptul să beneficieze de un concediu pentru creșterea copilului în una din următoarele forme:

12.

Un lucrător care ia un concediu pentru creșterea copilului beneficiază de o alocație din partea statului.

13.

Normele privind concediul pentru creșterea copilului au fost incluse în regimul întreruperii carierei profesionale. Noțiunea „întrerupere de carieră” face trimitere în Belgia la regimul care permite reducerea sau suspendarea temporară a executării contractului de muncă. Dispozițiile legale referitoare la acesta sunt cuprinse în esență în secțiunea 5 din Legea de modificare din 22 ianuarie 1985.

14.

Articolul 101 din Legea de modificare prevede că, atunci când se reduc prestațiile de muncă, angajatorul nu poate emite niciun act prin care să termine unilateral raportul de muncă, cu excepția cazului în care există un motiv grav în sensul articolului 35 din Legea privind contractele de muncă sau a cazului în care există un motiv temeinic.

15.

Articolul 103 din Legea de modificare prevede că, în cazul rezilierii unilaterale a contractului de muncă de către angajator, termenul de preaviz notificat lucrătorului care și-a redus prestațiile va fi calculat ca și cum acesta nu și-ar fi redus prestațiile.

16.

Potrivit aceleiași dispoziții, același termen de preaviz trebuie avut în vedere și pentru stabilirea indemnizației prevăzute la articolul 39 din Legea privind contractele de muncă.

17.

Legea de modificare nu cuprinde nicio dispoziție privind cuantumul remunerației care trebuie luată în considerare în calculul indemnizației de concediere. În această privință sunt aplicabile regulile generale, în special articolul 39 din Legea privind contractele de muncă.

18.

Potrivit articolului 39 alineatul 1 primul paragraf din această lege, în cazul în care contractul a fost încheiat pentru o durată nedeterminată, partea care reziliază contractul fără motiv grav sau fără a respecta termenul de preaviz prevăzut de lege este obligată să plătească celeilalte părți o indemnizație egală cu remunerația în curs corespunzătoare fie duratei termenului de preaviz, fie părții restante din acest termen.

19.

Și în acest context, în cazul rezilierii unilaterale a contractului de muncă de către angajator, termenul de preaviz notificat lucrătorului care și-a redus prestațiile de muncă va fi calculat ca și cum acesta nu și-ar fi redus prestațiile.

20.

În schimb, calculul cuantumului indemnizației stabilite la articolul 39 alineatul 1 din Legea privind contractele de muncă nu face obiectul vreunei derogări, astfel încât indemnizația de concediere plătită lucrătorului care și-a redus prestațiile de muncă, în cazul rezilierii de către angajator, ar trebui calculată luând în considerare remunerația la care are efectiv dreptul acest lucrător la momentul notificării rezilierii contractului de muncă.

21.

Potrivit indicațiilor instanței de trimitere, aceste dispoziții se aplică și în cazul în care lucrătorul a redus timpul de lucru pe baza unui concediu pentru creșterea copilului.

22.

Din decizia de trimitere și din observațiile părților se poate deduce următoarea situație de fapt.

23.

Doamna Meerts era din 1992 angajată a societății Proost NV pe baza unui contract de muncă pe durată nedeterminată. Aceasta și-a redus la jumătate timpul de lucru între 18 noiembrie 2002 și în temeiul unui concediu pentru creșterea copilului.

24.

La 8 mai 2003, și anume cu nouă zile înainte de sfârșitul concediului pentru creșterea copilului, societatea Proost NV a concediat-o pe doamna Meerts fără preaviz, din motive economice. Obiectul litigiului dintre părți nu este concedierea propriu-zisă, ci numai cuantumul indemnizației compensatorii calculate pe baza remunerației parțiale plătite în timpul concediului pentru creșterea copilului. Doamna Meerts este însă de părere că indemnizația ar trebui calculată pe baza remunerației integrale primite înainte de concediul pentru creșterea copilului și pe care ar fi primit-o din nou la sfârșitul acestui concediu.

25.

În continuare, doamna Meerts a sesizat arbeidsrechtbank van Turnhout (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Turnhout) solicitând plata unei indemnizații de concediere superioare. Această cerere a fost respinsă. Apelul declarat în fața arbeidshof te Antwerpen (Curtea pentru Litigii de Muncă din Anvers) a fost de asemenea respins. Doamna Meerts a atacat această hotărâre prin recursul formulat în fața instanței de trimitere.

26.

Litigiul dintre părți se limitează la chestiunea daca indemnizația de concediere la care are dreptul doamna Meerts se calculează pe baza remunerației parțiale pe care o primea în timpul concediului pentru creșterea copilului ca urmare a reducerii timpului de lucru sau pe baza remunerației integrale care îi revenea înainte de începerea concediului pentru creșterea copilului.

27.

Prin decizia din 25 februarie 2008, primită de grefa Curții la , Hof van Cassatie a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile clauzei 2 punctele (4)-(7) din acordul-cadru privind concediul pentru creșterea copilului trebuie interpretate în sensul că, în cazul rezilierii unilaterale a contractului de muncă fără motiv grav și fără respectarea termenului legal de preaviz de către angajator în perioada reducerii prestațiilor de muncă, indemnizația de concediere datorată lucrătorului trebuie stabilită în funcție de remunerația de bază calculată ca și cum lucrătorul nu și-ar fi redus prestațiile de muncă pentru a beneficia de concediul pentru îngrijirea copilului în această formă în sensul clauzei 1 punctul (3) litera (a) din acordul-cadru?”

28.

În afară de doamna Meerts și de societatea Proost NV, au prezentat observații scrise și orale guvernele belgian, francez și elen, precum și Comisia Comunităților Europene.

29.

Comisia apreciază că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este inadmisibilă. Aceasta s-ar limita la repetarea motivelor recurentei fără a expune în mod clar de ce consideră necesară o interpretare a acordului-cadru.

30.

Conform unei jurisprudențe constante, numai instanța națională are competența să aprecieze necesitatea unei hotărâri preliminare și, dacă întrebările adresate privesc interpretarea dreptului comunitar, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe ( 3 ). Rezultă că prezumția de pertinență a întrebărilor adresate cu titlu preliminar de instanțele naționale nu poate fi înlăturată decât în cazuri excepționale, atunci când este evident că interpretarea solicitată a dispozițiilor dreptului comunitar vizate de aceste întrebări nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul acțiunii principale ( 4 ). Respingerea unei cereri formulate de o instanță națională nu este posibilă decât în cazul în care Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate ( 5 ).

31.

În prezenta cauză nu poate fi vorba despre o lipsă manifestă de pertinență a întrebării formulate de Hof van Cassatie. Astfel, Directiva 96/34 stabilește drepturile garantate lucrătorilor în concediu pentru creșterea copilului care pot fi relevante în litigiul din acțiunea principală la calcularea indemnizației compensatorii a unui lucrător aflat în concediu. Decizia de trimitere permite de asemenea să fie sesizate în mod corespunzător elementele de fapt și de drept necesare pentru a da un răspuns util întrebării.

32.

Prin urmare, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este admisibilă.

33.

Instanța de trimitere solicită să se interpreteze clauza 2 punctele (4), (5), (6) și (7) din acordul-cadru privind concediul pentru creșterea copilului în contextul dispozițiilor naționale privind despăgubirea pentru concediere fără preaviz.

34.

Comisia susține în mod întemeiat că în speță este vorba, în esență, despre interpretarea clauzei 2 punctul (6) din acordul-cadru. În schimb, celelalte puncte ale clauzei 2 prezintă numai o legătură indirectă.

35.

Clauza 2 punctul (4) prevede că statele membre și/sau partenerii sociali iau măsurile necesare pentru a proteja lucrătorii împotriva concedierii pe motiv de solicitare sau de efectuare a concediului pentru creșterea copilului. Această reglementare privește astfel concedierea propriu-zisă, și nu în mod direct efectele sale. Conform indicațiilor instanței de trimitere, litigiul dintre părți privește însă exclusiv indemnizația de concediere care trebuie plătită ca urmare a concedierii. Așadar, clauza 2 punctul (4) nu poate avea decât cel mult o importanță accesorie asupra interpretării punctului (6) din aceeași clauză.

36.

Nici clauza 2 punctul (5) din acordul-cadru nu conferă vreo indicație directă asupra cuantumului indemnizației de concediere în cazul în care concedierea are loc în cursul concediului pentru creșterea copilului. Această dispoziție nu reglementează de fapt decât natura raporturilor de muncă la întoarcerea din concediul pentru creșterea copilului. Aceasta presupune astfel continuarea raporturilor de muncă, în timp ce în speță trebuie examinată organizarea efectelor concedierii.

37.

Clauza 2 punctul (7), care prevede că statele membre și/sau partenerii sociali definesc regimul contractului sau al relației de muncă pe perioada concediului pentru creșterea copilului, poate să influențeze cel mult în mod indirect examinarea unei reglementări naționale privind indemnizația de concediere.

38.

În continuare, trebuie să se analizeze când normele privind cuantumul unei indemnizații de concediere aduc atingere drepturilor dobândite ale unui lucrător în sensul clauzei 2 punctul (6). Astfel, această dispoziție prevede că drepturile dobândite sau în curs de a fi dobândite de lucrător la data la care începe concediul pentru creșterea copilului se mențin ca atare până la sfârșitul acestui concediu.

39.

Termenul de preaviz pe care trebuie să îl respecte angajatorul depinde în dreptul muncii belgian de vechimea în muncă a lucrătorului. Durata preavizului sporește odată cu vechimea. Durata preavizului astfel „dobândită” de lucrător ține în mod neîndoielnic de protecția conferită de clauza 2 punctul (6). Dacă lucrătorul este concediat în timpul concediului pentru creșterea copilului, raportului său de muncă trebuie să i se aplice același termen de preaviz precum cel care s-ar fi aplicat la începutul concediului.

40.

Potrivit dreptului belgian, durata preavizului de concediere determină și cuantumul indemnizației de concediere care trebuie plătită lucrătorului. Astfel, aceasta se calculează pe baza cuantumului remunerației plătite în cursul preavizului. Termenul de preaviz „dobândit” de lucrător în temeiul vechimii sale se repercutează astfel asupra cuantumului indemnizației sale compensatorii. Această legătură dintre vechime și indemnizația de concediere permite să se poată vorbi despre un „drept dobândit” în sensul clauzei 2 punctul (6) în ceea ce privește dreptul unui lucrător la o indemnizație de concediere ( 6 ).

41.

Se pune însă problema conținutului exact al acestui „drept dobândit” al lucrătorului. Sunt posibile două interpretări.

42.

Pe de o parte, prin „drept dobândit” se poate înțelege valoarea economică a statutului lucrătorului înainte de concediul pentru creșterea copilului. Astfel, în caz de concediere în timpul concediului pentru creșterea copilului, indemnizația de concediere nu poate fi inferioară celei corespunzătoare ultimei zile dinaintea concediului. Aceasta pentru că lucrătorul a dobândit dreptul la o indemnizație de concediere în acest cuantum înaintea concediului pentru creșterea copilului. Clauza 2 punctul (6) interzice în această concepție plata unei indemnizații inferioare în caz de concediere în timpul concediului pentru creșterea copilului.

43.

Pe de altă parte, se poate totuși concepe „dreptul dobândit” din perspectiva pierderii concrete de venit. În măsura în care indemnizația de concediere urmărește numai compensarea lipsei preavizului, dreptul dobândit poate fi privit și numai în sensul că această indemnizație trebuie să plaseze lucrătorul în situația pe care ar fi avut-o dacă s-ar fi respectat preavizul. Clauza 2 punctul (6) ar interzice astfel numai ca, în cazul unei concedieri fără preaviz în timpul concediului pentru creșterea copilului, indemnizația de concediere să fie inferioară remunerației care ar fi fost plătită pe durata corespunzătoare preavizului, dacă acesta ar fi fost respectat. Faptul că această indemnizație de concediere este prevăzută în lipsa preavizului și că este determinată de remunerația care ar fi fost plătită dacă ar fi fost respectat preavizul ar putea arăta că finalitatea sa este compensarea lipsei preavizului.

44.

Înainte de a discuta mai detaliat aceste două interpretări, trebuie să ilustrăm mai întâi consecințele acestora pornind de la exemplul dat de acțiunea principală.

45.

Întemeindu-se pe statutul de lucrător dinaintea concediului pentru creșterea copilului, doamna Meerts ar fi beneficiat de o indemnizație de concediere cel puțin egală cu cuantumul pe care l-ar fi primit dacă ar fi fost concediată fără preaviz cu o zi înainte de începutul concediului. Așadar, faptul că, la momentul concedierii, aceasta nu primea decât o remunerație parțială în temeiul concediului său pentru creșterea copilului nu influențează cuantumul indemnizației sale de concediere. Acesta se calculează tot în temeiul remunerației integrale pe care o primea anterior.

46.

Dacă se privește „dreptul dobândit” din perspectiva câștigului pierdut concret, calculul indemnizației de concediere garantată de clauza 2 punctul (6) apare relativ complex. Doamna Meerts ar trebui să primească cu titlu de indemnizație de concediere cuantumul pe care l-ar fi primit ca remunerație în timpul preavizului care ar fi însoțit teoretic concedierea. Așadar, pentru perioada preavizului teoretic care coincide cu concediul pentru creșterea copilului, indemnizația de concediere se calculează pe baza remunerației parțiale. Pentru partea de preaviz care, la sfârșitul concediului pentru creșterea copilului, cade în perioada de după reînceperea lucrului cu normă întreagă, calculul trebuie să se bazeze pe remunerația integrală. Dat fiind că doamna Meerts a fost concediată cu nouă zile înainte de sfârșitul concediului său pentru creșterea copilului, indemnizația sa de concediere ar corespunde astfel remunerației parțiale pentru aceste nouă zile și remunerației integrale pentru restul preavizului.

47.

Din punct de vedere economic, în speță, cele două interpretări posibile nu ar prezenta o diferență semnificativă. Cu toate acestea, cu cât concedierea fără preaviz este notificată mai devreme în cursul concediului pentru creșterea copilului, cu atât cele două interpretări posibile se diferențiază și în privința rezultatului.

48.

Drept concluzie intermediară, se poate stabili deja în acest stadiu că, în cadrul unei reglementări precum cea în cauză, cuantumul indemnizației de concediere nu se poate calcula în nici un caz numai pe baza cuantumului remunerației parțiale corespunzătoare concediului pentru creșterea copilului. Astfel, în cadrul ambelor interpretări posibile, aceasta ar aduce atingere unui drept dobândit.

49.

Guvernul belgian susține că indemnizația de concediere trebuie să fie calculată numai pe baza remunerației parțiale, deoarece, în dreptul belgian, raportul de muncă pe care un lucrător care își reduce timpul de lucru în temeiul unui concediu pentru creșterea copilului se transformă pe durata acestuia în raport de muncă cu normă redusă. Clauza 2 punctul (7) din acordul-cadru confirmă desigur faptul că statele membre pot defini regimul raportului de muncă pe perioada concediului pentru creșterea copilului. Cu toate acestea, din regimul concediului pentru creșterea copilului nu se pot deduce restricții pentru drepturile dobândite ale lucrătorilor cu nerespectarea regulii enunțate cu claritate în clauza 2 punctul (6).

50.

Ideea de a concepe clauza 2 punctul (6) ca și compensare a câștigului pierdut concret este susținută în primul rând de faptul că aceasta evită să favorizeze lucrătorii în concediu pentru creșterea copilului concediați fără preaviz în raport cu cei concediați cu preaviz. Dacă indemnizația de concediere ar compensa numai lipsa preavizului, s-ar putea susține că este, așadar, suficientă plasarea lucrătorului în situația financiară pe care ar fi cunoscut-o dacă se respecta preavizul. În cazul în care indemnizația de concediere are și alte finalități, nimic nu ar impune de la bun început respectarea egalității de tratament în raport cu lucrătorul concediat cu preaviz.

51.

Ideea că indemnizația de concediere prevăzută de reglementarea belgiană se limitează efectiv la compensarea lipsei preavizului, ceea ce reclamanta din acțiunea principală a negat în cadrul procedurii orale, este o problemă de drept intern care ar trebui soluționată în mod definitiv de instanța de trimitere.

52.

Cu toate acestea, abordarea financiară care calculează în speță indemnizația de concediere pe baza remunerației integrale primite înainte de concediul pentru creșterea copilului ne pare preferabilă. Numai această interpretare a normei garantează efectiv ideea urmărită de clauza 2 punctul (6) de a proteja lucrătorul care își exercită dreptul la concediul pentru creșterea copilului.

53.

Sensul și finalitatea acordului-cadru, care transpar din preambul, sunt acelea de a facilita concilierea responsabilităților profesionale și familiale și de a favoriza egalitatea de șanse și de tratament între bărbați și femei. Acordul-cadru se referă de asemenea la Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor care, la punctul 16, preconizează dezvoltarea unor măsuri care să permită bărbaților și femeilor să își concilieze obligațiile profesionale și familiale.

54.

Faptul că un lucrător ar obține în timpul concediului pentru creșterea copilului o indemnizație de concediere mai mică decât cea pe care ar fi obținut-o înainte de începutul concediului l-ar putea descuraja să ia un astfel de concediu. Acest lucru ar fi în directă contradicție cu finalitatea acordului-cadru la care ne-am referit. Posibilitatea de a lua un concediu pentru creșterea copilului permite efectiv o mai bună conciliere a vieții familiale și profesionale.

55.

Concepția economică garantează spiritul și finalitatea acordului-cadru. Pe de o parte, lucrătorul nu suferă astfel o pierdere financiară ca urmare a concediului pentru creșterea copilului și, pe de altă parte, angajatorul nu obține niciun avantaj financiar concediind un lucrător aflat în concediu pentru creșterea copilului în locul altui lucrător. Astfel, lucrătorul nu trebuie să se teamă că și-ar pierde locul de muncă pentru că și-a exercitat dreptul la concediul pentru creșterea copilului. Având în vedere tocmai cauza cu care a fost sesizată instanța de trimitere, nu pare de neconceput că angajatorul a notificat concedierea fără preaviz „în timp util”, cu câteva zile înaintea încheierii concediului pentru creșterea copilului, pentru că a remarcat avantajele financiare în raport cu o concediere notificată după încheierea concediului sau cu concedierea altui lucrător.

56.

Această concepție a normei nu conduce nici la o sarcină specială pentru angajator, din moment ce acesta nu poate efectiv obține un avantaj din faptul că lucrătorul se află în concediu pentru creșterea copilului la momentul concedierii. Îi revine mai degrabă angajatorului care concediază un lucrător fără preaviz sarcina să plătească o indemnizație de concediere în cuantum identic, indiferent dacă lucrătorul se află sau nu se află în concediu pentru creșterea copilului la momentul concedierii.

57.

Directiva se opune astfel unei reglementări naționale ce are în vedere la calcularea indemnizației de concediere remunerația redusă ca urmare a concediului, primită la momentul concedierii.

58.

Revine instanței de trimitere să aprecieze consecințele care trebuie deduse din această concluzie.

59.

Trebuie totuși amintit că, în conformitate cu o jurisprudență constantă, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze drepturi și obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa. Rezultă că nici chiar o dispoziție clară, precisă și necondiționată a unei directive care tinde să confere drepturi sau să impună obligații particularilor nu poate fi aplicată ca atare în cadrul unui litigiu care opune exclusiv particulari ( 7 ). Prin urmare, nu se poate deduce direct din cuprinsul directivei o obligație pentru angajator de a plăti o indemnizație de concediere mai mare. Dreptul național trebuie însă interpretat cât mai conform posibil cu dreptul comunitar ( 8 ). Faptul că interpretarea dreptului național în conformitate cu dreptul comunitar poate fi în detrimentul unui particular nu este contrar acesteia ( 9 ). Obligația de a da reglementării interne o interpretare conformă directivei este astfel recunoscută în cadrul raporturilor orizontale și, fără îndoială, va fi în mod indirect în detrimentul unui particular ( 10 ).

60.

Principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce se află în competența lor, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea în vederea garantării efectivității depline a directivei în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta ( 11 ).

61.

Cu toate acestea, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept, în special de principiile securității juridice și neretroactivității, și aceasta nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dispozițiilor de drept național ( 12 ).

62.

Prin urmare, revine instanței naționale sarcina de a examina dacă interpretarea dată Directivei 96/34 se poate realiza prin interpretarea reglementării interne.

63.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Hof van Cassatie după cum urmează:

„Clauza 2 punctul (6) din acordul-cadru privind concediul pentru creșterea copilului, anexat la Directiva 96/34/CE a Consiliului din 3 iunie 1996, trebuie interpretată în sensul că, în cazul rezilierii unilaterale a contractului de muncă fără motiv grav și fără respectarea termenului legal de preaviz de către angajator în perioada reducerii prestațiilor de muncă, indemnizația de concediere datorată lucrătorului trebuie stabilită în funcție de remunerația de bază calculată ca și cum lucrătorul nu și-ar fi redus prestațiile de muncă în temeiul concediului pentru îngrijirea copilului.”