HOTĂRÂREA CURȚII

din 30 noiembrie 1995(*)

„Directiva 77/249/CEE – Libera prestare a serviciilor – Avocați – Posibilitatea de a deschide un cabinet – Articolele 52 și 59 din Tratatul CE”

În cauza C‑55/94,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CE de Consiglio Nazionale Forense (Italia), în litigiul aflat pe rolul acestei instanțe între

Reinhard Gebhard

și

Consiglio dell’Ordine degli Avvocati e Procuratori di Milano,

cu privire la interpretarea Directivei 77/249/CEE a Consiliului din 22 martie 1977 de facilitare a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați (JO L 78, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 46),

curtea,

compusă din domnii G. C. Rodríguez Iglesias, președinte, C. N. Kakouris, D. A. O. Edward (raportor) și G. Hirsch, președinți de cameră, G. F. Mancini, F. A. Schockweiler, J. C. Moitinho de Almeida, P. J. G. Kapteyn, C. Gulmann, J. L. Murray, P. Jann, H. Ragnemalm și L. Sevón, judecători,

avocat general: domnul P. Léger,

grefier: domnul H. A. Rühl, administrator principal,

având în vedere observațiile scrise prezentate:

–        pentru domnul Reinhard Gebhard, de Reinhard Gebhard, Rechtsanwalt, de Massimo Burghignoli, avocat în cadrul Baroului din Milano, de Jim Penning, avocat în cadrul Baroului din Luxemburg, și de Fabrizio Massoni, avocat în cadrul Baroului din Bruxelles;

–        pentru Consiglio dell’Ordine degli Avvocati e Procuratori di Milano, de domnul profesor Bruno Nascimbene, în calitate de avocat;

–        pentru guvernul elen, de doamnele Evi Skandalou, membră a Serviciului juridic special de contencios comunitar din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, și Stamatina Vodina, jurist, colaborator științific al Serviciului juridic special de contencios comunitar din cadrul aceluiași minister, în calitate de agenți,

–        pentru guvernul spaniol, de domnii Alberto José Navarro González, director general pentru coordonare juridică și instituțională comunitară, și Miguel Bravo‑Ferrer Delgado, abogado del Estado din cadrul Serviciului de contencios comunitar, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul francez, de domnul Philippe Martinet, secretar pentru afaceri externe în cadrul Direcției pentru probleme juridice a Ministerului Afacerilor Externe, și de doamna Catherine de Salins, director adjunct al aceleiași direcții, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de domnii Stephen Braviner din cadrul Treasury Solicitor’s Department, în calitate de agent, și Daniel Bethlehem, barrister;

–        pentru Comisia Comunităților Europene, de doamna Marie‑José Jonczy, consilier juridic, și de domnul Enrico Traversa, membru al Serviciului juridic, în calitate de agenți,

având în vedere raportul pentru ședință,

după ascultarea observațiilor orale, în ședința din 10 mai 1995, ale domnului Reinhard Gebhard, reprezentat de Massimo Burghignoli, ale Consiglio dell’Ordine degli Avvocati e Procuratori di Milano, reprezentat de domnul Bruno Nascimbene, ale guvernului elen, reprezentat de doamnele Evi Skandalou și Stamatina Vodina, ale guvernului spaniol, reprezentat de domnul Miguel Bravo‑Ferrer Delgado, ale guvernului francez, reprezentat de domnii Marc Perrin de Brichambaut, director pentru probleme juridice în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în calitate de agent, și Philippe Martinet, ale guvernului italian, reprezentat de domnul Pier Giorgio Ferri, avvocato dello Stato, ale guvernului Regatului Unit, reprezentat de domnii Stephen Braviner și Daniel Bethlehem, și ale Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de doamna Marie‑José Jonczy și de domnul Enrico Traversa,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 20 iunie 1995,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin Ordonanța din 16 decembrie 1993, primită la Curte la 8 februarie 1994, Consiglio Nazionale Forense a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CE, două întrebări preliminare privind interpretarea Directivei 77/249/CEE a Consiliului din 22 martie 1977 de facilitare a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați (JO L 78, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 46).

2        Aceste întrebări au fost formulate în cadrul unei proceduri disciplinare deschise de Consiglio dell’Ordine degli Avvocati e Procuratori di Milano (Consiliul Ordinului avocaților și procurorilor din Milano, denumit în continuare „Consiliul Baroului din Milano”) împotriva domnului Gebhard, căruia i se reproșează că nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi incumbă în temeiul Legii nr. 31 din 9 februarie 1982 privind libera prestare a serviciilor de către avocații resortisanți ai unui stat membru al Comunităților Europene (GURI nr. 42 din 12 februarie 1982), prin faptul că exercită în Italia o activitate profesională cu caracter permanent într‑un cabinet deschis de acesta și prin utilizarea titlului „avvocato”.

3        Din dosar și din informațiile furnizate în răspuns la întrebările scrise adresate de Curte, reiese că domnul Gebhard, resortisant german, a fost autorizat să exercite profesia de „Rechtsanwalt” în Germania, începând cu 3 august 1977. El este înscris în Baroul din Stuttgart, unde este „colaborator independent” la un cabinet („Bürogemeinschaft”), fără a avea totuși propriul său cabinet în acest stat.

4        Domnul Gebhard are reședința în Italia din martie 1978, unde locuiește cu soția sa, cetățean italian, și cu cei trei copii ai săi. Venitul domnului Gebhard este impozitat integral în Italia, locul său de reședință.

5        Domnul Gebhard a exercitat o activitate profesională în Italia de la 1 martie 1978, inițial în calitate de colaborator („con un rapporto di libera collaborazione”) la un cabinet de avocați asociați din Milano și ulterior, de la 1 ianuarie 1980 până la începutul anului 1989, în calitate de asociat („associato”) în același cabinet. Nu i‑a fost adresată nicio critică în legătură cu activitățile desfășurate în cadrul acestui cabinet.

6        La 30 iulie 1989, domnul Gebhard și‑a deschis propriul cabinet la Milano, în cadrul căruia colaborează cu „avvocati” și cu „procuratori” italieni. Domnul Gebhard a precizat, în răspuns la o întrebare scrisă adresată de Curte, că le încredința acestora cazurile sporadice de acțiuni în justiție privind clienți italieni în Italia.

7        Domnul Gebhard declară că exercită în Italia o activitate în mod esențial extrajudiciară de asistență și de reprezentare a unor persoane vorbitoare de limba germană (activitate ce reprezintă 65 % din cifra sa de afaceri), precum și o activitate de reprezentare a unor persoane vorbitoare de limbă italiană în Germania și în Austria (activitate ce reprezintă 30 % din cifra sa de afaceri). Restul de 5 % reprezintă asistența acordată unor practicieni italieni confruntați cu probleme de drept german pentru clienții acestora.

8        Câțiva practicieni italieni, printre care și „avvocati” italieni cu care domnul Gebhard a fost asociat până în 1989, au făcut plângere la Consiliul Baroului din Milano. Aceștia îi reproșau că a folosit titlul „avvocato” pe hârtia cu antet utilizată în scop profesional, că a intervenit în mod direct cu titlul „avvocato” în fața Pretura și Tribunale din Milano și că și‑a exercitat activitățile profesionale în cadrul „Studio legale Gebhard”.

9        După ce i‑a interzis să utilizeze titlul „avvocato”, Consiliul Baroului din Milano a decis, la 19 septembrie 1991, deschiderea unei proceduri disciplinare împotriva domnului Gebhard, pentru motivul că nu și‑a îndeplinit obligațiile în temeiul Legii nr. 31/82, prin faptul că exercită în Italia o activitate profesională cu caracter permanent în cadrul propriului său cabinet și prin utilizarea titlului „avvocato”.

10      La 14 octombrie 1991, domnul Gebhard a introdus la Consiliul Baroului din Milano o cerere de înscriere în barou. Această cerere se întemeia pe Directiva 89/48/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani (JO 1989, L 19, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 76) și pe efectuarea, în Italia, a unui stagiu profesional de peste 10 ani. Nu rezultă că, în urma acestei cereri, Consiliul Baroului a adoptat vreo decizie formală.

11      Procedura disciplinară, deschisă la 19 septembrie 1991, s‑a încheiat printr‑o decizie din 30 noiembrie 1992, prin care Consiliul Baroului din Milano i‑a aplicat domnului Gebhard o sancțiune de suspendare a exercitării activității profesionale timp de șase luni („sospensione dell’esercizio dell’attività professionale”).

12      Domnul Gebhard a introdus, în fața Consiglio Nazionale Forense, o acțiune împotriva acestei decizii, precizând totuși că acțiunea sa urmărea de asemenea să conteste refuzul implicit al cererii sale de înscriere în barou. În această acțiune, domnul Gebhard susține în special că Directiva 77/249 îi acordă dreptul de a-și exercita activitățile profesionale în cadrul propriului său cabinet din Milano.

13      Directiva 77/249 se aplică activităților exercitate de avocați prin prestarea de servicii. Aceasta prevede că avocatul prestator de servicii trebuie să utilizeze titlul său profesional exprimat în limba sau în una dintre limbile statului membru de proveniență, cu indicarea organizației profesionale de care aparține sau a instanței în raza căreia este autorizat să practice în aplicarea legislației acestui stat (articolul 3).

14      Directiva în cauză face distincție între, pe de o parte, activitățile referitoare la reprezentarea și apărarea unui client în justiție sau în fața autorităților publice și, pe de altă parte, toate celelalte activități.

15      Pentru exercitarea activității de reprezentare și de apărare, avocatul respectă normele profesionale ale statului membru gazdă, fără a aduce atingere obligațiilor care îi revin în statul membru de proveniență [articolul 4 alineatul (2)]. Pentru exercitarea tuturor celorlalte activități, avocatului i se aplică condițiile și normele profesionale ale statului membru de proveniență, fără a aduce atingere respectării normelor care reglementează profesia în statul membru gazdă, oricare ar fi sursa lor, în special a celor cu privire la incompatibilitatea dintre exercitarea activităților de avocat și cea a altor activități în acest stat, la secretul profesional, la relațiile cu alți avocați, la interdicția ca același avocat să acorde asistență juridică unor părți cu interese contrare, precum și la publicitate [articolul 4 alineatul (4)].

16      Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 77/249 prevede că „[a]ctivitățile privind reprezentarea și apărarea unui client în justiție sau în fața autorităților publice se exercită în fiecare stat membru gazdă în condițiile prevăzute pentru avocații stabiliți în acest stat, cu excluderea oricărei condiții de ședere sau de înscriere într‑o organizație profesională în statul respectiv”.

17      Directiva 77/249 a fost transpusă în Italia prin Legea nr. 31/82, care prevede la articolul 2 următoarele:

„(Resortisanții statelor membre autorizați în statul membru de proveniență să exercite profesia de avocat) pot exercita activitățile profesionale de avocat, în domeniul judiciar și extrajudiciar, cu caracter temporar («con carattere di temporaneità») și în conformitate cu normele de aplicare din prezentul titlu.

Pentru exercitarea activităților profesionale menționate la paragraful anterior, nu este permisă stabilirea, pe teritoriul republicii, a unui cabinet, nici a unui sediu principal sau secundar.”

18      În aceste condiții, Consiglio Nazionale Forense a suspendat judecata și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare pentru a se stabili:

„(a)      dacă articolul 2 din Legea nr. 31 din 9 februarie 1982 privind libera prestare a serviciilor de către avocații resortisanți ai unui stat membru al Comunităților Europene [lege care asigură punerea în aplicare a Directivei (CEE) din 22 martie 1977], dispoziție care interzice «deschiderea unui cabinet pe teritoriul republicii, ca sediu principal sau secundar», este compatibil cu reglementarea prevăzută de directiva citată anterior, având în vedere că aceasta din urmă nu conține nicio trimitere la faptul că deschiderea unui cabinet ar putea fi interpretată ca manifestare a intenției avocatului în cauză de a exercita o activitate cu caracter permanent, și nu temporar sau ocazional;

(b)      care sunt criteriile – bazate pe durata sau pe frecvența serviciilor prestate de avocatul care acționează în cadrul sistemului definit de directiva menționată anterior – care trebuie aplicate pentru a verifica dacă această activitate are un caracter temporar.”

19      Având în vedere modul de redactare a întrebărilor preliminare, este necesar să se amintească faptul că, în conformitate cu o jurisprudență constantă, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra compatibilității unei măsuri naționale cu dreptul comunitar. Curtea este totuși competentă să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare proprii dreptului comunitar care îi pot permite să aprecieze această compatibilitate pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată (a se vedea în special Hotărârea din 11 august 1995, Belgapom/ITM și Vocarex, C‑63/94, Rec., p. I‑2467, punctul 7).

20      Este necesar să se observe, în primul rând, că situația unui resortisant comunitar care se deplasează în alt stat membru al Comunității pentru a exercita o activitate economică în acel stat intră fie sub incidența capitolului din tratat referitor la libera circulație a lucrătorilor, fie a celui privind dreptul de stabilire, fie a celui privind serviciile, capitole care se exclud reciproc.

21      Având în vedere că întrebările adresate privesc în mod esențial noțiunile „stabilire” și „prestare a serviciilor”, capitolul privind lucrătorii poate fi exclus din analiză, nefiind relevant în speță.

22      În continuare, este necesar să se precizeze că prevederile capitolului privind serviciile sunt subsidiare în raport cu cele din capitolul privind dreptul de stabilire, în măsura în care, în primul rând, modul de redactare a articolului 59 primul paragraf presupune că prestatorul și destinatarul serviciului în cauză sunt „stabiliți” în două state membre diferite, iar, în al doilea rând, articolul 60 primul paragraf precizează că prevederile referitoare la servicii se aplică doar în cazul în care nu se aplică cele privind dreptul de stabilire. Prin urmare, este necesar să se examineze domeniul de aplicare al noțiunii „stabilire”.

23      Dreptul de stabilire, prevăzut la articolele 52-58 din tratat, este recunoscut atât persoanelor juridice în sensul articolului 58, cât și persoanelor fizice resortisante ale unui stat membru al Comunității. Sub rezerva excepțiilor și a condițiilor prevăzute, acesta presupune accesul, pe teritoriul oricărui alt stat membru, la orice activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor, înființarea de agenții, de sucursale sau de filiale.

24      Prin urmare, o persoană poate fi stabilită, în sensul tratatului, în mai mult de un stat membru, în special în cazul societăților, prin înființarea de agenții, de sucursale sau de filiale (articolul 52) și, astfel cum a hotărât Curtea în cazul membrilor profesiilor liberale, prin crearea unui al doilea domiciliu profesional (a se vedea Hotărârea din 12 iulie 1984, Klopp, 107/83, Rec., p. 2971, punctul 19).

25      În sensul tratatului, noțiunea de stabilire este, prin urmare, foarte largă, implicând posibilitatea unui resortisant comunitar de a participa, în mod stabil și continuu, la viața economică a altui stat membru decât statul său de origine și de a obține beneficii din această participare, favorizând astfel întrepătrunderea economică și socială în cadrul Comunității în domeniul activităților independente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 1974, Reyners, 2/74, Rec., p. 631, punctul 21).

26      În schimb, în cazul în care prestatorul unui serviciu se deplasează într‑un alt stat membru, dispozițiile capitolului privind serviciile, în special articolul 60 al treilea paragraf din tratat, prevăd că acest prestator își desfășoară activitatea temporar în acel stat.

27      Astfel cum a arătat avocatul general, caracterul temporar al activităților în cauză se evaluează nu doar în funcție de durata prestației, ci, în egală măsură, în funcție de frecvența, de periodicitatea sau de continuitatea acesteia. Caracterul temporar al prestației nu exclude posibilitatea ca prestatorul de servicii, în sensul tratatului, să se doteze, în statul membru gazdă, cu o anumită infrastructură (inclusiv un birou sau un cabinet), în măsura în care această infrastructură este necesară pentru îndeplinirea respectivei prestații.

28      Cu toate acestea, este necesar să se facă distincție între situația menționată și cea a domnului Gebhard, care, în calitate de resortisant al unui stat membru, exercită, în mod stabil și continuu, o activitate profesională într‑un alt stat membru în care, de la un domiciliu profesional, se adresează, printre altele, resortisanților din acest stat. Resortisantul respectiv intră sub incidența prevederilor capitolului referitor la dreptul de stabilire, iar nu sub incidența celui referitor la servicii.

29      Consiliul Baroului din Milano a susținut că o persoană precum domnul Gebhard nu poate fi considerată, în sensul tratatului, ca fiind „stabilită” într‑un stat membru, în speță Italia, decât în cazul în care aceasta aparține ordinului profesional din acest stat sau, cel puțin, dacă își exercită activitatea în colaborare sau în asociere cu persoane care aparțin acestui ordin.

30      Acest argument nu poate fi acceptat.

31      Prevederile referitoare la dreptul de stabilire reglementează accesul la activități și exercitarea acestora (a se vedea în special Hotărârea Reyners, citată anterior, punctele 46 și 47). Astfel, apartenența la un ordin profesional reprezintă una dintre condițiile aplicabile accesului la activități și exercitării acestora și, în consecință, nu poate fi considerată element constitutiv al stabilirii.

32      Prin urmare, posibilitatea unui resortisant al unui stat membru de a-și exercita dreptul de stabilire și condițiile de exercitare a acestui drept trebuie să fie apreciate în funcție de activitățile pe care intenționează să le desfășoare pe teritoriul statului membru gazdă.

33      Potrivit articolului 52 al doilea paragraf, libertatea de stabilire este exercitată în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire.

34      În ipoteza în care activitățile specifice în cauză nu sunt supuse niciunei reglementări în statul gazdă, astfel încât un resortisant al acestui stat membru nu trebuie să aibă nicio calificare specială pentru a le exercita, resortisantul oricărui alt stat membru are dreptul de a se stabili pe teritoriul primului stat și de a exercita în acest stat aceleași activități.

35      Accesul la anumite activități independente și exercitarea acestora pot fi totuși condiționate de respectarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative justificate de interesul general, precum normele de organizare, de calificare, de deontologie, de control și de răspundere (a se vedea Hotărârea din 28 aprilie 1977, Thieffry, 71/76, Rec., p. 765, punctul 12). Aceste dispoziții pot prevedea, printre altele, că exercitarea unei activități specifice este rezervată, după caz, titularilor unei diplome, ai unui certificat sau ai unui alt titlu, persoanelor care aparțin unui ordin profesional sau persoanelor supuse unei anumite discipline sau control. Dispozițiile respective pot prevedea de asemenea condițiile de utilizare a titlurilor profesionale precum „avvocato”.

36      În cazul în care accesul la o activitate specifică sau exercitarea acesteia sunt supuse în statul membru gazdă unor astfel de condiții, resortisantul unui alt stat membru care intenționează să exercite această activitate trebuie, în principiu, să îndeplinească aceste condiții. Pentru acest motiv, articolul 57 prevede adoptarea de către Consiliu a unor directive precum Directiva 89/48, citată anterior, care să vizeze, pe de o parte, recunoașterea reciprocă a diplomelor, a certificatelor și a altor titluri și, pe de altă parte, coordonarea dispozițiilor naționale privind accesul la activități independente și exercitarea acestora.

37      Din jurisprudența Curții rezultă totuși că măsurile naționale susceptibile să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea libertăților fundamentale garantate de tratat trebuie să îndeplinească patru condiții: să se aplice în mod nediscriminatoriu, să fie justificate de motive imperative de interes general, să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia (a se vedea Hotărârea din 31 martie 1993, Kraus, C‑19/92, Rec., p. I‑1663, punctul 32).

38      De asemenea, prin aplicarea prevederilor naționale, statele membre nu pot face abstracție de cunoștințele și de calificările obținute deja de persoana interesată într‑un alt stat membru (a se vedea Hotărârea din 7 mai 1991, Vlassopoulou, C‑340/89, Rec., p. I‑2357, punctul 15). Prin urmare, statele membre trebuie să țină seama de echivalența diplomelor (a se vedea Hotărârea Thieffry, citată anterior, punctele 19 și 27) și, după caz, să procedeze la o examinare comparativă a cunoștințelor și a calificărilor cerute de prevederile lor naționale cu cele ale persoanei interesate (a se vedea Hotărârea Vlassopoulou, citată anterior, punctul 16).

39      Având în vedere ceea ce precedă, se impune să se răspundă întrebărilor adresate de Consiglio Nazionale Forense după cum urmează:

–        caracterul temporar al prestării de servicii, prevăzut de articolul 60 al treilea paragraf din Tratatul CE, trebuie să fie apreciat în funcție de durata, de frecvența, de periodicitatea și de continuitatea acesteia;

–        în sensul tratatului, prestatorul de servicii se poate dota, în statul membru gazdă, cu infrastructura necesară pentru îndeplinirea prestației sale;

–        un resortisant al unui stat membru care exercită, în mod stabil și continuu, o activitate profesională într‑un alt stat membru în care, de la un domiciliu profesional, se adresează, printre altele, resortisanților din acest stat, intră sub incidența prevederilor din capitolul referitor la dreptul de stabilire, iar nu sub incidența celui referitor la servicii;

–        posibilitatea unui resortisant al unui stat membru de a-și exercita dreptul de stabilire și condițiile de exercitare a acestui drept trebuie să fie apreciate în funcție de activitățile pe care intenționează să le desfășoare pe teritoriul statului membru gazdă;

–        în cazul în care accesul la o activitate specifică nu este supus niciunei reglementări în statul gazdă, resortisantul oricărui alt stat membru are dreptul de a se stabili pe teritoriul primului stat și de a exercita respectiva activitate în acest stat. În schimb, în cazul în care accesul la o activitate specifică sau exercitarea acesteia este supusă în statul membru gazdă anumitor condiții, resortisantul unui alt stat membru care intenționează să exercite această activitate trebuie, în principiu, să îndeplinească condițiile respective;

–        cu toate acestea, măsurile naționale susceptibile să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea libertăților fundamentale garantate de tratat trebuie să îndeplinească patru condiții: să se aplice în mod nediscriminatoriu, să fie justificate de motive imperative de interes general, să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia;

–        de asemenea, statele membre sunt obligate să țină seama de echivalența diplomelor și, după caz, să procedeze la o examinare comparativă a cunoștințelor și a calificărilor cerute de prevederile lor naționale cu cele ale persoanei interesate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

40      Cheltuielile efectuate de guvernele italian, elen, spaniol, francez și al Regatului Unit, precum și de Comisia Comunităților Europene, care au prezentat observații Curții, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța națională, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunțându‑se cu privire la întrebările care i‑au fost adresate de Consiglio Nazionale Forense prin Ordonanța din 16 decembrie 1993, hotărăște:

1)      Caracterul temporar al prestării de servicii prevăzut de articolul 60 al treilea paragraf din Tratatul CE se evaluează în funcție de durata, de frecvența, de periodicitatea și de continuitatea acesteia.

2)      În sensul tratatului, prestatorul de servicii se poate dota, în statul membru gazdă, cu infrastructura necesară pentru îndeplinirea prestației sale.

3)      Un resortisant al unui stat membru care exercită, în mod stabil și continuu, o activitate profesională într‑un alt stat membru în care, de la un domiciliu profesional, se adresează, printre altele, cetățenilor acestui stat, intră sub incidența prevederilor din capitolul referitor la dreptul de stabilire, iar nu sub incidența celui referitor la servicii.

4)      Posibilitatea unui resortisant al unui stat membru de a-și exercita dreptul de stabilire și condițiile de exercitare a acestui drept trebuie să fie apreciate în funcție de activitățile pe care intenționează să le desfășoare pe teritoriul statului membru gazdă.

5)      În cazul în care accesul la o activitate specifică nu este supus niciunei reglementări în statul gazdă, resortisantul oricărui alt stat membru are dreptul de a se stabili și de a exercita această activitate pe teritoriul primului stat. În schimb, în cazul în care accesul la o activitate specifică sau exercitarea acesteia este supusă în statul membru gazdă anumitor condiții, resortisantul unui alt stat membru care intenționează să exercite această activitate trebuie, în principiu, să îndeplinească condițiile respective.

6)      Măsurile naționale susceptibile să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea libertăților fundamentale garantate de tratat trebuie să îndeplinească patru condiții: să se aplice în mod nediscriminatoriu, să fie justificate de motive imperative de interes general, să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

7)      Statele membre sunt obligate să țină seama de echivalența diplomelor și, după caz, să procedeze la o examinare comparativă a cunoștințelor și a calificărilor cerute de prevederile lor naționale cu cele ale persoanei interesate.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 30 noiembrie 1995.

** Limba de procedură: italiana.