HOTĂRÂREA CURȚII

din 13 decembrie 1979(1)

„Interzicerea de noi plantații de viță‑de‑vie”

În cauza 44/79,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de Verwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ) din Neustadt an der Weinstraße, în cadrul unui litigiu aflat pe rolul acestei instanțe între

Liselotte Hauer, cu domiciliul în Bad Dürkheim,

și

Land Rheinland‑Pfalz (Landul Renania Palatinat),

privind interpretarea articolului 2 din Regulamentul nr. 1162/76 al Consiliului din 17 mai 1976 privind măsurile de adaptare a potențialului viticol la nevoile pieței, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2776/78 al Consiliului din 23 noiembrie 1978, cu referire la articolul 1 din Gesetz über Maßnahmen auf dem Gebiete der Weinwirtschaft – Weinwirtschaftsgesetz (legea germană privind măsurile în domeniul economiei vitivinicole),

CURTEA,

compusă din domnul H. Kutscher, președinte, domnii A. O’Keeffe și A. Touffait, președinți de cameră, domnii J. Mertens de Wilmars, P. Pescatore, Mackenzie Stuart, G. Bosco, T. Koopmans și O. Due, judecători,

avocat general: domnul F. Capotorti,

grefier: domnul A. Van Houtte,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin Ordonanța din 14 decembrie 1978, primită de Curte la 20 martie 1979, Verwaltungsgericht din Neustadt an der Weinstraße a formulat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări preliminare referitoare la interpretarea Regulamentului nr. 1162/76 al Consiliului din 17 mai 1976 privind măsurile de adaptare a potențialului viticol la nevoile pieței (JO L 135, p. 32), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2776/78 al Consiliului din 23 noiembrie 1978 (JO L 333, p. 1).

2        Rezultă din dosar că, la 6 iunie 1975, reclamanta din acțiunea principală a solicitat administrației competente a Land Rheinland‑Pfalz autorizația de a planta viță‑de‑vie pe un teren aflat în proprietatea sa în regiunea Bad Dürkheim. Această autorizație i‑a fost inițial refuzată, în considerarea faptului că, potrivit normelor legislației germane aplicabile în materie, și anume Legea privind domeniul economiei vitivinicole (Weinwirtschaftsgesetz) din 10 martie 1977, parcela respectivă nu era considerată ca fiind corespunzătoare pentru cultivarea viței‑de‑vie. La 22 ianuarie 1976, reclamanta a formulat opoziție împotriva acestei decizii. Chiar în perioada în care această opoziție se afla pe rolul administrației competente, a fost adoptat Regulamentul nr. 1162/76 din 17 mai 1976 care, prin articolul 2, interzice, pentru o perioadă de trei ani, orice plantare nouă de viță‑de‑vie. La 21 octombrie, autoritatea administrativă a respins contestația, invocând două motive: pe de o parte, caracterul necorespunzător al terenului și, pe de altă parte, interdicția de a planta care rezulta din regulamentul comunitar menționat.

3        Deoarece reclamanta a introdus o acțiune la Verwaltungsgericht, autoritatea administrativă, în urma unor expertize efectuate pe strugurii recoltați în același perimetru și ținând seama de o tranzacție încheiată cu diferiți alți proprietari ai parcelelor vecine cu aceea a reclamantei, a admis că terenul reclamantei poate fi considerat corespunzător pentru cultivarea viței‑de‑vie, potrivit normelor minimale stabilite de legislația națională. În consecință, autoritatea administrativă s‑a declarat dispusă să acorde autorizația încă de la sfârșitul perioadei de interdicție a unor plantații noi, impusă de reglementarea comunitară. Rezultă, astfel, că litigiul între părți se referă în continuare exclusiv la probleme de drept comunitar.

4        În ceea ce o privește, reclamanta din acțiunea principală consideră că autorizația solicitată ar fi trebuit să îi fie acordată, în considerarea faptului că dispozițiile Regulamentului nr. 1162/76 nu s‑ar aplica în cazul unei cereri depuse cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a acestui regulament. Chiar presupunând că regulamentul este aplicabil în cazul cererilor depuse înainte de intrarea sa în vigoare, dispozițiile acestuia ar rămâne inopozabile reclamantei, întrucât ar aduce atingere dreptului său de proprietate și dreptului de a‑și exercita în mod liber profesia, garantate de articolele 12 și 14 din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania.

5        Pentru a soluționa această contestație, Verwaltungsgericht a formulat două întrebări, redactate după cum urmează:

1)      Regulamentul nr. 1162/76 al Consiliului din 17 mai 1976, modificat prin Regulamentul nr. 2776/78 al Consiliului din 23 noiembrie 1978, trebuie interpretat în sensul că articolul 2 alineatul (1) se aplică și cererilor de autorizație pentru noi plantații viticole care au fost deja depuse înainte de intrarea în vigoare a acestui regulament?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1162/76 trebuie să fie interpretat în sensul că interdicția pe care o prevede, de a acorda autorizații pentru plantații noi – făcând abstracție de excepțiile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din regulament –, se aplică în general, adică, printre altele, independent de problema caracterului necorespunzător al terenului, care este reglementată la articolul 1 alineatul (1) a doua teză și la alineatul (2) din Weinwirtschaftsgesetz (legea germană privind domeniul economiei vitivinicole)?

 Cu privire la prima întrebare (aplicarea în timp a Regulamentului nr. 1162/76)

6        Reclamanta din acțiunea principală arată, sub acest aspect, că solicitarea sa, depusă la administrația competentă încă de la 6 iunie 1975, ar fi trebuit să conducă, în mod normal, la o decizie în favoarea sa înainte de intrarea în vigoare a regulamentului comunitar, în cazul în care procedura administrativă și‑ar fi urmat cursul obișnuit și în cazul în care administrația ar fi recunoscut, fără întârziere, că parcela sa este adaptată culturii viței‑de‑vie, potrivit exigențelor legii naționale. Ar trebui să se țină seama de această situație pentru aplicarea în timp a regulamentului comunitar, cu atât mai mult cu cât producția vitivinicolă respectivă nu ar fi avut nicio influență semnificativă asupra condițiilor pieței, ținând seama de perioada care se scurge între realizarea unei plantații viticole și intrarea sa în producție.

7        Argumentele prezentate de reclamanta din acțiunea principală nu pot fi reținute. Într‑adevăr, la articolul 2 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1162/76 se prevede în mod expres că statele membre nu vor mai acorda autorizații pentru plantații noi „de la data intrării în vigoare a prezentului regulament”. Referindu‑se la actul de autorizare, această dispoziție înlătură posibilitatea de a lua în considerare momentul în care a fost introdusă o cerere. Aceasta arată intenția de a asigura un efect imediat regulamentului, în asemenea măsură încât însăși exercitarea dreptului de plantare sau de replantare dobândit anterior intrării în vigoare a regulamentului se suspendă în perioada de interdicție, prin efectul articolului 4 din același regulament.

8        Astfel cum se afirmă în al șaselea considerent al preambulului, în ceea ce privește ultima dispoziție, interzicerea de noi plantații este impusă de un „interes public peremptoriu”, constând în stoparea supraproducției de vin în Comunitate, în restabilirea echilibrului pieței și în prevenirea formării de excedente structurale. Rezultă astfel că Regulamentul nr. 1162/76 urmărește o blocare imediată a extinderii plantației viticole existente. Prin urmare, nu se poate admite o excepție în favoarea unei cereri depuse înainte de intrarea sa în vigoare.

9        Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că Regulamentul nr. 1162/76 al Consiliului din 17 mai 1976, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2776/78 din 23 noiembrie 1978, trebuie să fie interpretat în sensul că articolul 2 alineatul (1) se aplică și cererilor de autorizare de noi plantații de viță‑de‑vie depuse înainte de intrarea în vigoare a primului regulament.

 Cu privire la cea de a doua întrebare (domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1162/76)

10      Prin intermediul celei de a doua întrebări, Verwaltungsgericht solicită Curții să stabilească dacă interdicția de a acorda autorizații pentru plantații noi, prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1162/76, se aplică în general, adică dacă aceasta se referă și la terenurile recunoscute ca fiind corespunzătoare pentru cultivarea viței‑de‑vie, în conformitate cu criteriile aplicate de legislația națională.

11      În această privință, textul regulamentului este explicit, prin aceea că articolul 2 interzice „orice plantație nouă”, fără să facă distincție între calitatea solurilor respective. Atât din text, cât și din obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 1162/76 rezultă că interdicția trebuie se aplice noilor plantații, independent de natura solurilor și de clasificarea acestora potrivit unei legislații naționale. Regulamentul urmărește, într‑adevăr, astfel cum rezultă în special din al doilea considerent al preambulului său, să pună capăt supraproducției viticulturii europene și să restabilească, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, echilibrul pieței. Doar articolul 2 alineatul (2) din regulament admite câteva excepții de la universalitatea interdicției prevăzute la alineatul (1) al aceluiași articol, dar este de necontestat că niciuna dintre aceste excepții nu se aplică în speță.

12      Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1162/76 trebuie să fie interpretat în sensul că interdicția de a acorda autorizații pentru plantații noi pe care o prevede – făcând abstracție de excepțiile menționate la articolul 2 alineatul (2) din regulament – se aplică în general, adică, printre altele, independent de aspectul dacă un teren este sau nu este corespunzător pentru cultura viței‑de‑vie potrivit prevederilor unei legi naționale.

 Cu privire la aspectul garantării drepturilor fundamentale în ordinea juridică comunitară

13      În ordonanța de trimitere, Verwaltungsgericht afirmă că, în cazul în care Regulamentul nr. 1162/76 ar trebui interpretat în sensul că stabilește o interdicție de aplicare generală, astfel încât să se aplice chiar și solurilor corespunzătoare culturii viței‑de‑vie, această prevedere ar trebui să fie considerată, eventual, inaplicabilă în Republica Federală Germania, din cauza unei îndoieli care ar exista cu privire la compatibilitatea sa cu drepturile fundamentale garantate de articolele 12 și 14 din Legea fundamentală, privind dreptul de proprietate, respectiv libera exercitare a activităților profesionale.

14      Astfel cum a afirmat Curtea în Hotărârea din 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft (Recueil 1970, p. 1125), întrebarea privind o încălcare eventuală a drepturilor fundamentale de către un act instituțional al Comunităților nu poate fi apreciată altfel decât în cadrul dreptului comunitar însuși. Introducerea unor criterii de apreciere specifice, aparținând legislației sau ordinii constituționale a unui stat membru determinat, întrucât ar aduce atingere unității materiale și eficacității dreptului comunitar, ar avea, inevitabil, ca efect ruperea unității pieței comune și punerea în pericol a coeziunii Comunității.

15      Curtea a subliniat de asemenea în hotărârea menționată și, ulterior, în Hotărârea din 14 mai 1974, Nold (Recueil 1974, p. 491), că drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului, a căror respectare o asigură; că, protejând aceste drepturi, Curtea este obligată să se inspire din tradițiile constituționale comune statelor membre, astfel încât nu pot fi admise în Comunitate măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute de constituțiile acestor state; că instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat, pot furniza, de asemenea, indicații de care trebuie să se țină seama în cadrul dreptului comunitar. Această concepție a fost ulterior recunoscută prin Declarația comună a Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei, din 5 aprilie 1977, care, după ce a amintit jurisprudența Curții, se referă, pe de o parte, la drepturile garantate de constituțiile statelor membre și, pe de altă parte, la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950 (JO 1977, C 103, p. 1).

16      În aceste condiții, îndoielile manifestate de Verwaltungsgericht cu privire la compatibilitatea dispozițiilor Regulamentului nr. 1162/76 cu normele referitoare la protecția drepturilor fundamentale trebuie să fie înțelese ca punând sub semnul întrebării validitatea regulamentului în lumina dreptului comunitar. În această privință, trebuie să se facă distincția între o eventuală atingere adusă dreptului de proprietate, pe de o parte, și o restricție impusă eventual libertății profesionale, pe de altă parte.

 Cu privire la dreptul de proprietate

17      Dreptul de proprietate este garantat în ordinea juridică comunitară, în conformitate cu concepțiile comune constituțiilor statelor membre, reflectate și de Primul protocol la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului.

18      Articolul 1 din acest protocol prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.”

19      După ce a afirmat principiul respectării proprietății, această dispoziție are în vedere două forme posibile de încălcare a drepturilor proprietarului, după cum încălcarea urmărește lipsirea proprietarului de dreptul său sau restrângerea folosinței acestuia. În speță, este incontestabil că interzicerea unor plantații noi nu poate fi considerată un act care conduce la lipsirea de proprietate, deoarece proprietarul rămâne liber să dispună de bunul său și să îl supună altor utilizări care nu sunt interzise. Dimpotrivă, nu există nicio îndoială că această interdicție restrânge folosința proprietății. Articolul 1 al doilea paragraf din protocol conține în această privință o indicație importantă, în sensul că recunoaște statelor dreptul de a „adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general”. Astfel, protocolul admite, în principiu, caracterul licit al restrângerilor aduse folosinței proprietății, limitând totuși aceste restricții în măsura pe care statele o consideră „necesară” pentru apărarea „interesului general”. Această prevedere nu permite, cu toate acestea, să se dea un răspuns suficient de precis la întrebarea adresată de Verwaltungsgericht.

20      Prin urmare, pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie să se ia în considerare și indicațiile care rezultă din normele și din practicile constituționale ale celor nouă state membre. O primă constatare care se impune în această privință este că aceste norme și practici îi permit legiuitorului să reglementeze folosința proprietății private în interesul general. În acest scop, unele constituții se referă la obligațiile inerente proprietății (Legea fundamentală germană, articolul 14 al doilea paragraf prima teză), la funcția sa socială (Constituția italiană, articolul 42 al doilea paragraf), la subordonarea folosinței acesteia față de cerințele binelui comun (Legea fundamentală germană, articolul 14 al doilea paragraf a doua teză, și Constituția irlandeză, articolul 43.2.2°) sau la justiția socială (Constituția irlandeză, articolul 43.2.1°). În toate statele membre, numeroase măsuri legislative au dat o expresie concretă acestei funcții sociale a dreptului de proprietate. Astfel, în toate statele membre există o legislație privind economia agricolă și forestieră, regimul apelor, protecția mediului, amenajarea teritoriului și urbanismul, care impun restricții, uneori considerabile, folosinței proprietății funciare.

21      În special, în toate țările viticole ale Comunității există norme imperative, chiar dacă severitatea lor diferă, privind plantarea de viță‑de‑vie, selecția soiurilor și metodele de cultivare. În niciuna dintre țările respective aceste dispoziții nu sunt considerate ca fiind incompatibile, în principiu, cu respectul datorat dreptului de proprietate.

22      Astfel, se poate afirma, ținând seama de concepțiile constituționale comune statelor membre și de practicile legislative constante, în domeniile cele mai diverse, că impunerea de restricții în ceea ce privește plantațiile noi de viță‑de‑vie prin Regulamentul nr. 1162/76 nu poate fi contestată, în principiu. Este un tip de restricție cunoscut și admis ca legitim, sub forme identice sau analoge, în ordinea constituțională a tuturor statelor membre.

23      Această constatare nu epuizează, cu toate acestea, problema ridicată de către Verwaltungsgericht. Chiar dacă nu se poate contesta, în principiu, posibilitatea, pentru Comunitate, de a restrânge exercitarea dreptului de proprietate în cadrul unei organizări comune a pieței și în sensul unei politici structurale, este necesar să se examineze dacă restricțiile instituite de reglementarea în litigiu răspund efectiv unor obiective de interes general urmărite de Comunitate și dacă acestea nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă în prerogativele proprietarului, care ar aduce atingere înseși substanței dreptului de proprietate. Aceasta este, de fapt, obiecția formulată de reclamanta din acțiunea principală, care consideră că doar continuarea unei politici de calitate i‑ar permite legiuitorului să restrângă folosința proprietății viticole, astfel încât ar dispune de un drept intangibil din momentul în care s‑ar recunoaște că terenul său este corespunzător culturii viței‑de‑vie. Prin urmare, trebuie să se examineze care este obiectivul urmărit de regulamentul contestat și să se aprecieze dacă există un raport rezonabil între măsurile prevăzute de regulament și obiectivul urmărit de Comunitate în acest caz.

24      Dispozițiile Regulamentului nr. 1162/76 trebuie să fie avute în vedere în contextul organizării comune a pieței vitivinicole, aflată în strânsă legătură cu politica structurală urmărită de Comunitate în domeniul respectiv. Aceste obiective apar în Regulamentul nr. 816/70 din 28 aprilie 1970 privind dispozițiile suplimentare referitoare la organizarea comună a pieței vitivinicole (JO L 99, p. 1), care se află la baza regulamentului contestat, precum și în Regulamentul nr. 337/79 din 5 februarie 1979 privind organizarea comună a pieței vitivinicole (JO L 54, p. 1), care codifică ansamblul dispozițiilor privind organizarea comună a pieței. Titlul III din acest regulament, privind „normele referitoare la producție și la controlul plantațiilor”, constituie în prezent cadrul juridic al materiei. Un alt element, care permite să se recunoască politica comunitară în materie, este Rezoluția din 21 aprilie 1975 a Consiliului privind noile orientări pentru echilibrarea pieței vinurilor de masă (JO C 90, p. 1).

25      Din toate aceste acte rezultă că politica inițiată și parțial pusă în aplicare de către Comunitate constă într‑o organizare comună a piețelor legată de o ameliorare structurală a sectorului vitivinicol. Această acțiune urmărește, în cadrul orientărilor articolului 39 din Tratatul CEE, un dublu obiectiv, și anume stabilirea unui echilibru durabil al pieței vinicole la un nivel al prețurilor avantajos pentru producători și echitabil pentru consumatori, pe de o parte, iar pe de altă parte, obținerea unei ameliorări a calității vinurilor comercializate. Pentru a îndeplini acest dublu obiectiv, de echilibru cantitativ și de progres calitativ, reglementarea comunitară a pieței vitivinicole a prevăzut o gamă largă de intervenții care se aplică atât în faza de producție, cât și în cea de comercializare a vinului.

26      În această privință, trebuie să fie semnalate în special dispozițiile articolului 17 din Regulamentul nr. 816/70, reluate sub o formă mai elaborată de articolul 31 din Regulamentul nr. 337/79, care prevăd elaborarea de către statele membre a unor planuri previzionale de plantare și de producție, coordonate în cadrul unui plan comunitar obligatoriu. Pentru punerea în aplicare a acestui plan pot interveni prevederi referitoare la plantarea, replantarea, scoaterea viței și abandonarea plantațiilor viticole.

27      Tocmai în acest cadru a intervenit Regulamentul nr. 1162/76. Din preambulul acestui regulament și din circumstanțele economice în care a fost adoptat, caracterizate de formarea, începând cu recolta din 1974, de excedente de producție permanente, rezultă că acest regulament îndeplinește o dublă funcție: pe de o parte, el trebuie să permită oprirea, în viitorul apropiat, a creșterii continue a excedentelor; pe de altă parte, el trebuie să acorde instituțiilor Comunității timpul necesar aplicării unei politici structurale care să favorizeze producțiile de înaltă calitate, cu respectarea particularităților și a nevoilor diferitelor regiuni viticole ale Comunității, prin alegerea terenurilor de cultură și a soiurilor de viță, precum și prin reglementarea metodelor de producție.

28      Tocmai pentru a răspunde acestei duble preocupări, Consiliul a instituit, prin Regulamentul nr. 1162/76, o interdicție generală de autorizare a unor noi plantații, fără a face, cu anumite excepții bine delimitate, o distincție în funcție de calitatea solurilor. Trebuie remarcat că, deși generală, măsura adoptată de Consiliu are un caracter temporar. Ea este destinată opririi imediate a unei situații conjuncturale de surplus, pregătind, în același timp, măsuri structurale definitive.

29      Astfel concepută, măsura criticată nu implică nicio limitare neîntemeiată a exercitării dreptului de proprietate. Într‑adevăr, exploatarea unor noi plantații viticole într‑o situație caracterizată de o supraproducție prelungită nu ar avea alt efect, din punct de vedere economic, decât mărirea volumului surplusurilor; de asemenea, o astfel de extindere, în acest stadiu, ar presupune riscul de a face mai dificilă punerea în aplicare a unei politici structurale la scară comunitară, în cazul în care aceasta s‑ar întemeia pe aplicarea unor criterii mai stricte decât prevederile legislației naționale actuale în ceea ce privește selecția solurilor admise pentru cultura viței‑de‑vie.

30      Prin urmare, se impune a constata că restricția impusă folosinței proprietății prin interzicerea de noi plantații de viță‑de‑vie, instituită pentru o perioadă limitată de Regulamentul nr. 1162/76, este justificată de obiectivele de interes general urmărite de Comunitate și nu aduce atingere substanței dreptului de proprietate, astfel cum este recunoscut și garantat în ordinea juridică comunitară.

 Cu privire la libera exercitare a activităților profesionale

31      Reclamanta din acțiunea principală consideră de asemenea că interzicerea de noi plantații impusă de Regulamentul nr. 1162/76 îi lezează drepturile fundamentale, în măsura în care are ca efect restrângerea liberei exercitări a activității sale profesionale în calitate de viticultor.

32      Astfel cum Curtea a arătat deja în Hotărârea din 14 mai 1974, Nold, menționată anterior, deși este adevărat că în ordinea constituțională a mai multor state membre sunt acordate garanții pentru libera exercitare a activităților profesionale, dreptul astfel garantat, departe de a reprezenta o prerogativă absolută, trebuie să fie interpretat în considerarea funcției sociale a activităților protejate. În speță, trebuie observat că măsura comunitară contestată nu afectează în niciun mod accesul la profesia de viticultor și nici libera exercitare a acestei profesii pe suprafețele destinate în prezent viticulturii. În măsura în care interzicerea de noi plantații ar afecta libera exercitare a profesiei de viticultor, această limitare nu ar fi decât consecința restricției aduse folosinței dreptului de proprietate, până la a se confunda cu aceasta. Astfel, restricția impusă liberei exercitări a profesiei de viticultor, presupunând că aceasta există, ar fi justificată prin aceleași motive care justifică restricția adusă folosinței proprietății.

33      Din cele ce precedă rezultă, așadar, că examinarea Regulamentului nr. 1162/76, în lumina îndoielilor formulate de către Verwaltungsgericht, nu a decelat niciun element de natură să afecteze validitatea acestui regulament în considerarea unei contradicții cu exigențele care decurg din protecția drepturilor fundamentale în Comunitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

Cheltuielile efectuate de guvernul Republicii Federale Germania, de Consiliu și de Comisia Comunităților Europene, care au prezentat observații Curții, nu pot face obiectul unei rambursări.

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit în procedura aflată pe rolul Verwaltungsgericht din Neustadt an der Weinstraße, este de competența acestei instanțe să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată;

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunțându‑se cu privire la întrebările care i‑au fost adresate de Verwaltungsgericht din Neustadt an der Weinstraße prin Ordonanța din 14 decembrie 1978, declară:

1)      Regulamentul nr. 1162/76 al Consiliului din 17 mai 1976 privind măsurile de adaptare a potențialului viticol la nevoile pieței, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2776/78 al Consiliului din 23 noiembrie 1978, care modifică pentru a doua oară Regulamentul nr. 1162/76, trebuie să fie interpretat în sensul că articolul 2 alineatul (1) se aplică și cererilor de autorizare de noi plantații de viță‑de‑vie depuse înainte de intrarea în vigoare a regulamentului.

2)      Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1162/76 trebuie să fie interpretat în sensul că interdicția de a acorda autorizații pentru plantații noi pe care o prevede – făcând abstracție de excepțiile menționate la articolul 2 alineatul (2) din regulament – se aplică în general, adică, printre altele, independent de aspectul dacă un teren este sau nu este corespunzător pentru cultura viței‑de‑vie, potrivit prevederilor unei legi naționale.

Kutscher

O’Keeffe      Touffait      Mertens de Wilmars

Pescatore

Mackenzie Stuart

Bosco            Koopmans

Due

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 decembrie 1979.

Grefier

 

      Președinte

A. Van Houtte

 

      H. Kutscher


1 Limba de procedură: germana.