19.9.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 334/39


P8_TA(2017)0282

Standarde minime comune privind procedurile civile

Rezoluţia Parlamentului European din 4 iulie 2017 cu recomandări adresate Comisiei referitoare la standarde comune minime privind procedura civilă în Uniunea Europeană (2015/2084(INL))

(2018/C 334/05)

Parlamentul European,

având în vedere articolul 225 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE),

având în vedere articolul 67 alineatul (4) și articolul 81 alineatul (2) din TFUE,

având în vedere articolul 19 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta),

având în vedere articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența relevantă conexă,

având în vedere documentul de lucru referitor la stabilirea unor standarde comune minime privind procedura civilă în Uniunea Europeană – temeiul juridic (1),

având în vedere studiul privind valoarea adăugată europeană realizat de Unitatea pentru valoarea adăugată europeană din cadrul Serviciului de Cercetare al Parlamentului European, intitulat „Common minimum standards of civil procedure” (Standarde comune minime privind procedura civilă) (2),

având în vedere analiza aprofundată realizată de Serviciul de cercetare pentru deputați din cadrul Serviciului de Cercetare al Parlamentului European intitulată „Europeanisation of civil procedure – Towards common minimum standards?” (Europenizarea procedurii civile – către standarde comune minime?”) (3),

având în vedere analiza aprofundată realizată de Direcția Generală pentru Politici Interne, intitulată „Harmonised rules and minimum standards in the European law of civil procedure” (Norme armonizate și standarde minime în dreptul european privind procedura civilă) (4),

având în vedere proiectul derulat de Institutul European de Drept (ELI) / Institutul internațional pentru unificarea dreptului privat (UNIDROIT) pe tema „From Transnational Principles to European Rules of Civil Procedure” (De la principii transnaționale la norme europene de procedură civilă”),

având în vedere documentul „Principles of Transnational Civil Procedure” (Principii de procedură civilă transnațională) al Institutului American de Drept (ALI) / UNIDROIT (5),

având în vedere documentul „Study on the approximation of the laws and rules of the Member States concerning certain aspects of the procedure for civil litigation” (Studiu privind apropierea legilor și a normelor statelor membre privind anumite aspecte ale procedurii în materie de litigii civile), așa-numitul „raport Storme” (6),

având în vedere setul preliminar de dispoziții pentru Regulamentul de procedură al Curții Unice în materie de Brevete,

având în vedere acquis-ul Uniunii în domeniul cooperării în materie de justiție civilă,

având în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) privind principiile autonomiei procedurale naționale și protecției jurisdicționale efective (7),

având în vedere tabloul de bord al UE privind justiția pentru anul 2016,

având în vedere volumul nr. 23 al CEPEJ Studies din 2016, „European judicial systems: efficiency and quality of justice” (Sistemele judiciare europene: eficiența și calitatea justiției),

având în vedere documentul „Judicial Training Principles” (Principii privind formarea judiciară) al Rețelei Europene de Formare Judiciară, 2016 (8),

având în vedere Rezoluția sa din 2 aprilie 2014referitoare la evaluarea intermediară a Programului de la Stockholm (9),

având în vedere articolele 46 și 52 din Regulamentul său de procedură,

având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri juridice (A8-0210/2017),

Jurisprudența CJUE privind autonomia procedurală națională și protecția judiciară efectivă

A.

întrucât, potrivit jurisprudenței consacrate a CJUE privind principiul autonomiei procedurale, atunci când nu există norme ale Uniunii privind aspectele procedurale ale unui litigiu care are legătură cu dreptul Uniunii, statelor membre le revine obligația de a desemna instanțele competente și de a stabili condițiile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție, menite să asigure protecția drepturilor conferite de Uniune;

B.

întrucât, potrivit aceleiași jurisprudențe, aplicarea dreptului intern cu privire la normele procedurale este supusă unui număr de două condiții importante: normele procedurale naționale nu pot fi mai puțin favorabile atunci când se aplică litigiilor care au legătură cu dreptul Uniunii, decât atunci când se aplică unor acțiuni similare cu caracter național (principiul echivalenței) și nu ar trebui încadrate astfel încât punerea în aplicare a drepturilor și obligațiilor conferite de dreptul Uniunii să devină imposibilă în practică sau excesiv de dificilă (principiul eficacității);

C.

întrucât, în absența unor dispoziții ale Uniunii care să armonizeze normele procedurale, competența statelor membre de a prevedea norme procedurale pentru punerea în aplicare a drepturilor conferite de către Uniune nu se extinde și la dreptul de a introduce noi căi de atac în sistemele juridice naționale pentru a asigura aplicabilitatea dreptului Uniunii (10);

D.

întrucât jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene facilitează punerea în aplicare a drepturilor conferite de Uniune prin cooperarea sa cu instanțele statelor membre, îmbunătățind totodată înțelegerea dreptului Uniunii de către cetățeni și de către instanțele naționale ale statele membre;

Carta

E.

întrucât dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, astfel cum este consacrat la articolul 47 din Cartă și la articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, constituie una dintre garanțiile fundamentale pentru respectarea statului de drept și a democrației și este strâns legat de procedura civilă în ansamblu;

F.

întrucât, deși articolul 47 din Cartă are caracter obligatoriu, iar articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului constituie un principiu general al dreptului Uniunii, nivelul de protecție a dreptului la un proces echitabil în procedura civilă, și în special echilibrul dintre dreptul de acces la justiție al reclamantului și drepturile de apărare ale pârâtului, nu este armonizat la nivelul Uniunii;

G.

întrucât, cu toate acestea, dreptul la un proces echitabil, ca drept fundamental, a fost completat de o serie de măsuri procedurale prin legislația secundară a Uniunii, precum Regulamentul privind cererile cu valoare redusă (11), Directiva privind asistența judiciară (12), Recomandarea privind mecanismele de recurs colectiv (13), Directiva privind acțiunile în încetare în ceea ce privește consumatorii (14) și Directiva privind despăgubirile în domeniul concurenței (15);

Acquis-ul Uniunii în domeniul cooperării în materie de justiție civilă

H.

întrucât cetățenii Uniunii, în special cei care se deplasează peste frontiere, sunt, în prezent, mult mai susceptibili de a intra în contact cu sistemele de procedură civilă dintr-un alt stat membru;

I.

întrucât standardele procedurale minime de la nivelul Uniunii ar putea contribui la modernizarea procedurilor naționale, la asigurarea unor condiții de concurență echitabile pentru întreprinderi, precum și la o creștere economică accentuată prin creșterea eficacității și eficienței sistemelor judiciare, facilitând, în același timp, accesul cetățenilor la justiție în UE și contribuind la asigurarea libertăților fundamentale ale Uniunii;

J.

întrucât legislația Uniunii abordează într-o măsură din ce în ce mai mare aspecte de procedură civilă nu doar la nivel orizontal, așa cum se întâmplă în cazul instrumentelor opționale (16), ci și într-o manieră sectorială, în cadrul mai multor domenii de politică, precum proprietatea intelectuală (17), protecția consumatorilor (18) sau, recent, dreptul concurenței (19);

K.

întrucât caracterul fragmentat al armonizării la nivelul Uniunii a normelor procedurale a fost criticat în repetate rânduri, iar apariția unei legislații sectoriale a Uniunii în materie de procedură civilă afectează coerența atât a sistemelor de procedură civilă la nivelul statelor membre, cât și a diferitelor instrumente ale Uniunii;

L.

întrucât directiva propusă vizează introducerea unui cadru pentru stabilirea justiției civile, prin sistematizarea normelor de procedură civilă existente la nivelul Uniunii și extinzând domeniul de aplicare a acestora la toate aspectele care intră sub incidența dreptului Uniunii;

M.

întrucât directiva propusă este concepută astfel încât să contribuie la realizarea unei abordări mai bine coordonate, mai coerente și mai sistematice a sistemelor de justiție civilă, care să nu fie limitată de frontierele, interesele și resursele unui stat;

Temeiul juridic al propunerii

N.

întrucât, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (1) din TUE (principiul atribuirii competențelor), Uniunea poate legifera într-un domeniu numai dacă i s-a conferit în mod explicit competența de a face acest lucru și în măsura în care respectă principiile subsidiarității și proporționalității;

O.

întrucât, în actualul cadru stabilit prin tratat, temeiul juridic principal pentru armonizarea procedurii civile este prevăzut la Titlul V din TFUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție;

P.

întrucât în Tratatul de la Lisabona a fost menținută necesitatea unui element transfrontalier pentru exercitarea competenței Uniunii, ceea ce înseamnă că acțiunea Uniunii în domeniul justiției civile este posibilă numai dacă într-o cauză există puncte de legătură între cel puțin două state membre diferite (de exemplu, reședința, locul de desfășurare etc.);

Q.

întrucât dispoziția generală de la articolul 114 din TFUE referitoare la apropierea dispozițiilor stabilite în statele membre prin acte cu putere de lege și acte administrative, al căror obiect este stabilirea și funcționarea pieței interne, a fost și este în continuare folosită ca temei juridic pentru o gamă largă de directive sectoriale specifice care armonizează anumite aspecte ale procedurii civile, cum ar fi Directiva privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (DPI) și cea mai recentă Directivă privind acțiunile în despăgubire în materie de încălcare a normelor antitrust;

R.

întrucât, conform articolului 67 alineatul (4) din TFUE, Uniunea ar trebui să faciliteze accesul la justiție, în special pe baza principiului recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare în materie civilă, după cum se exemplifică la articolul 81 din TFUE;

Încrederea reciprocă în spațiul judiciar european

S.

întrucât libera circulație a hotărârilor judecătorești este strâns legată de necesitatea de a crea un nivel suficient de încredere reciprocă între autoritățile judiciare din diferitele state membre, în special în ceea ce privește nivelul de protecție a drepturilor procedurale;

T.

întrucât „încrederea reciprocă” este înțeleasă în acest context ca încrederea pe care o are oricare dintre statele membre în sistemele juridice și judiciare ale celorlalte state membre, ceea ce implică interdicția de a modifica acțiunile celorlalte state și a sistemelor judiciare ale acestora;

U.

întrucât principiul încrederii reciproce contribuie la creșterea gradului de securitate juridică, asigurând suficientă stabilitate și previzibilitate pentru cetățenii și întreprinderile din Uniune;

V.

întrucât aplicarea și respectarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor și apropierea legislațiilor facilitează cooperarea între autorități și protecția juridică a drepturilor individuale;

W.

întrucât un sistem de standarde comune minime ale Uniunii sub formă de principii și norme ar servi drept prim pas către convergența reglementărilor naționale în materie de procedură civilă, stabilind un echilibru între drepturile fundamentale ale părților, în interesul încrederii reciproce depline dintre sistemele judiciare ale statelor membre;

X.

întrucât existența și respectarea unor garanții procedurale pentru eficiența și eficacitatea procedurilor civile și egalitatea de tratament a părților sunt recomandate și absolut necesare pentru a se asigura încrederea reciprocă;

Y.

întrucât aplicarea unui astfel de sistem de standarde comune minime ar stabili și un nivel minim al calității procedurilor civile la nivelul Uniunii, contribuind astfel nu numai la consolidarea încrederii reciproce între sistemele judiciare, ci și la o funcționare mai bună a pieței interne, având în vedere că se estimează că diferențele procedurale dintre statele membre pot determina, între altele, perturbări ale comerțului și pot descuraja întreprinderile și consumatorii să își exercite drepturile conferite de piața internă;

Alte considerații

Z.

întrucât este necesară apropierea regimurilor procedurale din Uniune; întrucât directiva propusă este gândită ca un prim pas în procesul de armonizare suplimentară și convergență a sistemelor de justiție civilă din statele membre și, pe termen mai lung, de creare a unui cod de procedură civilă al Uniunii;

AA.

întrucât directiva propusă nu afectează nici organizarea judiciară a statelor membre, nici caracteristicile principale ale modului în care se desfășoară litigiile civile, dar permite norme procedurale naționale mai eficiente;

AB.

întrucât, prin urmare, este extrem de important să se adopte și să se aplice corespunzător o legislație care prevede adoptarea unor standarde comune minime de procedură civilă în Uniune,

Jurisprudența CJUE privind autonomia procedurală națională și protecția judiciară efectivă

1.

constată rolul fundamental al CJUE în stabilirea bazelor procedurii civile în Uniune, care a determinat modul în care este înțeleasă semnificația procedurii civile pentru sistemul juridic al Uniunii;

2.

subliniază, însă, că, deși unele standarde procedurale acceptate în prezent ca parte a sistemului procedural al Uniunii au fost afirmate în jurisprudența CJUE, contribuția CJUE ar trebui înțeleasă, mai degrabă, ca o interpretare a standardelor, și nu ca o stabilire a acestora;

3.

evidențiază, prin urmare, că bogata experiență a CJUE în analiza normelor procedurale și a celor privind căile de atac, precum și compromisurile și valorile concurente urmărite de CJUE sunt foarte instructive și ar trebui luate în considerare în vederea introducerii unui instrument orizontal global, cu caracter legislativ, care să conțină standarde comune de procedură civilă;

Carta

4.

subliniază că, în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil și accesul la justiție, ar trebui menținute și extinse în continuare rețelele de cooperare și bazele de date care consolidează cooperarea judiciară și schimbul de informații;

5.

salută, așadar, cu căldură evoluțiile în domeniul e-justiției, în special crearea Rețelei judiciare europene și a portalului european e-justiție, care urmează să devină un ghișeu unic în domeniul justiției în Uniune;

Acquis-ul Uniunii în domeniul cooperării în materie de justiție civilă

6.

solicită, totodată, Comisiei să evalueze dacă ar trebui propuse măsuri suplimentare de consolidare și de întărire a unei abordări orizontale a aplicării private a drepturilor conferite în temeiul dreptului Uniunii și dacă standardele comune minime de procedură civilă propuse prin prezentul document ar putea promova și garanta o astfel de paradigmă orizontală;

7.

reiterează faptul că este deosebit de importantă colectarea sistematică de date statistice privind aplicarea și performanțele instrumentelor existente ale Uniunii în domeniul cooperării în materie de justiție civilă;

8.

în acest context, invită Comisia să evalueze dacă eventuale măsuri suplimentare de punere în aplicare adoptate de statele membre ar putea contribui la aplicarea eficace a procedurilor autonome ale Uniunii și susține că, în acest scop, Comisia ar trebui să stabilească un proces solid și sistematic de supraveghere;

Temeiul juridic al propunerii

9.

observă că articolul 114 din TFUE (armonizarea pieței interne) a fost folosit pentru adoptarea mai multor acte ale Uniunii cu implicații procedurale; că articolul 114 referitor la apropierea dispozițiilor stabilite în statele membre prin acte cu putere de lege și acte administrative, al căror obiect este stabilirea și funcționarea pieței interne, a fost și este în continuare folosit ca temei juridic pentru o gamă largă de directive sectoriale specifice care armonizează anumite aspecte ale procedurii civile, cum ar fi Directiva privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (DPI);

10.

constată, cu toate acestea, că articolul 81 din TFUE prevede adoptarea de măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu incidență transfrontalieră, inclusiv măsuri pentru apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre, în special atunci când acest lucru este necesar pentru buna funcționare a pieței interne; consideră, așadar, că articolul 81 din TFUE constituie temeiul juridic corespunzător pentru instrumentul legislativ propus;

11.

susține că noțiunea de „implicații transfrontaliere” prevăzută la articolul 81 alineatul (1) din TFUE cu privire la adoptarea măsurilor de cooperare în domeniul justiției civile ar trebui interpretată într-o manieră mai amplă și, astfel, nu ar trebui percepută ca fiind sinonimă cu noțiunea de „litigii transfrontaliere”;

12.

subliniază faptul că interpretarea actuală a noțiunii de „materie cu implicații transfrontaliere” este relativ limitată și conduce la apariția a două seturi de norme și a două categorii de părți litigante, ceea ce ar putea crea probleme suplimentare și o complexitate inutilă; subliniază că, prin urmare, ar trebui adoptată o interpretare mai largă;

13.

evidențiază, în acest context, faptul că standardele comune minime de procedură civilă propuse prin prezentul document ar conduce la o mai mare eficiență dacă statele membre le-ar extinde aplicabilitatea nu numai la aspecte ce intră sub incidența dreptului Uniunii, ci, în general, la situații atât transfrontaliere, cât și exclusiv interne;

Încrederea reciprocă în spațiul judiciar european

14.

ia act de faptul că principalele activități ale Uniunii în spațiul european de justiție în ceea ce privește justiția civilă se referă la introducerea de instrumente privind jurisdicția, litispendența și executarea hotărârilor judecătorești la nivel transfrontalier;

15.

reiterează și subliniază faptul că libera circulație a hotărârilor judecătorești a sporit încrederea reciprocă între sistemele judiciare ale statelor membre, crescând astfel nivelul de securitate juridică și oferind suficientă stabilitate și previzibilitate pentru cetățenii și întreprinderile din Uniune;

16.

evidențiază, în acest sens, faptul că încrederea reciprocă este o noțiune complexă și mulți factori joacă un rol în construirea acestei încrederi, precum educația judiciară, cooperarea judiciară transfrontalieră și schimbul de experiențe și de bune practici între judecători;

17.

ia act de faptul că încrederea reciprocă poate fi promovată, printre altele, prin metode nelegislative, cum ar fi cooperarea judecătorilor în cadrul Rețelei Judiciare Europene sau participarea acestora la activități de formare;

18.

salută, prin urmare, cele nouă principii de formare judiciară ale Rețelei Europene de Formare Judiciară, adoptate în cadrul Adunării Generale din 2016 a acestui organism, dat fiind că asigură un fundament și un cadru comun pentru instituțiile judiciare și instituțiile de formare judiciară din Europa deopotrivă;

19.

susține, însă, că, din punct de vedere strict juridic, încrederea reciprocă presupune, la un nivel foarte fundamental, ca sistemele judiciare ale statelor membre să își perceapă reciproc dispozițiile procedurale drept garantând un proces civil corect, atât la nivelul legii in teorie, cât și în practică;

20.

observă, prin urmare, că elaborarea unor standarde sistematice minime de procedură civilă la nivelul Uniunii, sub forma unei directive orizontale generale, ar conduce la creșterea încrederii reciproce între sistemele judiciare ale statelor membre și ar asigura o echilibrare comună, la nivelul Uniunii, a drepturilor procedurale fundamentale pentru cauzele civile, creându-se un sentiment general mai profund de justiție, securitate și previzibilitate în întreaga Uniune;

Standarde comune minime privind procedurile civile

21.

subliniază că sistemele eficace de procedură civilă joacă un rol esențial pentru respectarea statului de drept și a valorilor fundamentale ale Uniunii, reprezentând, de asemenea, o cerință indispensabilă pentru investiții durabile și pentru un mediu favorabil întreprinderilor și consumatorilor;

22.

consideră că lipsa de claritate cu privire la termenele de prescripție pentru cetățeni, consumatori și întreprinderi în litigiile cu incidență transfrontalieră poate împiedica accesul la justiție; invită, prin urmare, Comisia și statele membre să analizeze fezabilitatea și oportunitatea armonizării acestor termene de prescripție în procedurile civile;

23.

consideră că există o nevoie clară ca legislația să prevadă un set de standarde procedurale aplicabile procedurilor civile și solicită Comisiei să procedeze la executarea Planului său de acțiune pentru aplicarea Programului de la Stockholm adoptat de Consiliul European privind spațiul de libertate, securitate și justiție;

24.

prin urmare, în conformitate cu articolul 225 din TFUE, solicită Comisiei să prezinte, până la 30 iunie 2018, în temeiul articolului 81 alineatul (2) din TFUE, o propunere de act legislativ privind standarde comune minime de procedură civilă, urmând recomandările prevăzute în anexa la documentul de față;

25.

confirmă că recomandările din anexa la prezenta rezoluție respectă drepturile fundamentale și principiile subsidiarității și proporționalității;

26.

consideră că propunerea solicitată nu are implicații financiare, întrucât introducerea unor standarde minime de procedură civilă va conduce la economii de scară prin reducerea cheltuielilor suportate de părțile litigante și de reprezentanții acestora, care nu vor avea nevoie să se familiarizeze cu regimul de procedură civilă al unei alte țări;

o

o o

27.

încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție și recomandările din anexă Comisiei și Consiliului, precum și parlamentelor și guvernelor statelor membre.

(1)  PE 572.853, decembrie 2015.

(2)  PE 581.385, iunie 2016.

(3)  PE 559.499, iunie 2015.

(4)  PE 556.971, iunie 2016.

(5)  Uniform Law Review, 2004(4).

(6)  M. Storme, Study on the approximation of the laws and rules of the Member States concerning certain aspects of the procedure for civil litigation (raport final, Dordrecht, 1994).

(7)  A se vedea printre altele: hotărârea din 16 decembrie 1976, Comet BV / Produktschap voor Siergewassen, 45/76, ECLI:EU:C:1976:191 și hotărârea din 15 mai 1986, Marguerite Johnston / Chief Constable of the Royal Ulster Constabulary, 222/84, ECLI:EU:C:1986:206.

(8)  disponibil la adresa: http://www.ejtn.eu/PageFiles/15756/Judicial%20Training%20Principles_EN.pdf

(9)  Texte adoptate, P7_TA(2014)0276.

(10)  A se vedea printre altele: hotărârea din 13 martie 2007, Unibet (London) Ltd and Unibet (International) Ltd / Justitiekanslern, C-432/05, ECLI:EU:C:2007:163.

(11)  Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă (JO L 199, 31.7.2007, p. 1).

(12)  Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme comune minime privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii (JO L 26, 31.1.2003, p. 41).

(13)  Recomandarea Comisiei din 11 iunie 2013 privind principii comune aplicabile acțiunilor colective în încetare și în despăgubire introduse în statele membre în cazul încălcării drepturilor conferite de legislația Uniunii (JO L 201, 26.7.2013, p. 60).

(14)  Directiva 2009/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor (JO L 110, 1.5.2009, p. 30).

(15)  Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (JO L 349, 5.12.2014, p. 1).

(16)  A se vedea, de exemplu, Regulamentul european privind cererile cu valoare redusă (a se vedea a doua notă de subsol din considerentul G de mai sus) și Regulamentul privind ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare [Regulamentul (UE) nr. 655/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială (JO L 189, 27.6.2014, p. 59)].

(17)  Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (JO L 157, 30.4.2004, p. 45).

(18)  A se vedea a patra notă de subsol la considerentul G de mai sus.

(19)  A se vedea cincea notă de subsol la considerentul G de mai sus.


ANEXĂ LA REZOLUȚIE:

RECOMANDĂRI PRIVIND O DIRECTIVĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI PRIVIND STANDARDE COMUNE MINIME DE PROCEDURĂ CIVILĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

A.   PRINCIPIILE ȘI OBIECTIVELE PROPUNERII SOLICITATE

1.

La nivelul Uniunii, punerea în aplicare a legii în cadrul instanțelor intră în mare măsură sub incidența normelor și practicilor procedurale naționale. Instanțele naționale sunt și instanțe ale Uniunii. Prin urmare, procedurile derulate în cadrul acestora trebuie să asigure corectitudine, justiție și eficiență, dar și punerea în aplicare eficace a dreptului Uniunii.

2.

Punerea în aplicare a principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie civilă a accentuat încrederea reciprocă a statelor membre în sistemele lor de justiție civilă, iar măsurile de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre pot facilita cooperarea între autoritățile competente și protecția judiciară a drepturilor individuale. Gradul de încredere reciprocă depinde, în mare măsură, de o serie de parametri, care includ, între altele, mecanisme de protecție a drepturilor reclamanților și ale pârâților, garantând accesul la instanțe și la justiție.

3.

Cu toate că toate statele membre sunt părți la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („CEDO”), experiența a arătat că doar acest element nu poate oferi întotdeauna un grad suficient de încredere în sistemele de justiție civilă ale altor state membre. Normele naționale de procedură civilă ale statelor membre diferă semnificativ, deseori în ceea ce privește principii și garanții procedurale fundamentale, ceea ce comportă riscul reducerii încrederii reciproce între autoritățile judiciare.

4.

Prin urmare, pentru a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor Uniunii, pentru a contribui la modernizarea procedurilor naționale și pentru a asigura condiții de concurență echitabile pentru întreprinderi și o creștere economică accentuată datorită eficacității și eficienței sistemelor judiciare, trebuie adoptată o directivă care să dezvolte în continuare standardele minime prevăzute în Cartă și în CEDO e. Temeiul juridic adecvat pentru o astfel de propunere este articolul 81 alineatul (2) din TFUE, care vizează măsurile în domeniul cooperării în materie de justiție civilă. Directiva urmează a fi adoptată în cadrul procedurii legislative ordinare.

5.

Se consideră că standardele comune minime de procedură civilă sunt necesare pentru a constitui un temei solid pentru apropierea și îmbunătățirea legilor naționale, având în vedere flexibilitatea de care se bucură statele membre în ceea ce privește elaborarea de noi legi de procedură civilă, reflectând totodată un consens general privind principiile practicii justiției civile.

6.

Standardele comune minime ar trebui să aibă ca rezultat creșterea încrederii în sistemele de justiție civilă ale tuturor statelor membre, fapt ce ar conduce la o cooperare judiciară mai eficientă, mai rapidă și mai flexibilă într-un climat de încredere reciprocă. Astfel de norme comune minime ar trebui, de asemenea, să elimine obstacolele din calea liberei circulații a cetățenilor pe teritoriul statelor membre, înlăturând astfel reticențele cetățenilor, mai ales ale celor care se deplasează peste frontiere, cu privire la contactul cu sistemele de justiție civilă din alte state membre.

7.

Directiva propusă nu vizează înlocuirea în întregime a regimurilor procedurale naționale în materie civilă. Această directivă își propune stabilirea de standarde comune minime privind funcționarea și derularea procedurilor civile ale statelor membre pentru toate aspectele care intră sub incidența dreptului Uniunii, respectând totodată particularitățile naționale, precum și dreptul fundamental la căi de atac efective și la un proces echitabil, ceea ce asigură un acces efectiv și eficient la justiție. De asemenea, directiva vizează să asigure o bază pentru aprofundarea treptată a apropierii regimurilor de procedură civilă ale statelor membre.

8.

Propunerea nu afectează dispozițiile statelor membre privind organizarea propriilor instanțe și normele acestora privind desemnarea judecătorilor.

9.

Propunerea de față respectă principiile subsidiarității și proporționalității, întrucât statele membre nu pot acționa singure pentru stabilirea unui set de standarde minime de procedură civilă, iar propunerea se limitează la măsurile strict necesare pentru a asigura un acces efectiv la justiție și încrederea reciprocă în Uniune.

B.   TEXTUL PROPUNERII SOLICITATE

Directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind standarde comune minime de procedură civilă în Uniunea Europeană

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 81 alineatul (2),

având în vedere solicitarea adresată Comisiei Europene de Parlamentul European,

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ parlamentelor naționale,

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European,

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,

întrucât:

(1)

Uniunea și-a stabilit obiectivul de a menține și a dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție, în cadrul căruia se asigură libera circulație a persoanelor. Pentru instituirea treptată a acestui spațiu, Uniunea urmează să adopte măsuri privind cooperarea judiciară în materie civilă având implicații transfrontaliere, în special atunci când acestea sunt necesare pentru buna funcționare a pieței interne.

(2)

În conformitate cu articolul 81 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, măsurile respective ar trebui să aibă scopul de a asigura, printre altele, recunoașterea reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare și executarea acestora, comunicarea și notificarea transfrontalieră a actelor, cooperarea în materie de obținere a probelor, accesul efectiv la justiție și eliminarea obstacolelor din calea bunei desfășurări a procedurilor civile, la nevoie prin favorizarea compatibilității normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre.

(3)

În conformitate cu concluziile președinției Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, în special cu punctul 33, consolidarea recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a altor decizii judiciare și apropierea necesară a legislației ar facilita cooperarea între autoritățile competente și protecția judiciară a drepturilor individuale. Din acest motiv, principiul recunoașterii reciproce ar trebui să devină piatra de temelie a cooperării judiciare în materie civilă în cadrul Uniunii.

(4)

Potrivit Planului de acțiune al Comisiei pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholm adoptat de Consiliul European privind spațiul de libertate, securitate și justiție, spațiul judiciar european și funcționarea adecvată a pieței unice sunt întemeiate pe principiul fundamental al recunoașterii reciproce, care, la rândul său, se bazează pe ideea că fiecare stat membru are încredere în sistemele judiciare ale celorlalte state membre. Acest principiu poate funcționa în mod eficace doar în condițiile unor relații de încredere reciprocă între judecători, practicienii din domeniul dreptului, întreprinderi și cetățeni. Gradul de încredere depinde de mai mulți parametri, inclusiv de existența unor mecanisme care să protejeze drepturile procedurale ale părților litigante în procedurile civile. Prin urmare, pentru garantarea aplicării acestui principiu sunt necesare standarde comune minime care să asigure dreptul la un proces echitabil și eficiența sistemelor judiciare și care să contribuie la un sistem eficace de punere în aplicare.

(5)

Stabilind norme minime privind protecția drepturilor procedurale ale părților litigante și facilitând accesul cetățenilor la justiție în Uniune, prezenta directivă ar trebui să consolideze încrederea statelor membre în sistemele de justiție civilă ale altor state membre, contribuind astfel la promovarea unei culturi a drepturilor fundamentale în Uniune, la o mai bună funcționare a pieței interne și la asigurarea libertăților fundamentale ale Uniunii, punând bazele unui sentiment general mai profund de justiție, securitate și previzibilitate în întreaga Uniune.

(6)

Dispozițiile prezentei directive ar trebui să se aplice litigiilor civile cu implicații transfrontaliere, inclusiv celor care rezultă din încălcarea drepturilor și a libertăților garantate de dreptul Uniunii. În cazul în care în prezenta directivă se face referire la încălcarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii, aceasta acoperă toate situațiile în care o încălcare a normelor adoptate la nivelul Uniunii a generat sau este de natură să genereze un prejudiciu persoanelor fizice sau juridice. Nimic nu ar trebui să împiedice statele membre să aplice dispozițiile prezentei directive inclusiv în cauze de justiție civilă exclusiv interne.

(7)

Toate statele membre sunt părți la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950. Chestiunile menționate în prezenta directivă ar trebui abordate în conformitate cu respectiva convenție și, în special, cu dreptul la un proces echitabil și la o cale de atac eficace.

(8)

Prezenta directivă vizează promovarea aplicării unor standarde comune minime de procedură civilă, pentru a asigura accesul eficace la justiție în Uniune. Accesul la justiție este un drept general recunoscut, reafirmat și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta).

(9)

Procedurile civile ar trebui să fie îmbunătățite și mai mult prin valorificarea progreselor tehnologice din domeniul justiției și a noilor instrumente de care dispun instanțele, care pot ajuta la depășirea distanței geografice și a consecințelor acesteia în ceea ce privește costurile ridicate și durata procedurilor. Pentru a reduce și mai mult cheltuielile de judecată și durata procedurilor, ar trebui încurajată în continuare utilizarea, de către părți și instanțe, a tehnologiilor de comunicare moderne.

(10)

Pentru a permite audierea persoanelor fără să fie necesară deplasarea acestora la instanță, statele membre ar trebui să garanteze că dezbaterile orale, precum și obținerea probelor prin audierea martorilor, a experților sau a părților pot avea loc prin utilizarea oricărui mijloc de comunicare la distanță adecvat, cu excepția situației în care, din cauza circumstanțelor specifice ale cauzei, utilizarea unei astfel de tehnologii nu ar fi adecvată pentru desfășurarea echitabilă a procedurilor. Această dispoziție nu aduce atingere Regulamentului (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului (1).

(11)

Instanțele statelor membre ar trebui să se poată baza pe avizele experților pentru aspecte tehnice, juridice sau alte aspecte probatorii. Cu excepția cazurilor în care sunt necesare măsuri coercitive și în conformitate cu libertatea de a presta servicii și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, judecătorii dintr-un stat membru ar trebui să poată desemna experți care să deruleze investigații într-un alt stat membru, fără ca pentru derularea acestora să fie necesară o autorizare prealabilă. Pentru a facilita expertiza judiciară și ținând cont de limitările în desemnarea unor experți suficient de calificați în jurisdicția unui stat membru, de exemplu din cauza gradului ridicat de sofisticare tehnică a cazului sau ca urmare a existenței unor legături directe sau indirecte între expert și părți, în cadrul portalului european e-justiție ar trebui creat și actualizat sistematic un repertoriu european conținând toate listele naționale de experți.

(12)

Măsurile provizorii și de conservare ar trebui să asigure un echilibru adecvat între interesele reclamantului cu privire la acordarea protecției provizorii și interesele pârâtului în vederea prevenirii utilizării abuzive a acestei protecții. Atunci când sunt solicitate măsuri provizorii înainte de a obține o hotărâre judecătorească, instanța la care este depusă cererea ar trebui să fie încredințată, pe baza probelor înaintate de reclamant, că acesta din urmă va avea probabil câștig de cauză pe fond cu privire la revendicarea sa împotriva pârâtului. În plus, reclamantului ar trebui să i se solicite, în toate situațiile, să demonstreze, într-o manieră mulțumitoare pentru instanță, că revendicarea sa necesită protecție judiciară de urgență și că, fără măsurile provizorii, executarea hotărârii judecătorești existente sau viitoare ar putea fi împiedicată sau îngreunată substanțial.

(13)

Dispozițiile prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere dispozițiilor specifice privind respectarea drepturilor în domeniul proprietății intelectuale prevăzute în instrumentele Uniunii, și în special celor care se regăsesc în Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului (2). De asemenea, directiva nu ar trebui să aducă atingere dispozițiilor specifice privind recuperarea datoriilor transfrontaliere prevăzute în ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare (3).

(14)

Instanțelor ar trebui să li se acorde un rol fundamental în protejarea drepturilor și intereselor tuturor părților și în gestionarea eficace și eficientă a procedurilor civile.

(15)

Obiectivul de a asigura procese echitabile, un acces mai bun la justiție și încrederea reciprocă, ca parte a politicii Uniunii Europene de instituire a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, ar trebui să includă accesul la metode de soluționare a litigiilor atât pe cale judiciară, cât și extrajudiciară. Pentru a încuraja părțile să recurgă la mediere, statele membre ar trebui să se asigure că normele lor privind decăderea și prescripția extinctivă nu împiedică părțile să facă apel la procedurile judiciare sau la arbitraj în caz de eșec al medierii.

(16)

Având în vedere diferențele dintre normele de procedură civilă din statele membre, în special în ceea ce privește normele care reglementează notificarea sau comunicarea actelor, este necesar să se definească standardele minime care ar trebui să se aplice în cadrul procedurilor civile care intră sub incidența dreptului Uniunii. În particular, ar trebui să se acorde prioritate metodelor care asigură primirea promptă și în siguranță a documentelor notificate sau comunicate, cu confirmare de primire. Prin urmare, ar trebui încurajată pe scară largă utilizarea tehnologiilor moderne de comunicare. Pentru actele care trebuie notificate sau comunicate părților, ar trebui ca notificarea sau comunicarea pe cale electronică să fie echivalentă celei pe cale poștală. Mijloacele electronice disponibile ar trebui să garanteze faptul că conținutul actelor și al altor comunicări scrise primite este conform și fidel conținutului actelor și al altor comunicări scrise trimise și că metoda utilizată pentru confirmarea de primire oferă o confirmare a primirii de către destinatar și a datei primirii.

(17)

Statele membre ar trebui să garanteze că părțile la procedurile civile au dreptul de a-și alege un avocat. În litigiile transfrontaliere, părțile ar trebui să aibă dreptul la un avocat în statul de origine pentru consiliere preliminară și la un alt avocat în statul gazdă pentru derularea litigiului. Confidențialitatea comunicării dintre părți și avocatul lor este esențială pentru asigurarea exercitării efective a dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, statele membre ar trebui să respecte confidențialitatea întrevederilor și a altor forme de comunicare dintre avocat și părți, în contextul exercitării dreptului la un avocat, prevăzut în prezenta directivă. Părțile la un litigiu ar trebui să poată să renunțe la un drept conferit de prezenta directivă, cu condiția să li se fi pus la dispoziție informații privind posibilele consecințe ale renunțării la acesta.

(18)

Pentru plata taxelor judiciare, reclamantul nu ar trebui să fie obligat să efectueze o deplasare în statul membru al instanței sesizate sau să angajeze un avocat în acest scop. Pentru a asigura accesul eficace al reclamanților la proceduri, statele membre ar trebui să ofere cel puțin una dintre metodele de plată la distanță prevăzute în directivă. Informațiile privind taxele judiciare și metodele de plată, precum și cele referitoare la autoritățile sau organizațiile competente să ofere asistență practică în statele membre ar trebui să fie transparente și ușor de accesat pe internet, prin intermediul site-urilor web naționale corespunzătoare.

(19)

Statele membre ar trebui să asigure respectarea dreptului fundamental la asistență judiciară, astfel cum este prevăzut la articolul 47 al treilea paragraf din Cartă. Orice persoană fizică sau juridică implicată într-un litigiu în materie civilă reglementat de prezenta directivă, indiferent dacă acționează ca reclamant sau ca pârât, ar trebui să aibă posibilitatea să își valorifice drepturile în instanță, chiar dacă situația financiară personală o împiedică să suporte cheltuielile de judecată. Asistența judiciară ar trebui să acopere consilierea precontencioasă în vederea ajungerii la un acord înainte de inițierea unei proceduri judiciare, asistența judiciară în vederea sesizării unei instanțe și reprezentarea în justiție, precum și plata cheltuielilor de judecată. Prezenta dispoziție nu aduce atingere prevederilor Directivei 2003/8/CE a Consiliului (4).

(20)

Crearea unei culturi judiciare europene care să respecte pe deplin principiul subsidiarității și proporționalității și independența judiciară este esențială pentru funcționarea eficientă a unui spațiu judiciar european. Formarea judiciară este un element crucial al acestui proces, întrucât consolidează încrederea reciprocă între statele membre, practicieni și cetățeni. În acest sens, statele membre ar trebui să coopereze și să susțină formarea profesională și schimbul de bune practici între persoanele care activează în domeniul juridic.

(21)

Prezenta directivă stabilește norme minime. Statele membre pot extinde drepturile stabilite prin prezenta directivă pentru a oferi un nivel mai ridicat de protecție. Un astfel de nivel mai ridicat de protecție nu ar trebui să constituie un obstacol în calea încrederii reciproce și a accesului eficace la justiție pe care aceste norme sunt menite să le faciliteze. Nivelul de protecție asigurat de Cartă, astfel cum este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, precum și supremația, unitatea și eficiența dreptului Uniunii nu ar trebui să fie compromise prin aceste dispoziții.

(22)

Întrucât obiectivele prezentei directive, și anume stabilirea unor standarde comune minime de procedură civilă, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere amploarea sau efectele acțiunii, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiectivele.

(23)

În conformitate cu [articolul 3]/[articolele 1 și 2] din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, [statele membre în cauză și-au notificat dorința de a participa la adoptarea și aplicarea prezentei directive]/[și fără a aduce atingere articolului 4 din protocol, aceste state membre nu participă la adoptarea prezentei directive nu au obligații în temeiul acesteia și aceasta nu li se aplică].

(24)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, nu are obligații în temeiul acesteia și aceasta nu i seaplică,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I:

OBIECT, DOMENIU DE APLICARE ȘI DEFINIȚII

Articolul 1

Obiect

Obiectivul prezentei directive este acela de a apropia sistemele de procedură civilă astfel încât să se asigure respectarea deplină a dreptului la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, astfel cum este recunoscut la articolul 47 din Cartă și la articolul 6 din CEDO, prin stabilirea de standarde minime privind declanșarea, derularea și încheierea procedurilor civile înaintea instanțelor din statele membre.

Articolul 2

Domeniul de aplicare

(1)   Fără a aduce atingere standardelor de procedură civilă care sunt sau pot fi prevăzute în dreptul Uniunii sau în dreptul național, în măsura în care standardele respective pot fi mai favorabile pentru părțile litigante, prezenta directivă se aplică în materie civilă și comercială, în litigiile cu implicații transfrontaliere, indiferent de natura instanței, cu excepția situațiilor care privesc drepturile și obligațiile care nu se află la dispoziția părților conform legii aplicabile relevante. Prezenta directivă nu se aplică în special în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici în ceea ce privește răspunderea statului pentru acte și omisiuni în cadrul exercitării autorității publice (acta iure imperii).

(2)   În prezenta directivă, termenul de „stat membru” înseamnă un stat membru cu excepția [Regatului Unit, a Irlandei și a] Danemarcei.

Articolul 3

Litigii cu implicații transfrontaliere

(1)   În sensul prezentei directive, litigiile cu implicații transfrontaliere sunt litigiile în care:

(a)

cel puțin una dintre părți își are domiciliul sau reședința obișnuită în alt stat membru decât statul membru al instanței sesizate; sau

(b)

ambele părți își au domiciliul în același stat membru cu statul membru al instanței sesizate, iar locul de executare a contractului, locul în care s-a produs evenimentul care a cauzat prejudiciul sau locul de executare a hotărârii este situat în alt stat membru; sau

(c)

ambele părți își au domiciliul în același stat membru cu statul membru al instanței sesizate, iar chestiunea care face obiectul litigiului intră sub incidența dreptului Uniunii.

(2)   În sensul alineatului (1), domiciliul se determină în conformitate cu articolele 62 și 63 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (5).

CAPITOLUL II:

STANDARDE MINIME PENTRU PROCEDURILE CIVILE

Secțiunea I:

Rezultate echitabile și eficace

Articolul 4

Obligația generală privind protecția jurisdicțională eficace

Statele membre prevăd măsurile, procedurile și căile de atac necesare pentru a asigura respectarea drepturilor conferite prin dreptul Uniunii în materie civilă. Măsurile, procedurile și căile de atac respective sunt corecte și echitabile și nu presupun o complexitate sau costuri inutile, termene nerezonabile sau întârzieri nejustificate, și respectă particularitățile naționale și drepturile fundamentale.

Măsurile, procedurile și căile de atac respective sunt, de asemenea, eficiente și proporționale și se aplică astfel încât să se evite crearea unor obstacole în calea accesului eficace la justiție și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive.

Articolul 5

Dezbateri orale

(1)   Statele membre asigură derularea corectă a procedurilor. În cazul în care nu este posibil ca părțile să fie prezente fizic sau dacă părțile au convenit, cu aprobarea instanței, să recurgă la mijloace de comunicare rapide, statele membre se asigură că dezbaterile orale sunt organizate utilizându-se orice tehnologie adecvată de comunicare la distanță care se află la dispoziția instanței, precum videoconferința sau teleconferința.

(2)   În cazul în care persoana care urmează să fie audiată își are domiciliul sau reședința obișnuită în alt stat membru decât cel în care se află instanța sesizată, participarea persoanei respective la o dezbatere orală prin videoconferință, teleconferință sau printr-o altă tehnologie adecvată de comunicare la distanță se organizează utilizându-se procedurile prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului. În ceea ce privește videoconferința, ar trebui să se țină seama de Recomandările Consiliului privind videoconferințele transfrontaliere, adoptate de Consiliu la 15 și 16 iunie 2015 (6), și de lucrările întreprinse în cadrul portalului european e-justiție.

Articolul 6

Măsuri provizorii și de conservare

(1)   Statele membre se asigură că sunt adoptate măsuri provizorii pentru conservarea unei situații de fapt sau de drept, astfel încât să se asigure eficacitatea deplină a unei hotărâri judecătorești ulterioare pe fond înainte de inițierea procedurilor pe fond și în orice moment pe parcursul unei astfel de proceduri.

Măsurile menționate la primul paragraf includ și măsuri pentru prevenirea oricărei încălcări iminente sau pentru încetarea imediată a unei presupuse încălcări, dar și pentru conservarea activelor necesare pentru a garanta că executarea ulterioară a unei reclamații nu va fi împiedicată sau îngreunată substanțial.

(2)   Astfel de măsuri respectă drepturile la apărare și sunt proporționale cu caracteristicile și cu gravitatea presupusei încălcări, permițând, acolo unde este cazul, acordarea de garanții pentru costurile și pentru daunele cauzate pârâtului prin solicitări nejustificate. Instanțele au autoritatea de a-i solicita reclamantului să furnizeze orice probe disponibile în mod rezonabil, pentru a se convinge cu un grad suficient de certitudine că măsura provizorie solicitată este necesară și proporțională.

(3)   Statele membre se asigură că, în cazuri justificate, pot fi luate măsuri provizorii fără ca pârâtul să fi fost audiat, în cazul în care orice întârziere i-ar provoca reclamantului daune ireparabile sau atunci când există riscul demonstrabil ca probele să fie distruse. Într-o astfel de situație, părților li se aduce la cunoștință acest lucru imediat, cel târziu după aplicarea măsurilor.

O revizuire, inclusiv dreptul de a fi audiat, are loc la cererea pârâtului pentru a se decide, într-un termen rezonabil de la notificarea măsurilor, dacă acestea urmează să fie modificate, revocate sau confirmate.

În cazul în care măsurile menționate la primul paragraf sunt revocate sau dacă se constată ulterior că nu a existat nicio încălcare sau amenințare de încălcare, instanța îi poate impune reclamantului, la cererea pârâtului, să îl despăgubească în mod corespunzător pe pârât pentru toate daunele suferite ca urmare a măsurilor în cauză.

(4)   Prezentul articol nu aduce atingere Directivei 2004/48/CE și Regulamentului (UE) nr. 655/2014.

Secțiunea II:

Eficiența procedurilor

Articolul 7

Eficiența procedurală

(1)   Instanțele statelor membre respectă dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, care asigură un acces real la justiție, precum și principiul contradictorialității, în special atunci când decid asupra necesității unei dezbateri orale, precum și atunci când decid asupra mijloacelor de obținere a probelor și a măsurii în care probele trebuie obținute.

(2)   Instanțele statelor membre acționează în cel mai scurt timp posibil, indiferent de existența unor perioade de prescripție pentru anumite acțiuni în diferitele faze ale procedurii.

Articolul 8

Decizii motivate

Statele membre se asigură că instanțele furnizează decizii motivate suficient de detaliate și într-un termen rezonabil, pentru a le permite părților să valorifice efectiv toate drepturile privind revizuirea deciziei sau introducerea unei căi de atac.

Articolul 9

Principii generale pentru gestionarea procedurilor

(1)   Statele membre se asigură că instanțele gestionează în mod activ cauzele cu care au fost sesizate, pentru a asigura o soluționare echitabilă și eficientă a litigiilor, în termene rezonabile și cu costuri rezonabile, fără a afecta libertatea părților de a stabili obiectul și dovezile justificative aferente propriei cauze.

(2)   În măsura în care acest lucru este realizabil, instanța gestionează cauza prin consultarea părților. Mai exact, gestionarea activă a cauzelor poate cuprinde:

(a)

încurajarea părților să coopereze reciproc în timpul procedurilor;

(b)

identificarea problemelor dintr-o fază timpurie;

(c)

decizii prompte privind problemele care trebuie anchetate integral și cele care pot fi soluționate sumar;

(d)

stabilirea ordinii în care se vor rezolva problemele;

(e)

asistarea părților în soluționarea integrală sau parțială a acțiunii;

(f)

stabilirea unui calendar pentru a controla evoluția acțiunii;

(g)

tratarea de către instanță a unui număr cât mai mare de aspecte ale acțiunii la o singură înfățișare;

(h)

tratarea acțiunii fără a fi nevoie de prezența fizică a părților;

(i)

utilizarea mijloacelor tehnice disponibile.

Articolul 10

Obținerea probelor

(1)   Statele membre se asigură că sunt disponibile mijloace eficace de prezentare, obținere și păstrare a probelor, ținând cont de dreptul la apărare și de nevoia de a proteja informațiile confidențiale.

(2)   În contextul obținerii probelor, statele membre încurajează utilizarea tehnologiilor moderne de comunicații. Instanța sesizată utilizează metoda cea mai simplă și mai puțin oneroasă de obținere a probelor.

Articolul 11

Experți judiciari

(1)   Fără a aduce atingere posibilității pe care o au părțile de a prezenta probe rezultate în urma unei expertize, statele membre se asigură că instanța poate numi în orice moment experți judiciari pentru a efectua expertize cu privire la aspecte specifice ale cauzei. Instanța pune la dispoziția experților toate informațiile necesare pentru furnizarea expertizei.

(2)   În cazul litigiilor transfrontaliere, cu excepția cazurilor în care sunt necesare măsuri coercitive sau dacă investigația se desfășoară în locuri asociate cu exercitarea competențelor unui stat membru sau în locuri în care accesul sau o altă acțiune este interzisă sau limitată la anumite persoane, conform dreptului statului membru în care se derulează investigația, statele membre se asigură că instanța poate numi un expert judiciar pentru derularea de investigații în afara jurisdicției instanței, fără a fi necesară adresarea unei cereri prealabile în acest sens către autoritatea competentă a celuilalt stat membru.

(3)   În sensul alineatelor (1) și (2), Comisia elaborează un repertoriu european al experților, reunind listele naționale de experți existente, pe care îl pune la dispoziție prin intermediul portalului european e-justiție.

(4)   Experții judiciari garantează independența și imparțialitatea în conformitate cu dispozițiile aplicabile judecătorilor, astfel cum sunt prevăzute la articolul 22.

(5)   Expertizele furnizate instanței de către experții judiciari sunt puse la dispoziția părților, care au posibilitatea de a face observații cu privire la acestea.

Secțiunea III:

Accesul la instanțele de judecată și la justiție

Articolul 12

Soluționarea litigiilor

(1)   Statele membre garantează că, în orice stadiu al procedurii și ținând cont de toate circumstanțele cauzei, în cazul în care instanța consideră că litigiul este apt pentru soluționare, aceasta poate propune ca părțile să recurgă la mediere pentru a soluționa litigiul sau pentru a analiza posibilitatea de soluționare a litigiului.

(2)   Alineatul (1) nu afectează dreptul părților care aleg medierea de a iniția, în cursul procesului de mediere, o procedură judiciară sau de arbitraj în legătură cu respectivul litigiu până la expirarea termenelor de decădere sau de prescripție.

Articolul 13

Cheltuieli de judecată

(1)   Statele membre se asigură că taxele judiciare practicate în statele membre pentru litigiile civile nu sunt disproporționate în raport cu valoarea cererii de despăgubire și nu fac litigiile imposibile sau excesiv de dificile.

(2)   Taxele judiciare percepute în statele membre pentru litigiile civile nu trebuie să descurajeze cetățenii să introducă o acțiune în fața instanțelor și nici să constituie în vreun fel un obstacol pentru accesul lor la justiție.

(3)   Părțile pot achita taxele judiciare prin intermediul unor metode de plată la distanță, inclusiv dintr-un alt stat membru decât statul membru în care este situată instanța, prin transfer bancar sau prin plata cu cardul de credit sau de debit.

(4)   Statele membre se asigură că informațiile privind taxele judiciare și metodele de plată, precum și cele referitoare la autoritățile sau organizațiile competente să ofere asistență practică în statele membre sunt mai transparente și ușor de accesat pe internet. În acest scop, statele membre furnizează aceste informații Comisiei, care, la rândul său, se asigură că acestea sunt puse la dispoziția publicului și difuzate pe scară largă prin orice mijloace adecvate, în special prin intermediul portalului european e-justiție.

Articolul 14

Principiul conform căruia partea care pierde plătește

(1)   Statele membre se asigură că partea care cade în pretenții suportă cheltuielile de judecată – inclusiv, dar fără a se limita la cheltuieli cum ar fi cele care decurg din faptul că cealaltă parte a fost reprezentată de un avocat sau de un reprezentant legal sau orice alte cheltuieli care decurg din notificarea, comunicarea, transmiterea sau traducerea documentelor –, care sunt proporționale cu valoarea cererii și care au fost necesare.

(2)   În cazul în care o parte are câștig de cauză doar parțial sau în circumstanțe excepționale, instanțele de judecată pot dispune repartizarea echitabilă a cheltuielilor sau suportarea de către fiecare parte a cheltuielilor care îi revin.

(3)   O parte suportă toate cheltuielile inutile pe care le-a cauzat instanței sau unei alte părți, fie prin ridicarea unor probleme inutile, fie prin atitudinea nejustificat de contestatară.

(4)   Instanța poate ajusta repartizarea costurilor astfel încât să reflecte refuzul nerezonabil de a coopera sau participarea cu rea-credință la eforturile de soluționare, în conformitate cu articolul 20.

Articolul 15

Asistența juridică

(1)   Pentru a asigura accesul efectiv la justiție, statele membre se asigură că instanțele pot acorda asistență juridică unei părți.

(2)   Asistența juridică poate acoperi, integral sau parțial, următoarele costuri:

(a)

taxele judiciare, prin reduceri totale, parțiale sau reeșalonări;

(b)

costul asistenței și reprezentării juridice în ceea ce privește:

(i)

consilierea precontencioasă, în vederea ajungerii la un acord înainte de inițierea unei proceduri judiciare în conformitate cu articolul 12 alineatul (1);

(ii)

inițierea și menținerea procedurilor în fața instanței;

(iii)

toate costurile legate de proceduri, inclusiv cererea de asistență juridică;

(iv)

executarea hotărârilor;

(c)

alte cheltuieli necesare aferente procedurii care urmează să fie suportate de către o parte, inclusiv costurile legate de martori, experți, interpreți și traducători, precum și costurile necesare de deplasare, cazare și ședere ale părții respective și ale reprezentantului său;

(d)

costurile acordate părții care câștigă, în cazul în care reclamantul pierde acțiunea, în conformitate cu articolul 14.

(3)   Statele membre se asigură că orice persoană fizică care este cetățean al Uniunii Europene sau resortisant al unei țări terțe cu reședința legală într-un stat membru al Uniunii Europene are dreptul de a solicita asistență juridică în cazul în care:

(a)

din cauza situației economice, este în incapacitate totală sau parțială de a suporta cheltuielile prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol; și

(b)

acțiunea pentru care se solicită asistență juridică are o perspectivă rezonabilă de succes, având în vedere poziția procesuală a reclamantului; și

(c)

reclamantul care solicită asistență juridică are dreptul de a introduce acțiuni în conformitate cu dispozițiile naționale aplicabile.

(4)   Persoanele juridice au dreptul de a solicita asistență juridică sub formă de dispensă de la plata în avans a costurilor procedurilor și/sau a asistenței unui avocat. Pentru a decide dacă să atribuie o astfel de asistență, instanțele pot lua în considerare, printre altele:

(a)

forma persoanei juridice în cauză și dacă activitatea sa are ca scop realizarea unui profit sau nu;

(b)

capacitatea financiară a partenerilor sau a acționarilor;

(c)

capacitatea acestor parteneri sau acționari de a obține sumele necesare pentru a introduce acțiuni în justiție.

(5)   Statele membre se asigură că fac cunoscută cetățenilor europeni și persoanelor juridice procedura prin care pot apela la asistența juridică, conform alineatelor (1)-(4), astfel încât aceasta să devină efectivă și accesibilă.

(6)   Prezentul articol nu aduce atingere Directivei 2003/8/CE.

Articolul 16

Finanțarea

(1)   Statele membre se asigură că, în cazul în care o acțiune în justiție este finanțată de o parte terță privată, aceasta:

(a)

nu încearcă să influențeze deciziile procedurale ale părții reclamante, inclusiv cu privire la modalitățile de soluționare;

(b)

nu finanțează o acțiune împotriva unui pârât care este concurent al furnizorului de fonduri sau împotriva unui pârât în raport cu care furnizorul de fonduri se află într-o situație de dependență;

(c)

nu percepe dobânzi excesive pentru fondurile furnizate.

(2)   Statele membre se asigură că, în cazurile de finanțare a unor acțiuni în justiție de către o parte terță privată, remunerarea acordată furnizorului de fonduri sau dobânda percepută de către acesta nu se bazează pe valoarea soluției obținute sau a despăgubirilor acordate, cu excepția cazului în care acordul de finanțare este reglementat de o autoritate publică care garantează interesele părților.

Secțiunea IV:

Echitatea procedurilor

Articolul 17

Notificarea sau comunicarea actelor

(1)   Statele membre se asigură că sunt folosite principial metodele care garantează primirea actelor notificate sau comunicate.

(2)   Statele membre se asigură că actele de sesizare a instanței sau actele echivalente și orice citație de înfățișare în instanță pot fi notificate sau comunicate în conformitate cu legislația națională în unul dintre următoarele moduri:

(a)

notificarea sau comunicarea personală;

(b)

notificarea sau comunicarea prin poștă;

(c)

notificarea sau comunicarea prin mijloace electronice, cum ar fi faxul sau poșta electronică.

Notificarea sau comunicarea se atestă printr-o confirmare de primire care conține data primirii și care este semnată de destinatar.

În vederea folosirii notificării sau comunicării prin mijloacele electronice menționate la litera (c) de la primul paragraf din prezentul alineat, se folosesc standarde tehnice suficient de ridicate, care să garanteze identitatea expeditorului și transmiterea în siguranță a actelor notificate sau comunicate.

O altă metodă este notificarea sau comunicarea personală, utilizându-se un document semnat de persoana competentă care a efectuat notificarea sau comunicarea, prin care se atestă faptul că destinatarul a primit actele sau a refuzat să le primească fără niciun motiv legitim, precum și data la care actele au fost notificate sau comunicate.

(3)   În cazul în care notificarea sau comunicarea actelor nu este posibilă prin metodele menționate la alineatul (2) și dacă adresa pârâtului este cunoscută cu certitudine, notificarea sau comunicarea poate fi efectuată în unul dintre următoarele moduri:

(a)

notificarea sau comunicarea personală, la adresa personală a pârâtului, unor persoane care locuiesc la aceeași adresă ca acesta sau care sunt angajate la această adresă;

(b)

în cazul în care pârâtul este un lucrător care desfășoară o activitate independentă sau o persoană juridică, notificarea sau comunicarea personală, în localurile comerciale ale pârâtului, unor persoane angajate ale pârâtului;

(c)

depunerea actelor în cutia poștală a pârâtului;

(d)

depunerea actelor la un oficiu poștal sau la o autoritate publică competentă și depunerea unei comunicări scrise cu privire la această depunere în cutia poștală a pârâtului, cu condiția ca această comunicare scrisă să menționeze clar natura judiciară a actelor sau faptul că are un efect juridic echivalent cu cel al unei notificări sau comunicări și că de la această dată încep să curgă termenele;

(e)

prin poștă fără dovada prevăzută la alineatul (4), atunci când pârâtul este domiciliat în statul membru de origine;

(f)

prin mijloace electronice cu confirmare de primire automată, cu condiția ca pârâtul să fi acceptat expres în prealabil acest mod de notificare sau comunicare.

Notificarea sau comunicarea în conformitate cu literele (a)-(d) de la primul paragraf din prezentul alineat se atestă prin:

(a)

un act semnat de persoana competentă care a efectuat notificarea sau comunicarea cu menționarea tuturor următoarelor elemente:

(i)

numele și prenumele persoanei care a efectuat notificarea sau comunicarea;

(ii)

modalitatea de notificare sau comunicare utilizată;

(iii)

data notificării sau a comunicării;

(iv)

atunci când documentele au fost notificate sau comunicate unei alte persoane decât pârâtul, numele acestei persoane și legătura acesteia cu pârâtul; și

(v)

alte mențiuni obligatorii prevăzute de legislația națională;

(b)

o confirmare de primire de la persoana care a primit notificarea sau comunicarea, în sensul literelor (a) și (b) de la primul paragraf din prezentul alineat.

(4)   Notificarea sau comunicarea în temeiul alineatelor (2) și (3) din prezentul articol se poate efectua, de asemenea, unui reprezentant legal sau unui reprezentant autorizat al pârâtului.

(5)   În cazul în care notificarea sau comunicarea actelor de sesizare a instanței sau a actelor echivalente sau a oricărei alte citații urmează să se efectueze în afara statelor membre, notificarea sau comunicarea poate fi realizată prin oricare din metodele prevăzute de:

(a)

Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului (7) în cazurile în care acest regulament este aplicabil, cu respectarea drepturilor destinatarului prevăzute de regulament; sau

(b)

Convenția de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială sau oricare altă convenție sau acord, dacă este cazul.

(6)   Prezenta directivă nu aduce atingere aplicării dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 1393/2007, ale Regulamentului (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (8) și ale Regulamentului (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului (9).

Articolul 18

Dreptul la un avocat în cadrul procedurilor civile

(1)   Statele membre se asigură că părțile în procedurile civile au dreptul de a-și alege un avocat, astfel încât să își poată exercita drepturile în mod practic și eficace.

În cadrul litigiilor transfrontaliere, statele membre se asigură că părțile în procedurile civile au dreptul la un avocat în țara de origine, care să le ofere consiliere preliminară, și la un avocat în țara gazdă pentru derularea litigiului.

(2)   Statele membre respectă confidențialitatea comunicărilor dintre părțile la un litigiu și avocatul acestora. O astfel de comunicare include întrevederi, corespondență, conversații telefonice și alte forme de comunicare permise în temeiul dreptului intern.

(3)   Fără a aduce atingere dreptului intern care prevede prezența sau asistența obligatorie a unui avocat, părțile în procedurile civile pot renunța la dreptul prevăzut la alineatul (1) din prezentul articol, în cazul în care:

(a)

părțile au primit, pe cale orală sau în scris, informații clare și suficiente, într-un limbaj simplu și ușor de înțeles, cu privire la consecințele posibile ale acestui fapt, și

(b)

renunțarea se face în mod voluntar și neechivoc.

Statele membre se asigură că părțile pot revoca o renunțare ulterior în orice moment al procedurilor civile și că acestea sunt informate cu privire la această posibilitate.

(4)   Prezenta dispoziție nu aduce atingere dispozițiilor specifice referitoare la reprezentarea în justiție prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului (10), Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 și Regulamentul (UE) nr. 655/2014.

Articolul 19

Accesul la informații

Statele membre iau toate măsurile pentru a le oferi cetățenilor informații transparente și ușor accesibile referitoare la inițierea diferitelor proceduri, termenele de prescripție și de decădere, instanțele competente pentru diferitele litigii și formularele necesare care trebuie depuse în acest sens. Nimic din prezentul articol nu obligă statele membre să asigure asistență juridică sub forma unei evaluări juridice a unei cauze particulare.

Articolul 20

Interpretarea și traducerea actelor esențiale

Statele membre iau toate măsurile pentru a garanta că toate părțile într-un litigiu înțeleg pe deplin procedura judiciară. Acest obiectiv cuprinde disponibilitatea serviciilor de interpretare în timpul procedurilor civile și a traducerilor scrise ale tuturor actelor esențiale, pentru a se garanta caracterul echitabil al procedurii în conformitate cu dispozițiile articolului 15 din prezenta directivă.

Articolul 21

Obligațiile părților și ale reprezentanților acestora

Statele membre se asigură că părțile într-o cauză și reprezentanții acestora dau dovadă de bună-credință și respect față de instanță și față de alte părți și nu prezintă în fața instanței cauze sau fapte în mod eronat fie cu bună știință, fie având motive întemeiate de a fi conștienți de acest lucru.

Articolul 22

Procedură publică

Statele membre se asigură că procedura este deschisă publicului cu excepția cazurilor în care instanța hotărăște să le dea un caracter confidențial, în măsura în care acest lucru este necesar în interesul uneia dintre părți sau al altor persoane afectate sau în interesul general al justiției sau al ordinii publice.

Articolul 23

Independența și imparțialitatea judiciară

(1)   Statele membre se asigură că instanțele și judecătorii beneficiază de independență judiciară. Componența instanțelor oferă garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială rezonabilă privind imparțialitatea.

(2)   În exercitarea atribuțiilor lor, judecătorii nu sunt constrânși să respecte niciun fel de instrucțiuni, nu sunt supuși niciunei influențe sau presiuni, nu sunt afectați de nicio prejudecată personală și nu dau dovadă de părtinire într-o anumită cauză.

Articolul 24

Formarea

(1)   Fără a aduce atingere independenței judiciare și organizării diferite a sistemelor judiciare din Uniune, statele membre se asigură că sistemele judiciare, școlile de magistratură și profesiile juridice își dezvoltă programele naționale de formare judiciară pentru a garanta că dreptul și procedurile Uniunii sunt integrate în activitățile de formare de la nivel național.

(2)   Programele de formare trebuie să fie orientate spre practică, să fie relevante pentru activitatea zilnică a practicienilor în domeniul dreptului, să se desfășoare pe perioade scurte, să folosească tehnici de învățare active și moderne și să prevadă posibilitatea unor formări inițiale și continue. Programele de formare trebuie să pună un accent deosebit pe:

(a)

însușirea de cunoștințe suficiente privind instrumentele de cooperare judiciară ale Uniunii și dobândirea de deprinderi bine înrădăcinate de a face trimitere în mod constant la jurisprudența europeană, de a verifica transpunerea la nivel național și de a recurge la procedura Curții de Justiție a Uniunii Europene privind procedura preliminară;

(b)

diseminarea cunoștințelor și experienței privind dreptul și procedurile Uniunii și alte sisteme juridice;

(c)

facilitarea unor schimburi de experiență pe termen scurt pentru noii judecători;

(d)

cunoașterea unei limbi străine și a terminologiei juridice aferente.

CAPITOLUL III

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 25

Transpunere

(1)   Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la … [un an de la data intrării în vigoare a prezentei directive]. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2)   Atunci când statele membre adoptă măsurile respective, acestea conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de realizare a acestei trimiteri.

(3)   Statele membre transmit Comisiei textul măsurilor de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 26

Revizuirea

Cel târziu până la 31 decembrie 2025 și, ulterior, o dată la cinci ani, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European un raport privind aplicarea prezentei directive, pe baza informațiilor de ordin calitativ și cantitativ. În acest context, Comisia evaluează, în special, impactul acesteia asupra accesului la justiție, asupra dreptului fundamental la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, asupra cooperării în materie civilă și asupra funcționării pieței unice, asupra IMM-urilor, a competitivității economiei Uniunii și a încrederii consumatorilor. În cazul în care este necesar, raportul este însoțit de propuneri legislative în vederea adaptării și a consolidării prezentei directive.

Articolul 27

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 28

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre în conformitate cu tratatele.

Adoptată la …, [data]

Pentru Parlamentul European

Președintele

Pentru Consiliu

Președintele


(1)  Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială (JO L 174, 27.6.2001, p. 1).

(2)  Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (JO L 157, 30.4.2004, p. 45).

(3)  Regulamentul (UE) nr. 655/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială (JO L 189, 27.6.2014, p. 59).

(4)  Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme comune minime privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii (JO L 26, 31.1.2003, p. 41).

(5)  Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 351, 20.12.2012, p. 1).

(6)  Recomandările Consiliului „Promovarea utilizării și partajării de bune practici privind videoconferințele transfrontaliere în domeniul justiției în statele membre și la nivelul UE” (JO C 250, 31.7.2015, p. 1).

(7)  Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului, (JO L 324, 10.12.2007, p. 79).

(8)  Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate (JO L 143, 30.4.2004, p. 15).

(9)  Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată (JO L 399, 30.12.2006, p. 1).

(10)  Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă (JO L 199, 31.7.2007, p. 1).