[pic] | COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE |

Bruxelles, 22.10.2007

COM(2007) 642 final

COMUNICAREA COMISIEI CĂTRE CONSILIU ŞI PARLAMENTUL EUROPEAN

Raport intermediar de activitate privind strategia de dezvoltare durabilă pe 2007 {SEC(2007)1416}

CUPRINS

1. Introducere 3

2. Asigurarea coerenţei între strategiile UE şi a partenariatului dintre factorii implicaţi 4

3. Evaluarea progreselor realizate în ceea ce priveşte provocările principale 4

3.1. Schimbările climatice şi energia nepoluantă 4

3.2. Transport durabil 5

3.3. Consumul şi producţia durabile 7

3.4. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale 8

3.5. Sănătatea publică 9

3.6. Incluziunea socială, demografia şi migrarea 10

3.7. Sărăcia mondială 11

4. Politici intersectoriale 12

4.1. Educaţia şi formarea 12

4.2. Cercetare şi dezvoltare 13

4.3. Finanţare şi instrumente economice 13

5. Aplicarea strategiei în parteneriat 14

5.1. Comunicarea, mobilizarea factorilor şi multiplicarea reuşitelor 14

5.2. Obţinerea de rezultate 14

6. Concluzie 15

1. INTRODUCERE

În 2005, Consiliul European a stabilit principiile după care trebuie să se orienteze Europa pe calea spre o dezvoltare durabilă. Printre aceste principii se numără şi necesitatea permanentă de a încuraja prosperitatea economică pe baza unei economii inovatoare, competitive şi eco-eficiente, de a proteja şi ameliora calitatea mediului înconjurător; de a promova echitatea si coeziunea socială în mod solidar cu restul lumii. În 2006, Consiliul European a adoptat o strategie revizuită de dezvoltare durabilă (SDD) prin care a stabilit un singur plan coerent privitor la modul în care Uniunea Europeană va asigura mai eficient respectarea acestor principii şi va atinge obiectivul global al dezvoltării durabile consacrat în tratat. Acest plan constă din şapte provocări importante care trebuie soluţionate dacă Europa doreşte să avanseze pe calea unei dezvoltări durabile şi să menţină prosperitatea şi bunăstarea la nivelurile actuale. Având în vedere că obiectivele care ţin de SDD nu pot fi realizate decât în strânsă colaborare cu statele membre, acest plan a iniţiat un nou proces de revizuire şi raportare care implică statele membre şi Comisia.

Prezentul raport de activitate reprezintă prima evaluare bazată pe acest nou mod de lucru. Raportul examinează rezultatele obţinute în realizarea celor şapte obiective cheie şi identifică iniţiativele politice luate atât la nivel european, cât şi la nivelul statelor membre care au contribuit la aceste rezultate. Întrucât nu ar fi fost posibil să se identifice tendinţe semnificative pe baza datelor de pe un singur an, anul 2000 a fost ales ca perioadă de referinţă pentru evaluarea progreselor realizate în diferite domenii.

Prezentul raport oferă un prim rezumat al situaţiei[1]. Acesta arată că s-au înregistrat progrese relativ modeste pe teren. Evoluţia iniţiativelor politice luate atât la nivel comunitar, cât şi la nivelul statelor membre este mai încurajatoare. Schimbările climatice şi energia durabilă au devenit astfel priorităţi majore pentru agenda internă şi internaţională a Uniunii Europene. Aceste progrese notabile realizate pe plan politic ar trebui concretizate pe teren în anii următori. Se pare că există o convergenţă din ce în ce mai mare între diferiţii factori implicaţi în ceea ce priveşte priorităţile: Uniunea Europeană, statele membre, grupurile de cetăţeni, ONG-urile şi întreprinderile se concentrează din ce în ce mai mult pe aceleaşi probleme şi acţionează în vederea realizării aceloraşi obiective.

Bilanţul situaţiei a furnizat baza discuţiilor care au avut loc în cadrul diferitelor forumuri de politică sectorială după reuniunea mondială la nivel înalt privind dezvoltarea durabilă (2002) şi în cadrul coordonării SDD, în ceea ce priveşte necesitatea de a modifica orientarea sau ritmul iniţiativelor politice, în vederea redefinirii şi recalibrării obiectivelor pe termen lung.

2. ASIGURAREA COERENţEI ÎNTRE STRATEGIILE UE şI A PARTENARIATULUI DINTRE FACTORII IMPLICAţI

Una dintre cerinţele esenţiale ale strategiei pe 2006 a fost implicarea tuturor factorilor – Uniunea Europeană, statele membre la nivel naţional, regional şi local, societatea civilă, precum şi întreprinderile – în cadrul unui parteneriat axat pe aceleaşi priorităţi şi asigurarea coerenţei între diversele domenii politice. Acesta este un proces de lungă durată, dar care poate fi realizat, după cum o demonstrează experienţa dobândită în primul an de aplicare a strategiei.

Analiza a arătat că asigurarea coerenţei între domeniile politice reprezintă o provocare la toate nivelurile de guvernare. La nivelul Uniunii Europene, provocarea constă în a acţiona în favoarea convergenţei către obiectivul global pe termen lung al dezvoltării durabile, punând accentul pe calitatea vieţii, echitatea între generaţii şi viabilitatea pe termen lung a societăţii europene, şi către obiectivul pe termen mediu al creşterii, competitivităţii şi creării de locuri de muncă în conformitate cu strategia de la Lisabona. Priorităţile reprezentate de energie şi schimbările climatice oferă un bun exemplu privind modul în care aceste obiective strategice pe termen mediu şi lung au fost în convergenţă. Piaţa unică constituie un alt exemplu care demonstrează că deschiderea pieţei poate promova creşterea şi bună-starea, dacă este însoţită de măsuri sociale şi de mediu. Programul de lucru al Uniunii Europene pentru ameliorarea legislaţiei a contribuit, de asemenea, la asigurarea coerenţei între domeniile politice, prin solicitarea de evaluări sistematice ale consecinţelor economice, sociale şi de mediu în ceea ce priveşte toate iniţiativele politice majore.

3. EVALUAREA PROGRESELOR REALIZATE ÎN CEEA CE PRIVEşTE PROVOCăRILE PRINCIPALE

Cele ce urmează reprezintă o analiză a situaţiei în fiecare din cele şapte domenii prioritare ale SDD. Sunt evidenţiate măsurile luate atât la nivel comunitar, cât şi la nivelul statelor membre în vederea realizării obiectivelor politice. Având în vedere că toate provocările se leagă între ele, soluţiile aplicate într-unul din cazuri au, aşadar, un impact asupra celorlalte provocări şi se sprijină reciproc.

3.1. Schimbările climatice şi energia nepoluantă

Uniunea Europeană face progrese în ceea ce priveşte reducerea gazelor cu efect de seră (GES), iar previziunile indică faptul că obiectivul de la Kyoto va putea fi atins de către Comunitate, dacă statele membre implementează şi pun în aplicare cât mai curând posibil politicile şi măsurile suplimentare planificate, în contextul creşterii economiei europene.

În 2005, emisiile de gaze cu efect de seră în UE-15 s-au diminuat cu 2% în comparaţie cu nivelul înregistrat în anul de referinţă stabilit în conformitate cu protocolul de la Kyoto.

Pentru a realiza obiectivele de la Kyoto, va fi din ce în ce mai necesar să se recurgă la surse de energie regenerabilă. În anii 90, consumul global de energie din surse regenerabile în UE-27 a crescut în medie cu 3,2% pe an, până la 4,1% între 2000 şi 2005. În ciuda acestei creşteri, proporţia energiei regenerabile din consumul final de energie a atins numai 8,5% în 2005, din cauza ratei de creştere relativ ridicate a consumului intern brut. Creşterea anuală medie este insuficientă pentru a atinge obiectivul de 12% la consumul global fixat pentru 2010. În 2005, proporţia biocombustibililor nu a reprezentat decât 1,08% din consumul de energie din UE-27, departe de obiectivul de 5,75% fixat pentru 2010.

S-au luat importante măsuri de perspectivă în acest domeniu la nivel european, cea mai semnificativă fiind noua politică integrată a Consiliului European în materie de schimbări climatice şi energie adoptată în martie 2007, care fixează obiective ambiţioase şi obligatorii pentru 2020 în privinţa reducerii gazelor cu efect de seră, a energiilor regenerabile şi a biocombustibililor. Printre alte iniţiative se numără un plan de acţiune pentru eficienţa energetică (octombrie 2006) şi lucrările privind captura şi stocarea carbonului.[2]

Aproape toate statele membre au adoptat până în prezent strategii naţionale privind schimbările climatice fie ca strategii separate, fie în cadrul programelor naţionale de politică energetică. Unele state membre au înfiinţat birouri specifice şi consilii ştiinţifice care să se ocupe de chestiuni legate de schimbările climatice (UK, SE). Alte state membre adoptă iniţiative în ceea ce priveşte impozitarea. În 2007, au fost adoptate 23 de planuri naţionale de alocare în conformitate cu directiva de comercializare a emisiilor, în vederea reducerii emisiilor la 1903,43 de milioane de tone pe an în loc de 2101,64 milioane de tone iniţial propuse de statele membre.

Sunt necesare eforturi continue pentru realizarea obiectivelor fixate cu privire la schimbările climatice şi energia regenerabilă în termenele convenite. Acest lucru va necesita o preocupare constantă în ceea ce priveşte reuşita schemei de comercializare a emisiilor, promovarea energiei regenerabile şi utilizarea durabilă a biocombustibililor, precum şi elaborarea de strategii şi planuri de adaptare la schimbările climatice.

3.2. Transport durabil

Europa nu se află încă pe calea spre un transport durabil. Consumul de energie în funcţie de tipul de transport, luat ca indicator al cererii de transport, a crescut în medie cu 1,3% pe an între 2000 şi 2005 în UE-27, o valoare uşor inferioară creşterii medii de 1,7% din PIB din aceeaşi perioadă, ceea ce nu denotă semne reale de disociere.

Între 2000 şi 2005, în UE-27, emisiile de gaze cu efect de seră cauzate de transporturi au continuat să crească cu o medie anuală de 1,2%. În 2004, transporturile interne au fost responsabile de 21% din emisiile totale de gaze cu efect de seră în UE-15. Între 1990 şi 2004, emisiile au crescut cu 26%, în timp ce emisiile provenind din alte sectoare s-au diminuat. În UE-15, cantităţile medii de CO2 emise pe kilometru de noile automobile s-au diminuat constant între 2000 şi 2004, cu o medie anuală de 1,3%, dar această medie este mai scăzută în comparaţie cu deceniul precedent şi nu permite atingerea obiectivului de 140 grame pe kilometru până în 2008-2009 sau a obiectivului de 120 grame pe kilometru până în 2012.

Obiectivul care constă în trecerea într-o manieră echilibrată la moduri de transport ecologice nu a fost atins. În UE-27, proporţia transportului rutier din transportul intern de marfă a continuat să crească, deşi într-un ritm relativ redus, începând cu 2000 pentru a atinge 76,5% în 2005. Numărul de călători-kilometri realizaţi pe vehicul a prezentat o relativă stabilitate în UE-15, dar a atins totuşi 84,8% din transportul total intern de călători în 2004. Numărul de ambuteiaje este în creştere.

În ceea ce priveşte aspectele pozitive, s-au făcut progrese legate de reducerea emisiilor de substanţe poluante provenind din transporturi, emisiile scăzând cu 4,4% pe an în medie între 2000 şi 2004 în cazul precursorilor de ozon şi cu 4,2% în cazul particulelor.

De asemenea, în ciuda creşterii traficului rutier, numărul de persoane care şi-au pierdut viaţa în accidente s-a diminuat constant în UE-27 şi UE-15. UE-15 are şanse mari să atingă obiectivul propus de diminuare cu jumătate a numărului de decese până în 2010 în raport cu 2000, dar UE-27 are o uşoară întârziere.

Printre principalele măsuri politice adoptate de Uniunea Europeană se numără revizuirea intermediară a Cărţii albe a Comisiei privind transporturile; Cartea verde privind mobilitatea urbană, adoptarea de regulamente (denumite şi standarde Euro 5 şi 6) care stabilesc valori mai stricte pentru automobile şi vehicule comerciale uşoare; şi propunerile Comisiei de modificare a directivei privind calitatea combustibililor şi a Directivei 2003/96 privind nivelurile minime ale accizelor la motorina pentru transportul rutier şi care vizează includerea transportul aerian în schema UE de comercializare a emisiilor. A fost adoptat un plan de liberalizare a transportului feroviar şi a fost revizuit cadrul juridic pentru serviciile de transport public.

Statele membre iau în prezent o serie de măsuri care favorizează evoluţia către moduri de transport mai durabile şi mai ecologice. Numai câteva state membre (FI) aplică strategii de transport. Alte state membre au inclus transportul durabil în cadrul altor strategii [de exemplu, amenajarea teritoriului, strategiile financiare (IE, IT)]. Alte iniţiative includ taxele pentru camioane (AT), modernizarea infrastructurii rutiere şi aplicarea de taxe (BG). Unele state membre au adoptat măsuri fiscale pentru a încuraja reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, promovând, de asemenea, utilizarea vehiculelor mai mici şi mai econome la combustibil (DK, PE), a combustibililor alternativi (RO) şi a biocombustibililor (AT, BG) şi aplicând scutiri de accize (DK), subvenţii pentru impozite (HU) şi stimulente financiare (IT). Alte state membre au stabilit limite locale de viteză şi au introdus programe de tip „park and ride” (AT, MA). Multe state membre iau în prezent măsuri pentru promovarea trecerii la moduri de transport multimodale şi ecologice (DK, HU) atât pentru călători (CZ), cât şi pentru marfă (NL). Iniţiativele legate de transportul public includ planuri de investiţii în cazul transportului feroviar (la nivel naţional, regional şi suburban), taxe rutiere şi măsuri specifice pentru promovarea utilizării bicicletelor (AT, BG, DK, FR, IT, UK). În ceea ce priveşte siguranţa rutieră, unele state membre au adoptat strategii naţionale de siguranţă rutieră (CZ, GR), altele au pus accentul pe un control sporit al vehiculelor (de exemplu BG) sau pe sisteme de control riguros al vitezei (FR).

Se pot lua măsuri suplimentare. Printre acestea se numără promovarea tehnologiilor care permit ameliorarea eficienţei combustibililor, a sistemelor de propulsie mai ecologice şi a modurilor de transport care consumă mai puţină energie; consolidarea normelor privind emisiile de substanţe poluante şi de gaze cu efect de seră pentru toate modurile de transport; continuarea elaborării unei cartografii a emisiilor sonore şi a dispoziţiilor pentru reducerea la sursă a zgomotului produs de transporturi; adoptarea de măsuri privind mobilitatea urbană şi utilizarea optimă a logisticii, precum şi elaborarea de metodologii pentru perceperea taxelor de utilizare a infrastructurii.

3.3. Consumul şi producţia durabile

Consumul şi producţia durabile sunt dificil de evaluat în mod fiabil la scară largă. Insă, indicatorul cheie „Productivitatea resurselor” pune totuşi în evidenţă faptul că creşterea economică nu este legată de consumul de materii prime. De asemenea, un număr din ce în ce mai mare de întreprinderi prezintă rapoarte privind performanţele lor ecologice, iar numărul de produse şi servicii durabile este în creştere pe piaţă. In ciuda acestui progres, există un potenţial neexploatat. De exemplu, în Uniunea Europeană, intensitatea materială medie este de aproximativ 1 kg/euro, adică puţin sub cea a Statelor Unite, dar dublu faţă de Japonia[3].Uniunea Europeană ar putea să economisească cel puţin 20% din consumul său actual de energie într-un mod rentabil, ceea ce ar reprezenta o economie de 60 de miliarde de euro pe an sau consumul actual de energie combinat al Germaniei şi al Finlandei.

Uniunea Europeană a luat o serie de iniţiative în vederea revizuirii, stimulării şi promovării producţiei şi consumului durabile: punerea în aplicare a aspectelor ecologice ale directivei privind produsele care consumă energie şi a Planului de acţiune al UE privind tehnologiile ecologice[4]; precum şi continuarea lucrărilor privind sistemul de verificare al tehnologiilor de mediu. Cu sprijinul statelor membre, Uniunea Europeană continuă eforturile în vederea ameliorării etichetării ecologice şi a sistemelor de monitorizare a mediului. Numărul de produse cu etichetă ecologică este totuşi redus, iar schema de management de mediu şi audit nu este generalizată, numărul de societăţi EMAS înregistrate fiind estimat la 5 000 (dintr-un total de aproximativ 29 de milioane de societăţi care operează în Uniunea Europeană).

Statele membre dispun de diverse strategii şi planuri de acţiune privind aspectele consumului şi producţiei durabile. O serie de campanii şi acţiuni publicitare vizează promovarea consumului durabil, cum ar fi „guide to greener living” şi campania „Every Action Counts” din Regatul Unit, concursurile şcolare pentru promovarea consumului durabil (AT) şi o campanie „Green Responsibility” (DK).

Autorităţile publice din întreaga Uniune Europeană iau măsuri pentru stimularea şi sprijinirea responsabilităţii sociale a întreprinderilor ( corporate social responsibility , CSR). În Ţările de Jos, autorităţile au înfiinţat CSR Netherlands, o fundaţie pentru schimbul de cunoştinţe şi experienţă. Societăţilor listate la bursa din Franţa le revine prin lege obligaţia de a include informaţii sociale şi de mediu în rapoartele anuale.

Zece state membre au adoptat planuri naţionale de acţiune privind contractele de achiziţii publice ecologice şi unele dintre ele au stabilit obiective naţionale pentru acest tip de contracte. În Ţările de Jos, până în 2010 achiziţiile publice vor fi în proporţie de 100% durabile. Regatul Unit a adoptat un plan de achiziţii publice durabile. Swedish Environmental Management Council, o societate deţinută în comun de autorităţile centrale şi locale şi de confederaţia întreprinderilor suedeze, oferă expertiză, formare şi un instrument prin internet responsabililor de achiziţii publice care doresc să includă cerinţe de mediu în specificaţiile tehnice.

Statele membre încurajează în mod activ inovarea în cadrul întreprinderilor şi adoptarea unor tehnologii ecologice. Au fost înfiinţate organisme mixte publice şi private pentru consolidarea oportunităţilor de afaceri şi a dezvoltării tehnologiilor ecologice (SE, UK). Anumite state membre îmbunătăţesc accesul tehnologiilor ecologice la finanţare, inclusiv prin stimulente financiare (UK) şi prin acordarea de premii de inovare întreprinderilor (IT). SI a creat un centru de excelenţă pentru tehnologiile ecologice. 21 de state membre au întocmit foi de parcurs pentru implementarea Planului de acţiune pentru tehnologii ecologice ( Environmental Technologies Action Plan , ETAP).

Se poate face mai mult. Acţiunile viitoare includ implementarea politicii integrate a produselor, consolidarea achiziţiilor publice ecologice, reexaminarea schemei EMAS şi a sistemului de etichete ecologice şi promovarea studierii produselor şi a procedeelor de producţie care utilizează mai puţine resurse.

3.4. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale

Această provocare se referă la o serie de sectoare diferite. Progresele înregistrate către reducerea utilizării globale a resurselor naturale neregenerabile sunt măsurate de indicele „consumul intern de materiale” (Domestic Material Consumption, DMC). Acesta a scăzut cu 0,8% în medie pe an între 2000 şi 2004, inversând tendinţa de creştere medie uşoară de 0,1% pe an înregistrată între 1990 şi 2000[5]. Productivitatea resurselor a crescut cu 2,3% între 2000 şi 2004. Unele elemente ale acestei provocări, precum eficienţa resurselor, silvicultura şi generarea deşeurilor prezintă un anumit grad de stabilitate. Cu toate acestea, anumiţi subindicatori ai biodiversităţii, cum ar fi evoluţiile unor stocuri de peşti, suscită preocupări majore.

Situaţia referitoare la resurse specifice cum sunt apa, aerul şi solul, precum şi biodiversitatea şi pescuitul este diversă şi complexă, iar datele pentru UE-27 sunt adesea incomplete. Între 2000 şi 2003, majoritatea statelor membre pentru care există date disponibile par să fi redus presiunea asupra resurselor de apă, reducând extragerea de ape subterane. În ceea ce priveşte apele de suprafaţă, situaţia nu este la fel de clară. S-au înregistrat progrese în îmbunătăţirea calităţii aerului, iar emisiile nocive provenite din transporturi – precursori de ozon, substanţe acidifiante şi particule fine – au scăzut între 1990 şi 2004. Calitatea solurilor continuă să se deterioreze din cauza faptului că schimbările climatice exacerbează emisiile de gaze cu efect de seră din sol şi din cauza ameninţărilor cum sunt eroziunea, alunecările de pământ, salinizarea şi pierderea materiei organice. Epuizarea stocurilor de peşte rămâne o problemă. Un procent considerabil din capturile de peşte din apele gestionate de Uniunea Europeană este luat din stocuri care se află deja sub limitele biologice sigure, în special în cazul speciilor foarte apreciate (peşte cu carnea albă). Evoluţia unor stocuri demersale şi bentonice, cum sunt codul, cambula şi limba de mare rămâne îngrijorătoare. În timp ce populaţiile de păsări comune par să se stabilizeze, un studiu recent arată că 15% dintre speciile de mamifere ale Europei sunt ameninţate şi alte 9% sunt aproape de statutul de specie ameninţată. Populaţia a 27% dintre mamiferele europene este în declin. Numai 8% dintre populaţiile speciilor de mamifere sunt în creştere.

Principalele iniţiative europene pentru promovarea conservării resurselor şi a biodiversităţii includ: implementarea actuală a directivelor-cadru privind calitatea aerului şi apa, precum şi a directivelor privind păsările şi habitatele naturale; implementarea noului Fond European pentru Pescuit; Strategia tematică privind protecţia solurilor; „Iniţiativa privind aplicarea legislaţiei, gestionarea şi schimburile comerciale în domeniul forestier ( Forest Law Enforcement, Governance and Trade , FLEGT)”.

Majoritatea statelor membre au depus eforturi pentru îmbunătăţirea gestionării şi evitarea supraexploatării resurselor naturale regenerabile, în special în sectoarele agriculturii, silviculturii, pescuitului, promovării biodiversităţii, gestionării apelor şi a gestionării deşeurilor. Toate statele aplică activ directivele-cadru privind deşeurile, calitatea aerului şi apa. Priorităţile diferă, în mod natural, de la un stat membru la altul, noile state membre fiind, de exemplu, mai preocupate de tratarea apelor uzate. Anumite state membre (AT, DE) dispun de planuri de acţiune privind materiile prime care au obiectivul de a îmbunătăţi eficienţa resurselor. Majoritatea au întreprins acţiuni specifice pentru combaterea pierderii biodiversităţii şi pentru desemnarea zonelor Natura 2000. Rezultatele în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor de biodiversitate şi desemnarea zonelor Natura 2000 variază semnificativ de la un stat membru la altul. Cu toate acestea, procentul de situri desemnate conform directivelor privind habitatele naturale a atins 93% în UE-15 şi 82% în UE-25, numeroase state membre declarând că reţeaua este completă sau aproape completă.

Acţiunile ulterioare trebuie să includă o consolidare generală a integrării impacturilor asupra biodiversităţii în cadrul politicilor şi al programelor (inclusiv o verificare a solidităţii PAC); o atenţie continuă acordată aplicării directivelor-cadru privind deşeurile, calitatea aerului şi apa. completarea reţelei Natura 2000 de zone protejate atât pe uscat cât şi pe mare şi asigurarea unei gestionări eficiente şi a unei finanţări a reţelei; consolidarea eficacităţii gestionării internaţionale în materie de biodiversitate. Obiectivul Uniunii Europene de a stopa pierderea biodiversităţii până în 2010 şi de a contribui la reducerea semnificativă a ratei de pierdere a biodiversităţii la nivel mondial până în 2010 nu va putea fi îndeplinit decât dacă se depun eforturi suplimentare considerabile. Statele membre au o responsabilitate specială de a reconcilia, printr-o planificare îmbunătăţită, necesităţile de utilizare şi de dezvoltare a terenurilor cu conservarea biodiversităţii şi menţinerea serviciilor furnizate de ecosisteme.

3.5. Sănătatea publică

Europenii nu numai că trăiesc mai mult, dar trăiesc o parte mai mare a vieţii fără a fi afectaţi de probleme grave de sănătate. Numărul persoanelor care mor din cauza unor boli cronice a scăzut. Incidenţa accidentelor grave de muncă se reduce în mod constant.

În schimb, afecţiunile legate de stilul de viaţă, cum sunt obezitatea şi afecţiunile psihice, devin o problemă din ce în ce mai mare. În funcţie de ţară, între 30 şi 64% dintre bărbaţii tineri cu vârste cuprinse între 25 şi 34 de ani erau supraponderali sau obezi în 2003 şi între 12 şi 47% dintre femeile tinere. Procentul de persoane supraponderale sau obeze de peste 65 de ani este considerabil mai mare, acesta variind între 62 şi 80%. Obezitatea creşte riscul apariţiei diabetului de tip 2, a bolilor cardiovasculare, a anumitor forme de cancer şi a unei stări de sănătate precare datorită durerilor dorsale şi depresiei. Estimările costurilor directe ale obezităţii în Uniunea Europeană în anii 1990 variau între 1% din cheltuielile de asistenţă medicală în Ţările de Jos şi până la 3,1-4,2% în Germania şi 6% în Belgia.

Fumatul continuă să ridice probleme de sănătate. 26% dintre europeni fumau în mod regulat în 2003, dintre care 32% bărbaţi şi 21% femei[6].

În ceea ce priveşte sănătatea mintală, deşi rata sinuciderilor este în general în scădere, se înregistrează 60 000 de sinucideri anual, ceea ce depăşeşte numărul europenilor ucişi în accidente de circulaţie. Aproximativ 11,5% dintre europeni suferă de tulburări psihice. Problemele de sănătate mintală costă în prezent cel puţin 3-4% din PIB-ul Uniunii Europene. Conform previziunilor OMS, până în anul 2020 depresia va fi a doua boală la nivel planetar, după bolile cardiace.

Inegalităţile în materie de sănătate, măsurate prin diferenţele din perspectiva speranţei de viaţă între diversele grupuri sociale variază de la 4 la 6 ani pentru bărbaţi şi de la 2 la 4 ani pentru femei. În anumite ţări, aceste diferenţe sunt considerabil mai ridicate (10 ani), iar în numeroase ţări se pare că acest decalaj s-a mărit în ultimii 30 de ani. Majoritatea statelor membre care au aderat la Uniunea Europeană din mai 2004 au indicatori de sănătate considerabil mai scăzuţi decât statele care erau membre înainte de mai 2004.

Deşi majoritatea măsurilor politice se iau la nivelul statelor membre sau la nivel local, Uniunea Europeană a luat o serie de iniţiative care se referă direct la sănătatea publică: examinarea opţiunilor pentru etichetarea generală în domeniul alimentelor şi al alimentaţiei; o Carte albă privind „O strategie pentru Europa privind problemele de sănătate legate de alimentaţie, excesul de greutate şi obezitate”; un plan de acţiune pentru combaterea HIV/SIDA în Uniunea Europeană şi în ţările învecinate; o propunere de directivă-cadru privind utilizarea durabilă a pesticidelor şi o nouă strategie europeană pentru sănătatea animalelor pentru perioada 2007-2013.

Statele membre desfăşoară în mod activ iniţiative pentru controlarea afecţiunilor legate de stilul de viaţă, pregătirea pentru pandemii şi ameliorarea manipulării substanţelor chimice. Acestea nu au furnizat rapoarte cuprinzătoare privind activităţile în domeniul legislaţiei aplicabile alimentelor şi hranei pentru animale, al bunăstării animale, al sănătăţii mintale sau al reducerii inegalităţilor în materie de sănătate. Există un număr redus de exemple de bună cooperare interministerială şi intersectorială privind sănătatea publică.

În general, Uniunea Europeană şi statele membre trebuie să-şi continue acţiunile pentru controlarea tendinţei actuale de creştere a incidenţei afecţiunilor legate de stilul de viaţă. Trebuie să se acorde o atenţie permanentă sănătăţii şi mediului (impactul poluării chimice şi aeriene). Inegalităţile persistente în materie de sănătate observate în Europa trebuie examinate mai aprofundat, atât la nivel comunitar, cât şi la nivelul statelor membre.

3.6. Incluziunea socială, demografia şi migrarea

O Europă durabilă trebuie să asigure solidaritatea între generaţii şi în cadrul acestora pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii în general. Este îngrijorător faptul că 16% din populaţia Uniunii Europene este expusă sărăciei, cele mai vulnerabile categorii fiind copiii, familiile monoparentale şi persoanele în vârstă. Integrarea rămâne o provocare în numeroase state membre, în special în anumite state în care populaţiile neautohtone se confruntă cu o rată constant ridicată a şomajului. Rata şomajului în rândul tinerilor rămâne ridicată, iar numărul mare al elevilor care abandonează prematur sistemul de învăţământ ridică probleme în anumite state membre.

În schimb, şomajul este scăzut în toate ţările şi s-au înregistrat progrese modeste în ceea ce priveşte coeziunea socială şi teritorială, în ciuda faptului că există diferenţe considerabile între regiunile cele mai bogate şi regiunile cele mai sărace ale Uniunii Europene. Sistemele de protecţie socială sunt modernizate pentru a face faţă evoluţiei demografice. Femeile participă din ce în ce mai mult la forţa de muncă, iar vârsta medie de pensionare este mai mare. Statele membre pun în aplicare reforme ale sistemelor de pensii şi de sănătate.

Metoda deschisă de coordonare este principalul instrument al Uniunii Europene pentru combaterea excluziunii sociale şi a sărăciei. Printre iniţiativele recente se numără un nou cadru al Consiliului pentru protecţie şi incluziune socială, o nouă foaie de parcurs 2006-2010 pentru egalitatea între femei şi bărbaţi şi o comunicare pe tema viitorului demografic al Europei. În perioada 2007-2009 se va implementa un amplu plan de politici privind migraţia legală (cuprinzând o directivă-cadru şi patru directive specifice).

Toate statele membre au prezentat strategii de protecţie socială şi de incluziune socială pentru perioada 2006-2008 în cele trei domenii. Amploarea şi calendarul măsurilor pentru a răspunde provocărilor demografice variază semnificativ între ţări, la fel ca răspunsurile la nivel de politică.

Alte activităţi din acest domeniu ar trebui să se axeze pe necesitatea de a dispune de sisteme de protecţie socială, de sănătate şi de pensii durabile ţinând cont de tendinţele demografice. În cadrul strategiilor mai largi privind piaţa forţei de muncă, va trebui ca statele membre să continue să implementeze măsuri care cresc participarea pe piaţa forţei de muncă a femeilor, a lucrătorilor în vârstă şi tineri, precum şi a lucrătorilor migranţi. Flexicuritatea, care presupune o abordare echilibrată a contractelor de muncă flexibile, asigurând, în acelaşi timp, un sprijin adecvat pentru lucrători, este în prezent dezvoltată de statele membre pentru a răspunde acestor provocări. Statele membre trebuie, de asemenea, să-şi continue activităţile de elaborare a unor strategii de învăţare continuă, a unor politici eficiente privind piaţa forţei de muncă şi a unor sisteme moderne de securitate socială.

3.7. Sărăcia mondială

S-au înregistrat progrese încurajatoare în realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului. Sărăcia mondială a scăzut cu aproape 4% din 2000, ceea ce înseamnă că aproximativ 134 de milioane de persoane au ieşit din starea de sărăcie gravă. Procentul de finalizare a ciclului de educaţie primară a crescut de la 78% în 2000 la 83% în 2005. Calitatea şi eficacitatea ajutorului se ameliorează la rândul lor. Cu toate acestea, presiunile asupra durabilităţii mediului rămân ridicate, în special accesul la resursele esenţiale precum apa, lemnul sau terenurile arabile şi pot avea efecte dramatice asupra mijloacelor de subzistenţă ale celor mai săraci, devenind surse de conflicte.

Pe de altă parte, un miliard de persoane trăiesc încă într-o sărăcie extremă. Regiunile în curs de dezvoltare nu reuşesc să atingă obiectivul de reducere a mortalităţii infantile şi un sfert dintre copiii din ţările în curs de dezvoltare au o greutate insuficientă sau sunt subdezvoltaţi. Jumătate dintre persoanele din ţările în curs de dezvoltare nu au acces la instalaţii sanitare îmbunătăţite. După o diminuare în jurul anului 2000, contribuţiile APD/VNB ale UE-15 au crescut puternic, ducând la o creştere de la 0,32% la 0,44% între 2000 şi 2005. Cu toate acestea, această creştere s-a întrerupt în 2006, când contribuţiile APD/VNB au scăzut la 0,43%, iar UE a rămas uşor în urmă în îndeplinirea obiectivului intermediar pentru 2010.

S-au înregistrat progrese în ceea ce priveşte evoluţia politicilor la nivel comunitar. În decembrie 2005, cele trei instituţii ale UE au adoptat „Consensul european privind dezvoltarea”, care situează eradicarea sărăciei în centrul politicii comunitare de dezvoltare. Uniunea Europeană este cel mai mare donator din lume şi strategia sa referitoare la Africa acordă prioritate cooperării (Strategia comună UE-Africa 2007). Uniunea Europeană este, de asemenea, foarte activă în regiunea mediteraneană, prin intermediul politicii sale de vecinătate, precum şi în cooperarea cu America Latină şi cu Asia. S-au întreprins numeroase iniţiative politice noi pentru consolidarea coordonării şi a coerenţei ajutorului acordat de Uniunea Europeană.

La cinci ani de la Summit-ul mondial privind dezvoltarea durabilă (World Summit on Sustainable Development, WSSD 2002), progresele înregistrate în ceea ce priveşte anumite obiective şi ţinte ale summit-ului sunt modeste. Cu toate acestea, Uniunea Europeană şi statele membre sunt hotărâte să promoveze în mod activ dezvoltarea durabilă în întreaga lume şi să se asigure că politicile interne şi externe ale UE sunt conforme cu obiectivul dezvoltării durabile mondiale. Acesta este un obiectiv foarte general, iar statele membre tind să se concentreze mai degrabă asupra unor subiecte sau regiuni geografice specifice, care au o importanţă specială pentru ele.

În ceea ce priveşte volumul ajutorului, este încă posibilă atingerea obiectivului intermediar de 0,56% în 2010, în îndeplinirea obiectivului mileniului de 0,7% din VNB până în 2015. Cu toate acestea, este evident că sunt necesare eforturi suplimentare considerabile pentru atingerea acestui obiectiv. Trebuie înfruntate încă multe provocări, în special: dezvoltarea utilizării sprijinului bugetar general ca instrument de distribuţie a ajutoarelor; abordarea provocărilor din ce în ce mai mari pe care le constituie migrarea din motive ecologice şi persoanele strămutate în interiorul propriei ţări; intensificarea angajamentului statelor membre în favoarea iniţiativelor privind apa şi pădurile; garantarea faptului că elementul ecologic al dezvoltării durabile este luat în considerare în mod corespunzător la alocarea ajutoarelor; eforturile către un sistem internaţional de gestionare a mediului, care poate asigura dezvoltarea durabilă şi garantarea faptului că politica comercială contribuie la durabilitate. Continuarea cooperării şi a coordonării ajutorului este, în mod evident, esenţială pentru ca Uniunea Europeană să contribuie decisiv la îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului.

4. POLITICI INTERSECTORIALE

4.1. Educaţia şi formarea

Educaţia şi formarea sunt condiţii prealabile indispensabile pentru a oferi cetăţenilor competenţele necesare în vederea atingerii obiectivelor de dezvoltare durabilă. Programul de lucru „Educaţie şi formare 2010” constituie cadrul politic al acţiunilor europene în materie de educaţie şi formare, în care statele membre au convenit asupra a cinci puncte de referinţă esenţiale care trebuie îndeplinite până în 2010, printre care reducerea numărului de elevi care abandonează prematur sistemul de învăţământ, creşterea nivelului de educaţie al tinerilor de 15 ani şi creşterea numărului de elevi care finalizează învăţământul liceal. Programul vizează ameliorarea calităţii şi a accesului pentru toţi. Din ce în ce mai multe state membre răspund acestor provocări şi integrează provocările dezvoltării durabile în sistemele de învăţământ. Creşterea procentului aferent învăţării continue în UE-25 de la 7,5% în 2000 la 9,6% în 2006 este încurajator în raport cu obiectivul de 12% fixat la Barcelona pentru 2010.

4.2. Cercetare şi dezvoltare

Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică sunt esenţiale pentru conceperea soluţiilor inovatoare şi prospective necesare pentru realizarea unui progres real în ceea ce priveşte cele şapte provocări principale. Datele Eurostat arată că investiţiile în cercetare şi dezvoltare exprimate în procent din PIB au stagnat între 2000 şi 2005, la 1,9% în 2005 în UE-15 şi la 1,4% în UE-25, departe de obiectivul de 3% din PIB fixat de Uniune Europeană pentru 2010.

Unul dintre obiectivele principale ale celui de-al şaptelea Program-cadru pentru RTD (PC7), lansat în ianuarie 2007, este mobilizarea cercetării europene privind dezvoltarea durabilă[7]. În primul an de implementare, 2007, 40% din acţiunile de cercetare cooperative se referă direct sau indirect la provocările strategiei europene de dezvoltare durabilă. Au fost propuse două iniţiative tehnice comune, „Clean Sky”[8] şi „Pile de combustie şi hidrogen”[9]. Cincisprezece platforme tehnologice de lucru şi paisprezece reţele ERANETS se ocupă, de asemenea, direct de provocările strategiei europene de dezvoltare durabilă. Comisia a elaborat linii directoare privind utilizarea stimulentelor fiscale şi a achiziţiilor publice pentru a impulsiona investiţiile în sectorul privat de cercetare şi a revizuit cadrul pentru ajutorul de stat destinat sprijinirii activităţilor de cercetare şi dezvoltare şi de inovare.

Rapoartele statelor membre arată că majoritatea politicilor naţionale de cercetare pun activităţile de cercetare şi dezvoltare în serviciul celor şapte provocări principale ale strategiei europene de dezvoltare durabilă, în perspectiva Spaţiului European de Cercetare.

Comisia îşi va continua eforturile pentru a pune activităţile de cercetare şi dezvoltare în serviciul dezvoltării durabile, în vederea exploatării sinergiilor între strategia de la Lisabona pentru creştere şi locuri de muncă şi strategia europeană de dezvoltare durabilă.

4.3. Finanţare şi instrumente economice

La nivel comunitar şi la nivelul statelor membre se utilizează o mare diversitate de instrumente de piaţă (impozitele şi sistemul de comercializare a certificatelor de emisii) şi de stimulente de piaţă specifice diverselor politici (sprijin financiar pentru cercetare şi dezvoltare, inovare şi demonstraţie referitoare la aspecte specifice) pentru sprijinirea dezvoltării durabile. Există însă şi alte posibilităţi de utilizare a instrumentelor de piaţă.

În martie 2007, Comisia a adoptat o Carte verde privind utilizarea instrumentelor de piaţă în politicile privind mediul şi energia, iar în cursul anului 2008, Comisia va revizui directiva privind impozitarea energiei[10] şi va începe examinarea modalităţilor de identificare şi de abandon progresiv al subvenţiilor care aduc prejudicii mediului. Comisia a propus o legislaţie pentru restructurarea impozitării autoturismelor[11] şi pentru coordonarea impozitării benzinei fără plumb şi a motorinei utilizate drept carburant[12].

Fondul European de Dezvoltare Regională şi Fondul de Coeziune sunt instrumente financiare majore ale Uniunii Europene care oferă un sprijin financiar considerabil unor domenii-cheie ale strategiei de dezvoltare durabilă, cum sunt schimbările climatice (9 miliarde de euro) şi transportul durabil (36 miliarde de euro) pentru perioada 2007-2013. Politica de coeziune aplică principii ale dezvoltării durabile ca „participarea cetăţenilor” şi „coerenţa politicilor şi a gestionării”, prin includerea tuturor părţilor interesate de la toate nivelele de guvernare, precum şi prin promovarea adoptării unor politici coerente în diverse sectoare.

5. APLICAREA STRATEGIEI ÎN PARTENERIAT

5.1. Comunicarea, mobilizarea factorilor şi multiplicarea reuşitelor

Strategia europeană de dezvoltare durabilă nu poate funcţiona în mod eficient şi eficace decât cu condiţia de a fi comunicată şi implementată corespunzător la toate nivelele societăţii, prin implicarea cetăţenilor, a întreprinderilor şi a administraţiei publice. Atât Uniunea Europeană cât şi statele membre au organizat manifestări de sensibilizare a populaţiei şi conferinţe pe teme specifice cum sunt schimbările climatice, transporturile şi sănătatea publică, pentru atingerea acestui obiectiv.

Opiniile exprimate de cetăţeni (inclusiv de ONG-uri) reprezintă o perspectivă constructivă şi critică în ceea ce priveşte obţinerea rezultatelor şi implementarea acestora. Agenda locală 21 şi campania europeană pentru oraşe durabile au rol de exemple. Forumul părţilor interesate organizat de CESE în mai 2007[13] a reunit grupuri din societatea civilă pentru a discuta cu privire la modul în care aceasta poate elabora în continuare soluţii constructive pentru schimbările climatice.

Directorii de întreprinderi încep să îşi dea seama de avantajul concurenţial pe care îl conferă adoptarea unei abordări durabile. Dow Jones Sustainability Group Index[14] arată că societăţile listate la bursă obţin adesea rezultate superioare celor nelistate. Directorii de întreprinderi iau noi iniţiative – European Corporate Leaders Group şi European Alliance for Corporate Social Responsibility sunt două dintre acestea, care promovează metode inovatoare de îmbunătăţire a performanţelor ecologice şi sociale ale întreprinderilor.

5.2. Obţinerea de rezultate

Strategia de dezvoltare durabilă din 2006 a introdus o nouă structură de guvernare. În anul precedent, fiecare stat membru a numit un coordonator SDD, iar Comisia a înfiinţat un grup de coordonatori SDD, care lucrează, de asemenea, cu reţeaua europeană pentru dezvoltarea durabilă.

Eurostat a contribuit la monitorizarea progreselor înregistrate pe baza unui ansamblu cuprinzător de indicatori ai dezvoltării durabile, care în prezent sunt mai bine adaptaţi la priorităţile şi obiectivele strategiei europene revizuite de dezvoltare durabilă[15]. Aceşti indicatori sunt analizaţi în mod regulat cu Eurostat.

Strategia europeană de dezvoltare durabilă a propus instituţionalizarea evaluărilor reciproce ale strategiilor naţionale pentru a îmbunătăţi identificarea şi schimbul de bune practici într-un proces de învăţare reciprocă. Comisia a elaborat un manual şi în 2007 a cofinanţat evaluarea reciprocă a strategiei naţionale de dezvoltare durabilă din Ţările de Jos. Această evaluare a constituit o contribuţie majoră la revizuirea în curs a strategiei naţionale de dezvoltare durabilă a Ţărilor de Jos şi a avut un impact politic evident. Pentru anul 2008 sunt planificate alte evaluări similare.

CESE a înfiinţat un Observator al dezvoltării durabile (ODD)[16] în septembrie 2006, care a formulat un aviz privind Raportul semestrial de activitate privind strategia europeană de dezvoltare durabilă, adoptat la 11 iulie 2007. Comitetul Regiunilor a formulat un aviz privind promovarea dezvoltării durabile prin învăţământ, care urmează să fie adoptat în toamna anului 2007.

Statele membre îşi actualizează strategiile naţionale şi intenţionează să le alinieze la strategia europeană de dezvoltare durabilă.

6. CONCLUZIE

Concluziile Consiliului European din iunie 2006 au marcat instaurarea unui nou parteneriat între Uniunea Europeană, statele membre, societatea civilă şi întreprinderi cu scopul de a coopera pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Prezentul raport de activitate arată că progresele înregistrate sunt modeste, însă că dezvoltarea politicilor la nivel comunitar şi la nivelul statelor membre a progresat semnificativ în multe domenii, în special în cel al schimbărilor climatice şi al energiei curate. Priorităţile stabilite în strategia din iunie 2006 sunt încă de actualitate. După cum o demonstrează numeroasele exemple din prezentul raport şi din anexa care îl însoţeşte, este necesar să se acorde în continuare atenţie implementării strategiei în toate domeniile prioritare.

[1] În conformitate cu cererea Consiliului, analiza progreselor realizate în aplicarea SDD se sprijină pe diferite surse - rapoartele naţionale furnizate de coordonatorii naţionali ai SDD, aşa cum se specifică în SDD europeană, raportul de monitorizare al Eurostat bazat pe indicatorii de dezvoltare durabilă (IDD) care a utilizat anul 2000 ca situaţie de referinţă, un document de lucru al serviciilor Comisiei, precum şi un studiu realizat de experţi independenţi.

[2] Comunicarea din 10 ianuarie, „Limitarea schimbărilor climatice globale la 2 °Celsius: calea de urmat pentru 2020 şi dincolo de această dată” şi „O politică energetică pentru Europa”.

[3] Raport al SEE: „Sustainable use and management of natural resources”, nr. 9/2005.

[4] http://ec.europa.eu/environment/etap/pdfs/comm_pdf_com_2007_0162_f_en_acte.pdf

[5] Raportul de monitorizare al Eurostat din 2007.

[6] Raportul de monitorizare al Eurostat din 2007 şi surse din Direcţiile Generale ale Comisiei, precum şi surse internaţionale, inclusiv OMS.

[7] Decizia nr. 1982/2006/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 18 decembrie 2006 privind al şaptelea program-cadru al Comunităţii Europene pentru activităţi de cercetare, de dezvoltare tehnologică şi demonstrative (2007-2013) considerentul 29 şi anexa 1.

[8] COM(2007) 315 final.

[9] COM(2007) 571 final.

[10] Directiva 20003/96/CE a Consiliului.

[11] COM(2005)261.

[12] COM(2007)52.

[13] http://www.eesc.europa.eu/stakeholders_forum/index_en.asp

[14] Lansat în 1999, Dow Jones Sustainability Group Index este primul indice mondial care urmăreşte performanţele financiare ale celor mai avansate societăţi în materie de durabilitate din lume.

[15] O listă revizuită a indicatorilor de dezvoltare durabilă este prezentată în anexa la documentul de lucru al serviciilor Comisiei privind strategia de dezvoltare durabilă.

[16] http://www.eesc.europa.eu/sections/sdo/index_en.asp