(1)

Elaborarea unei strategii cuprinzătoare pentru a aborda problema creditelor neperformante reprezintă o prioritate pentru Uniune. Deși responsabilitatea principală pentru abordarea problemei creditelor neperformante revine în primul rând instituțiilor de credit și statelor membre, reducerea volumelor actuale de credite neperformante, precum și prevenirea acumulării excesive a creditelor neperformante în viitor au, de asemenea, o dimensiune europeană clară. Având în vedere interconectarea sistemelor bancare și financiare din întreaga Uniune, în cadrul căreia instituțiile de credit își desfășoară activitățile în mai multe jurisdicții și state membre, este foarte probabil să se creeze efecte de propagare între statele membre și în Uniune în ansamblu, care să afecteze atât creșterea economică, cât și stabilitatea financiară.

(2)

Un sistem financiar integrat va spori reziliența uniunii economice și monetare la șocuri negative prin facilitarea partajării riscurilor cu sectorul privat la nivel transfrontalier, reducând, în același timp, nevoia de partajare a riscurilor cu sectorul public. Pentru realizarea acestor obiective, Uniunea ar trebui să finalizeze uniunea bancară și să dezvolte în continuare uniunea piețelor de capital. Abordarea volumelor mari de credite neperformante și a posibilei acumulări a acestora în viitor este esențială pentru consolidarea uniunii bancare, deoarece este vitală pentru asigurarea concurenței în sectorul bancar, pentru menținerea stabilității financiare și pentru încurajarea acordării de credite, în vederea creării de locuri de muncă și a generării de creștere economică în Uniune.

(3)

În concluziile Consiliului din 11 iulie 2017 privind Planul de acțiune pentru abordarea creditelor neperformante în Europa (denumit în continuare „Planul de acțiune”), Consiliul a invitat mai multe instituții să ia măsurile necesare pentru a aborda în continuare numărul mare de credite neperformante din Uniune și a preveni o eventuală acumulare a acestora în viitor. Planul de acțiune stabilește o abordare cuprinzătoare, care se axează pe o combinație de acțiuni de politică complementare din patru domenii: (i) supravegherea și reglementarea bancară; (ii) reformarea cadrelor de restructurare, insolvență și recuperare a datoriilor; (iii) dezvoltarea piețelor secundare ale activelor neperformante; și (iv) promovarea restructurării sistemului bancar. Acțiunile din domeniile respective ar trebui să fie întreprinse la nivel național și la nivelul Uniunii, după caz. Comisia a anunțat o intenție similară în comunicarea sa din 11 octombrie 2017 privind finalizarea uniunii bancare, în care a solicitat un pachet cuprinzător de măsuri menite să abordeze creditele neperformante în Uniune.

(4)

Prezenta directivă, alături de alte măsuri propuse de Comisie, precum și acțiunile întreprinse de Banca Centrală Europeană (BCE) în contextul supravegherii bancare în temeiul mecanismului unic de supraveghere și de autoritatea europeană de supraveghere (Autoritatea bancară europeană) (ABE), instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (4), vor crea mediul adecvat pentru gestionarea de către instituțiile de credit a problemei creditelor neperformante din bilanțurile lor și vor reduce riscul unei acumulări viitoare a acestor credite.

(5)

În elaborarea unor abordări macroprudențiale menite să prevină apariția riscurilor sistemice asociate creditelor neperformante, Comitetul european pentru risc sistemic, înființat prin Regulamentul (UE) nr. 1092/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (5), are obligația de a emite, după caz, avertismente și recomandări macroprudențiale legate de piața secundară pentru credite neperformante.

(6)

Regulamentul (UE) 2019/630 al Parlamentului European și al Consiliului (6) a introdus noi norme în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (7) care impun instituțiilor de credit obligația de a rezerva resurse suficiente atunci când noi împrumuturi devin neperformante, fapt care ar trebui să creeze stimulente adecvate pentru a aborda problema creditelor neperformante într-un stadiu incipient și ar trebui să prevină acumularea excesivă a acestora. În cazul în care creditele devin neperformante, mecanismele mai eficiente de executare a creditelor garantate ar permite instituțiilor de credit să pună în aplicare o strategie holistică pentru a executa creditele neperformante, sub rezerva unor garanții solide și efective pentru debitori. Cu toate acestea, în cazul în care volumele de credite neperformante devin prea ridicate, instituțiile de credit ar trebui să le poată vinde altor operatori, pe piețe secundare eficiente, competitive și transparente. Autoritățile competente ale instituțiilor de credit îndrumă instituțiile de credit în aceste eforturi, pe baza competențelor lor existente în legătură cu cerințele specifice băncilor - așa-numitul pilon 2 – conferite în temeiul Regulamentului (UE) nr. 575/2013. În cazurile în care creditele neperformante devin o problemă semnificativă și larg răspândită, statele membre pot înființa societăți de administrare a investițiilor la nivel național sau pot adopta alte măsuri alternative în cadrul definit de normele actuale privind ajutoarele de stat și rezoluția bancară.

(7)

Prezenta directivă ar trebui să le permită instituțiilor de credit să gestioneze mai bine creditele care devin neperformante, prin îmbunătățirea condițiilor care se aplică vânzării creditelor către terți. În plus, atunci când instituțiile de credit se confruntă cu un volum mare de credite neperformante și nu au personalul sau cunoștințele de specialitate necesare pentru a administra în mod corespunzător aceste credite, ele ar trebui să poată fie să externalizeze administrarea acestor credite către un administrator de credite specializat, fie să cesioneze contractul de credit unui cumpărător de credite care are apetitul de risc și cunoștințele de specialitate necesare pentru a-l gestiona.

(8)

Deși în limbajul comun se utilizează de obicei termenii „împrumuturi” și „bănci” în unele state membre, în continuare sunt utilizați termenii „credit” sau „contracte de credit” și „instituție de credit”. În plus, prezenta directivă acoperă atât drepturile creditorului ce decurg dintr-un contract de credit neperformant, cât și contractul de credit neperformant în sine.

(9)

Prezenta directivă ar trebui să promoveze dezvoltarea piețelor secundare pentru creditele neperformante în Uniune prin eliminarea obstacolelor și stabilirea unor garanții pentru cesiunea de credite neperformante efectuată de către instituțiile de credit unor cumpărători de credite, protejând în același timp drepturile debitorilor. Orice măsură adoptată ar trebui să armonizeze cerințele de autorizare pentru administratorii de credite. Prin urmare, prezenta directivă ar trebui să stabilească un cadru la nivelul Uniunii atât pentru cumpărătorii, cât și pentru administratorii contractelor de credite neperformante emise de instituțiile de credit, în temeiul căruia administratorii de credite să obțină autorizația și să facă obiectul supravegherii din partea autorităților competente ale statelor membre.

(10)

În prezent, cumpărătorii de credite și administratorii de credite nu pot valorifica avantajele pe care le oferă piața internă din cauza barierelor create de regimurile naționale divergente, în absența unui regim de reglementare și de supraveghere specializat și coerent. În momentul de față, nu există standarde comune ale Uniunii care să reglementeze administratorii de credite. În special, nu au fost stabilite standarde comune pentru reglementarea colectării datoriilor. Statele membre au norme foarte diferite privind modul în care cumpărătorii de credite pot achiziționa contracte de credit de la instituțiile de credit. Cumpărătorii de credite care achiziționează credite emise de instituțiile de credit nu sunt reglementate în unele state membre, iar în altele fac obiectul unor cerințe diverse, care constau uneori în obligația de a obține o autorizație de la o instituție de credit. Diferențele respective între cerințele reglementare au generat obstacole considerabile în calea achiziționării legale de credite la nivel transfrontalier în Uniune, în principal prin majorarea costurilor de asigurare a conformității care apar în momentul achiziționării portofoliilor de credite. Prin urmare, cumpărătorii de credite își desfășoară activitatea într-un număr limitat de state membre, ceea ce a dus la o concurență slabă pe piața internă, deoarece numărul cumpărătorilor de credite interesați rămâne scăzut. Din această cauză, piața secundară pentru creditele neperformante este ineficientă. În plus, piețele pentru creditele neperformante, în principal naționale, tind să aibă un volum mic.

(11)

Participarea limitată a cumpărătorilor de credite a avut ca rezultat o cerere scăzută, o concurență slabă și prețuri mici de cumpărare pentru portofoliile de contracte de credit pe piețele secundare, ceea ce descurajează instituțiile de credit să vândă contractele de credite neperformante. Prin urmare, dezvoltarea de piețe pentru creditele acordate de către instituțiile de credit și vândute cumpărătorilor de credite are o dimensiune clară a Uniunii. Pe de o parte, ar trebui să fie posibil ca instituțiile de credit să vândă contracte de credite neperformante la nivelul întregii Uniuni, pe piețe secundare eficiente, competitive și transparente. Pe de altă parte, pentru finalizarea uniunii bancare și a uniunii piețelor de capital, este necesar să se ia măsuri pentru a preveni acumularea de contracte de credite neperformante în bilanțurile instituțiilor de credit, astfel încât acestea să își poată îndeplini în continuare rolul de finanțare a economiei. Prin urmare, dispozițiile prezentei directive îi vizează pe cumpărătorii de credite care acționează în exercițiul activității lor comerciale, de afaceri sau profesionale atunci când achiziționează un contract de credit numai dacă contractul de credit este un contract de credit neperformant.

(12)

Creditul neperformant acordat inițial de o instituție de credit ar putea să devină performant în procesul de administrare a creditului. În acest caz, administratorii de credite ar trebui să își poată desfășura în continuare activitățile, pe baza autorizării lor ca administratori de credite în conformitate cu prezenta directivă.

(13)

Anumite state membre reglementează activitățile de administrare a creditelor, însă în măsuri diferite. În primul rând, numai unele state membre reglementează activitățile respective, iar cele care fac acest lucru definesc foarte diferit activitățile respective. Costurile mari de asigurare a conformității în materie de reglementare reprezintă un obstacol în calea dezvoltării strategiilor de extindere prin intermediul unor sedii secundare sau prin prestarea de servicii transfrontaliere. În al doilea rând, un număr considerabil de state membre impun obținerea unor autorizații pentru o parte dintre activitățile desfășurate de administratorii de credite. Autorizațiile respective presupun cerințe diferite și nu prevăd posibilitatea extinderii transfrontaliere. Acest fapt reprezintă, la rândul său, un obstacol în calea prestării de servicii transfrontaliere. În fine, în anumite cazuri, legislația prevede obligativitatea stabilirii în țara respectivă, ceea ce împiedică exercitarea libertății de a presta servicii transfrontaliere.

(14)

Deși administratorii de credite își pot oferi serviciile instituțiilor de credit și cumpărătorilor de credite care nu sunt instituții de credit, o piață competitivă și integrată pentru administratorii de credite este legată de dezvoltarea unei piețe competitive și integrate pentru cumpărătorii de credite. Cumpărătorii de credite decid adesea să externalizeze activitățile de administrare a creditelor către alte entități, deoarece nu au capacitatea de a administra ei înșiși creditele și, prin urmare, pot să ezite să cumpere credite de la instituțiile de credit dacă nu pot externaliza anumite servicii.

(15)

Absența presiunii concurențiale pe piața pentru cumpărarea de credite și pentru activitățile de administrare a creditelor conduce la o situație în care firmele care oferă servicii de administrare a creditelor percep comisioane mari cumpărătorilor de credite în schimbul serviciilor prestate și duce la prețuri mici pe piețele secundare ale creditelor. Acest lucru face ca instituțiile de credit să fie mai puțin stimulate să își reducă prin vânzare volumul de credite neperformante.

(16)

Prin urmare, sunt necesare acțiuni la nivelul Uniunii pentru a aborda poziția cumpărătorilor de credite și a administratorilor de credite în ceea ce privește creditele neperformante acordate inițial de instituțiile de credit. Cu toate acestea, prezenta directivă nu aduce atingere normelor Uniunii și dreptului intern care reglementează acordarea creditelor, inclusiv în cazurile în care se poate considera că administratorii de credite desfășoară activități de intermediere de credite. De asemenea, prezenta directivă nu aduce atingere normelor naționale care îi impun cumpărătorului de credite sau administratorului de credite cerințe suplimentare pentru renegocierea termenelor și condițiilor prevăzute de un contract de credit.

(17)

Statele membre sunt libere să reglementeze activitățile de administrare a creditelor care nu intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, cum ar fi serviciile oferite pentru contractele de credit emise de instituții non-bancare sau activitățile de administrare a creditelor desfășurate de persoane fizice, inclusiv prin impunerea unor cerințe echivalente cu cele prevăzute de prezenta directivă. Cu toate acestea, entitățile și persoanele fizice respective nu ar beneficia de posibilitatea de a presta astfel de servicii în alte state membre.

(18)

Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere restricțiilor prevăzute în dreptul intern referitoare la cesiunea drepturilor creditorului ce decurg dintr-un contract de credit neperformant sau cesiunea contractului de credit neperformant în sine care nu este reziliat în conformitate cu dispozițiile dreptului civil intern, ceea ce are drept consecință că toate sumele plătibile în temeiul contractului de credit devin exigibile imediat, atunci când acest lucru este necesar pentru cesiunea către o entitate din afara sistemului bancar. Astfel, vor exista state membre în care, ținând seama de dispozițiile naționale, va rămâne limitată achiziționarea de contracte de credite neperformante care nu sunt restante sau a căror scadență nu a depășit 90 de zile sau care nu sunt reziliate în conformitate cu dreptul civil intern de către creditorii care nu fac obiectul reglementării. Este posibil ca statele membre să reglementeze cesiunea contractelor de credite performante, inclusiv prin impunerea unor cerințe echivalente cu cele prevăzute de prezenta directivă.

(19)

Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dreptului Uniunii referitor la cooperarea judiciară în materie civilă, în special dispozițiilor privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale și dispozițiilor privind competența judiciară, inclusiv aplicării respectivelor acte și dispoziții în cazuri individuale în conformitate cu Regulamentele (CE) nr. 593/2008 (8) și (UE) nr. 1215/2012 (9) ale Parlamentului European și ale Consiliului. Creditorii și persoanele care îi reprezintă au obligația de a respecta dreptul Uniunii în interacțiunile lor cu consumatorii, iar autoritățile naționale au sarcina de a asigura protecția drepturilor consumatorilor.

(20)

Administratorii de credite și cumpărătorii de credite ar trebui să acționeze întotdeauna cu bună-credință, să trateze în mod echitabil debitorii și să le respecte dreptul la viață privată. Aceștia nu ar trebui să hărțuiască debitorii și nici să le ofere informații înșelătoare. Înainte de prima colectare a datoriilor și ori de câte ori debitorii solicită acest lucru, aceștia ar trebui să furnizeze debitorilor informații privind, printre altele, cesiunea care a avut loc, identitatea și datele de contact ale cumpărătorului de credite și ale administratorului de credite, în cazul în care acesta este desemnat, precum și informații privind sumele datorate de debitor și o declarație conform căreia continuă să se aplice toate dispozițiile relevante din dreptul Uniunii și din dreptul intern.

(21)

În plus, prezenta directivă nu restrânge domeniul de aplicare al normelor Uniunii în materie de protecție a consumatorilor și, în măsura în care cumpărătorii de credite se califică drept creditori în temeiul Directivelor 2008/48/CE (10) și 2014/17/UE (11) ale Parlamentului European și ale Consiliului, aceștia ar trebui să facă obiectul obligațiilor specifice prevăzute la articolul 20 din Directiva 2008/48/CE, respectiv la articolul 35 din Directiva 2014/17/UE. În plus, prezenta directivă nu aduce atingere protecției consumatorilor garantate de Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului (12), care interzice practicile comerciale neloiale, inclusiv cele din cursul executării unui contract prin care consumatorul este indus în eroare în ceea ce privește drepturile sau obligațiile sale, ori este supus hărțuirii, constrângerii sau abuzului de influență, inclusiv în ceea ce privește momentul, locația, natura sau persistența acțiunilor de executare, prin utilizarea unui limbaj sau a unui comportament amenințător ori abuziv, sau prin amenințări cu măsuri care nu pot fi luate în mod legal.

(22)

Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene garantează dreptul la un proces echitabil și public în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, precum și posibilitatea de a fi consiliat, apărat și reprezentat de un avocat. Acest lucru poate fi deosebit de relevant pentru înțelegerea deplină și completă a tuturor aspectelor și argumentelor juridice abordate și pentru asigurarea unei pregătiri cuprinzătoare a reprezentării în instanță pentru cauza în litigiu. Debitorii care nu dispun de resurse suficiente ar trebui să poată recurge la asistență judiciară, atunci când acest lucru este necesar pentru a asigura accesul efectiv la justiție și în condițiile prevăzute de dreptul intern aplicabil.

(23)

Instituțiile de credit din Uniune desfășoară activități de administrare a creditelor în cadrul activităților lor normale. Acestea au aceleași obligații în ceea ce privește contractele de credit pe care le-au emis ele însele și cele pe care le-au cumpărat de la o altă instituție de credit. Întrucât acestea sunt deja reglementate și supravegheate, aplicarea prezentei directive activităților de administrare sau de cumpărare de credite desfășurate de acestea ar însemna dublarea inutilă a costurilor de autorizare și de asigurare a conformității și, prin urmare, acestea nu intră în sfera prezentei directive. De asemenea, externalizarea de către instituțiile de credit a activităților de administrare a creditelor, atât în ceea ce privește contractele de credite performante, cât și cele neperformante, către administratori de credite sau alte părți terțe nu intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, deoarece instituțiile de credit trebuie oricum să respecte normele de externalizare aplicabile. În plus, creditorii care sunt instituții non-bancare, dar care sunt totuși supravegheați de o autoritate competentă a unui stat membru în conformitate cu Directiva 2008/48/CE sau cu Directiva 2014/17/UE și desfășoară activități de administrare a creditelor pentru credite acordate consumatorilor în cadrul activității lor obișnuite, nu fac obiectul prezentei directive atunci când desfășoară activități de administrare a creditelor în statul membru respectiv. De asemenea, administratorii fondurilor de investiții alternative, societățile de administrare și societățile de investiții (cu condiția ca societatea de investiții să nu fi desemnat o societate de administrare) autorizate sau înregistrate în temeiul Directivei 2009/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului (13) sau al Directivei 2011/61/UE a Parlamentului European și a Consiliului (14) nu ar trebui să intre în domeniul de aplicare al prezentei directive. În cele din urmă, există unele profesii care desfășoară activități auxiliare similare activităților de administrare a creditelor în cadrul profesiei, și anume notari publici, avocați și executori judecătorești care își desfășoară activitățile profesionale în temeiul dreptului intern și care pun în aplicare măsuri obligatorii și, prin urmare, statele membre ar trebui să poată excepta aceste profesii de la aplicarea prezentei directive.

(24)

Pentru a permite cumpărătorilor de credite și administratorilor de credite existenți să se adapteze la cerințele dispozițiilor naționale de transpunere a prezentei directive și, în special, pentru a permite administratorilor de credite să obțină autorizare, prezenta directivă le permite entităților care desfășoară în prezent activități de administrare a creditelor în temeiul dreptului intern să facă acest lucru în continuare în statul lor membru de origine timp de șase luni după expirarea termenului de transpunere a prezentei directive. După expirarea respectivei perioade de șase luni, numai administratorii de credite autorizați în temeiul dispozițiilor de drept intern care transpun prezenta directive ar trebui să aibă dreptul să opereze pe piață.

(25)

Statele membre care au introdus deja norme echivalente sau mai stricte decât cele stabilite în prezenta directivă pentru activitățile de administrare a creditelor ar trebui să poată recunoaște în dispozițiile de drept intern care transpun prezenta directivă posibilitatea ca entitățile existente care desfășoară activități de administrare a creditelor să fie recunoscute automat ca administratori de credite autorizați.

(26)

Autorizarea unui administrator de credite să desfășoare activități de administrare a creditelor în întreaga Uniune ar trebui să respecte un set uniform și armonizat de condiții, pe care autoritățile competente ar trebui să îl aplice în mod proporțional.

(27)

Pentru a evita o reducere a protecției debitorului și pentru a promova încrederea, condițiile de acordare și actualizare a unei autorizații în calitate de administrator de credite ar trebui să asigure faptul că administratorii de credite, persoanele care posedă o deținere calificată în cadrul administratorului de credite și membrii organului de conducere sau administrativ al acestuia nu au înscrise în cazierul judiciar infracțiuni relevante legate, printre altele, de infracțiuni contra patrimoniului, infracțiuni privind activități financiare, spălarea banilor, fraudă sau infracțiuni împotriva integrității fizice și nu fac obiectul unei proceduri de insolvență și nici nu au fost declarați anterior în stare de faliment, cu excepția cazului în care au fost reabilitați în conformitate cu dreptul intern. Respectarea cerinței ca membrii organului de conducere sau ai organului administrativ al administratorilor de credite să fi fost transparenți, deschiși și cooperanți în interacțiunile lor anterioare în context profesional cu autoritățile de supraveghere și de reglementare ar trebui evaluată pe baza informațiilor aflate la dispoziția autorității competente sau de care aceasta are cunoștință la momentul acordării autorizației. În cazul în care nu sunt disponibile informații, sau în cazul în care autoritatea nu are cunoștință de nicio informație sau dacă nu există o interacțiune anterioară cu autoritățile de supraveghere și de reglementare la momentul respectiv, cerința este considerată îndeplinită.

(28)

Statele membre ar trebui să se asigure că, în ansamblu, conducerea unui administrator de credite dispune de cunoștințe și experiență adecvate pentru a-și desfășura activitatea cu competență și responsabilitate, în funcție de activitatea ce trebuie desfășurată. Este de competența fiecărui stat membru să stipuleze cerințele legate de buna reputație, cunoștințe și experiență adecvate, dar cerințele respective nu ar trebui să frâneze libera circulație a administratorilor de credite autorizați în Uniune. În acest scop, ABE ar trebui să elaboreze orientări pentru a reduce riscul unor interpretări divergente ale cerințelor privind cunoștințe și experiență adecvate. De asemenea, pentru a asigura respectarea normelor privind protecția debitorului și a celor privind protecția datelor cu caracter personal, ar trebui să se instituie cadre adecvate de guvernanță și mecanisme de control intern, precum și proceduri corespunzătoare de înregistrare și soluționare a plângerilor, care să fie supravegheate. În plus, administratorii de credite ar trebui să aibă instituite proceduri adecvate de combatere a spălării banilor și a finanțării terorismului în cazul în care dispozițiile naționale de transpunere a Directivei (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului (15) îi desemnează pe administratorii de credite ca fiind entități obligate în scopul prevenirii și combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului. În plus, administratorii de credite ar trebui să aibă obligația de a acționa în mod echitabil și de a ține seama în mod corespunzător de situația financiară a debitorilor. În cazul în care la nivel național sunt disponibile servicii de consiliere în materie de îndatorare care facilitează rambursarea datoriei, administratorii de credite ar trebui să ia în considerare orientarea debitorilor către astfel de servicii.

(29)

Statele membre ar trebui să stabilească, în dreptul lor intern de transpunere a prezentei directive, dacă administratorii de credite de pe teritoriul lor sunt autorizați sau nu să primească și să dețină fonduri de la debitori atunci când desfășoară activități de administrare a creditelor. În cazurile în care primirea și deținerea de fonduri de la debitori sunt permise într-un stat membru, iar administratorii de credite intenționează să facă acest lucru ca parte a modelului lor de afaceri, administratorilor de credite respectivi ar trebui să li se aplice cerințe suplimentare pentru a face față riscurilor care ar putea apărea în caz de insolvență, și anume segregarea conturilor și a fondurilor, precum și în cazurile de remitere de datorie a debitorului. În cazul în care statul membru de origine al administratorului de credite interzice administratorilor de credite să primească și să dețină fonduri de la debitori, administratorul de credite nu poate face acest lucru nici în statul său membru de origine, nici în orice stat membru gazdă, chiar dacă un stat membru gazdă permite primirea și deținerea de fonduri, tocmai pentru că administratorul de credite nu a fost autorizat în acest scop de statul său membru de origine. În schimb, în cazul în care un stat membru de origine permite administratorilor de credite să primească și să dețină fonduri de la debitori și include în dreptul său intern cerințele relevante, un administrator de credite ar trebui să poată primiși deține fonduri de la debitori în statul său membru de origine, precum și în orice stat membru gazdă care permite, de asemenea, primirea și deținerea de fonduri de la debitori.

(30)

Pentru a evita procedurile îndelungate și incertitudinea, este necesar să se instituie cerințe privind informațiile pe care solicitanții autorizației de administrator de credite trebuie să le prezinte, precum și termene rezonabile pentru emiterea unei autorizații și condițiile de retragere a autorizației. În cazul în care autoritățile competente retrag autorizația unui administrator de credite care desfășoară activități de administrare a creditelor în alte state membre, autoritățile competente ale statului membru gazdă și, de asemenea, ale statului membru în care a fost acordat creditul, atunci când acesta este diferit de statul membru gazdă și de statul membru de origine, ar trebui să fie informate în acest sens. De asemenea, în statul membru de origine și în statul membru gazdă ar trebui instituit un registru public sau o listă actualizată, pusă la dispoziția publicului pe site-ul autorităților competente, care să asigure transparența în ceea ce privește numărul și identitatea administratorilor de credite autorizați.

(31)

Relația contractuală dintre administratorul de credite și cumpărătorul de credite și obligațiile administratorului de credite față de cumpărătorul de credite nu ar trebui să se modifice prin externalizarea activităților de administrare a creditelor către furnizori de servicii de administrare a creditelor. Administratorii de credite ar trebui să aibă responsabilitatea de a se asigura că externalizarea activităților de administrare a creditului către furnizorii de servicii de administrare a creditelor nu generează riscuri operaționale nejustificate și nu duce la nerespectarea de către furnizorul de servicii de administrare a creditelor a cerințelor juridice din dreptul Uniunii sau din dreptul intern sau la restrângerea capacității entității de supraveghere în scopuri de reglementare să își îndeplinească misiunea și să protejeze drepturile debitorului.

(32)

Atunci când un cumpărător de credite încredințează unui administrator de credite gestionarea și executarea unui contract de credit, cumpărătorul de credite își deleagă administratorului de credite drepturile și obligațiile, precum și contactul direct cu debitorul, deși rămâne în ultima instanță responsabil. În consecință, relația dintre cumpărătorul de credite și administratorul de credite ar trebui să fie clar stabilită într-un contract scris de administrare a creditelor și ar trebui ca autoritățile competente să poată verifica modul în care este definită o astfel de relație. În plus, administratorii de credite ar trebui să acționeze în mod echitabil și să țină seama în mod corespunzător de situația financiară a debitorilor. În măsura în care un cumpărător de credite nu se ocupă el însuși de administrarea contractelor de credit achiziționate, statele membre ar trebui să poată impune obligația ca administratorul de credite și cumpărătorul de credite să stipuleze, în contractul de administrare a creditelor, că administratorul de credite trebuie să notifice cumpărătorul de credite înainte de a externaliza activitățile de administrare a creditelor.

(33)

Pentru a asigura dreptul administratorilor de credite de a desfășura activități transfrontaliere și pentru a asigura supravegherea acestora, prezenta directivă instituie o procedură pentru exercitarea dreptului unui administrator de credite autorizat de a desfășura activități transfrontaliere. Comunicarea dintre autoritățile competente ale statului membru de origine și ale statului membru gazdă, precum și comunicarea cu administratorii de credite ar trebui să aibă loc în termene rezonabile. Autoritățile competente din statul membru în care a fost acordat creditul ar trebui să primească, de asemenea, informații privind activitățile transfrontaliere de la autoritățile competente ale statului membru de origine.

(34)

Un administrator de credite care desfășoară activități într-un stat membru gazdă ar trebui să fie supus restricțiilor și cerințelor prevăzute în dreptul intern al statului membru gazdă respectiv în conformitate cu prezenta directivă, inclusiv, după caz, interdicției de a primi și a deține fonduri de la debitori, care nu sunt legate de alte cerințe de autorizare ale administratorilor de credite. În cazul în care, în temeiul dispozițiilor naționale ale unui stat membru gazdă de transpunere a prezentei directive, sunt impuse cerințe suplimentare de autorizare ca administrator de credite, astfel de cerințe suplimentare nu ar trebui să se aplice administratorilor de credite care desfășoară activități transfrontaliere de administrare a creditelor în statul membru gazdă respectiv.

(35)

Pentru a asigura o supraveghere eficace și eficientă a administratorilor transfrontalieri de credite, ar trebui creat un cadru specific destinat cooperării între autoritățile competente ale statului membru de origine și cele ale statului membru gazdă și, după caz, autoritățile competente ale statului membru în care a fost acordat creditul. Acest cadru ar trebui să permită schimbul de informații, păstrând totodată confidențialitatea acestora, secretul profesional, protecția drepturilor individuale și comerciale, realizarea de inspecții in situ și ex situ, furnizarea de asistență și comunicarea rezultatelor controalelor și ale inspecțiilor, precum și a tuturor măsurilor adoptate.

(36)

O condiție prealabilă importantă pentru preluarea rolului de către cumpărătorii de credite și administratorii de credite ar trebui să fie ca aceștia să aibă posibilitatea de a avea acces la toate informațiile relevante, iar statele membre ar trebui să se asigure că acest lucru este posibil, respectând în același timp normele Uniunii și normele naționale de protecție a datelor. În acest context, este esențial ca instituțiile de credit să furnizeze informații detaliate potențialilor cumpărători de credite pentru a le permite să efectueze propria evaluare a valorii drepturilor creditorului ce decurg dintr-un contract de credit neperformant sau a contractului de credit neperformant în sine. Instituțiile de credit ar trebui să furnizeze informațiile respective o singură dată în cursul procesului, fie în etapa inițială, fie în etapele ulterioare, dar în orice caz înainte de încheierea contractului de cesiune. Această obligație de informare este necesară și justificată pentru ca potențialii cumpărători de credite să poată face alegeri în cunoștință de cauză înainte de a încheia o tranzacție și, prin urmare, este legitim ca instituțiile de credit să partajeze datele cu caracter personal ale debitorilor cu potențialii cumpărători de credite. Aceste informații ar trebui să se limiteze strict la ceea ce este necesar pentru a permite potențialilor cumpărători de credite să evalueze valoarea drepturilor creditorului ce decurg dintr-un contract de credit neperformant sau valoarea contractului de credit neperformant în sine, precum și probabilitatea recuperării valorii contractului respectiv. Statele membre ar trebui să se asigure că furnizarea de informații potențialilor cumpărători de credite și utilizarea ulterioară a acestora respectă cadrul relevant al Uniunii privind protecția datelor.

(37)

În cazul în care o instituție de credit cesionează contracte de credite neperformante, aceasta ar trebui să fie obligată să își informeze autoritatea competentă și autoritățile competente ale statului membru gazdă, semestrial, cel puțin privind soldul total al portofoliilor de credite cesionate, precum și numărul și dimensiunea creditelor incluse și dacă cesiunea include contracte de credit încheiate cu consumatorii. Pentru fiecare portofoliu de credite cesionat în cadrul unei singure tranzacții, informațiile furnizate ar trebui să includă identificatorul entității juridice (LEI) al cumpărătorului de credite sau, după caz, al reprezentantului acestuia sau, în cazul în care acesta nu este disponibil, identitatea și adresa cumpărătorului de credite și, după caz, ale reprezentantului acestuia în Uniune. Ori de câte ori consideră necesar, autoritățile competente ar trebui să poată solicita ca informațiile să fie furnizate trimestrial, inclusiv din cauza unui număr mare de tranzacții din timpul unei perioade de criză. Autoritățile competente ale statului membru gazdă ar trebui să fie obligate să transmită informațiile respective autorităților care au competența de a supraveghea cumpărătorul de credite. Astfel de cerințe în materie de transparență permit o monitorizare armonizată și eficientă a cesiunii contractelor de credit în cadrul Uniunii. Pentru a respecta principiul proporționalității și pentru a evita dublarea eforturilor, autoritățile competente ar trebui să se folosească de informațiile de care dispun deja prin alte mijloace, în special în legătură cu instituțiile de credit. Statele membre ar trebui să se asigure că obligația de informare a autorităților competente cu privire la un portofoliu de credite cesionat unui cumpărător de credite rămân în sarcina administratorului de credite.

(38)

Planul de acțiune a recunoscut că infrastructura de date a instituțiilor de credit ar fi consolidată dacă ar exista date uniforme și standardizate pentru contractele de credite neperformante. ABE a elaborat modele de date care furnizează informații privind expunerile la riscul de credit din portofoliul bancar și permit potențialilor cumpărători să evalueze valoarea contractelor de credit și să își îndeplinească obligația de diligență. Pe de o parte, aplicarea unor astfel de modele de date în cazul contractelor de credit ar reduce asimetriile informaționale dintre potențialii cumpărători și vânzători ai contractelor de credit și ar contribui astfel la dezvoltarea unei piețe secundare funcționale în Uniune. Pe de altă parte, dacă astfel de modele de date sunt excesiv de detaliate, ele pot genera o sarcină excesivă pentru instituțiile de credit, fără niciun câștig semnificativ din punctul de vedere al informațiilor. Prin urmare, ABE ar trebui să efectueze o revizuire a modelelor de date, pentru a le dezvolta și transforma în standarde tehnice de punere în aplicare pentru instituțiile de credit. Instituțiile de credit ar trebui să aibă obligația de a utiliza modelele de date pentru cesiunile de contracte de credite neperformante, inclusiv cesiunile către alte instituții de credit. Obligația respectivă ar trebui să se aplice numai cesiunilor de contracte de credite neperformante și nu include tranzacțiile complexe în care contractele de credite neperformante sunt incluse ca parte a unei astfel de tranzacții, inclusiv vânzările de sucursale, vânzările de linii de activitate sau vânzările de portofolii ale clienților care nu se limitează la contractele de credite neperformante și cesiunile efectuate în cadrul unei operațiuni de restructurare în curs a instituției de credit vânzătoare în cadrul procedurilor de insolvență, rezoluție sau lichidare. Pentru a respecta principiul proporționalității, respectivele cerințe de informare ar trebui să se aplice instituțiilor de credit în mod proporțional, ținând seama de natura și dimensiunea creditelor. În același timp, amploarea obligației instituțiilor de credit de a respecta modelele de date ar trebui să țină seama de data încheierii contractelor de credite neperformante. Alți vânzători de contracte de credit ar trebui să poată utiliza standardele respective pentru a facilita evaluarea contractelor de credit destinate vânzării. În plus, în cazul operațiunilor de securitizare, atunci când sunt prevăzute modele obligatorii de transparență, ar trebui evitată orice raportare dublă ca urmare a prezentei directive.

(39)

Comisia ar trebui să fie împuternicită să adopte standarde tehnice de punere în aplicare, elaborate de ABE, pentru a specifica modelele care trebuie utilizate de instituțiile de credit pentru furnizarea informațiilor solicitate în temeiul prezentei directive. Comisia ar trebui să adopte respectivele standarde tehnice de punere în aplicare prin intermediul unor acte de punere în aplicare, în temeiul articolului 291 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în conformitate cu articolul 15 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010.

(40)

Deoarece cumpărătorii de credite nu creează noi credite, ci cumpără, potrivit dispozițiilor directivei, pe propriul risc, doar contracte de credite neperformante existente, aceștia nu generează preocupări de natură prudențială, iar contribuția lor potențială la riscul sistemic este neglijabilă. Prin urmare, nu se justifică ca cumpărătorilor de credite să li se impună obligația de a solicita o autorizație, însă este important ca normele Uniunii și normele naționale privind protecția consumatorilor să se aplice în continuare și ca drepturile debitorilor să continue să fie cele care decurg din contractul de credit inițial.

(41)

Cumpărătorii de credite din țările terțe ar putea crea dificultăți debitorilor din Uniune pentru a-și exercita drepturile prevăzute de dreptul Uniunii și autoritățile naționale pot avea dificultăți în supravegherea executării contractelor de credite neperformante. Instituțiile de credit ar putea fi, de asemenea, descurajate să cesioneze astfel de contracte de credite neperformante cumpărătorilor de credite din țările terțe din cauza riscului reputațional implicat. În măsura în care reprezentantul unui cumpărător dintr-o țară terță de credite acordate persoanelor fizice, inclusiv consumatorilor și lucrătorilor independenți, sau de credite acordate microîntreprinderilor și întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri) nu este o instituție de credit, sau o instituție non-bancară supravegheată de o autoritate competentă a unui stat membru în conformitate cu Directiva 2008/48/CE sau cu Directiva 2014/17/UE sau un administrator de credite autorizat în Uniune, reprezentantul respectiv ar trebui să desemneze o astfel de entitate pentru a se asigura că aceleași standarde privind drepturile debitorilor sunt menținute după cesiunea contractului de credit neperformant.

(42)

În plus, pentru a se asigura mai bine că aceleași standarde privind drepturile consumatorilor sunt menținute după cesiunea unui contract de credit neperformant, un cumpărător de credite al cărui domiciliu sau sediu social se află în Uniune ori, în cazul în care, în temeiul dreptului său intern, acesta nu are sediu social, al cărui sediu central se află în Uniune ar trebui, de asemenea, să aibă obligația de a desemna o instituție de credit sau o instituție non-bancară supravegheată de o autoritate competentă a unui stat membru în conformitate cu Directiva 2008/48/CE sau cu Directiva 2014/17/UE sau un administrator de credite pentru a desfășura activități de administrare a creditelor în ceea ce privește contractele de credite neperformante încheiate cu consumatorii.

(43)

Statele membre gazdă ar trebui să poată extinde obligația de a numi un administrator de credite în legătură cu alte contracte de credit. În cazurile în care cesiunea unui portofoliu de credite include atât contracte de credit cu consumatori, alte persoane fizice sau IMM-uri pentru care este necesară desemnarea unei instituții de credit sau a unei instituții non-bancare supravegheate de o autoritate competentă a unui stat membru în conformitate cu Directiva 2008/48/CE sau cu Directiva 2014/17/UE sau a unui administrator de credite, cât și alte contracte de credit pentru care nu este necesară o astfel de desemnare, cumpărătorul de credite sau, după caz, reprezentantul acestuia ar trebui să respecte obligația de desemnare în ceea ce privește contractele de credit cu consumatorii, cu alte persoane fizice sau cu IMM-uri. Administratorul de credite și cumpărătorul de credite ar trebui să respecte dreptul Uniunii și dreptul intern aplicabil, iar autoritățile naționale din fiecare stat membru ar trebui să dispună de competențele necesare pentru supravegherea efectivă a activității acestora.

(44)

În cazul în care un cumpărător de credite sau reprezentantul acestuia desemnat în conformitate cu prezenta directivă are obligația de a numi un administrator de credite, o instituție de credit sau o instituție non-bancară supravegheată de o autoritate competentă a unui stat membru în conformitate cu Directiva 2008/48/CE sau cu Directiva 2014/17/UE și optează să gestioneze și să execute el însuși drepturile și obligațiile legate de drepturile creditorului ce decurg dintr-un contract de credit neperformant sau contractul de credit neperformant în sine, cumpărătorul de credite sau reprezentantul acestuia desemnat în conformitate cu prezenta directivă este considerat administrator de credite și, prin urmare, ar trebui să fie autorizat în temeiul prezentei directive.

(45)

Cumpărătorii de credite care utilizează serviciile administratorilor de credite, ale instituțiilor de credit sau ale instituțiilor non-bancare supravegheate de o autoritate competentă a unui stat membru în conformitate cu Directiva 2008/48/CE sau cu Directiva 2014/17/UE ar trebui să informeze în acest sens autoritățile competente din statul lor membru de origine pentru a permite autorităților competente relevante să își exercite competențele de supraveghere în ceea ce privește comportamentul față de debitor al administratorului de credite, al instituției de credit sau al instituției non-bancare supravegheate de o autoritate competentă a unui stat membru în conformitate cu Directiva 2008/48/CE sau cu Directiva 2014/17/UE. Cumpărătorii de credite ar trebui, de asemenea, să informeze în timp util autoritățile competente responsabile cu supravegherea lor dacă angajează un alt administrator de credite, o altă instituție de credit sau o altă instituție non-bancară supravegheată de o autoritate competentă a unui stat membru în conformitate cu Directiva 2008/48/CE sau cu Directiva 2014/17/UE.

(46)

Cumpărătorii de credite care execută direct contractul de credit cumpărat ar trebui să facă acest lucru în conformitate cu legea aplicabilă contractului de credit, inclusiv cu normele privind protecția consumatorilor aplicabile debitorului. Normele naționale privind, în special, executarea contractelor, protecția consumatorilor și dreptul penal continuă să se aplice, iar autoritățile competente ar trebui să se asigure că respectivii cumpărători de credite respectă astfel de norme pe teritoriul statelor membre.

(47)

Pentru a facilita asigurarea respectării obligațiilor prevăzute de directivă, în cazul unui cumpărător de credite al cărui domiciliu sau sediu social nu se află în Uniune ori, în cazul în care, în temeiul dreptului său intern, acesta nu are sediu social, al cărui sediu central nu se află în Uniune, dispozițiile de drept intern care transpun prezenta directivă ar trebui să prevadă că, la încheierea cesiunii unui contract de credit, cumpărătorul de credite dintr-o țară terță trebuie să desemneze un reprezentant al cărui domiciliu sau sediu social se află în Uniune ori, în cazul în care, în temeiul dreptului său intern, acesta nu are sediu social, al cărui sediu central se află în Uniune, mandatat să fie contactat de autoritățile competente, în plus față de cumpărătorul de credite sau în locul acestuia. Reprezentantul respectiv este răspunzător pentru obligațiile ce revin cumpărătorilor de credite în temeiul prezentei directive, fără a aduce atingere obligațiilor ce revin administratorilor de credite. Cumpărătorii de credite care cesionează contracte de credite neperformante ar trebui să informeze autoritatea competentă a statului membru de origine, de două ori pe an și la nivel agregat, cel puțin cu privire la soldul total al portofoliilor de credite cesionate, precum și cu privire la numărul și dimensiunea creditelor incluse și dacă cesiunea include contracte de credit încheiate cu consumatorii. Pentru fiecare portofoliu cesionat într-o singură tranzacție, informațiile furnizate ar trebui să includă identificatorul entității juridice (LEI) a cumpărătorului de credite sau, după caz, a reprezentantului acestuia în Uniune sau, atunci când nu este disponibil, identitatea și adresa cumpărătorului de credite și, după caz, ale reprezentantului acestuia în Uniune. Ori de câte ori consideră necesar, autoritățile competente ar trebui să poată solicita ca informațiile să fie furnizate trimestrial, inclusiv din cauza unui număr mare de tranzacții din timpul unei perioade de criză.

(48)

În prezent, în statele membre, autorități diferite sunt responsabile cu autorizarea și supravegherea administratorilor și a cumpărătorilor de credite și, prin urmare, este esențial ca statele membre să clarifice rolul acestor autorități și să le aloce competențele adecvate, în special având în vedere că acestea ar putea fi nevoite să supravegheze entități care prestează servicii în alte state membre. Pentru a asigura supravegherea eficientă și proporțională în întreaga Uniune, statele membre ar trebui să acorde autorităților competente competențele necesare pentru a-și îndeplini sarcinile în temeiul prezentei directive, inclusiv competența de a obține informațiile necesare, de a investiga eventualele încălcări ale prezentei directive, de a soluționa plângerile debitorilor și de a impune sancțiuni administrative și măsuri de remediere, inclusiv de a retrage autorizațiile. În cazul aplicării unor astfel de sancțiuni administrative și măsuri de remediere, statele membre ar trebui să se asigure că autoritățile competente le aplică în mod proporțional și își motivează deciziile și, în plus, deciziile respective ar trebui să facă obiectul controlului jurisdicțional, inclusiv în cazurile în care autoritățile competente nu acționează în termenele prevăzute.

(49)

Dispozițiile privind încălcările prezentei directive nu aduc atingere dreptului unui stat membru de a interveni în cazurile de încălcare a dreptului intern, de exemplu cele legate de protecția consumatorilor, drepturile debitorului sau activitățile infracționale. În astfel de cazuri, competența de a decide dacă s-a produs o încălcare a dreptului intern le revine autorităților competente ale statului membru gazdă și din statul membru în care a fost acordat creditul, ale căror competențe nu sunt deci limitate de prezenta directivă.

(50)

Întrucât performanța piețelor secundare pentru credite va depinde în mare măsură de buna reputație a entităților implicate, administratorii de credite ar trebui să instituie un mecanism eficient prin care să trateze plângerile debitorilor. Statele membre ar trebui să se asigure că autoritățile competente pentru supravegherea cumpărătorilor de credite și a administratorilor de credite dispun de proceduri eficiente și accesibile pentru a soluționa plângerile debitorilor.

(51)

Atât Regulamentul (UE) 2016/679 (16), cât și Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului (17) se aplică prelucrării datelor cu caracter personal în sensul prezentei directive. În special, în cazul în care datele cu caracter personal sunt prelucrate în sensul prezentei directive, ar trebui să se precizeze obiectivul exact, să se menționeze temeiul juridic relevant și ar trebui să se respecte cerințele de securitate relevante prevăzute în Regulamentul (UE) 2016/679, precum și principiile necesității, proporționalității, limitării scopului și perioadei transparente și proporționale de păstrare a datelor. În acest scop, este preferabil un cod de conduită la nivel de sector, în conformitate cu articolul 40 din Regulamentul (UE) 2016/679. De asemenea, protecția datelor cu caracter personal începând cu momentul conceperii și protecția implicită a datelor ar trebui să fie incluse în toate sistemele de prelucrare a datelor elaborate și utilizate în cadrul prezentei directive. De asemenea, cooperarea administrativă și asistența reciprocă între autoritățile competente ale statelor membre ar trebui să fie compatibile cu normele privind protecția datelor cu caracter personal prevăzute în Regulamentul (UE) 2016/679 și cu normele naționale privind protecția datelor care pun în aplicare dreptul Uniunii.

(52)

Pentru a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, dreptul Uniunii și dreptul intern prevăd o serie de drepturi și garanții referitoare la contractele de credit acordate consumatorilor. Drepturile și garanțiile respective se aplică, în special, în ceea ce privește negocierea și încheierea contractului de credit, utilizarea de către întreprinderi a unor practici comerciale neloiale față de consumatori, astfel cum sunt prevăzute în Directiva 2005/29/CE, precum și executarea sau nerespectarea obligațiilor din contractul de credit. Acest lucru este valabil în special în privința contractelor de credit de consum pe termen lung care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2014/17/UE, în ceea ce privește dreptul consumatorilor de a-și îndeplini integral sau parțial obligațiile care le revin în temeiul unui contract de credit înainte de expirarea acestuia sau de a fi informați, după caz, prin intermediul fișei europene de informații standardizate privind posibila cesiune a contractului de credit către un cumpărător de credite. De asemenea, drepturile debitorului nu ar trebui să se modifice nici în cazul în care cesiunea contractului de credit efectuată de către o instituție de credit unui cumpărător de credite ia forma unui contract de novație. Ca principiu general, ar trebui garantat că debitorii nu se confruntă cu o situație mai grea după cesiunea contractului lor de credit de la o instituție de credit către un cumpărător de credite. Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statele membre să aplice dispoziții mai stricte de protecție a debitorilor.

(53)

Fără a aduce atingere altor obligații prevăzute de Directivele 2008/48/CE și 2014/17/UE, precum și pentru a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, directivele respective ar trebui modificate pentru a asigura că li se furnizează consumatorilor, în timp util și înainte de modificarea termenelor și condițiilor contractului de credit, o listă clară și cuprinzătoare a tuturor acestor modificări, calendarul de punere în aplicare a acestora și detaliile necesare, precum și denumirea și adresa autorității naționale la care pot depune o plângere.

(54)

Informațiile privind modificarea termenelor și condițiilor unui contract de credit în temeiul Directivelor 2008/48/CE și 2014/17/UE, astfel cum au fost introduse prin modificările prevăzute în prezenta directivă, nu ar trebui să afecteze niciun drept al consumatorilor prevăzut în Directivele 2008/48/CE și 2014/17/UE, inclusiv dreptul la informare.

(55)

Importanța acordată protecției consumatorilor de legiuitorul Uniunii în Directiva 93/13/CEE a Consiliului (18), Directiva 2008/48/CE și Directiva 2014/17/UE implică faptul că cesiunea drepturilor creditorului ce decurg dintr-un contract de credit sau cesiunea contractului în sine către un cumpărător de credite nu ar trebui să afecteze în niciun fel nivelul de protecție a consumatorilor asigurat de dreptul Uniunii. Prin urmare, cumpărătorii de credite și administratorii de credite ar trebui să respecte dreptul Uniunii și dreptul intern aplicabil contractului de credit inițial, iar debitorul ar trebui să beneficieze de același nivel de protecție ca cel asigurat de dreptul Uniunii și de dreptul intern aplicabil sau ca cel stabilit prin norme ale Uniunii sau naționale privind conflictul de legi. Statele membre ar trebui să se asigure că niciun cost legat de cesiunea contractului de credit, în afara celor deja incluse în contractul de credit respectiv, nu este transmis debitorului. În ceea ce privește costurile aplicate consumatorilor în caz de neîndeplinire a obligațiilor, ar trebui introduse modificări în Directiva 2008/48/CE, prin care să se stabilească obligația statelor membre de a respecta aceleași norme ca în Directiva 2014/17/UE privind stabilirea unor plafoane pentru taxe și sancțiuni.

(56)

În ceea ce privește consumatorii, Directivele 2008/48/CE și 2014/17/UE ar trebui modificate prin prezenta directivă pentru a se stabili că statele membre ar trebui să prevadă obligația creditorilor de a dispune de politici și proceduri adecvate, astfel încât aceștia să depună eforturi pentru a aplica, dacă este cazul, o restructurare rezonabilă datorată dificultăților financiare înainte de inițierea procedurii de executare silită. Ar trebui să se țină seama de Ghidul ABE privind arieratele și executarea silită din 19 august 2015, de Ghidul ABE privind administrarea expunerilor neperformante și restructurate din 31 octombrie 2018 și de Orientările BCE pentru bănci privind creditele neperformante din martie 2017. Atunci când decid ce măsuri de restructurare datorată dificultăților financiare să aplice, creditorii ar trebui să țină seama de circumstanțele individuale ale consumatorului, de interesele și drepturile consumatorului și de capacitatea consumatorului de a rambursa creditul, inclusiv, în special, în cazul în care contractul de credit este garantat cu o proprietate imobiliară rezidențială care reprezintă reședința principală a consumatorului. Măsurile de restructurare datorată dificultăților financiare ar trebui să poată cuprinde anumite concesii acordate consumatorului, cum ar fi refinanțarea totală sau parțială a unui contract de credit sau o modificare a termenelor și condițiilor sale existente, inclusiv, printre altele, o prelungire a duratei sale, o modificare a tipului de contract de credit, o amânare a plății integrale sau parțiale a ratei pentru o perioadă, o modificare a ratei dobânzii, o ofertă de amânare la plată, rambursări parțiale, conversia monetară, iertarea parțială de plată a datoriei și consolidarea datoriei. Statele membre ar trebui să dispună de măsuri adecvate de restructurare datorată dificultăților financiare la nivel național. Lista măsurilor de restructurare datorată dificultăților financiare prevăzută în prezenta directivă, ca modificări aduse Directivelor 2008/48/CE și 2014/17/UE, nu este exhaustivă și, prin urmare, statele membre au în continuare libertatea de a prevedea măsuri suplimentare. De asemenea, statele membre au posibilitatea de a nu prevedea o măsură specifică în cazul în care acest lucru este prevăzut la nivel național, atât timp cât rămâne disponibil un număr rezonabil de măsuri. În cazul în care, după procedurile de executare silită, rămân datorii neachitate, statele membre ar trebui să asigure protecția unor condiții minime de trai și să instituie măsuri pentru a facilita rambursarea datoriei, evitând îndatorarea excesivă pe termen lung. Cel puțin în cazul în care prețul obținut pentru bunul imobil rezidențial afectează suma datorată de consumator, statele membre ar trebui să încurajeze creditorii să ia măsuri rezonabile pentru a obține cel mai bun preț pe bunul imobil rezidențial executat, în contextul condițiilor pieței. Statele membre nu ar trebui să împiedice părțile la un contract de credit să convină în mod expres că transferul garanției către creditor este suficient pentru a rambursa creditul, în special atunci când creditul este garantat de reședința principală a consumatorului.

(57)

Pentru a se asigura că nivelul de protecție a consumatorilor nu este afectat în cazul cesiunii către un terț a drepturilor creditorului ce decurg dintr-un contract de credit ipotecar sau în cazul cesiunii contractului de credit în sine, Directiva 2014/17/UE ar trebui modificată pentru a se stabili că, în cazul cesiunii unui credit reglementat de directiva menționată, consumatorul are dreptul să invoce împotriva cumpărătorului de credite orice mijloc de apărare la care putea recurge împotriva creditorului inițial, precum și dreptul de a fi informat cu privire la cesiune.

(58)

În conformitate cu Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind documentele explicative (19), statele membre s-au angajat ca, în cazuri justificate, să transmită alături de notificarea măsurilor lor de transpunere și unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, legiuitorul Uniunii consideră că transmiterea unor astfel de documente este justificată.

(59)

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2018/1725 și a emis un aviz la 24 ianuarie 2019.

(60)

Funcționarea eficientă a prezentei directive ar trebui evaluată de Comisie, pe măsură ce se vor înregistra progrese în crearea unei piețe interne secundare a contractelor de credite neperformante cu un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. Comisia este bine poziționată pentru a analiza aspecte transfrontaliere specifice care nu pot fi identificate sau abordate corespunzător de statele membre la nivel individual, cum ar fi riscul de spălare a banilor și de finanțare a terorismului care ar putea apărea în legătură cu activitățile administratorilor și cumpărătorilor de credite, și pentru a analiza cooperarea dintre autoritățile competente din diferite state membre. Prin urmare, Comisia ar trebui să includă, la revizuirea prezentei directive, și o evaluare aprofundată a riscurilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului asociate activităților desfășurate de administratorii și cumpărătorii de credite, evaluând, totodată, cooperarea administrativă între autoritățile competente.

(61)

Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume de a stimula dezvoltarea piețelor secundare pentru credite neperformante în Uniune, asigurând totodată o mai mare protecție a debitorilor, în special a consumatorilor, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de statele membre, dar, având în vedere amploarea și efectele sale, acesta poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea acestui obiectiv,