31996R2223

REGULAMENTUL (CE) NR. 2223/96 AL CONSILIULUI

din 25 iunie 1996

privind Sistemul European de conturi naționale și regionale din Comunitate

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 213,

având în vedere proiectul de regulament prezentat de Comisie,

având în vedere avizul Parlamentului European (1),

având în vedere avizul Institutului Monetar European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

Obiectiv

(1)   Obiectivul prezentului regulament îl constituie alcătuirea Sistemului european de conturi 1995, denumit în continuare „SEC 95”, prin asigurarea:

(2)   În temeiul articolelor 7 și 8, prezentul regulament se aplică tuturor actelor comunitare care se referă la SEC sau la definițiile sale.

(3)   Prezentul regulament nu obligă nici unul dintre statele membre să utilizeze SEC 95 la întocmirea conturilor în scopuri proprii.

Articolul 2

Metodologie

(1)   Metodologia sistemului SEC 95 menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (a) este prezentată în anexa A.

(2)   Modificările aduse metodologiei SEC 95, care au rolul de a-i modifica și îmbunătăți conținutul, se adoptă prin decizie a Comisiei, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 4, cu condiția ca acestea să nu-i modifice conceptele pe care se întemeiază, să nu necesite resurse suplimentare pentru punerea în aplicare și să nu determine creșterea resurselor proprii.

(3)   În conformitate cu dispozițiile corespunzătoare din tratat, Consiliul adoptă până la 31 decembrie 1997 o decizie privind introducerea sistemului de defalcare a serviciilor de intermediere financiară măsurate indirect (SIFIM), descris în anexa I din anexa A, și adoptă, dacă este cazul, măsurile necesare pentru aplicarea acestei decizii.

Articolul 3

Transmiterea către Comisie

(1)   Statele membre transmit Comisiei (Biroului de Statistică) conturile și tabelele prezentate în anexa B, la termenele specificate pentru fiecare tabel.

Perioadele suplimentare acordate anumitor state membre, în conformitate cu anexa B, expiră la 1 ianuarie 2005.

După consultarea Comitetului pentru programul statistic, Comisia raportează Consiliului până la 1 iulie 2003 cu privire la aplicarea perioadelor suplimentare acordate pentru a se verifica dacă acestea se mai justifică. Dacă este necesar, raportul este însoțit de o propunere a Comisiei privind acordarea unor perioade suplimentare statelor membre care le solicită.

(2)   Statele membre trimit Biroului de Statistică al Comunităților Europene (12), , rezultatele anexei B, inclusiv datele declarate confidențiale de către statele membre, în conformitate cu legislația sau practica națională referitoare la confidențialitatea statistică, în temeiul dispozițiilor din Regulamentul (Euratom, CEE) nr. 1588/90 al Consiliului din 11 iunie 1990 privind transmiterea de date supuse confidențialității statistice, care reglementează caracterul confidențial al informațiilor.

În limitele stabilite la articolul 2 alineatul (2), orice modificare a datelor solicitate țărilor membre – tabele, țări și/sau regiuni noi – face obiectul deciziilor Comisiei, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 4.

Articolul 4

Procedura

(1)   Comisia este asistată de Comitetul pentru programul statistic, denumit în continuare „comitetul”.

(2)   Reprezentantul Comisiei prezintă comitetului un proiect de măsuri ce urmează a fi adoptate. Comitetul emite un aviz cu privire la proiect într-un termen pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența chestiunii în cauză. Avizul se emite cu majoritatea prevăzută la articolul 148 alineatul (2) din tratat, în cazul deciziilor pe care Consiliul trebuie să le adopte la propunerea Comisiei. Voturile reprezentanților statelor membre în comitet se ponderează în conformitate cu metoda prevăzută la articolul respectiv. Președintele nu participă la vot.

(3)   Comisia adoptă măsuri de aplicare imediată. Cu toate acestea, în cazul în care măsurile nu sunt în conformitate cu avizul comitetului, Comisia le notifică de îndată Consiliului. În acest caz:

Articolul 5

Atribuțiile comitetului

Comitetul examinează toate chestiunile ridicate de președinte în legătură cu aplicarea prezentului regulament, fie din proprie inițiativă, fie la cererea unui stat membru.

Articolul 6

Colaborarea cu alte comitete

(1)   În toate chestiunile care sunt de competența Comitetului pentru statisticile monetare, financiare și ale balanței de plăți (CMFB), Comisia solicită avizul acestui comitet, în conformitate cu articolul 2 din Decizia 91/115/CEE.

(2)   Comisia transmite Comitetului pentru produsul intern brut, înființat prin Directiva 89/130/CEE, Euratom, toate informațiile referitoare la aplicarea prezentului regulament, necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor sale.

Articolul 7

Data aplicării și a primei transmiteri de date

(1)   SEC 95 se se transmit până în luna aprilie 1999.

(2)   Datele se transmit Comisiei (Biroului de Statistică) în conformitate cu termenele stabilite în anexa B.

(3)   În conformitate cu alineatul (1), până la prima transmitere bazată pe SEC 95, statele membre continuă să trimită Comisiei (Biroului de Statistică) conturile și tabelele obținute prin aplicarea SEC, ediția a doua.

(4)   Fără a aduce atingere articolului 19 din Regulamentul (CEE, Euratom) nr. 1552/89 al Consiliului din 29 mai 1989 (13) de aplicare a Deciziei 88/376/CEE, Euratom privind Sistemul resurselor proprii ale Comunităților, Comisia și statul membru verifică aplicarea prezentului regulament și prezintă rezultatele acestor verificări comitetului prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din prezentul regulament.

Articolul 8

Dispoziții tranzitorii

(1)   În vederea stabilirii bugetului și a resurselor proprii și prin derogare de la articolul 1 alineatul (2) și de la articolul 7, Sistemul european de conturi economice integrate, în vigoare în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 89/130/CEE, Euratom, și textele juridice corespunzătoare, în special regulamentele (CEE, Euratom) nr. 1552/89 și nr. 1553/89 și deciziile 94/728/CE, Euratom și 94/729/CE, va fi SEC ediția a doua, în timp ce Decizia 94/728/CE, Euratom rămâne în vigoare.

(2)   În vederea întocmirii de către statele membre a rapoartelor pentru Comisie, în conformitate cu procedura deficitului excedentar prevăzută de Regulamentul (CE) nr. 3605/93, Sistemul european de conturi economice integrate va fi SEC, ediția a doua, până la rapoartele întocmite începând cu data de 1 septembrie 1999.

(3)   Aplicarea sistemului SEC ediția a doua, în conformitate cu alineatele (1) și 2 din prezentul articolul este asigurată prin ajustarea datelor primite în temeiul articolului 7 alineatul (1), pe baza SEC 95, pentru a se ține seama de schimbările care rezultă din diferențele de concepte, definiții sau nomenclaturi dintre SEC, ediția a doua și SEC 95.

Aplicarea acestui principiu se stabilește în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 6 din Directiva 89/130/CEE, Euratom a Consiliului, până în luna decembrie 1996.

Articolul 9

Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Dispozițiile prezentului regulament sunt obligatorii și se aplică direct în toate statele membre.

(1)  JO C 287, 30.10.1995, p. 114.

(2)  Aviz adoptat la 21.6.1995 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO C 133, 31.5.1995, p. 2.

(4)  Eurostat: „Sistemul european de conturi economice integrate” (SEC), ediția a doua, Biroul de Statistică al Comunităților Europene, Luxemburg, 1979.

(5)  JO L 181, 28.6.1989, p. 47.

(6)  JO L 59, 6.3.1991, p. 19.

(7)  JO L 49, 21.2.1989, p. 26. Directivă, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Actul de aderare din 1994.

(8)  JO L 155, 7.6.1989, p. 9.

(9)  JO L 332, 31.12.1993, p. 7.

(10)  JO L 293, 12.11.1994, p. 9.

(11)  JO L 293, 12.11.1994, p. 14.

(12)  JO L 151, 15.6.1990, p. 1. Regulament astfel cum a fost modificat ultima dată prin actul de aderare din 1994.

(13)  JO L 155, 7.6.1989, p. 1. Regulament astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CEE, Euratom) nr. 2729/94 (JO L 293, 12.11.1994, p. 5).

ANEXA A

SISTEMUL EUROPEAN DE CONTURI

SEC 1995

CUPRINS

FUNCȚIILE SEC

Cadrul de analiză și definire a politicilor

Cele opt caracteristici ale conceptelor SEC

SEC 1995 și SCN 1993

SEC 1995 și SEC 1970

SEC CA SISTEM

Unitățile statistice și grupările lor

Unități și sectoare instituționale

Unități și ramuri cu activitate economică la nivel local

Unități rezidente și nerezidente; economie totală și restul lumii

Fluxurile și stocurile

Fluxuri

Operațiuni

Proprietățile operațiunilor

Operațiuni între unități instituționale și operațiuni interne

Operațiuni monetare și nemonetare

Operațiuni cu și fără contrapartidă

Modificări în modul de tratare a anumitor operațiuni

Reclasarea operațiunilor

Divizarea operațiunilor

Identificarea părții principale a unei operațiuni

Caz particular

Alte modificări de active

Alte modificări de volum ale activelor și pasivelor

Câștiguri și pierderi din deținere

Stocuri

Sistemul de conturi și agregate

Norme contabile

Terminologia referitoare la cele două părți ale contului

Intrări duble și cvadruple

Evaluarea

Norme speciale de evaluare a produselor

Evaluarea în prețuri constante

Momentul înregistrării

Consolidarea și înregistrarea netă

Consolidarea

Înregistrarea netă

Conturile, soldurile contabile și agregatele

Secvența conturilor

Contul de bunuri și servicii

Contul restului lumii

Solduri contabile

Agregate

Sistemul intrări-ieșiri

DELIMITAREA ECONOMIEI NAȚIONALE

UNITĂȚI INSTITUȚIONALE

SECTOARE INSTITUȚIONALE

Societățile nefinanciare (S.11)

Subsectorul: Societăți nefinanciare publice (S.11001)

Subsectorul: Societăți nefinanciare private naționale (S.11002)

Subsectorul: Societăți nefinanciare sub control străin (S.11003)

Societăți financiare (S.12)

Subsectorul: Banca centrală (S.121)

Subsectorul: Alte instituții financiare monetare (S.122)

Subsectorul: Alți intermediari financiari, exclusiv societățile de asigurare și fondurile de pensii (S.123.)

Subsectorul: Auxiliari financiari (S.124)

Subsectorul: Societăți de asigurare și fonduri de pensii (S.125)

Administrația publică (S.13.)

Subsectorul: Administrația centrală (S.1311)

Subsectorul: Administrația de stat (S.1312)

Subsectorul: Administrația locală (S.1313)

Subsectorul: Fondurile de securitate socială (S.1314)

Gospodăriile populației (S.14.)

Subsectorul: Angajatori (inclusiv lucrători independenți) (S.141 + S.142)

Subsectorul: Angajați (S.143.)

Subsectorul: Beneficiari de venituri din proprietate (S.1441)

Subsectorul: Beneficiari de pensii (S.1442)

Subsectorul: Beneficiari de alte venituri din transferuri (S.1443)

Subsectorul: Alte gospodării ale populației (S.145)

Instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației (S.15)

Restul lumii (S.2.)

Clasificarea sectorială a unităților producătoare din punct de vedere al formelor juridice standardizate de proprietate

UNITĂȚILE CU ACTIVITATE ECONOMICĂ LA NIVEL LOCAL ȘI RAMURILE DE ACTIVITATE

Unitatea cu activitate economică la nivel local

Ramura de activitate

CLASIFICAREA RAMURILOR DE ACTIVITATE

UNITĂȚILE DE PRODUCȚIE OMOGENE ȘI RAMURILE OMOGENE

Unitatea cu producție omogenă

Ramura omogenă

CLASIFICAREA RAMURILOR OMOGENE

PRODUCȚIA

Activități principale, secundare și auxiliare

Producția (P.1)

Momentul înregistrării și evaluării producției

CONSUMUL INTERMEDIAR (P.2)

Momentul înregistrării și evaluării consumului intermediar

CONSUMUL FINAL (P.3/P.4)

Cheltuielile pentru consumul final (P. 3)

Consumul final efectiv (P. 4)

Momentul înregistrării și evaluării cheltuielilor pentru consumul final

Momentul înregistrării și evaluării consumului final efectiv

FORMAREA BRUTĂ DE CAPITAL (P.5)

Formarea brută de capital fix (P. 51)

Momentul înregistrării și evaluării formării brute de capital fix

Variația stocurilor (P. 52)

Momentul înregistrării și evaluării variației stocurilor

Achiziții minus cedări de obiecte de valoare (P. 53)

IMPORTURILE ȘI EXPORTURILE DE BUNURI ȘI SERVICII (P.6/P.7)

Importurile și exporturile de bunuri (P. 61/P. 71)

Importurile și exporturile de servicii (P. 62/P. 72)

OPERAȚIUNI CU BUNURI EXISTENTE

REMUNERAREA ANGAJAȚILOR (D.1)

Salarii (D.11)

Salarii în numerar

Salarii și indemnizații în natură

Contribuții sociale suportate de angajatori (D.12)

Contribuții sociale efective suportate de angajatori (D.121)

Contribuții sociale suportate de angajatori (D.122)

IMPOZITE PE PRODUCȚIE ȘI IMPORTURI (D.2)

Impozite pe produse (D.21)

Taxe de tip TVA (D.211)

Impozite pe importuri și drepturi de import, exclusiv TVA (D.212)

Impozite pe produse, exclusiv TVA și impozitele pe importuri (D.214)

Alte impozite pe producție (D.29)

Impozite pe producție și import plătite instituțiilor Uniunii Europene

SUBVENȚII (D.3)

Subvenții pe produse (D.31)

Subvenții pe importuri (D.311)

Alte subvenții pe produse (D.319)

Alte subvenții pe producție (D.39)

VENITURI DIN PROPRIETATE (D.4)

Dobânzi (D.41)

Dobânzi la depozite, credite, conturi de primit și conturi de plătit

Dobânzi din titluri

Dobânzi din titluri și instrumente similare pe termen scurt

Dobânzi din obligațiuni

Operațiuni swap pe rata dobânzii și contracte de garanție a ratelor

Dobânzi pe leasingul financiar

Alte dobânzi

Momentul înregistrării

Venituri distribuite ale societăților (D.42)

Dividende (D.421)

Prelevări pe veniturile cvasi-societăților (D.422)

Beneficii reinvestite din investiții străine directe (D.43)

Venituri din proprietate atribuite asiguraților (D.44)

Chirii (D.45)

Chirii pe terenuri

Chirii pe zăcăminte

IMPOZITE CURENTE PE VENIT, PE PATRIMONIU ETC. (D5)

Impozite pe venit (D.51)

Alte impozite curente (D.59)

CONTRIBUȚII ȘI ALOCA ȚII SOCIALE (D.6)

Contribuții sociale (D.61)

Contribuții sociale efective (D.611)

Contribuții sociale imputate (D.612)

Alocații sociale, altele decât transferurile sociale în natură (D.62)

Alocații de securitate socială în numerar (D.621)

Contribuții de asigurare socială ale sistemelor private (D.622)

Alocații de asigurare socială directe ale angajatorilor (D.623)

Alocații de asistență socială în numerar (D.624)

Transferuri sociale în natură (D.63)

Alocații sociale în natură (D.631)

Alocații de securitate socială, restituiri (D.6311)

Alte alocații de securitate socială în natură (D.6312)

Alocații de asistență socială în natură (D.6313)

Transferuri de bunuri și servicii individuale nedestinate pieței (D.632)

ALTE TRANSFERURI CURENTE (D.7)

Prime nete de asigurare generală (D.71)

Indemnizații de asigurare daune (D.72)

Transferuri curente între administrațiile publice (D.73)

Cooperare internațională curentă (D.74)

Transferuri curente diverse (D.75)

Transferuri curente către instituțiile fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor

Transferuri curente între gospodăriile populației

Amenzi și penalități

Loterii și jocuri de noroc

Plăți compensatorii

A patra resursă proprie a Comunității

Altele

AJUSTARE PENTRU VARIAȚIA DREPTURILOR GOSPODĂRIILOR POPULAȚIEI ASUPRA FONDURILOR DE PENSIE (D.8)

TRANSFERURI DE CAPITAL (D.9)

Impozite pe capital (D.91)

Ajutoare nerambursabile pentru investiții (D.92)

Alte transferuri de capital (D.99)

CLASIFICAREA OPERAȚIUNILOR FINANCIARE

Aur monetar și drepturi speciale de tragere (DST) (F.1)

Aur monetar (F.11)

Drepturi speciale de tragere (DST) (F.12)

Numerar și depozite (F.2)

Numerar (F.21)

Depozite transferabile (F.22)

Alte depozite (F.29)

Titluri, altele decât acțiuni (F.3)

Titluri, altele decât acțiuni, exclusiv produsele financiare derivate (F.33)

Titluri pe termen scurt, altele decât acțiuni, exclusiv produse financiare derivate (F.331)

Titluri pe termen lung, altele decât acțiuni, exclusiv produse financiare derivate (F.332)

Produse financiare derivate (F.34)

Credite (F.4)

Credite pe termen scurt (F.41)

Credite pe termen lung (F.42)

Acțiuni și alte participații (F.5)

Acțiuni și alte participații, exclusiv acțiuni ale organismelor de plasament colectiv (F.51)

Acțiuni cotate, exclusiv acțiuni ale organismelor de plasament colectiv (F.511) și acțiuni necotate, exclusiv acțiuni ale organismelor de plasament colectiv (F.512)

Alte participații (F. 513)

Acțiuni ale organismelor de plasament colectiv (F.52)

Provizioane tehnice de asigurare (F.6)

Drepturi nete ale gospodăriilor populației asupra provizioanelor tehnice de asigurare de viață și asupra fondurilor de pensii (F.61)

Drepturi nete ale gospodăriilor populației asupra provizioanelor tehnice de asigurare de viață (F.611)

Drepturi nete ale gospodăriilor populației asupra fondurilor de pensii (F.612)

Provizioane pentru primele neachitate și provizioane pentru calamități (F.62)

Alte conturi de primit/de plătit (F.7)

Credite comerciale și avansuri (F.71)

Alte conturi de primit/de plătit, exclusiv creditele comerciale și avansurile (F.79)

Post memo: investiții străine directe (F.m)

REGULI DE ÎNREGISTRARE A OPERAȚIUNILOR FINANCIARE

Evaluare

Momentul înregistrării

Calculul operațiunilor financiare pornind de la modificările din contul de patrimoniu

Anexa 5.1: Legătura cu agregatele monetare

CONSUMUL DE CAPITAL FIX (K.1)

ACHIZIȚII MINUS CEDĂRI DE ACTIVE NEFINANCIARE NEPRODUSE (K.2)

ALTE MODIFICĂRI DE ACTIVE (K.3-K.12)

ALTE MODIFICĂRI DE VOLUM (K.3-K.10 și K.12)

APARIȚIA ECONOMICĂ A ACTIVELOR NEPRODUSE (K.3)

APARIȚIA ECONOMICĂ A ACTIVELOR PRODUSE (K.4)

CREȘTEREA NATURALĂ A RESURSELOR BIOLOGICE NECULTIVATE (K.5)

DISPARIȚIA ECONOMICĂ A ACTIVELOR NEPRODUSE (K.6)

PIERDERI DATORATE CATASTROFELOR (K.7)

CONFISCĂRI FĂRĂ COMPENSAȚIE (K.8)

ALTE MODIFICĂRI DE VOLUM ALE ACTIVELOR NEFINANCIARE, NECLASIFICATE ÎN ALTĂ PARTE (K.9)

ALTE MODIFICĂRI DE VOLUM ALE ACTIVELOR ȘI PASIVELOR FINANCIARE, NECLASIFICATE ÎN ALTĂ PARTE (K.10)

MODIFICĂRI DE CLASIFICARE SAU DE STRUCTURĂ (K.12)

Modificări de clasificare sectorială sau de structură (K.12.1)

Modificări de clasificare a activelor și pasivelor (K.12.2)

CÂȘTIGURI/PIERDERI NOMINALE DIN DEȚINERE (K.11)

Câștiguri/pierderi neutre din deținere (K.11.1)

Câștiguri/pierderi reale din deținere (K.11.2)

Câștiguri din deținere pe tipuri de active financiare

Numerar și depozite (AF.2)

Credite (AF.4) și alte conturi de primit/de plătit (AF.7)

Titluri, altele decât acțiuni (AF.3)

Acțiuni și alte participații (AF.5)

Provizioane tehnice de asigurare (AF.6)

Active financiare în devize

TIPURI DE ACTIVE

Active nefinanciare produse (AN.1)

Active nefinanciare neproduse (AN.2)

Active și pasive financiare (AF.)

EVALUAREA ÎNREGISTRĂRILOR ÎN BILANȚ

Principii generale de evaluare

ACTIVE NEFINANCIARE (AN.)

Active produse (AN.1)

Active fixe (AN.11)

Active fixe corporale (AN.111)

Active fixe necorporale (AN.112)

Stocuri (AN.12)

Obiecte de valoare (AN.13)

Active neproduse (AN.2)

Active corporale neproduse (AN.21)

Terenuri (AN.211)

Zăcăminte (AN.212)

Alte active naturale (AN.213 și AN.214)

Active necorporale neproduse (AN.22)

Active și pasive financiare (AF.)

Aur monetar și DST (AF.1)

Numerar și depozite (AF.2)

Titluri de valoare, altele decât acțiunile (AF.3)

Credite (AF.4)

Acțiuni și alte participații (AF.5)

Provizioane tehnice de asigurare (AF.6)

Alte conturi debitoare/creditoare (AF.7)

Posturi memo

Bunuri de consum de folosință îndelungată (AN.m)

Investiții străine directe (AF.m)

Bilanțul financiar

Anexa 7.1: Definițiile diferitelor categorii de active

Anexa 7.2: Secvența de înregistrări dintre bilanțul inițial ți bilanțul final

SECVENȚA DE CONTURI

Conturile curente

Contul de producție (I)

Distribuirea și utilizarea conturilor de venituri (II)

Conturile de distribuire primară a venitului (II.1)

Contul de producere a veniturilor (II.1.1)

Contul de alocare a veniturilor primare (II.1.2)

Contul de venit al întreprinderii (II.1.2.1)

Contul de alocare a altor venituri primare (II.1.2.2)

Contul de distribuire secundară a venitului (II.2)

Contul de redistribuire a venitului în natură (II.3)

Contul de utilizare a venitului (II.4)

Contul de utilizare a venitului disponibil (II.4.1)

Contul de utilizare a venitului disponibil ajustat (II.4.2)

Conturile de acumulare (III)

Contul de capital (III.1)

Contul variației valorii nete datorate economilor și transferurilor de capital (III.1.1)

Contul de achiziție al activelor (III.1.2)

Contul financiar (III.2)

Contul altor modificări de active (III.3)

Contul altor modificări de volum al activelor (III.3.1)

Contul de reevaluare (III.3.2)

Contul câștigurilor și pierderilor neutre din deținere (III.3.2.1)

Contul câștigurilor și pierderilor reale din deținere (III.3.2.2)

BILANȚURILE (IV)

Bilanțul inițial (IV.1)

Variația bilanțului (IV.2)

Bilanțul final (IV.3)

CONTURILE RESTULUI LUMII (V)

Conturile curente

Contul de bunuri și servicii externe (V.1)

Contul veniturilor primare și transferurilor curente externe (V.II)

Conturile de acumulare externă (V.III)

Contul de capital (V.III.1)

Contul financiar (V.III.2)

Contul altor modificări de active (V.III.3)

Bilanțurile (V.IV)

CONTUL DE BUNURI ȘI SERVICII (0)

CONTURILE ECONOMICE INTEGRATE

AGREGATELE

Produsul intern brut la prețuri de piață (PIB)

Excedentul de exploatare al economiei totale

Venitul mixt al economiei totale

Venitul întreprinderii în economia totală

Venitul național (la prețuri de piață)

Venitul național disponibil

Economille

Soldul curent extern

Capacitatea (+)/necesarul (–) net de finanțare a economiei totale

Valoarea netă a economiei totale

PREZENTAREA MATRICIALĂ

Prezentarea matricială a conturilor SEC

Proprietățile matricelor contabile

Adaptarea matricei de format redus la tipuri de analiză specifice

TABELELE RESURSELOR ȘI UTILIZĂRILOR

TABELE CARE COROBOREAZĂ TABELELE DE RESURSE ȘI UTILIZĂRI CU CONTURILE SECTOARELOR

TABELELE INTRĂRI-IEȘIRI SIMETRICE

DOMENIUL DE APLICARE A INDICILOR DE PREȚ ȘI DE VOLUM ÎN SISTEMUL CONTURILOR

Sistemul integrat de indici de preț și de volum

Indici de preț și de volum pentru alte agregate

PRINCIPII GENERALE DE MĂSURARE A INDICILOR DE PREȚ ȘI VOLUM

Definiția prețurilor și a volumelor produselor de piață

Diferențele de calitate și diferențele de preț

Principii aplicabile serviciilor necomerciale

Principii de evaluare a valorii adăugate și a produsului intern brut

DIFICULTĂȚI LA APLICAREA PRINCIPIILOR GENERALE

Aplicare generală

Aplicare la fluxuri specifice

Fluxuri de bunuri și servicii de piață

Fluxuri de servicii non-piață

Impozite și subvenții pe produse și importuri

Consumul de capital fix

Remunerarea angajaților

Stocurile de active fixe produse și variația stocurilor

Măsurarea venitului real din economie

ALEGEREA FORMULELOR INDICELUI ȘI A ANULUI DE BAZĂ

COMPARABILITATEA INTERNAȚIONALĂ A INDICILOR DE PREȚ ȘI DE VOLUM

POPULAȚIA TOTALĂ

POPULAȚIA ACTIVĂ DIN PUNCT DE VEDERE ECONOMIC

POPULAȚIA OCUPATĂ

Angajații

Lucrătorii care desfășoară o activitate independentă

Populația ocupată și rezidență

ȘOMAJUL

LOCURI DE MUNCĂ

Locuri de muncă și rezidență

TOTALUL ORELOR LUCRATE

ECHIVALENT NORMĂ ÎNTREAGĂ

VOLUMUL MUNCII SALARIATE CU REMUNERARE CONSTANTĂ

TERITORIUL REGIONAL

UNITĂȚILE ȘI REZIDENȚA

METODE DE REGIONALIZARE

PRINCIPALELE AGREGATE PE RAMURI DE ACTIVITATE

CONTURILE SECTORULUI GOSPODĂRIILE POPULAȚIEI

ANEXE

I. SERVICIILE DE INTERMEDIERE FINANCIARĂ INDIRECT MĂSURATE (SIFIM)

Modificări de adus textului SEC în cazul repartizării SIFIM

II. CONTRACTUL DE LEASING, ÎNCHIRIEREA ȘI CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE-VÂNZARE A BUNURILOR DE FOLOSINȚĂ ÎNDELUNGATĂ

Definiții

Închirierea

Închirierea simplă

Contractul de leasing

Contractul de închiriere-vânzare

Înregistrarea contabilă

Închirierea simplă

Contractul de leasing

Contractul de închiriere-vânzare

III. ASIGURĂRI

Introducere

Definiții

Asigurări sociale

Sisteme de asigurări sociale ale administrațiilor publice

Sisteme private de asigurări sociale cu constituirea de rezerve

Sisteme de asigurări sociale fără constituirea de rezerve, administrate de angajatori

Alte asigurări

Alte asigurări de viață

Alte asigurări generale

Reasigurare

Auxiliarii de asigurare

Inregistrarea contabilă

Asigurări sociale

Sisteme de asigurări sociale ale administrațiilor publice

Sisteme private de asigurări sociale ou constituirea de rezerve

Sisteme de asigurări sociale fără constituirea de rezerve, administrate de angajatori

Alte asigurări

Alte asigurări de viață

Alte asigurări generale

Reasigurarea

Auxiliarii de asigurare

Exemplu numeric de asigurare

IV. CLASIFICĂRI ȘI CONTURI

Clasificări

Clasificarea sectoarelor instituționale (S)

Clasificarea operațiunilor și a altor fluxuri

Clasificarea soldurilor contabile (B)

Clasificarea activelor (A)

Regruparea și codificarea ramurilor de activitate (a), a produselor (p) și a investițiilor (formarea de capital fix) (PI)

Clasificarea consumului individual după scop (COICOP)

Clasificarea funcțiilor administrațiilor publice (CFAP)

Conturi

TABELE

CAPITOLUL 1

CARACTERISTICI GENERALE

1.01.   Sistemul european de conturi naționale și regionale (SEC 1995 sau simplu SEC) este un cadru contabil aplicabil pe plan internațional care permite descrierea analitică și sistematică a unei economii totale (cu alte cuvinte, o regiune, o țară sau un grup de țări), a componentelor și relațiilor ei cu celelalte economii.

SEC 1995 înlocuiește Sistemul european al conturilor economice integrate publicat în 1970 (SEC 1970; o a doua ediție ușor modificată a apărut în 1978).

SEC 1995 este perfect consecvent cu metodologia revizuită la nivel mondial a contabilității naționale, Sistemului Contabilității Naționale (SCN 1993 sau, mai simplu, SCN; metodologia a fost publicată sub îndrumarea comună a Organizației Națiunilor Unite, FMI, Comisia Comunității Europene, OECD și Banca Mondială). Cu toate acestea, SEC se axează mai mult pe condițiile și cerințele de date ale Uniunii Europene. Ca și SCN, SEC este armonizat cu conceptele și clasificările utilizate în multe alte statistici economice și sociale. Cazuri concrete sunt statistica forței de muncă, a industriei și a comerțului exterior. Prin urmare, SEC poate servi drept cadru central de referință pentru statisticile sociale și economice ale Uniunii Europene și ale statelor membre.

1.02.   Cadrul SEC cuprinde două serii de tabele principale:

Conturile sectoarelor furnizează, pentru fiecare sector instituțional, o descriere sistematică a diferitelor etape ale procesului economic: producție, formare, distribuire, redistribuire și utilizare a veniturilor și acumulare financiară și nefinanciară. Conturile sectoarelor cuprind, de asemenea, conturile de patrimoniu ce descriu situația stocurilor de active și pasive si valoarea netă de la începutul și sfârșitul perioadei contabile.

Sistemul intrări-ieșiri și conturile pe ramuri de activitate descriu mai detaliat procesul de producție (structura costurilor, formarea veniturilor și forța de muncă) și fluxurile de bunuri și servicii (producție, importuri, exporturi, consum final, consum intermediar și formarea de capital pe grupe de produse).

SEC cuprinde și conceptele de populație și forță de muncă (3). Aceste concepte sunt relevante atât pentru conturile sectoarelor cât și pentru sistemul intrări-ieșiri.

SEC nu se limitează doar la stabilirea conturilor anuale, ci se aplică și conturilor trimestriale (4) și conturilor regionale (5).

FUNCȚIILE SEC

Cadrul de analiză și definire a politicilor

1.03.   Cadrul contabil al SEC poate fi utilizat pentru a analiza și evalua:

1.04.   Datele obținute în cadrul SEC sunt esențiale pentru definirea și urmărirea politicilor economice și sociale ale Uniunii Europene și statelor membre.

În plus, există unele utilizări specifice, foarte importante, privind:

Cele opt caracteristici ale conceptelor SEC

1.05.   Pentru a asigura un bun echilibru între cerințele de date și posibilitățile de colectare, conceptele utilizate în SEC prezintă opt caracteristici esențiale. Aceste concepte sunt:

1.06.   Conceptele sunt compatibile pe plan internațional deoarece:

Compatibilitatea internațională este esențială pentru comparațiile statistice între țări.

1.07.   Conceptele sunt armonizate cu cele din alte statistici economice și sociale pentru că:

Această armonizare a SEC cu celelalte metode de elaborare a statisticilor economice și sociale ajută foarte mult la corelarea și compararea cifrelor. In consecință, se pot elabora cifre ale conturilor naționale calitativ superioare. În plus, informațiile cuprinse în aceste statistici specifice pot fi mai bine raportate la statisticile generale ale economiei naționale, adică agregatele conturilor naționale cum ar fi PNB sau valoarea adăugată pe sector sau pe ramură de activitate.

1.08.   Identitățile definite în cadrul contabil dau, în plus, coerență conceptelor utilizate pentru a descrie diferitele etape ale procesului economic (producție, distribuție și utilizare a venitului, acumulare). Ca rezultat al acestei coerențe interne, se pot combina între ele statisticile din diferitele părți ale cadrului contabil. Astfel, de exemplu, se pot calcula următoarele rate:

Consecvența internă dintre concepte permite, de asemenea, calculul unor estimări prin sold; de exemplu, economia poate fi estimată ca diferență între venitul disponibil și cheltuielile consumului final (6).

1.09.   Conceptele utilizate de SEC sunt operaționale în sensul că ele au fost create special pentru a permite calcule ușoare. Caracterul operațional al conceptelor este concretizat în mai multe feluri:

1.10.   Cu toate acestea, în același timp, conceptele respective nu sunt totdeauna ușor de pus în practică, deoarece, în general, ele se deosebesc, în anumite puncte, de cele utilizate în sursele de date administrative. Cazurile în discuție sunt statisticile referitoare la conturile întreprinderilor, diferitele tipuri de impozite (TVA, impozit pe venit, taxe vamale etc.), statisticile privind securitatea socială și datele furnizate de organele de supraveghere a sectorului bancar și de asigurări. Aceste date administrative folosesc adesea pentru stabilirea conturilor naționale. In general, vor fi prelucrate și transformate pentru a fi conforme cu SEC.

Conceptele din SEC diferă de obicei, în unele privințe, de cele administrative întrucât:

Cu toate acestea, uneori datele administrative sunt conforme cu necesitățile conturilor naționale și ale altor statistici, întrucât:

1.11.   Principalele concepte ale SEC sunt bine definite și stabilite pentru o perioadă îndelungată, deoarece:

Această continuitate conceptuală reduce nevoia de recalculare a seriilor cronologice și de familiarizare cu noi concepte. Mai mult decât atât, ea limitează vulnerabilitatea conceptelor la presiunile politice naționale și internaționale. Din aceste motive, datele contabilității naționale au putut servi ca bază obiectivă de date pentru analizele și politicile economice timp de câteva decenii.

1.12.   Conceptele SEC sunt axate pe descrierea procesului economic în termeni monetari și ușor observabili. Majoritatea stocurilor și fluxurilor care nu sunt ușor observabile în termeni monetari ori care nu au o contrapartidă monetară clară nu sunt luate în calcul.

Acest principiu nu a fost aplicat cu strictețe, pentru că trebuie să se țină seama în egală măsură de cerințele privind consecvența și de cerințele diferite privind datele. De exemplu, consecvența cere ca valoarea serviciilor colective furnizate de către administrațiile publice să fie înregistrată ca o producție, deoarece plata compensațiilor angajaților și achiziția multor bunuri și servicii de către administrația publică este ușor observabilă în termeni monetari. În plus, din perspectiva analizei și politicii economice, descrierea serviciilor colective ale administrațiilor publice în raport cu restul economiei naționale nu face decât să dea mai multă importanță contabilității naționale în ansamblul ei.

1.13.   Gama conceptelor din SEC poate fi ilustrată prin abordarea câtorva cazuri limită semnificative.

Următoarele se află la limita producției din SEC(a se vedea punctele 3.07.-3.09.):

Următoarele cad în afara sectorului productiv:

În general, SEC contabilizează tot ce se obține din producție în sectorul productiv. Cu toate acestea, există unele excepții specifice de la regulă:

Logica contabilă a SEC presupune că dacă activitățile sunt contabilizare ca producție și rezultatul lor este înregistrat, atunci trebuie înregistrate și venitul, forța de muncă, consumul final etc. aferente. De exemplu, dacă producția pentru sine a serviciilor locative furnizate de proprietarii-ocupanți este înregistrată ca producție, la fel se înregistrează venitul și cheltuielile de consum final care rezultă pentru proprietari. Principiul invers este aplicabil atunci când activitățile nu sunt înregistrate ca producție: serviciile gospodărești produse și consumate în cadrul aceleiași gospodării nu generează venit și cheltuieli de consum final și, în conformitate cu conceptele SEC, nu implică recurgerea la forța de muncă.

SEC conține, de asemenea, multe convenții specifice, cum ar fi:

1.14.   Conceptele SEC sunt multifuncționale: pentru o gamă largă de utilizatori conceptele SEC sunt acceptabile, dar ar putea fi necesară o suplimentare pentru o altă parte dintre utilizatori (a se vedea punctul 1.18.).

1.15.   Detalierea cadrului conceptual SEC oferă posibilitatea unei mari flexibilități de utilizare: unele concepte nu sunt explicit definite în SEC, cu toate acestea ele pot fi ușor deduse din el. De exemplu, valoarea adăugată la costul factorilor poate fi derivată prin scăderea altor impozite nete pe producție din valoarea adăugată la prețurile de bază. Un alt exemplu îl reprezintă crearea de noi sectoare prin rearanjarea sectoarelor definite în SEC.

1.16.   De asemenea este posibilă utilizarea flexibilă, prin introducerea unor criterii suplimentare, care să nu fie în contradicție cu logica sistemului. De exemplu, aceste criterii pot fi clasa de mărime a forței de muncă pentru unitățile de producție sau mărimea venitului pentru gospodăriile populației. Pentru forța de muncă, se pot introduce subclasificări pe nivele de educație, vârstă și sex.

1.17.   Această utilizare flexibilă poate fi încorporată într-o matrice de contabilitate socială (MCS). MCS este o prezentare matricială care permite legătura între tabelul intrări-ieșiri și conturile sectoarelor (a se vedea punctele 8 133.-8 155.). O MCS furnizează, în general, informații suplimentare referiitoare la volumul și structura forței de muncă sau a șomajului, prin subdivizarea remunerării angajaților pe categorii de persoane angajate. Această repartizare se aplică atât pentru utilizarea populației ocupate pe ramuri de activitate, așa cum rezultă din tabelul utilizărilor, cât și repartizării forței de muncă pe subgrupe social-economice, așa cum reiese din contul de afectare a veniturilor primare pe subsectoare ale gospodăriilor populației. În acest mod, distribuția și utilizarea diferitelor categorii de forță de muncă sunt prezentate într-un mod sistematic.

1.18.   Pentru a răspunde anumitor necesități specifice în materie de date, cea mai bună soluție constă în construirea de conturi satelit distincte. Acestea se referă la cerințele de date pentru:

1.19.   Conturile satelit pot să răspundă acestor cerințe de date prin:

1.20.   O caracteristică importantă a conturilor satelit este aceea că ele păstrează, în principiu, ansamblul de concepte și clasificări de bază ale cadrului standard. Numai în cazul în care obiectul specific al conturilor satelit impune o modificare se introduc schimbări în conceptele de bază. In astfel de cazuri, contul satelit trebuie să includă, de asemenea, un tabel în care se prezintă legăturile între principalele agregate din cont și agregatele din cadrul standard. Astfel, cadrul standard își menține rolul său de cadru de referință, și în același timp, vor fi îndeplinite mai multe nevoi specifice.

1.21.   Cadrul standard nu acordă multă atenție fluxurilor și stocurilor care nu sunt ușor observabile în termeni monetari (sau care nu au o contrapartidă monetară evidentă). Natura acestor fluxuri și stocuri face posibilă analiza lor și prin elaborarea unor statistici nemonetare, spre exemplu:

Conturile satelit oferă posibilitatea de a face legături între aceste statistici de tip nemonetar și cadrul standard al conturilor naționale. Legătura este posibilă prin utilizarea pentru aceste statistici nemonetare, pe cât posibil, a clasificărilor care sunt utilizate în cadrul standard, de exemplu, clasificări pe tipuri de gospodării ale populației sau pe ramuri de activitate. În acest fel se obține un cadru extins și coerent. Acest cadru poate servi ca bază de date pentru analizarea și evaluarea tuturor tipurilor de interacțiuni între variabilele cadrului standard și cele ale cadrului extins.

1.22.   Cadrul standard și agregatele sale principale nu descriu schimbările în evoluția bunăstării. Pot fi întocmite conturi extinse pentru a include valorile monetare imputate, în special pentru:

Ele pot reclasifica, de asemenea, cheltuielile finale pentru cerințe nedorite (de exemplu, pentru apărare) ca fiind consum intermediar, pentru că nu contribuie la bunăstare. In mod similar, pagubele provocate de inundații sau de alte calamități naturale pot fi considerate ca făcând parte din consumul intermediar, pentru că au ca efect reducerea bunăstării (în termeni absoluți).

Astfel, se poate încerca să se construiască un indicator foarte general și imperfect de evoluție a bunăstării. Cu toate acestea, bunăstarea are multiple dimensiuni, însă majoritatea lor nu au cea mai bună exprimare în termeni monetari. Prin urmare, o soluție mai bună pentru a măsura bunăstarea este utilizarea unor indicatori și unități de măsură distincte pentru fiecare dimensiune. Acești indicatori ar putea fi, de exemplu, mortalitatea infantilă, speranța de viață, rata de alfabetizare a adulților și venitul național pe locuitor. Acești indicatori pot fi încorporați într-un cont satelit.

1.23.   Pentru a realiza un cadru consecvent și compatibil pe plan internațional, SEC nu a recurs la concepte administrative. Cu toate acestea, pentru toate tipurile de funcțiuni naționale, se poate dovedi foarte utilă obținerea datelor pornind de la concepte naționale. De exemplu, pentru estimarea veniturilor fiscale este necesar să se dispună de statistici privind veniturile impozabile. Aceste statistici pot fi obținute prin operarea unor modificări în statisticile conturilor naționale. O abordare similară ar putea fi adaptată pentru anumite concepte utilizate în politica economică națională, de exemplu, pentru:

Conturile satelit sau tabelele complementare simple pot fi suficiente pentru a răspunde cerințelor de date, de obicei și în mod expres, naționale.

SEC 1995 și SCN 1993

1.24.   Noul SEC(SEC 1995) este deplin consecvent cu versiunea revizuită a Sistemului Contabilității Naționale (SCN 1993) care oferă orientări la nivel mondial cu privire la conturile naționale. Cu toate acestea, există câteva diferențe între SEC 1995 și SCN 1993:

SEC poate fi mai specific decât SCN, deoarece SEC se adresează în primul rând statelor membre ale Uniunii Europene. Pentru necesitățile de date ale Uniunii Europene, ESA trebuie sa fie mai specific.

SEC 1995 și SEC 1970

1.25.   SEC 1995 diferă de SEC 1970 atât din punct de vedere al domeniului de aplicare, cât și al conceptelor. Majoritatea acestor diferențe corespund celor observate între SCN 1968 și SCN 1993. Câteva diferențe majore privind domeniul de aplicare sunt următoarele:

Câteva dintre diferențele majore privind conceptele sunt următoarele:

De asemenea, există diferențe care nu rezultă din modificările aduse SCN, de exemplu:

SEC CA SISTEM

1.26.   Principalele caracteristici ale sistemului sunt:

UNITĂțILE STATISTICE șI GRUPĂRILE LOR (7)

1.27.   O trăsătură caracteristică a sistemului este utilizarea a două tipuri de unități și a două moduri de subdivizare a economiei care sunt destul de diferite și răspund unor necesități analitice specifice.

Pentru descrierea fluxului de venituri și cheltuieli, a fluxului financiar și a conturilor de patrimoniu, sistemul grupează unitățile instituționale în sectoare, pe baza funcțiilor, comportamentului și obiectivelor lor principale.

Pentru reprezentarea proceselor de producție și în același timp pentru analiza intrări-ieșiri, sistemul grupează unitățile de activitate economică la nivel local (UAE locale) pe ramuri de activitate, pe baza tipului de activitate desfășurată. Orice activitate este caracterizată de o intrare de produse, un proces de producție și o ieșire de produse.

Unități și sectoare instituționale

1.28.   Prin unități instituționale se înțeleg unitățile economice care au capacitate de a deține bunuri și active, să subscrie angajamente, să exercite activități economice și să realizeze, în nume propriu, operații cu alte unități. În cadrul sistemului, unitățile instituționale sunt grupate în cinci sectoare, care se exclud reciproc și care sunt alcătuite din următoarele tipuri de unități:

Împreună, cele cinci sectoare constituie economia totală. Fiecare sector este, de asemenea, divizat în subsectoare. Sistemul prevede stabilirea unui ansamblu complet de conturi de flux și de patrimoniu pentru fiecare sector și, eventual, pentru fiecare subsector, cât și pentru economia totală.

Unități și ramuri cu activitate economică la nivel local

1.29.   Cea mai mare parte a unităților instituționale, în calitatea lor de producători, desfășoară mai mult de o singură activitate; pentru a pune în evidență relațiile de ordin tehnico-economic, ele trebuie împărțite ținând cont de tipul de activitate.

Conceptul de unitate cu activitate economică la nivel local a fost creat pentru a răspunde acestei exigențe din punct de vedere operațional. O UAE locală grupează ansamblul părților unei unități instituționale în calitatea sa de producător, care sunt situate într-un singur loc sau în mai multe locuri apropiate și care contribuie la exercitarea unei activități la nivel clasă (patru cifre) al NACE Rev.1.

În principiu, trebuie înregistrate atâtea unități cu activitate economică locală câte activități secundare există; cu toate acestea, chiar în absența documentelor contabile care ar permite să se stabilească o distincție între aceste activități secundare, o unitate cu activitate economică locală poate să exercite una sau mai multe activități secundare.

Toate UAE locale care exercită aceeași activitate sau activități similare constituie o ramură de activitate.

Există o relație ierarhică între unitățile instituționale și UAE locale. O unitate instituțională este compusă din una sau mai multe UAE locale; o UAE locală aparține unei și numai unei singure unități instituționale.

Pentru adâncirea analizei proceselor de producție, s-a recurs la o unitate de analiză. Această unitate, care nu este observabilă (cu excepția cazului unei UAE locale care realizează numai un singur tip de produs), este unitatea de producție omogenă, care este definită ca o unitate care nu realizează nici o activitate secundară. Grupările de astfel de unități constituie ramuri omogene.

Unități rezidente și nerezidente; economie totală și restul lumii

1.30.   Economia totală este definită ca unități rezidente. O unitate este considerată ca rezidentă a unei țări când centrul său de interes economic este situat pe teritoriul economic al acelei țări — ceea ce înseamnă că ea desfășoară diferite activități economice pe o perioadă relativ lungă (un an sau mai mulți) pe acest teritoriu. Sectoarele instituționale prezentate anterior grupează unități instituționale rezidente.

Unitățile rezidente angajate în operațiuni cu unitățile nerezidente (adică, unități care sunt rezidente în alte țări). Aceste operațiuni reprezintă tranzacțiile externe ale economiei și sunt grupate în contul restului lumii. Astfel, în structura contabilă a sistemului, restul lumii joacă un rol identic cu acela al unui sector instituțional, deși unitățile nerezidente nu sunt incluse decât în momentul în care ele realizează operațiuni cu unitățile instituționale rezidente. În consecință, când ne referim la codificarea unei clasificări, o subdiviziune specifică este prevăzută pentru restul lumii, la sfârșitul clasificării pe sectoare.

Unitățile rezidente fictive, tratate în sistem ca unități instituționale, sunt definite astfel:

FLUXURILE ȘI STOCURILE

1.31.   Sistemul înregistrează două mari tipuri de informații: pentru fluxuri și stocuri. Fluxurile fac referire la acțiunile și efectele evenimentelor care au loc în cursul unei perioade date, în timp ce stocurile reflectă o situație la un moment dat.

Fluxuri

1.32.   Fluxurile reflectă crearea, transformarea, schimbarea, transferul sau dispariția unei valori economice. El determină o variație a valorii activelor și pasivelor unei unități instituționale. Se disting două tipuri de fluxuri economice: operațiuni și alte modificări de active. Operațiunile apar în toate conturile și tabelele în care sunt contabilizate fluxurile, cu excepția contului altor modificări de volum al activelor și al contului de reevaluare. Celelalte modificări de active apar numai în aceste ultime două conturi.

Există o mulțime de operațiuni și de alte fluxuri elementare. Sistemul le grupează într-un număr relativ limitat de categorii, în funcție de natura lor.

Operațiuni

1.33.   O operațiune este un flux economic ce reprezintă o interacțiune între unitățile instituționale ce acționează de comun acord sau o acțiune în interiorul aceleiași unități instituționale pe care aceasta este interesată să o trateze ca o operațiune, deseori pentru că unitatea în discuție prezintă două calități diferite. Pentru comoditate putem clasifica operațiunile în patru categorii principale:

Proprietățile operațiunilor

Operațiuni între unități instituționale și operațiuni interne

1.34.   Majoritatea operațiunilor implică o relație între două unități instituționale sau mai multe. Cu toate acestea, sistemul înregistrează ca operațiuni și pe cele care au loc în interiorul aceleiași unități instituționale. Înregistrarea acestor operațiuni interne are ca scop obținerea unei descrieri mai bune din punct de vedere analitic a producției, a utilizărilor finale și a costurilor.

O operațiune internă importantă este consumul de capital fix pe care sistemul îl contabilizează ca un cost. Majoritatea celorlalte operațiuni interne sunt tranzacții pe produse, cazul tipic fiind acela al unei unități instituționale care, acționând în același timp în calitate de producător și de consumator final, consumă o parte din producția sa proprie. Acest lucru este frecvent întâlnit în cazul gospodăriilor populației și al administrațiilor publice.

1.35.   Se înregistrează totalitatea producției pe care o unitate instituțională o afectează propriului consum final. Producția utilizată pentru consumul intermediar din cadrul aceleiași unități instituționale este contabilizată numai dacă producția și consumul intermediar au loc în unități administrative economice locale diferite din cadrul aceleiași unități instituționale. Producția rezultată și utilizată drept consum intermediar în cadrul aceleiași unități administrative economice locale nu este înregistrată.

Operațiuni monetare și nemonetare

1.36.   Majoritatea operațiunilor înregistrate în sistem sunt de natură monetară, unde unitățile instituționale respective efectuează sau primesc plăți sau intră în posesia activelor exprimate în unități monetare.

Operațiunile care nu implică schimbul în numerar sau modificări de active și pasive exprimate în unități monetare constituie operațiuni nemonetare. Operațiunile interne sunt, de obicei, operațiuni de tip nemonetar. Operațiunile nemonetare implicând mai multe unități instituționale apar prin operațiuni de produse (barter), operațiuni de repartiție (remunerații în natură, transferuri în natură) și alte operațiuni (barterul activelor nefinanciare și neproduse).

Sistemul înregistrează toate operațiunile de tip monetar. Valorile corespunzătoare de înregistrat trebuind deci să fie calculate indirect sau estimate într-un alt mod.

Operațiuni cu și fără contrapartidă

1.37.   Operațiunile ce implică mai mult decât o singură unitate sunt de două tipuri:

„ceva contra ceva” sau „ceva contra nimic”. Primele constituie schimburi între unitățile instituționale,de exemplu furnizarea de bunuri, servicii sau active în schimbul unei contrapartide, de exemplu bani. Cele din a doua categorie cuprind plățile în numerar sau în natură efectuate de către o unitate instituțională către o alta, fără contrapartidă. Operațiunile „ceva pentru ceva” se regăsesc în toate cele patru grupe de operațiuni, în timp ce operațiunile „ceva pentru nimic” apar mai ales printre operațiunile de repartiție, de exemplu sub formă de impozite, contribuții de asistență socială sau donații.

Modificări în modul de tratare a anumitor operațiuni

1.38.   Sistemul tratează majoritatea operațiunilor în mod direct; cu alte cuvinte, operațiunile sunt înregistrate în modul în care ele sunt percepute de către unitățile instituționale implicate. Cu toate acestea, anumite operațiuni sunt tratate diferit pentru a se evidenția mult mai clar relațiile economice. Operațiunile pot fi rearanjate în trei moduri: reclasarea operațiunilor, împărțirea operațiunilor și identificarea părții principale a unei operațiuni.

Reclasarea operațiunilor

1.39.   O operațiune care, pentru unitățile implicate, are loc direct între o unitate A și o unitate C poate fi înregistrată ca și cum se derulează în mod indirect prin intermediul unei a treia unități B. Astfel, operațiunea unică între A și C este înregistrată ca două operațiuni: una între A și B și o alta între B și C. În acest caz, operațiunea este reclasată.

Un exemplu bine cunoscut este acela al contribuțiilor sociale plătite direct de angajator către fondurile sociale de asigurări. Sistemul înregistrează aceste plăți ca două operațiuni: angajatorii plătesc mai întâi contribuțiile sociale către salariații lor, iar aceștia le varsă fondurilor de asigurări sociale. Ca în toate cazurile de reclasare, scopul reclasării contribuțiilor sociale ale angajatorilor este de a evidenția realitatea economică. Astfel se demonstrează că acele contribuții de asigurări sociale suportate de angajatori sunt plătite în beneficiul angajaților.

Un alt tip de reclasare este acela al operațiunilor care se înregistrează ca derulându-se între două unități instituționale sau mai multe, deși în realitate între părțile implicate, nu a avut loc nici o operațiune. Ca exemplu se poate cita modul de tratare a veniturilor din proprietate care sunt obținute din plasarea provizioanelor tehnice de asigurare, care sunt păstrate de către societățile de asigurare. Sistemul consideră că aceste venituri din proprietate sunt plătite de către societățile de asigurări asiguraților, care la rândul lor le revarsă integral societăților de asigurare sub formă de supliment de primă.

Divizarea operațiunilor

1.40.   Acest tratament constă în defalcarea unei operațiuni considerată unică de către părțile implicate în două sau mai multe operațiuni, care sunt apoi înregistrate în mod diferit. În acest caz, nu intervin în mod normal alte unități instituționale în afara celor implicate prin operațiune.

Un exemplu clasic de operațiune scindată este acela al plăților primelor pentru asigurare generală. Asiguratul și asigurătorul consideră o asemenea plată ca o operațiune unică, sistemul în schimb o împarte în două operațiuni total distincte: pe de o parte, remunerarea serviciului de asigurări altele decât asigurarea de viață furnizat și, pe de altă parte, prima netă de asigurare generală. Înregistrarea adaosului comercial constituie un alt exemplu important de împărțire a operațiunilor.

Identificarea părții principale a unei operațiuni

1.41.   Atunci când o unitate efectuează o operațiune în numele unei alte unități, operațiunea se înregistrează exclusiv în contul unității principale. Ca regulă, nu trebuie extins acest principiu și să se încerce, spre exemplu, să se aloce debitorilor sau beneficiarilor finali impozitele sau subvențiile, pornind de la presupuneri.

Caz particular

1.42.   Definiția unei operațiuni prevede că trebuie să existe un acord comun între unitățile instituționale implicate. Atunci când o acțiune este întreprinsă de comun acord, cunoașterea și consimțământul prealabil al unităților instituționale sunt implicite. Cu toate acestea, aceasta nu înseamnă că toate unitățile iau parte voluntar la operațiuni, deoarece unele operațiuni sunt impuse de lege. Aceasta se aplică, în principal, anumitor operațiuni distriibutive, cum ar fi plata impozitelor, amenzilor sau penalităților. Cu toate acestea, sechestrarea fără compensare a unui activ nu este considerată operațiune, chiar dacă este impusă prin lege.

Activitățile economice ilegale sunt considerate operațiuni numai atunci când toate unitățile implicate participă voluntar. Astfel, achiziția, vânzarea sau schimbul ilicit de droguri sau proprietăți furate constituie operațiuni, în timp ce furtul nu este.

Alte modificări de active

1.43.   Alte modificări de active înregistrează modificările care nu sunt rezultatul operațiunilor (11). Acestea sunt:

Alte modificări de volum ale activelor și pasivelor

1.44.   Aceste modificări pot fi împărțite, în mare, în trei categorii principale:

1.45.   Exemple de modificări în cadrul categoriei (a) sunt descoperirea sau epuizarea de zăcăminte sau creșterea naturală a resurselor biologice necultivate. Categoria (b) cuprinde modificările (în general, pierderi) de active datorate calamităților naturale, războaielor sau delictelor majore (12). Anulările unilaterale de datorii și sechestrele de active fără compensare aparțin, de asemenea, categoriei (b). Categoria (c) constă în modificări ca urmare a reclasării sau restructurării unităților instituționale sau ale activelor și pasivelor.

Câștiguri și pierderi din deținere

1.46.   Câștigurile și pierderile din deținere sunt consecința variațiilor de preț ale activelor. Ele implică toate tipurile atât de active financiare și nefinanciare, cât și pasivele. Câștigurile și pierderile din deținere cresc numai pentru proprietarii de active și pasive ca rezultat al deținerii activelor și pasivelor în timp, fără a le transforma în vreun fel.

Câștigurile și pierderile din deținere măsurate pe baza prețurilor curente ale activelor pe piață se numesc câștiguri și pierderi nominale din deținere. Ele pot fi descompuse în câștiguri și pierderi neutre din deținere, care reflectă variația nivelului general al prețurilor, și în câștiguri și pierderi reale din deținere, care țin cont de fluctuația prețurilor relative ale activelor.

Stocuri

1.47.   Prin stocuri se înțeleg activele și pasivele deținute la un anumit moment. Stocurile sunt înregistrate la începutul și la sfârșitul fiecărei perioade contabile. Conturile care pun în evidență stocurile se numesc conturi de patrimoniu (13).

De asemenea, stocurile sunt contabilizate pentru populație și pentru forța de muncă. Cu toate acestea, aceste stocuri sunt înregistrate ca valori medii pe toată perioada contabilă.

Valorile stocurilor sunt contabilizate pentru toate activele definite în sistem; cu alte cuvinte, activele și pasivele financiare sau activele nefinanciare produse sau neproduse. Cu toate acestea, acoperirea este limitată la activele care sunt utilizate în activitățile economice și fac obiectul dreptului de proprietate. Astfel, stocurile nu sunt înregistrate în cazul activelor, cum ar fi capitalul uman și resursele naturale care nu au proprietar.

În aceste limite, sistemul este exhaustiv în ceea ce privește fluxurile și stocurile. Acest lucru presupune că toate variațiile de stoc pot fi explicate în totalitate prin fluxurile înregistrate.

SISTEMUL DE CONTURI ȘI AGREGATE (14)

Norme contabile

1.48.   Un cont este un mijloc de înregistrare a unui anumit aspect al vieții economice, a utilizării și resurselor, a variațiilor de active și pasive din timpul perioadei contabile, a stocurilor de active și pasive existente la începutul sau la sfârșitul acestei perioade.

Terminologia referitoare la cele două părți ale contului

1.49.   Sistemul utilizează termenul „resurse” pentru a desemna partea dreaptă a contului de operațiuni curente în care se înregistrează operațiunile care au ca efect creșterea valorii economice a unei unități sau a unui sector. În partea stângă a acestor conturi, numită „utilizări”, sunt înregistrate operațiunile care au ca efect reducerea valorii economice a unei unități sau a unui sector.

Partea dreaptă a conturilor de acumulare se numește „variația pasivelor și a valorii nete” și partea lor stângă este numită „variația activelor”.

Conturile de patrimoniu înregistrează „pasivele și valoarea netă” (diferența dintre active și pasive) în partea dreaptă și activele în partea stângă. Din compararea a două conturi de patrimoniu succesive reiese variația pasivelor și a valorii nete, cât și variația activelor.

Intrări duble și cvadruple

1.50.   În contabilitatea națională, operațiunile efectuate de către o unitate sau un sector fac obiectul unei înregistrări în partidă dublă. Fiecare operațiune trebuie înregistrată de două ori, o dată ca resursă (sau ca variație de pasive) și o dată ca utilizare (sau ca variație de active). Totalul operațiunilor înregistrate ca resurse sau ca variația pasivelor trebuie să fie egal cu cel al operațiunilor înregistrate ca utilizări sau ca variație a activelor, ceea ce permite verificarea coerenței conturilor.

În practică, cu toate acestea, conturile naționale — cu toate unitățile și sectoarele lor — sunt bazate pe principiul intrărilor cvadruple, întrucât majoritatea operațiunilor implică două unități instituționale. Fiecare operațiune de acest tip trebuie să fie înregistrată de două ori, pe fiecare dintre cele două operațiuni implicate. De exemplu, o contribuție socială plătită în numerar de către o unitate a administrației publice pentru o gospodărie este contabilizată în conturile administrațiilor publice în utilizări, pe postul de transferuri și în achiziții negative de active, pe postul numerar și depozite; în timp ce în contul sectorului de gospodării ale populației, ea este înregistrată ca o resursă, pe postul de transferuri și în achiziții de active, pe postul numerar și depozite.

Pe de altă parte, operațiunile care au loc în interiorul aceleiași unități (cazul unităților care consumă propria producție) nu necesită decât două intrări ale căror valori trebuie să fie estimate.

Evaluarea

1.51.   Cu excepția anumitor variabile referitoare la populație și forța de muncă, toate fluxurile și stocurile prezentate în sistem sunt exprimate în termeni monetari. Sistemul nu încearcă să determine utilitatea acestor fluxuri și stocuri. În schimb, fluxurile și stocurile sunt măsurate în conformitate cu valoarea lor de schimb, adică valoarea la care fluxurile și stocurile sunt sau pot fi schimbate contra numerar. Prin urmare, prețurile de piață reprezintă conceptul de bază din SEC în materie de evaluare.

1.52.   În cazul operațiunilor monetare, al deținerilor de active și pasive în numerar, valorile necesare sunt direct disponibile. În alte cazuri se preferă metoda evaluării care ia în considerare prețul practicat pe piață pentru bunuri, servicii sau active similare. Această metodă se folosește spre exemplu pentru operațiunile de barter și serviciile locative furnizate de proprietarii-ocupanți. Atunci când nu sunt disponibile prețurile de piață pentru servicii similare, de exemplu în cazul serviciilor non-piață produse de administrațiile publice, evaluarea trebuie să fie bazată pe costurile de producție. În cazul în care nici una dintre cele două metode nu poate fi aplicată, se convine înregistrarea fluxurilor și a stocurilor la valoarea actualizată a veniturilor viitoare scontate. Cu toate acestea, având în vedere existența unei incertitudini majore, această metodă este recomandată doar ca ultimă variantă.

1.53.   Stocurile se evaluează la prețurile curente la data stabilirii contului de patrimoniu și nu la data producției sau achiziției bunurilor sau activelor care formează stocurile. Uneori este necesar să se evalueze stocurile pe baza estimării valorii de achiziție amortizate sau a costurilor de producție.

Norme speciale de evaluare a produselor (8)

1.54.   Din cauza cheltuielilor de transport, a adaosurilor comerciale și impozitelor, minus subvențiile pe produs, producătorul și utilizatorul unui produs dat are o percepție diferită a valorii acestuia. Pentru a apropia pe cât posibil punctele de vedere ale operatorilor, sistemul înregistrează toate utilizările la prețul de achiziție, care include costurile de transport, adaosurile comerciale și impozitele, minus subvențiile pe produs, în timp ce producția se înregistrează la prețul de bază, care exclude aceste elemente.

1.55.   Importurile și exporturile de produse se înregistrează la valoarea din frontieră. Toate importurile și exporturile sunt evaluate la punctul vamal de frontieră al exportatorului, sau „free on board” (FOB). Serviciile de transport extern și asigurarea între frontiera exportatorului și cea a importatorului nu sunt incluse în valoarea bunului, dar sunt înregistrate ca servicii. Deoarece nu este posibilă obținerea valorii FOB pentru toate subdiviziunile de produse, tabelele detaliate de comerț exterior prezintă importurile evaluate la frontiera importatorului (valorile CIF). Toate serviciile de transport și asigurare până la frontiera vamală a importatorului sunt incluse în valoarea mărfurilor importate. În măsura în care, aceste servicii sunt furnizate de întreprinderi naționale, se face o ajustare globală FOB/CIF în cadrul acestei prezentări.

Evaluarea în prețuri constante (15)

1.56.   Evaluarea în prețuri constante constă în evaluarea fluxurilor și stocurilor unei perioade contabile la prețurile perioadei anterioare. Scopul acestei evaluări în prețuri constante este descompunerea în timp a variațiilor valorii fluxurilor și stocurilor în variații de preț și variații de volum. Fluxurile și stocurile în prețuri constante sunt exprimate în termeni de volum.

Multe fluxuri și stocuri, ca de exemplu veniturile, nu au dimensiuni proprii în termeni de preț și cantitate. Cu toate acestea, puterea de cumpărate a acestor variabile poate fi obținută prin deflatarea valorilor curente cu un indice mediu de preț adecvat, ca de exemplu indicele de preț al utilizărilor finale naționale, exceptând variația stocurilor. Fluxurile și stocurile astfel deflatate sunt denumite în termeni reali. Un exemplu ar putea fi venitul real disponibil.

Momentul înregistrării

1.57.   Sistemul înregistrează fluxurile pe baza creanțelor scadente; adică atunci când se creează, se transformă sau se stinge o valoare economică sau când apar, se transformă ori se anulează cereri de despăgubire sau obligații.

În acest fel, producția este înregistrată în momentul în care este realizată și nu în momentul în care este achitată de către cumpărător, iar vânzarea unui activ se înregistrează atunci când are loc transferul de proprietate și nu atunci când se efectuează plata corespunzătoare. Dobânzile se înregistrează în perioada contabilă în care se acumulează, indiferent dacă sunt plătite sau nu în perioada respectivă. Înregistrarea pe baza creanțelor scadente se aplică tuturor fluxurilor, atât pentru cele monetare, cât și pentru cele nemonetare, fie că au avut loc între unități sau în interiorul aceleiași unități.

Cu toate acestea, în unele cazuri este necesară o anumită flexibilitate în ceea ce primește momentul înregistrării. Aceasta se aplică, în special, impozitelor și altor fluxuri legate de administrațiile publice, care sunt adesea înregistrate în conturile lor ca numerar. Uneori este dificil să se realizeze o transformare exactă a acestor fluxuri din numerar în creanțe scadente. Prin urmare, în aceste cazuri este necesar să se recurgă la aproximări.

Orice flux trebuie să fie înregistrat în același moment pentru toate unitățile instituționale implicate și în toate conturile în cauză. Acest principiu poate părea simplu, dar punerea lui în practică nu este simplă. Unitățile instituționale nu aplică întotdeauna aceleași norme contabile. Chiar atunci când ele o fac, diferențe la nivelul înregistrării efective se pot produce din motive practice, cum ar fi întârzierile în comunicare. În consecință, operațiunile se pot înregistra la momente diferite de către părțile implicate. Aceste discrepanțe trebuie să fie eliminate prin ajustări.

Consolidarea și înregistrarea netă

Consolidarea

1.58.   Consolidarea înseamnă eliminarea atât din utilizări, cât și din resurse, a operațiunilor care au loc între unitățile regrupate, precum și eliminarea activelor și pasivelor financiare reciproce.

La nivelul sectoarelor și subsectoarelor fluxurile și stocurile dintre unitățile componente nu sunt, în principiu, consolidate între unități.

Cu toate acestea, conturile consolidate pot fi elaborate în vederea descrierilor sau a analizelor complementare. Pentru anumite tipuri de analize, informațiile privind operațiunile din aceste (sub)sectoare cu celelalte sectoare și pozițiile financiare „externe” corespunzătoare sunt mai semnificative decât cifrele globale brute.

In plus, conturile și tabelele ce prezintă relația creditor-debitor oferă un aspect detaliat al finanțării economiei și sunt considerate foarte utile pentru cunoașterea canalelor prin care surplusurile financiare sunt transferate de la creditorii finali la debitorii finali.

Înregistrarea netă

1.59.   Orice operație realizată de o unitate individuală sau de un sector poate fi contabilizată fie în utilizări, fie în resurse (de exemplu, a plăti și a primi dobânzi); în același fel, orice instrument financiar poate fi înregistrat fie ca activ, fie ca un pasiv.

Sistemul recomandă înregistrarea pe o bază brută, făcând astfel abstracție de modul detaliat de înregistrare netă care este specifică clasificărilor.

De fapt, pentru numeroase categorii de operațiuni, înregistrarea netă este implicită, cazul cel mai cunoscut fiind cel al „variației stocurilor”, care mai mult decât a urmări intrările și ieșirile zilnice, redă în mod global formarea de capital, aspect sensibil mai interesant pentru analiză.

În același mod, cu câteva excepții, contul financiar și contul altor modificări de active înregistrează creșterile de active și pasive pe o bază netă, prezentând rezultatul final al acestor fluxuri, la sfârșitul perioadei contabile.

Conturile, soldurile contabile și agregatele

1.60.   Pentru unități (unități instituționale, unități cu activitate economică la nivel local) sau grup de unități (sector instituțional și, prin extensie, restul lumii, ramuri de activitate), diferite subconturi contabilizează operațiunile și alte fluxuri legate de anumite aspecte specifice ale vieții economice (spre exemplu, producția). Aceste ansamble de operațiuni, în general, nu se echilibrează; sumele totale ale plăților și încasărilor fiind adesea diferite. În consecință, trebuie să se introducă un sold contabil. În general, trebuie să se introducă, de asemenea, un sold contabil între totalul de active și totalul de pasive ale unei unități sau ale unui sector instituțional. Soldurile contabile, prin ele însele, constituie deja instrumente precise de măsurare a performanțelor economice. Atunci când sunt însumate la nivelul economiei totale, ele devin agregate semnificative.

Secvența conturilor

1.61.   Sistemul este construit în jurul unei secvențe de conturi interconectate.

Secvența completă de conturi ale unităților și sectoarelor instituționale cuprinde conturile de operațiuni curente, conturile de acumulări și conturile de patrimoniu.

Conturile de operațiuni curente tratează producția, formarea, distribuirea și redistribuirea venitului și utilizarea acestui venit sub formă de consum final. Conturile de acumulare cuprind toate variațiile de active, pasive și valoarea netă (adică, pentru fiecare unitate sau grup de unități instituționale, diferențele între activele și pasivele sale). Conturile de patrimoniu se ocupă de stocurile de active și pasive și de valoarea netă.

1.62.   Stabilirea unei secvențe complete de conturi, inclusiv cele de patrimoniu, pentru o UAE locală nu are sens, o asemenea unitate neavând, în general, capacitatea de a deține bunuri sau active în nume propriu, sau să primească și să distribuie venituri. Pentru unitățile cu activitate economică la nivel local și pentru ramurile de activitate, secvența conturilor este limitată la primele conturi de operațiuni curente, adică contul de producție și cel de exploatare, acesta din urmă având ca sold contabil excedentul de exploatare.

Contul de bunuri și servicii

1.63.   Contul de bunuri și servicii prezintă, pentru economia totală sau pentru grupe de produse, totalul resurselor (producția și importurile) și utilizările de bunuri și servicii (consumul intermediar, consumul final, variația de stoc, formarea brută de capital fix, achizițiile minus cedările de obiecte de valoare și exporturile).

Contul restului lumii

1.64.   Contul restului lumii acoperă operațiunile între unități instituționale rezidente și nerezidente și stocurile de active și de pasive corespunzătoare, atunci când este cazul.

Restul lumii jucând în structura contabilă un rol identic cu cel al unui sector instituțional, contul său este elaborat din punctul de vedere al restului lumii. O resursă pentru restul lumii este deci o utilizare pentru economia totală și viceversa. Un sold contabil pozitiv reprezintă un surplus pentru restul lumii și un deficit pentru economia totală și invers, dacă soldul contabil este negativ.

Solduri contabile

1.65.   Un sold contabil este un concept contabil obținut prin deducerea valorii totale a intrărilor pe o parte a unui cont din valoarea totală de pe cealaltă parte. El nu poate fi măsurat independent de alte intrări; ca intrare derivată, el reflectă aplicarea normelor contabile generale utilizate la diferite intrări în cele două părți ale contului respectiv.

Soldurile contabile nu sunt numai instrumente ce servesc la echilibrarea conturilor. Ele furnizează numeroase informații utile, unele dintre ele cuprinzând înregistrări contabile importante, așa cum poate fi observat din următoarele exemple: valoarea adăugată, excedentul de exploatare, venitul disponibil, economia, creditarea netă/împrumutul net.

Agregate

1.66.   Agregatele sunt valori complexe care măsoară rezultatul activității economiei totale văzut dintr-un unghi particular; de exemplu, cel al producției, valorii adăugate, venitului disponibil, consumului final, economiilor, formării de capital etc. Deși calculul agregatelor nu constituie unicul obiectiv și nici scopul principal, sistemul recunoaște importanța acestora ca indicatori de sinteză și ca valori de referință pentru analize macroeconomice și pentru compararea în timp și în spațiu.

Pot fi distinse două tipuri de agregate:

1.67.   Un anumit număr de indicatori ai contabilității naționale permit o dimensiune suplimentară dacă sunt exprimați pe cap de locuitor. Pentru agregatele importante precum PIB, venitul național sau consumul final al gospodăriilor, numitorul curent utilizat este populația (rezidentă) totală. Atunci când se folosește descompunerea în subsectoare a conturilor sau a unei părți din conturile sectorului gospodăriilor populației este la fel de indispensabil de a dispune de date referitoare la numărul de persoane și de gospodării aparținând fiecărui subsector (3).

SISTEMUL INTRĂRI-IEȘIRI (2)

1.68.   Sistemul intrări-ieșiri cuprinde tabelele resurselor și utilizărilor pe ramuri de activitate, tabele ce fac legătura între cele de resurse și utilizări și conturile sectoarelor și tabelele intrări-ieșiri simetrice pe ramuri omogene (produs).

1.69.   Tabelele de resurse și utilizări sunt matrice (produse pe linie, ramuri de activitate pe coloană) care detaliază producția ramurilor pe tipuri de produse și arată cum resursele interne și importurile de bunuri și servicii sunt alocate între diferite utilizări intermediare și finale, inclusiv exporturile. Tabelul de utilizări prezintă, de asemenea, structura costurilor de producție și a venitului generat, pe ramuri de activitate.

Tabelele de resurse și de utilizări constituie un cadru central în jurul căruia sunt articulate toate tabelele pe ramuri de activitate și (sau) pe produse, tabele care cuprind date despre forța de muncă, formarea brută de capital fix, stocurile de active fixe și indicii detaliați de preț, descriind astfel, în detaliu, structura costurilor, a veniturilor generate, forța de muncă, productivitatea muncii și intensitatea capitalului.

1.70.   Este posibilă realizarea unei legături între tabelele de resurse și utilizări și conturile sectoarelor încrucișând producția, consumul intermediar și componentele valorii adăugate pe sectoare și pe ramuri de activitate.

CAPITOLUL 2

UNITĂȚI ȘI GRUPAREA LOR

2.01.   Economia unei țări este rezultatul activității unui număr foarte mare de unități care efectuează numeroase operațiuni de natură diferită, în scopul producției, finanțării, asigurării, redistribuirii și consumului.

2.02.   Unitățile și grupările unităților utilizate în cadrul contabilității naționale trebuie să fie definite în funcție de tipul analizelor economice cărora le sunt destinate și nu după tipurile de unități utilizate în mod obișnuit în anchetele statistice. Acestea din urmă (întreprinderi, societăți holding, unități-tip de activitate, unități locale, administrațiile publice, instituții fără scop lucrativ, gospodăriile populației etc.) nu pot întotdeauna satisface cerințele conturilor naționale, deoarece ele se bazează, în general, pe criterii tradiționale de natură juridică, administrativă sau contabilă.

Statisticienii ar trebui să țină seama de definițiile unităților de analiză utilizate în SEC pentru a se asigura că în anchetele prin care datele sunt efectiv culese sunt introduse, în mod progresiv, toate elementele informative necesare pentru compilarea datelor referitoare la unitățile analizate în SEC.

2.03.   Una dintre caracteristicile sistemului este utilizarea a trei tipuri de unități corespunzătoare celor două moduri net diferite de divizare a economiei naționale. Pentru analiza procesului de producție este indispensabil să se aleagă unități care pun în evidență relațiile de ordin tehnico-economic; pentru analiza fluxurilor care afectează veniturile, operațiunile financiare și de capital și bilanțurile absolut necesar să se aleagă unitățile care pun în evidență relațiile de comportament între agenții economici.

Plecând de la aceste două obiective, sunt definite în continuare, pe de o parte unitățile instituționale, adecvate pentru analiza relațiilor de comportament și pe de altă parte, unitățile cu activitate de tip local și unitățile de producție omogenă, adecvate pentru analiza relațiilor tehnico-economice. În practică, aceste trei tipuri de unități sunt formate prin combinarea sau subdivizarea unităților de bază ale anchetelor statistice sau sunt primite direct din anchetele statistice. Înainte de a defini exact cele trei tipuri de unități utilizate în SEC este necesar să se fixeze limitele economiei naționale.

DELIMITAREA ECONOMIEI NAȚIONALE

2.04.   Unitățile instituționale, cu activitate de tip local sau de producție omogenă care constituie economia unei țări și ale căror operațiuni sunt înregistrate în SEC sunt acelea care au un centru de interes economic pe teritoriul economic al țării. Aceste unități, denumite unități rezidente, pot avea sau nu naționalitatea țării, pot fi sau nu persoane juridice și pot fi prezente sau nu pe teritoriul economic al țării la data la care efectuează o tranzacție. După ce am delimitat în acest fel economia națională prin unități rezidente este necesar să se definească înțelesul termenilor de teritoriu economic și centru de interes economic.

2.05.   Termenul teritoriul economic al unei țări reprezintă:

2.06.   Teritoriul economic nu include enclavele extrateritoriale [adică părțile din teritoriul geografic al țării utilizate de administrațiile publice ale altor țări, de instituțiile Uniunii Europene sau de organizațiile internaționale, în virtutea tratatelor internaționale sau acordurilor dintre state (17)].

2.07.   Expresia „centru de interes economic” arată că există, pe teritoriul economic, un loc în care sau plecând de la care o unitate exercită sau înțelege să continue să exercite activități economice și să efectueze operațiuni de oarecare amploare într-o anumită perioadă, fie nedeterminată, fie determinată, dar relativ lungă (un an sau mai mult). Astfel, dacă o unitate efectuează în aceste condiții operațiuni pe teritoriul economic al mai multor țări, ea poate să aibă un centru de interes economic în fiecare dintre acestea. Proprietatea asupra unui teren sau al unei clădiri de pe teritoriul economic este considerată a fi suficientă în sine pentru ca proprietarul să aibă acolo un centru de interes economic.

2.08.   Pe baza acestor definiții, unitățile rezidente într-o țară pot fi subdivizate în:

2.09.   În cazul unităților angajate în principal în producție, finanțe, asigurări sau redistribuire, în legătură cu toate operațiunile lor, cu excepția proprietății asupra terenurilor și clădirilor, pot fi identificate următoarele două cazuri:

2.10.   În cazul unităților a căror principală activitate este în domeniul consumului, cu excepția cazului în care acționează ca proprietari de terenuri și clădiri, gospodăriile populației care au un centru de interes economic în țară, chiar dacă ele se găsesc în străinătate pentru o perioadă scurtă (mai puțin de un an). Acestea includ, în special, următoarele:

2.11.   Toate unitățile care au în proprietate terenuri și/sau clădiri situate pe teritoriul economic sunt considerate unități rezidente sau unități rezidente virtuale (a se vedea punctul 2.15.) ale țării în care sunt situate geografic aceste terenuri sau clădiri.

UNITĂȚI INSTITUȚIONALE

Pentru a spune că o unitate beneficiază de autonomie de decizie în exercitarea funcției principale, unitatea trebuie:

Pentru a putea spune că o unitate deține un set complet de conturi, unitatea trebuie să țină documente contabile care să cuprindă toate operațiunile economice și financiare pe care le-a efectuat în cursul unei perioade de referință contabilă, precum și un bilanț al activelor și pasivelor.

2.13.   În cazul unităților care în mod evident nu au cele două caracteristici ale unității instituționale se vor aplica următoarele principii:

2.14.   Societățile holding sunt unități instituționale a căror funcție principală este de a controla și conduce un grup de filiale.

2.15.   Unitățile rezidente virtuale sunt definite ca:

Chiar dacă țin numai o contabilitate parțială și nu beneficiază întotdeauna de autonomie de decizie, unitățile rezidente fictive sunt tratate ca unități instituționale.

2.16.   În concluzie, se consideră unități instituționale următoarele:

SECTOARE INSTITUȚIONALE

2.17.   Necesitățile de agregare înseamnă că este imposibil să se ia în considerare unitățile instituționale în mod individual; ele trebuie să fie combinate în grupuri denumite sectoare instituționale sau, mai simplu, sectoare, din care unele pot fi subdivizate în subsectoare.

Tabelul 2.1   Sectoare și subsectoare

2.18.   Fiecare sector sau subsector grupează unitățile instituționale care au comportamente economice asemănătoare.

Unitățile instituționale sunt grupate în sectoare în funcție de categoria de producători și de natura activităților și a funcțiilor lor principale, aceste două caracteristici fiind considerate ca reprezentative pentru comportamentul lor economic. Defalcarea unui sector în subsectoare are loc conform criteriilor relevante pentru acest sector; acest fapt permite o descriere mult mai exactă a comportamentului economic al unităților.

Conturile sectoarelor și subsectoarelor înregistrează toate activitățile, principale sau secundare, ale unităților instituționale care se găsesc în sectoarele respective.

O unitate instituțională nu poate aparține decât unui singur sector sau subsector.

2.19.   Atunci când funcția principală a unității instituționale constă în producția de bunuri și servicii este necesar, pentru a decide apartenența sectorială, să se identifice în primul rând categoriile de producători din care fac parte.

În SEC distingem trei categorii de producători:

Unitățile instituționale care sunt producători de piață aparțin sectorului societăților nefinanciare (S.11), societăților financiare (S.12) sau gospodăriilor populației (S.14).

Unitățile instituționale care sunt producători privați pentru consumul final propriu aparțin sectorului gospodăriilor populației (S.14), la fel ca și întreprinderile neconstituite în societăți aparținând gospodăriilor populației (a se vedea 3.30).

Unitățile instituționale care sunt alți producători non-piață aparțin sectorului administrațiilor publice (S.13) sau al instituțiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației (S.15).

2.20.   Categoriile de producători și activitățile și funcțiile principale care permit caracterizarea fiecărui sector figurează în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2   Categorii de producători, activități și funcții principale clasificate pe sectoare

Restul lumii (S.2) constituie un ansamblu de unități instituționale (a se vedea punctul 2.89.) care nu sunt caracterizate prin obiective și comportamente similare; el grupează unități instituționale nerezidente în măsura în care ele efectuează operațiuni cu unitățile instituționale rezidente.

SOCIETĂȚILE NEFINANCIARE (S.11)

2.22.   Sectorul societăților nefinanciare include și cvasi-societățile nefinanciare.

2.23.   Sintagma societăți nefinanciare denumește toate unitățile recunoscute drept entități cu personalitate juridică independente care sunt producători de piață și a căror activitate principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare.

Unitățile instituționale sunt:

2.24.   Expresia cvasi-societăți nefinanciare reprezintă toate unitățile fără personalitate juridică independentă, care sunt producători de piață, a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare și care îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate drept cvasi-societăți [a se vedea punctul 2.13. litera (f)].

Cvasi-societățile trebuie să țină o contabilitate completă și să fie administrate ca societăți; relația de facto cu proprietarii este asemănătoare cu cea dintre o societate și acționarii săi.

Astfel, cvasi-societățile nefinanciare care aparțin gospodăriilor populației, administrațiilor publice sau instituțiilor fără scop lucrativ sunt grupate împreună cu societățile nefinanciare în sectorul societăților nefinanciare.

Existența unei contabilități complete, inclusiv a bilanțului contabil, nu este o condiție suficientă pentru ca producătorii de piață să fie considerați cvasi-societăti. Prin urmare, chiar dacă dispun de o contabilitate completă, asociațiile și producătorii publici, alții decât cei de la punctul 2.23. literele (a), (b), (c) și (f), cât și întreprinderile individuale nu sunt, în general, unități instituționale, pentru că nu se bucură de autonomie de decizie, gestionarea lor rămânând de fapt, plasată sub controlul gospodăriei populației, instituțiilor fără scop lucrativ sau administrațiilor publice care sunt proprietarii.

2.25.   Sectorul societăților nefinanciare cuprinde, de asemenea, toate unitățile rezidente fictive (a se vedea punctul 2.15.) care, prin convenție, sunt tratate drept cvasi-societăți.

2.26.   Controlul asupra unei societăți se definește ca puterea de a determina politica generală, alegând directorii adecvați, dacă este necesar.

Pentru a avea controlul asupra unei societăți, o unitate instituțională (o altă societate, o gospodărie a populației sau o unitate a administrației publice) trebuie să dețină mai mult de jumătate din acțiuni cu drept de vot, sau să controleze într-un alt mod, mai mult de jumătate din voturile atribuite acționarilor săi. În plus, o administrație publică, poate exercita controlul asupra unei societăți ca rezultat al unui act cu putere de lege sau regulament care îi conferă puterea să determine politica societăți sau să-i numească directorii.

Pentru a controla mai mult de jumătate din drepturile de vot, o unitate instituțională nu are nevoie să dețină propriile ei acțiuni. O societate C poate fi o filială a unei societăți B unde majoritatea acțiunilor cu drept de vot sunt deținute de o a treia societate, A.

Se consideră că o societate C este filiala unei societăți B, atunci când fie societatea B controlează mai mult de jumătate din drepturile de vot din societatea C, fie este acționar la societatea C și dispune de dreptul de a numi sau revoca directorii societății C.

2.27.   Sectorul societăților nefinanciare este subdivizat în trei subsectoare:

Subsectorul: Societăți nefinanciare publice (S.11001)

2.29.   Cvasi-societățile publice sunt cvasi-societățile deținute direct de administrațiile publice.

Subsectorul: Societăți nefinanciare private naționale (S.11002)

Acest subsector cuprinde societățile și cvasi-societățile de investiții străine directe (a se vedea punctul 4.65.) care nu sunt clasificate în subsectorul societăților nefinanciare sub control străin (S.11003)

Subsectorul: Societăți nefinanciare sub control străin (S.11003)

Acest subsector cuprinde:

SOCIETĂȚI FINANCIARE (S.12)

2.33.   Activitatea de intermediere financiară constă în a evidenția prezența unei unități instituționale care dispune de mijloace excedentare și de o altă unitate care caută fonduri. Intermediarul financiar nu este pur și simplu un agent care acționează în contul acestor unități instituționale; el însuși suportă un risc achiziționând active financiare și contractând angajamente pentru sine.

2.34.   Operațiile de intermediere financiară pot da naștere la orice tip de pasiv, cu excepția categoriei altor conturi de plătit (AF.7).

Activele financiare, cu excepția provizioanelor tehnice de asigurare (AF.6), dar inclusiv alte conturi de primit, pot face obiectul operațiilor de intermediere financiară. În plus, intermediarii financiari pot investi fondurile lor în active nefinanciare, inclusiv în bunuri imobiliare. Cu toate acestea, pentru a fi considerat intermediar financiar, o societate trebuie să subscrie angajamente pe piață și să transforme fonduri. Acesta este motivul pentru care societățile imobiliare (diviziunea 70. din NACE Rev.1) sunt excluse.

2.35.   Funcția primordială a societăților de asigurare și a fondurilor de pensii este gruparea riscurilor. Pasivele acestor instituții sunt constituite, în principal, din provizioanele tehnice de asigurare (AF.6). Contravaloarea acestor provizioane sunt investiții ale societăților de asigurare și ale fondurilor de pensii, care acționează astfel în calitate de intermediari financiari.

2.36.   Rolul principal al organismelor de plasament colectiv este de a contracta angajamente prin emisiunea de acțiuni ale acestora (AF.52). Ele transferă apoi capitalurile astfel colectate, achiziționând active financiare și/sau bunuri imobiliare. Din această cauză, organismele de plasament colectiv fac parte din intermediarii financiari. Ca și pentru alte societăți, orice variație a valorii activelor și pasivelor, altele decât propriile acțiuni este reflectată în fondurile lor proprii (a se vedea punctul 7.05). Valoarea acestor fonduri proprii fiind în mod normal egală cu cea a părților, orice variație a valorii activelor și pasivelor organismelor de plasament colectiv se va reflecta în valoarea pe piață a acțiunilor.

Organismele de plasament colectiv care investesc numai în bunuri imobiliare sunt considerate, de asemenea, intermediari financiari.

2.37.   Intermedierea financiară se limitează în general la operațiuni financiare pe piață. Cu alte cuvinte, achizițiile de active și subscrierea de angajamente au loc în general cu public, sau cu subgrupe specifice relativ importante ale acestuia. Atunci când operațiile privesc numai gospodăriile populației sau subgrupe restrânse de persoane, nu va avea loc, în general, o intermediere financiară. Nu fac parte, astfel, din intermediari financiari unitățile instituționale care furnizează servicii de gestionare a trezoreriei unui grup de societăți. Alocarea acestor unități instituționale unui sector se bazează pe funcția preponderentă exercitată de grupul respectiv pe teritoriul economic. Cu toate acestea, dacă unitatea instituțională care furnizează servicii de gestionare a trezoreriei este supusă unui control financiar, ea este, prin convenție, clasificată în sectorul societăților financiare.

2.38.   Pot exista excepții de la regula care limitează intermedierea financiară la operațiuni financiare pe piață. De exemplu, băncile municipale de credit și economii, care sunt strâns legate de municipalitățile respective, sau societățile leasing financiar care depind de un grup mamă de societăți pentru a cumpăra sau investi fonduri. Cu toate acestea, pentru a fi considerate intermediari financiari, activitatea acestor societăți de împrumut sau de economie trebuie să fie independentă de municipalitatea implicată sau de grupul mamă.

2.39.   Activitățile financiare auxiliare cuprind activitățile auxiliare de efectuare a operațiunilor cu active și pasive financiare și de regrupare/transformare de fonduri. Auxiliarii financiari nu se expun ei înșiși la riscuri atunci când achiziționează active sau subscriu angajamente. Ei facilitează numai încheierea operațiunilor de intermediere financiară.

2.40.   Unitățile instituționale incluse în sectorul societăților financiare (S.12) sunt următoarele:

2.41.   Sectorul societăților financiare este divizat în 5 subsectoare:

Subsectorul altor instituții financiare monetare este considerat echivalent cu cel al altor societăți de depozite din SCN 1993 (punctele 4.88.-4.94.). Dacă definiția subsectorului altor instituții financiare monetare (a se vedea punctul 2.48.) este destinată să acopere intermediarii financiari prin intermediul cărora efectele politicii monetare a băncii centrale se repercutează asupra celorlalte niveluri ale economiei, subsectorul altor societăți de depozite este, din contră, definit în SCN 1993 prin referire la măsurile și masa monetară. Combinația dintre subsectoarele S.121 și S.122 coincide cu instituțiile financiare monetare în scopuri statistice, așa cum sunt definite de IME (a se vedea punctul 2.49.).

2.42.   Cu excepția subsectorului S.121, fiecare subsector poate fi subdivizat în:

Criteriile de subdivizare sunt identice cu cele aplicate societăților nefinanciare (a se vedea punctele 2.26.-2.31.).

2.43.   Societățile holding având ca unic obiect controlarea și dirijarea unui grup de filiale a căror activitate principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară și/sau în exercitarea de activități financiare auxiliare sunt clasificate în subsectorul altor intermediari financiari, cu excepția societăților de asigurare și fondurilor de pensii (S.123) (24) Cu toate acestea, societățile holding care sunt societăți financiare trebuie alocate subsectorului corespunzător tipului principal de activitate financiară pe care le exercită.

2.44.   Instituțiile fără scop lucrativ recunoscute ca persoane juridice independente care servesc societățile financiare, dar care nu exercită nici o activitate de intermediere financiară sau nici o activitate financiară auxiliară sunt clasificate în subsectorul auxiliarilor financiari (S.124).

Subsectorul: Banca centrală (S.121)

2.46.   Următorii intermediari financiari sunt clasificați în subsectorul S. 121:

2.47.   Subsectorul S.121 exclude organismele și agențiile, altele decât banca centrală care au sarcina de a reglementa sau controla societățile financiare sau piețele financiare. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.124 [a se vedea punctul 2.58. litera (g)] (25).

Subsectorul: Alte instituții financiare monetare (S.122)

2.49.   Instituțiile financiare monetare cuprind subsectorul băncii centrale (S.121) și subsectorul altor instituții financiare monetare (S.122) și coincid cu instituțiile financiare monetare în scopuri statistice, așa cum sunt definite de către IME (a se vedea punctul 2.41.).

2.50.   Instituțiile financiare monetare nu pot fi denumite pur și simplu „bănci”, pentru că aceste instituții pot cuprinde, pe de o parte, anumite societăți financiare care nu-și pot lua denumirea de bănci și unele care nu sunt autorizate să o facă în anumite țări, în timp ce alte unități financiare care se descriu drept bănci nu pot fi instituții financiare monetare. În general, următorii intermediari financiari sunt clasificați în subsectorul S.122:

2.51.   Următorii intermediari financiari pot fi, de asemenea, clasificați în subsectorul S.122, atunci când primesc fonduri publice, sub formă de depozite, sau de o altă manieră (emisiune continuă de obligațiuni sau titluri comparabile). Dacă nu este cazul, acestea se regăsesc în subsectorul S.123:

2.52.   Subsectorul S.122 nu cuprinde:

Subsectorul: Alți intermediari financiari, exclusiv societățile de asigurare și fondurile de pensii (S.123.)

2.54.   Subsectorul S.123 regrupează diferite tipuri de intermediari financiari, în special cei care exercită activități financiare pe termen lung. În cele mai multe cazuri această scadență predominantă permite separarea lor de subsectorul alte instituții financiare monetare. Inexistența unor pasive sub formă de provizioane tehnice de asigurare permite trasarea liniei de demarcație față de subsectorul societăților de asigurare și a fondurilor de pensii.

2.55.   Următoarele societăți și cvasi-societăți financiare sunt clasificate în subsectorul S. 123, cu excepția cazului în care sunt instituții financiare monetare:

2.56.   Sunt excluse din subsectorul S.123 instituțiile fără scop lucrativ recunoscute ca entități cu personalitate juridică independentă care servesc alți intermediari financiari, cu excepția societăților de asigurare și a fondurilor de pensii, dar care nu exercită o activitate de intermediere financiară. Aceste instituții se găsesc în subsectorul S.124 (a se vedea punctul 2.44.).

Subsectorul: Auxiliari financiari (S.124)

2.58.   Sunt incluse în acest subsector, în special, următoarele societăți și cvasi-societăți financiare:

2.59.   Subsectorul S.124 nu include societățile holding având ca unic obiect controlul și dirijarea grupelor de filiale, a căror funcție principală constă în exercitarea de activități financiare auxiliare, dar care nu sunt ele însele auxiliari financiari. Acestea se regăsesc în subsectorul S.123 (a se vedea punctul 2.43.).

Subsectorul: Societăți de asigurare și fonduri de pensii (S.125)

2.61.   Contractele de asigurare pot fi încheiate individual și/sau colectiv, la care subscripția rezultă sau nu dintr-o obligație impusă de administrațiile publice. Mai mult, o parte importantă din contracte o poate reprezenta contractele de asigurări sociale (a se vedea punctele 4.83.-4.91.).

2.62.   Subsectorul S.125 cuprinde, de asemenea, societățile de asigurare „captive” și societățile de reasigurare.

2.63.   Subsectorul S.125 nu cuprinde:

2.64.   Subsectorul societăți de asigurare și fonduri de pensii poate fi subdivizat în:

Fondurile de pensii autonome sunt fondurile de pensii cu autonomie de decizie și care țin o contabilitate completă. Prin urmare, ele sunt unități instituționale. Fondurile de pensii neautonome nu sunt unități instituționale și rămân parte integrantă din unitățile instituționale care le-au creat.

2.65.   Riscurile la care sunt expuse persoanele sau grupurile pot fi incluse atât în activitățile societăților de asigurare de viață, cât și ale societăților de asigurare alta dec#t asigurarea de viață. Anumite societăți de asigurări își pot limita activitatea la asigurările de grup. Aceste societăți sunt autorizate să asigure orice grup.

2.66.   Fondurile de pensii pot fi definite ca instituții ce acoperă riscurile colective legate de riscurile și necesitățile sociale (a se vedea punctul 4.84.) ale asiguraților. Tipologiile de grupe de persoane acoperite de polițe includ angajații de la aceeași întreprindere sau același grup de întreprinderi, angajații din același sector sau aceeași ramură sau persoanele ce exercită aceeași profesie. Indemnizațiile incluse în contractele de asigurare pot include indemnizații plătite după decesul asiguratului soției (soțului) și copiilor (în principal, în cazul decesului în exercitarea funcției), indemnizații plătite după pensionare și indemnizații plătite după ce asiguratul a devenit invalid.

2.67.   În anumite țări, toate aceste tipuri de riscuri pot fi asigurate atât de către societățile de asigurare de viață, cât și de fondurile de pensii. În alte țări, unele din aceste categorii de riscuri trebuie asigurate prin societăți de asigurare de viață. Spre deosebire de societățile de asigurare de viață, fondurile de pensii au fost limitate (prin lege) la anumite grupe specifice de angajați și lucrători independenți.

ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ (S.13.)

2.69.   Unitățile instituționale clasificate în sectorul S.13 sunt următoarele:

2.70.   Sectorul administrației publice este subdivizat în patru subsectoare:

Subsectorul: Administrația centrală (S.1311)

Fac parte din subsectorul S.1311 instituțiile fără scop lucrativ ce sunt controlate și majoritar finanțate de administrația centrală și ale căror competențe se întind pe întreg teritoriul economic.

Subsectorul: Administrația de stat (S.1312)

Fac parte din subsectorul S.1312 instituțiile fără scop lucrativ ce sunt controlate și majoritar finanțate de administrația statului și ale căror competențe se întind pe teritoriul economic al statelor.

Subsectorul: Administrația locală (S.1313)

Fac parte din subsectorul S.1313 instituțiile fără scop lucrativ ce sunt controlate și majoritar finanțate de administrațiile locale și a căror competențe se extind asupra teritoriului economic al administrației locale.

Subsectorul: Fondurile de securitate socială (S.1314)

De obicei, nu există nici o legătură directă între valoarea cotizației sociale vărsate de un individ și riscurile la care el este expus.

GOSPODĂRIILE POPULAȚIEI (S.14.)

2.76.   Sectorul gospodăriilor populației cuprinde:

2.77.   Sectorul gospodăriilor populației cuprinde următoarele șase subsectoare:

2.78.   Cele mai importante surse de venituri (veniturile angajatorilor, remunerarea angajaților etc.), din cadrul gospodăriilor populației sunt cele care determină subsectoarele din care aparțin. Când o gospodărie primește mai multe venituri de la aceeași sursă, clasificarea se face pe baza venitului total al gospodăriei pentru fiecare categorie distinctă.

Subsectorul: Angajatori (inclusiv lucrători independenți) (S.141 + S.142)

Subsectorul: Angajați (S.143.)

Subsectorul: Beneficiari de venituri din proprietate (S.1441)

Subsectorul: Beneficiari de pensii (S.1442).

Gospodăriile de pensionari au cea mai mare parte a veniturilor lor din pensii pentru limită de vârstă sau altele, inclusiv pensiile vărsate de foști angajatori.

Subsectorul: Beneficiari de alte venituri din transferuri (S.1443)

Alte transferuri curente cuprind toate transferurile curente, altele decât veniturile din proprietate, pensiile și veniturile persoanelor ce trăiesc în permanență în instituții.

Subsectorul: Alte gospodării ale populației (S.145)

Persoanele ce trăiesc în permanență în instituții sunt clasificate separat într-o altă categorie datorită faptului că aplicarea criteriului sursei de venit cea mai importantă, nu permite clasificarea corectă într-un alt subsector prezentat anterior.

2.85.   În cazul în care principala sursă de venit a gospodăriei ce permite determinarea subsectorului de care aceasta aparține nu este cunoscută, atunci cea mai bună soluție constă în a se baza pe venitul persoanei de referință din cadrul gospodăriei. Persoana de referință este în mod normal cea care beneficiază de venitul cel mai mare. În cazul când aceste informații nu sunt disponibile, se poate considera venitul persoanei care declară că este persoana de referință.

2.86.   Cu toate acestea, pentru anumite tipuri de analize sau ca bază pentru stabilirea politicilor ar putea fi mai adecvate alte criterii; de exemplu, pentru o repartizare pe tipuri de activități a gospodăriilor populației în calitatea lor de întreprinzători: gospodării agricole/gospodării neagricole (activități de natură industrială/producția de servicii).

INSTITUȚII FĂRĂ SCOP LUCRATIV ÎN SERVICIUL GOSPODĂRIILOR POPULAȚIEI (S.15)

2.88.   Atunci când aceste instituții sunt mai puțin importante, ele nu sunt cuprinse în prezentul subsector, operațiunile fiind combinate cu cele ale gospodăriilor populației (S.14).

Sectorul S.15 cuprinde două mari categorii de IFSLSGP ce furnizează bunuri și servicii non-piață gospodăriilor populației:

Organismele de caritate și asociațiile de binefacere în serviciul unităților nerezidente fac parte din sectorul S.15, contrar unităților pentru care calitatea de membru dă dreptul la un ansamblu predefinit de bunuri și/sau de servicii.

RESTUL LUMII (S.2.)

2.90.   Restul lumii nu este un sector care dispune de contabilitate completă, cu toate că deseori ar fi mai simplu de a-l trata ca și cum ar fi un sector complet. Sectoarele sunt obținute din dezagregarea economiei totale în grupe mai omogene de unități instituționale rezidente ce au comportament economic, obiective și funcții similare. Aceasta nu este cazul pentru restul lumii, care contabilizează operațiuni și alte fluxuri ale societăților financiare și nefinanciare, ale instituțiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației, ale gospodăriilor populației și ale administrațiilor publice cu unitățile instituționale nerezidente, cât și alte relații economice între rezidenți și nerezidenți (de exemplu, creanțele rezidenților asupra nerezidenților).

2.91.   Trebuie menționat că regula conform căreia conturile restului lumii nu includ decât operațiunile efectuate de unitățile instituționale rezidente cu unitățile nerezidente are și următoarele excepții:

2.92.   Sectorul restul lumii este subdivizat în:

CLASIFICAREA SECTORIALĂ A UNITĂȚILOR PRODUCĂTOARE DIN PUNCT DE VEDERE AL FORMELOR JURIDICE STANDARDIZATE DE PROPRIETATE

2.93.   Tabelul următor și punctele 2.94.-2.101. recapitulează principiile clasificării sectoriale ale unităților producătoare, utilizând terminologia standardizată de descriere a principalelor tipuri de instituții.

2.94.   Societățile de capital privat și public care sunt producători de piață sunt clasate în felul următor:

2.95.   Societățile cooperatiste și asociațiile de persoane având personalitate juridică care sunt producători de piață sunt clasificate în felul următor:

Tabelul 2.3   Clasificarea sectorială a unităților producătoare din punct de vedere al formelor juridice standardizate de proprietate

2.96.   Producătorii publici care, în temeiul unei legislații speciale sunt recunoscuți ca persoane juridice și care sunt producători de piață sunt clasificați în felul următor:

2.97.   Producătorii publici – producători de piață – fără personalitate juridică, sunt clasificați în felul următor:

2.98.   Instituțiile fără scop lucrativ (asociații, fundații) cu personalitate juridică sunt clasificate după cum urmează:

2.99.   Întreprinderile individuale și asociațiile de persoane fără personalitate juridică, producători de piață, sunt clasificate astfel:

2.100.   Societățile holding (adică societățile care asigură coordonarea unui grup de societăți) sunt clasificate astfel:

2.101.   Tabelul 2.3 prezintă sub formă schematică diversele cazuri care au fost enumerate.

UNITĂȚILE CU ACTIVITATE ECONOMICĂ LA NIVEL LOCAL ȘI RAMURILE DE ACTIVITATE

2.102.   În practică, majoritatea unităților instituționale ce produc bunuri si servicii exercită simultan o combinație de activități. Acestea pot exercita o activitate principală, mai multe activități secundare și mai multe activități auxiliare (a se vedea punctele 3.10.-3.13.).

2.103.   O activitate rezultă prin participarea mai multor mijloace (echipamente, manoperă, procedee de fabricație, rețele de informații și produse) ce conduc la crearea de bunuri sau de servicii specifice. Orice activitate este caracterizată de intrări de produse (bunuri sau servicii), un proces de producție și prin ieșiri de produse.

Activitățile pot fi determinate în funcție de nivelul specific din NACE Rev.1 (30).

2.104.   Atunci când mai multe activități sunt exercitate în cadrul aceleiași unități, acelea care nu sunt activități auxiliare sunt ordonate în funcție de valoarea adăugată brută pe care ele o realizează. În acest caz se poate face distincția între activitatea principală, adică cea care generează valoarea adăugată brută cea mai importantă și activitățile secundare. Activitățile auxiliare nu sunt separate pentru a forma entități distincte, nici disociate de activitățile principale sau secundare pe care le servesc.

2.105.   Pentru a analiza fluxurile generate de procesele de producție și de utilizarea bunurilor și serviciilor este necesar să se aleagă unitățile ce permit să se evidențieze relațiile de ordin tehnico-economic. Această cerință înseamnă că, de regulă, unitățile instituționale trebuie să fie împărțite în unități mai mici și mai omogene din punct de vedere al tipului de producție la care se referă. Unitățile cu activitate de tip local sunt destinate satisfacerii acestei cerințe ca o primă abordare de tip operațional, orientată spre practică.

UNITATEA CU ACTIVITATE ECONOMICĂ LA NIVEL LOCAL

Unitatea locală corespunde unei unități instituționale sau unei părți dintr-o unitate instituțională producătoare de bunuri și/sau de servicii într-un loc identificabil din punct de vedere geografic.

UTA locală poate să corespundă unei unități instituționale sau unei părți dintr-o unitate instituțională în calitatea sa de producător; pe de altă parte, ea nu poate să aparțină la două unități instituționale diferite.

2.107.   Dacă o unitate instituțională producătoare de bunuri și servicii exercită o activitate principală și una sau mai multe activități secundare, ea va fi împărțită în tot atâtea UTA și activitățile secundare, vor fi clasificate la alte rubrici ale clasificării decât activitatea principală. Pe de altă parte, activitățile auxiliare nu se pot despărți de activitatea principală sau secundară pe care le servesc. Cu toate acce a, UTA ce sunt afectate unei anumite poziții din clasificare pot genera produse în afara grupelor omogene ce caracterizează activitatea lor, din cauza activităților secundare ce le sunt atașate și care nu pot fi identificate separat din documentele contabile disponibile. O UTA poate, deci, exercita una sau mai multe activități secundare.

RAMURA DE ACTIVITATE

Ramurile de activitate regrupează atât UAE locale producătoare de bunuri și servicii de piață, cât și bunuri și servicii non-piață. Prin definiție, o ramură de activitate constituie o regrupare de UAE locale ce exercită același tip de activitate productivă, independent de faptul că unitățile instituționale de care ele aparțin generează sau nu o producție de piață sau de non-piață.

2.109.   Ramurile de activitate pot fi clasificate în trei categorii:

CLASIFICAREA RAMURILOR DE ACTIVITATE

2.110.   Clasificarea utilizată pentru gruparea UTA locale în ramuri de activitate este NACE Rev. 1.

UNITĂȚILE DE PRODUCȚIE OMOGENE ȘI RAMURILE OMOGENE

2.111.   UTA locale nu îndeplinesc decât într-o anumită măsură exigențele cerute pentru analiza proceselor de producție (a se vedea punctele 2.105. și 2.107.). Pentru acest tip de analiză (adică pentru analiza intrări-ieșiri), unitatea optimă pentru acest tip de analiză este unitatea de producție omogenă.

UNITATEA DE PRODUCȚIE OMOGENĂ

2.113.   În cazul în care o unitate instituțională producătoare de bunuri și servicii exercită o activitate principală și una sau mai multe activități secundare, ea va fi divizată în tot atâtea unități de producție omogene. Dimpotrivă, activitățile auxiliare nu sunt disociate de activitățile principale sau secundare pe care ele le servesc. Ca și în cazul UTA locală, unitatea de producție omogenă poate corespunde unei unități instituționale sau unei părți a acesteia; pe de altă parte, nu poate să aparțină la două unități instituționale diferite.

RAMURA OMOGENĂ

2.115.   Ramurile omogene sunt unități concepute pentru analiza economică. De regulă, unitățile de producție omogenă nu pot fi observate direct; datele primite de la unități, utilizate în anchetele statistice, trebuie rearanjate pentru a forma ramuri omogene.

2.116.   Ramurile omogene pot fi clasificate în trei categorii:

2.117.   Ramurile omogene producătoare de bunuri și servicii de piață sau bunuri și servicii pentru utilizare finală proprie cuprind toate unitățile de producție omogenă din toate sectoarele instituționale a căror activitate exclusivă constă în producerea acelorași tipuri de bunuri sau servicii sau de bunuri și servicii pentru utilizare finală proprie. Producția de bunuri și servicii de piață în cadrul administrației publice sau al sectoarelor instituțiilor fără scop lucrativ (inclusiv bunurile și serviciile pentru folosință proprie) sunt tratate ca unități de producție omogenă și sunt clasificate într-o ramură de piață corespunzătoare.

Ramurile omogene non-piață ale administrațiilor publice și care produc bunuri și servicii non-piață sunt formate din toate unitățile cu producție omogenă din sectoarele administrației publice, care produc bunuri și servicii non-piață.

Ramurile omogene non-piață ale instituțiilor fără scop lucrativ care deservesc gospodăriile populației includ toate unitățile cu producție omogenă din sectorul instituțiilor fără scop lucrativ care deservesc gospodăriile populației ce produc bunuri și servicii non-piață.

CLASIFICAREA RAMURILOR OMOGENE

2.118.   Clasificarea ramurilor omogene utilizată în tabelul intrări-ieșiri are la bază Clasificarea produselor asociate activităților (CPA) (34). CPA este o clasificare a produselor ale cărei elemente sunt structurate în funcție de criteriul ramurii de origine, definit de NACE Rev.1.

CAPITOLUL 3

OPERAȚIUNI PE PRODUSE

3.02.   În SEC sunt identificate următoarele categorii principale de operațiuni pe produse:

3.03.   În conturi, operațiunile pe produse sunt înregistrate în următoarele conturi:

3.04.   În tabelul resurselor, producția și importurile sunt înregistrate ca resurse. În tabelul utilizărilor, consumul intermediar, formarea brută de capital, cheltuiala pentru consum final și exporturile sunt înregistrate ca utilizări. În tabelul simetric intrări-ieșiri, producția și importurile sunt înregistrate ca resurse, iar celelalte operațiuni pe produse ca utilizări.

3.05.   Resursele pentru produse sunt evaluate la prețurile de bază (a se vedea punctul 3.48.). Utilizările produselor sunt evaluate la prețurile de achiziție (a se vedea punctul 3.06.). Pentru unele tipuri de resurse și utilizări, de exemplu, importurile și exporturile de bunuri, se aplică principii de evaluare specifice.

În cazul în care data utilizării produsului nu coincide cu aceea a cumpărării, se iau măsuri pentru efectuarea unei ajustări care ține seama de variația prețului în cursul perioadei scurse dintre cele două date (în același mod în care se modifică prețul stocurilor). Asemenea corecții sunt importante mai ales atunci când prețurile produselor se modifică drastic în cursul anului contabil.

PRODUCȚIA

3.08.   Producția cuprinde:

Toate aceste activități sunt incluse, chiar dacă sunt ilegale sau nu sunt cunoscute oficial de administrațiile fiscale și de securitatea socială, de serviciile statistice oficiale sau de alte organisme publice.

3.09.   Producția exclude serviciile personale și gospodărești care sunt produse și consumate în aceeași gospodărie (cu excepția serviciilor locative ale proprietarilor-ocupanți, precum și cele rezultate din utilizarea personalului casnic remunerat). De exemplu:

ACTIVITĂȚI PRINCIPALE, SECUNDARE ȘI AUXILIARE

Activitățile auxiliare pot fi serviciile de cumpărare, vânzare, marketing, contabilitate, prelucrarea datelor, transport, stocare, întreținere, curățare sau pază. Întreprinderile pot să aleagă între a executa aceste activități auxiliare sau a le achiziționa de pe piață, de la producători specializați.

Formarea brută de capital pentru sine nu este considerată ca o activitate auxiliară.

3.13.   Activitățile auxiliare sunt tratate ca parte integrantă din activitățile principale sau secundare cărora le sunt asociate. În consecință:

PRODUCȚIA (P.1)

Cazurile particulare incluse în producție sunt:

Cu toate acestea, bunurile și serviciile produse și consumate în cursul aceleiași perioade contabile de către aceeași UTA locală sunt identificate separat. Prin urmare, ele nu sunt înregistrate nici ca parte din producție, nici drept consum intermediar al acestei unități.

3.15.   Atunci când o unitate instituțională cuprinde mai multe UTA locale, inclusiv produse pe care unitățile le schimbă între ele.

3.16.   În SEC sunt identificate trei tipuri de producție:

Aceeași distincție se aplică și UTA locale și unităților instituționale care pot fi:

Această distincție între piață, consum final propriu și alți producători non-piață este fundamentală deoarece determină principiile de evaluare ce urmează a se aplica producției: producția de piață, producția pentru consumul final propriu și producția totală a producătorilor de piață și a producătorilor de bunuri sau servicii pentru consumul final propriu sunt evaluate la prețurile de bază, în timp ce producția totală a altor producători de bunuri sau servicii non-piață (UTA locale) este măsurată pe baza costurilor. Producția totală a unei unități instituționale este evaluată ca sumă a producțiilor totale ale UTA locale și deci depinde de distincțiile precizate (a se vedea punctele 3.54.-3.56.). Mai mult, distincția este utilizată și pentru clasificarea unităților instituționale pe sectoare (a se vedea punctele 3.27.-3.37.).

Distincția între cele trei categorii este făcută „de sus în jos”, adică în primul rând pentru unitățile instituționale, apoi pentru UTA locale și în final pentru producția lor. În consecință, semnificația exactă pe care o are la nivelul bunurilor și serviciilor (definirea conceptelor de producție de piață, pentru consumul final propriu și altă producție non-piață) poate fi înțeleasă numai dacă se ține seama și de caracteristicile unității instituționale și ale UTA locale care produce aceste bunuri sau servicii.

După definițiile generale ale celor trei tipuri de producție și de producători (a se vedea punctele 3.17 – 3.26), distincția între producția de piață, pentru consum final propriu și cea nedestinată pieței este prezentată „de sus în jos”.

3.18.   Producția de piață cuprinde:

3.21.   Produsele păstrate în scopul consumului final propriu pot fi produse numai în sectorul gospodăriilor. Exemple-tip sunt:

3.22.   Produsele utilizate în scopul formării brute de capital fix pot fi produse de orice sector. Exemple:

Trebuie menționat că, în cazul în care o UTA locală sau o unitate instituțională este un producător de piață, producția sa principală este, prin definiție, o producție de piață deoarece conceptul producției de piață este definit după ce s-a aplicat distincția între noțiunile de piață/pentru consumul final propriu/altă non-piață, unei UTA locală sau unei unități instituționale.

Unități instituționale: Distincția între producătorii de piață/pentru consumul final propriu/alți producători non-piață

3.27.   În cazul unităților insituționale ca producători, distincția între producătorii de piață/pentru consumul final propriu și alți producători non-piață este rezumată în tabelul 3.1. Sunt de asemenea prezentate implicațiile asupra clasificării pe sectoare.

Tabelul 3.1   Distincția între producătorii de piață/pentru consumul final propriu/alți producători non-piață aplicată unităților instituționale

Acest tabel arată că, pentru a stabili dacă o unitate instituțională trebuie să fie considerată un producător de piață, un producător pentru consumul final propriu sau dacă poate intra în categoria altor producători non-piață, trebuie făcute mai multe distincții succesive.

3.28.   Prima distincție este între producătorii privați și producătorii publici. Un producător public este un producător controlat de către administrația publică. În cazul instituțiilor fără scop lucrativ, un producător public este o instituție fără scop lucrativ controlată și majoritar finanțată de către administrația publică. Toți ceilalți producători sunt producători privați. Controlul se definește ca fiind capacitatea de a determina politica generală sau strategia unității instituționale, prin numirea directorilor sau administratorilor săi. Deținerea a mai mult de jumătate din acțiunile unei societăți este o condiție suficientă, dar nu necesară pentru asigurarea controlului (a se vedea punctul 2.26.).

3.29.   Așa cum reiese din tabelul 3.1, producătorii privați se regăsesc în orice sector, cu excepția sectorului administrației publice. Dimpotrivă, producătorii publici nu pot aparține decât sectoarelor societăților (nefinanciare și financiare) sau administrației publice.

3.30.   O categorie particulară de producători privați o reprezintă întreprinderile neconstituite în societăți, deținute în proprietate de gospodării. Acestea sunt întotdeauna fie producători de piață, fie, în cazul producției de servicii de locuințe realizate de către proprietarii-ocupanți sau al producției de bunuri pentru sine, producători pentru consumul final propriu. Toate întreprinderile neconstituite în societăți aparținând gospodăriilor sunt clasificate în sectorul gospodăriilor. O singură excepție, cea a cvasi-societăților aparținând gospodăriilor. Acestea care sunt producători de piață și sunt clasificate în sectoarele societăților nefinanciare sau financiare.

3.31.   În cazul altor producători privați, trebuie făcută distincția între instituțiile fără scop lucrativ și alți producători privați.

Toți ceilalți producători privați care nu sunt instituții fără scop lucrativ sunt producători de piață. Aceștia sunt clasificați în sectoarele societăților nefinanciare sau financiare.

3.32.   Pentru a stabili tipul de producător și sectorul unei instituții fără scop lucrativ se aplică criteriul de 50 %:

3.33.   Pentru a face distincția între producătorii de piață și alți producători non-piață pe baza criteriului de 50 %, „vânzările” și „costurile de producție” sunt definite după cum urmează:

Criteriul de 50 % ar trebui să fie aplicat luând în considerare mai mulți ani consecutivi; se va aplica numai dacă se verifică pentru mai mulți ani sau este valabil pentru anul în curs, cu condiția să se extindă și pentru anii următori. Variațiile mici de volum ale vânzărilor de la un an la altul nu impun o reclasificare a unităților instituționale (și a unităților cu activitate de tip local și a producției lor).

3.34.   Vânzările pot cuprinde mai multe elemente. Astfel, în cazul serviciilor de ocrotire a sănătății furnizate de către un spital, vânzările pot corespunde:

Numai donațiile (rezultând, de exemplu, din operele de caritate) și alte subvenții pe producție, nu trebuie să fie tratate ca vânzări.

În mod similar, vânzarea serviciilor de transport de către o întreprindere poate corespunde consumului intermediar al producătorului, plății în natură efectuate de către un angajator, unei contribuții sociale în natură furnizate de către administrația publică și cumpărărilor efectuate de o gospodărie a populației care nu beneficiază de o restituire.

3.35.   Instituțiile fără scop lucrativ care furnizează servicii întreprinderilor constituie un caz special. De regulă, ele sunt finanțate din contribuțiile sau contribuțiile unui anumit grup de întreprinderi. Aceste contribuții nu sunt tratate ca transferuri, ci ca plăți ale serviciilor furnizate, adică drept vânzări. Instituțiile fără scop lucrativ de acest tip sunt deci producători de piață, aparținând sectoarelor societăților nefinanciare sau financiare.

3.36.   Atunci când se aplică criteriul de 50 % referitor la vânzări și la costurile de producție ale instituțiilor fără scop lucrativ, private sau publice, includerea în vânzări a tuturor vărsămintelor legate de producție poate, în anumite cazuri particulare, să inducă în eroare. Aceasta se poate aplica de exemplu, la finanțarea producției școlilor private și publice: sumele vărsate de către administrația publică pot să fie în funcție de numărul de elevi sau să fie rezultatul unei negocieri cu școala. În acest caz, plățile respective nu trebuie considerate ca făcând parte din vânzări, chiar dacă au o legătură explicită cu volumul producției (numărul elevilor). Rezultă că o școală, a cărei finanțare provine în principal din acest tip de vărsăminte este un alt producător non-piață. Atunci când școala este un producător public, adică este finanțată și controlată în primul rând de către administrația publică, ea trebuie să fie clasificată în sectorul administrației publice. În cazul în care școala este un alt producător privat non-piață, ea aparține sectorului instituțiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației.

3.37.   Producătorii publici pot fi producători de piață sau alți producători non-piață. Dacă o unitate instituțională trebuie să fie considerată ca un producător de piață în virtutea criteriului de 50 %, ea va fi încadrată în sectoarele societăților nefinanciare sau financiare. Acest criteriu permite în egală măsură să se determine dacă o unitate a administrației publice trebuie să fie considerată ca o cvasi-societate aparținând administrației publice: aceasta se va realiza numai dacă criteriul de 50 % este respectat. Atunci când o unitate instituțională este un alt producător non-piață, ea aparține sectorului administrației publice. Distincția între instituțiile fără scop lucrativ și alți producători este irelevantă atunci când se referă la clasificarea producătorilor publici.

UTA locale și producția acestora: Distincția între producătorii de piață/pentru consumul final propriu/alți producători non-piață

3.38.   După ce s-a aplicat distincția între producători de piață/pentru consumul final propriu/alți producători non-piață unităților instituționale în calitate de producători, distincția poate fi aplicată UTA locale și producției acestora. Această relație este arătată în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2   Distincția între producătorii de piață/pentru consumul final propriu/alți producători non-piață aplicată unităților instituționale, UTA locale și producției lor

3.39.   Pentru unitățile instituționale care sunt producători de piață, UTA locală principală este, în egală măsură, un producător de piață. UTA locală secundară poate să fie atât un producător de piață, cât și un producător pentru consumul final propriu. Cu toate acestea, prin convenție, UTA locală secundară nu poate fi un alt producător non-piață. Înseamnă că UTA locale secundare din sectoarele societăților nefinanciare și financiare sunt toate producători de piață sau pentru consumul final propriu.

3.40.   Pentru unitățile instituționale care sunt incluse în categoria altor producători non-piață, UTA locală principală va fi un alt producător non-piață. UTA locală secundară ar putea fi un producător de piață sau un alt producător non-piață. Ca urmare, sectorul administrației publice și cel al instituțiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației pot cuprinde un anumit număr de UTA locale (secundare) care sunt producători de piață (deși toate unitățile instituționale din aceste sectoare sunt alți producători non-piață). Pentru a determina, dacă o UTA locală secundară este un producător de piață sau un alt producător non-piață, trebuie să se aplice criteriul de 50 %.

3.41.   După ce a fost aplicată unităților instituționale și UTA locale distincția între producători de piață/pentru consumul final propriu/alți producători non-piață, aceeași distincție se poate aplica și producției UTA locale. Relațiile care rezultă sunt prezentate în tabelul 3.3.

Tabelul 3.3   Distincția între producătorii de piață/pentru consum final propriu/alți producători non-piață aplicată UTA locale și producției acestora

3.42.   Prin convenție, UTA locale acționând în calitate de producători de piață și de producători pentru consum final propriu nu pot furniza o altă producție non-piață. Producția lor nu poate deci să fie decât de piață sau pentru consumul final propriu și trebuie să fie evaluată în consecință (a se vedea punctele 3.46.-3.52.).

3.43.   UTA locale în calitate de alți producători non-piață pot furniza, cu titlu secundar, o producție de piață sau o producție pentru consum final propriu. Aceasta din urmă corespunde formării brute de capital fix pentru sine. Existența unei producții de piață poate fi determinată prin aplicarea criteriului de 50 % diferitelor produse: este considerată ca fiind de piață producția care este vândută la cel puțin 50 % din costurile sale de producție. Este cazul, de exemplu, al producției serviciilor de sănătate dintr-un spital public care facturează anumite servicii la prețuri semnificative din punct de vedere economic. Alte exemple sunt vânzarea reproducerilor de artă de către un muzeu public sau a previziunilor meteorologice de către un institut specializat.

3.44.   În practica statistică, poate fi dificil să se facă o distincție clară între diferitele produse fabricate de către UTA locale ale administrației publice și instituțiile fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației. Mai mult, același lucru se poate spune și despre costurile de producție ale acestor produse. În acest caz, o soluție destul de simplă constă în a considera că toate veniturile altor producători non-piață, din activitatea lor secundară, provin dintr-un anume tip de producție de piață. De exemplu, veniturile care sunt obținute de către muzee din vânzarea posterelor, cărților poștale și a altor reproduceri.

3.45.   Alți producători non-piață pot avea, de asemenea, venituri din vânzări la prețuri nesemnificative din punct de vedere economic a producției non-piață, de exemplu, veniturile pe care un muzeu le obține din vânzarea biletelor de intrare. Aceste venituri se adaugă la altă producție non-piață. Cu toate acestea, în cazul în care este dificil să se facă distincția între cele două tipuri de venituri (biletele de intrare și vânzarea de postere, cărți poștale și a altor reproduceri), acestea pot fi tratate fie ca venituri ale unei producții de piață, fie ca venituri ale unei alte producții non-piață. Alegerea între aceste două posibilități depinde de importanța relativă a ambelor tipuri de venit (din bilete/venituri din vânzarea posterelor și cărților poștale) (35)

MOMENTUL ÎNREGISTRĂRII șI EVALUĂRII PRODUCțIEI

3.46.   Producția trebuie să fie evaluată și înregistrată în momentul în care ea este generată prin procesul de producție.

3.47.   Producția trebuie întotdeauna evaluată la preț de bază; cu toate acestea se aplică mai multe convenții specifice pentru:

3.49.   Producția pentru consumul final propriu (P.12) se evaluează la prețurile de bază ale produselor similare vândute pe piață; în consecință, această producție poate deci să genereze un excedent net din exploatare sau un venit mixt. Această regulă se aplică la fel și serviciilor de locuințe produse de către proprietarii-ocupanți (a se vedea punctul 3.64.). Cu toate acestea, evaluarea producției activităților de construcții pentru sine se va face, de regulă, pe baza costurilor de producție.

3.50.   Ceea ce se adaugă la lucrările în curs de execuție se evaluează proporțional cu prețul de bază curent estimat al produsului finit.

3.51.   În cazul în care valoarea producției tratată ca lucrare în curs de execuție va fi estimată anticipat, calculul său se va baza pe costurile efective suportate, majorate cu suma corespunzătoare excedentului de exploatare sau a veniturilor mixte scontate. Aceste estimări provizorii trebuie înlocuite ulterior cu cele obținute prin repartizarea valorii efective (de îndată ce este cunoscută) a produselor finite. Aceasta din urmă este egală cu suma valorilor:

3.52.   Pentru construcțiile și lucrările achiziționate înainte de a fi finalizate, valoarea este estimată pe baza costurilor suportate la data achiziționării, incluzând o majorare pentru excedentul de exploatare sau venitul mixt. Acest adaos rezultă din faptul că valoarea poate să fie estimată pe baza prețului clădirilor sau structurilor similare. O bună aproximare a valorii formării brute de capital fix generate în cursul unei perioade date este adesea constituită din valoarea plăților parțiale efectuate de către cumpărător (presupunând că nu ar avea nici avans și nici plăți restante).

În cazul în care durata de construcție pentru sine a unei lucrări depășește perioada contabilă, valoarea producției și a formării brute de capital fix corespunzătoare trebuie să fie estimată înmulțind prețul de bază curent estimat cu procentul costurilor de producție totale angajate în cursul perioadei respective. Dacă se dovedește imposibilă estimarea prețului de bază al lucrării terminate, vor trebui să se utilizeze costurile totale de producție. Dacă forța de muncă este total sau parțial furnizată gratuit, de exemplu, atunci când construcția este realizată în același timp de către mai multe gospodării ale populației este necesar să se adauge costurilor de producție totale o estimare a costurilor mâinii de lucru utilizând pentru aceasta bareme ale salariilor aplicabile lucrărilor identice pe piața locală a forței de muncă.

3.53.   Producția totală a unui alt producător non-piață (UTA locală) se evaluează pe baza costurilor de producție totale, cu alte cuvinte, pe baza sumei urătoarelor posturi:

Alte subvenții pe producție trebuie să fie deduse. Cu toate acestea, trebuie menționat că alte subvenții pe produse la alți producători non-piață, adeseori lipsesc în practică sau vor include numai sume foarte mici (a se vedea punctul 4.36.).

Prin convenție, dobânzile plătite nu fac parte din costurile suportate de către alți producători non-piață, deși în anumite cazuri ar putea fi considerate drept costuri de producție importante (de exemplu, în cazul societăților de construcții de locuințe). Același lucru se poate spune și despre valoarea locativă a construcțiilor nerezidente aparținând altor producători non-piață și destinate exercitării activității lor.

3.54.   Producția totală a unei unități instituționale este suma producțiilor totale ale UTA locale care îi aparțin. Același lucru se aplică și unităților instituționale în calitate de alți producători non-piață.

3.55.   Atunci când alți producători non-piață (UTA locale) nu au nici o producție secundară de piață, producția lor trebuie să fie evaluată la costurile de producție. În caz contrar, valoarea producției lor va fi calculată prin diferență, scăzând din costurile de producție totale, veniturile legate de vânzarea producției lor de piață.

3.56.   În principiu, producția de piață a altor producători non-piață trebuie evaluată la prețurile de bază. Cu toate acestea, chiar dacă o altă UTA locală non-piață poate obține venituri în urma vânzărilor, producția sa totală, adică atât producția de piață și altă producție non-piață (eventual producția sa pentru consumul final propriu), va fi evaluată pe baza costurilor sale de producție. Valoarea producției de piață va corespunde încasărilor din vânzarea produselor de piață, valoarea altei producții non-piață fiind obținută ca diferență între valoarea producției sale totale și valoarea combinată a producției de piață și a producției pentru consumul final propriu. Încasările obținute din vânzarea altor bunuri și servicii non-piață la prețuri nesemnificative din punct de vedere economic vor continua să facă parte din valoarea altei producții non-piață.

3.57.   Pentru unele tipuri specifice de producție, data înregistrării și evaluării producției cunosc anumite excepții și necesită câteva explicații; produsele care fac obiectul acestor venituri sunt analizate în funcție de clasificarea lor în Clasificarea Produselor și Activităților (CPA).

3.58.   A. Produsele agricole și forestiere și vânatul

Producția produselor agricole trebuie să fie înregistrată ca și cum s-ar întinde pe toată perioada de producție (și nu doar la momentul când culturile sunt recoltate sau animalele sacrificate).

Culturile în creștere, masa lemnoasă pe picior și peștii sau animalele destinate consumului trebuie să fie tratate ca stocuri de lucrări în curs de execuție în timpul procesului de producție și transformate, odată cu terminarea procesului, în stocuri de produse finite.

3.59.   D. Produse industriale

În cazul încheierii unui contract de vânzare al unei clădiri sau altei lucrări, a cărei construcție se va desfășura de-a lungul mai multor perioade contabile, producția realizată pe parcursul fiecărei perioade este considerată ca vândută cumpărătorului la sfârșitul perioadei; ea este deci, înregistrată ca o formare brută de capital fix a cumpărătorului și nu ca o lucrare în curs de execuție a ramurii „Construcții”. De fapt, această producție este considerată ca fiind vândută cumpărătorului în mai multe etape, pe măsură ce acesta devine posesor din punct de vedere juridic. Atunci când contractul prevede plăți eșalonate, valoarea plăților parțiale efectuate pe parcursul fiecărei perioade constituie adesea o bună aproximare a valorii producției. Cu toate acestea, în absența unui contract de vânzare, producția fiecărei perioade trebuie să fie înregistrată ca lucrări în curs de execuție.

3.60.   G. Servicii comerciale cu ridicata și cu amănuntul; repararea autovehiculelor, motocicletelor și articolelor personale și de uz casnic

Producția serviciilor de comerț cu ridicata și amănuntul este măsurată prin adaosul comercial aplicat bunurilor cumpărate pentru a fi revândute.

Prin convenție, câștigurile și pierderile din deținere nu sunt incluse în adaosul comercial. Cu toate acestea, în practică, sursele de date nu permit totdeauna identificarea separată a câștigurilor și pierderilor din deținere.

3.61.   H. Servicii hoteliere și restaurante

Valoarea producției serviciilor furnizate de hoteluri, restaurante și cafenele include valoarea mâncărurilor, a băuturilor etc. consumate.

3.62.   I. Servicii de transport, depozitare și comunicații

Producția serviciilor de transport este măsurată prin valoarea sumelor primite pentru transportul de bunuri sau persoane. Transportul pentru sine în cadrul unei UTA locală este considerat ca o activitate auxiliară care nu este identificată sau înregistrată separat.

Producția serviciilor de depozitare este măsurată ca valoare a unei lucrări în curs de execuție suplimentare, corespunzând fie unei producții suplimentare sub forma unui „transport efectuat în timp” (de exemplu, stocarea în contul altor UTA locale), fie unei modificări a caracteristicilor fizice ale unui bun (de exemplu, învechirea vinului).

Producția serviciilor agențiilor de voiaj este măsurată ca valoare a tarifelor serviciilor prestate (taxe sau comisioane) și nu prin prețul total plătit de către călător agenției. Acest preț poate include, de exemplu, costul transportului efectuat de către un terț.

Producția serviciilor executate de către operatorii de turism în circuit este măsurată prin prețul total plătit de către călător.

Diferența între o agenție de voiaj și un operator de turism în circuit constă în faptul că prima furnizează numai un serviciu de intermediere călătorului, în timp ce a doua creează un produs nou, știind că o călătorie organizată este cumpărată la un preț global pe care călătorul nu este în măsură să-l subdivizeze în mai multe etape (de exemplu, transport, cazare și activități recreative).

3.63.   J. Servicii de intermediere financiară (inclusiv serviciile de asigurare și pensii sociale)

Producția intermediarilor financiari care nu facturează explicit serviciile lor este prin convenție considerată ca fiind egală cu totalul veniturilor din proprietăți încasate de unitățile care asigură serviciile, din care se scade totalul dobânzilor pe care le-a vărsat, exclusiv veniturile rezultate din plasamentele fondurilor proprii (deoarece aceste venituri nu provin din intermediere financiară), iar în cazul activităților de asigurare secundară printr-un intermediar financiar, sunt excluse veniturile obținute din plasamentele de provizioane tehnice de asigurare. Câștigurile și pierderile din deținere trebuie excluse din calculul producției, deoarece SEC nu le înregistrează niciodată în contul de producție, ci într-un cont separat, acela al altor schimbări de active. Același lucru este valabil și pentru câștigurile din deținere realizate de către agenții de schimb și de agenții de valori imobiliare (deși aceste câștiguri sunt de obicei pozitive și considerate de specialiști ca făcând parte din veniturile lor normale). Cu toate acestea, adaosul comercial realizat din operațiile de schimb și curtaj pentru cumpărarea sau vânzarea unor titluri (adică diferența normală între prețul de achiziție al agentului și prețul de achiziție al cumpărătorului) trebuie să fie înregistrat în producție, ca și în cazul comercianților cu ridicata și amănuntul. Pentru aceștia din urmă, datele disponibile nu vor permite totdeauna să se facă distincția între adaosul comercial și câștigurile din deținere; ar trebui să se încerce găsirea unei căi de a rezolva aceste dificultăți.

Producția serviciilor de intermediere financiară furnizate de băncile centrale trebuie să fie măsurată la fel ca aceea a altor intermediari financiari.

Activitățile de împrumut desfășurate de cămătari, care nu împrumută decât fondurile lor proprii, nu trebuie să fie considerate ca o producție de servicii.

Intermediarii financiari pot furniza, de asemenea, diverse tipuri de servicii financiare și servicii prestate în special întreprinderilor, cărora le facturează explicit taxe sau comisioane. De exemplu, operațiile de schimb sau consultanța în materie de plasamente, de cumpărări de bunuri imobiliare sau de fiscalitate. Această producție de servicii este evaluată pe baza taxelor sau comisioanelor facturate.

Producția serviciilor de asigurare („tariful serviciului”) se măsoară ca:

Câștigurile și pierderile din deținere trebuie ignorate la măsurarea producției serviciilor de asigurare; ele nu se iau în considerare nici ca venituri din plasamentele provizioanelor tehnice de asigurare, și nici ca o variație a rezervelor actuariale sau a provizioanelor pentru participarea persoanelor asigurate la beneficii.

De notat că provizioanele tehnice de asigurare pot fi investite în activități secundare ale societăților de asigurări, de exemplu, închirierea locuințelor sau birourilor. În acest caz, excedentul net din exploatare provenind din aceste activități secundare constituie un venit al plasamentelor provizioanelor tehnice de asigurare.

Producția serviciilor legate de fondurile de pensie se măsoară într-o manieră asemănătoare, adică:

3.64.   K. Servicii imobiliare, închirieri și servicii prestate în principal întreprinderilor

Producția serviciilor locative ale proprietarilor-ocupanți trebuie să fie evaluată pe baza chiriei pe care ar trebui să o plătească un locatar pentru o locuință similară, ținând cont de factori ca: localizare, apropiere de mijloacele în comun etc., precum și de mărimea și calitatea locuinței. Această regulă este valabilă, de asemenea, pentru garajele separate de locuință, care sunt utilizate de către proprietarii lor pentru consumul final fiind asociate utilizării locuinței. Garajele utilizate de către proprietarii lor pentru a parca în apropierea locului de muncă nu se contabilizează. Valoarea de închiriere a locuinței ocupate de proprietari, dar situată în străinătate — case de vacanță — nu trebuie înregistrată în producția internă, ci ca un import de servicii, excedentul net din exploatare corespunzător fiind considerat ca un venit primar din restul lumii. Un demers asemănător se impune și pentru locuințele situate în țară, dar care aparțin proprietarilor-ocupanți nerezidenți. În cazul locuințelor cu drept de utilizare pe perioadă limitată, va trebui să fie tratat ca un procentaj al serviciului.

În cazul clădirilor nerezidente, producția de servicii imobiliare este măsurată prin valoarea chiriilor datorate.

Producția serviciilor de închiriere simplă (închirierea mașinilor sau echipamentelor etc.) este măsurată prin valoarea chiriilor vărsate de către locatari unității care închiriază. Închirierea simplă trebuie să fie clar diferențiată de leasing, care constituie un mod de finanțare a achizițiilor de active fixe, prin acordarea unui împrumut locatarului de către unitatea care închiriază. În cazul leasing-ului financiar, chiria servește (aproape în exclusivitate) la acoperirea rambursării împrumutului și a dobânzilor; valoarea serviciilor furnizate este minimă în raport cu totalul chiriei vărsate (a se vedea Anexa II „Leasing, închirierea și -vânzarea bunurilor de folosință îndelungată”).

Atunci când este posibil, va trebui identificată UTA locală responsabilă cu activități de cercetare și dezvoltare (C&D). În caz contrar, toate activitățile de cercetare și dezvoltare având o importanță semnificativă (raportată la activitatea principală) trebuie să fie considerate ca o activitate secundară a UTA locală.

Producția serviciilor de cercetare și dezvoltare este, după caz, măsurată astfel:

Este necesar să se facă distincția între cheltuielile de cercetare și dezvoltare și cele pentru învățământ și pregătire profesională. Cheltuielile de cercetare și dezvoltare nu includ costurile dezvoltării software-ului atunci când această activitate are un caracter principal sau secundar. Cu toate acestea, din punct de vedere al contabilității naționale, modul de tratare este aproape identic, cu o singură diferență, și anume că software-ul este considerat ca un activ necorporal produs și este nebrevetat.

3.65.   L. Serviciile de administrație publică și apărare, servicii de securitate socială obligatorie

Serviciile de administrație publică, apărare și securitate socială obligatorie sunt întotdeauna furnizate sub forma serviciilor non-piață și trebuie deci să fie evaluate în consecință.

3.66.   M. Învățământ

Pentru serviciile de ocrotire a sănătății și învățământ este deseori necesar să se traseze o delimitare foarte netă între producătorii de piață și alți producători non-piață, dar și între producțiile lor. De exemplu, organismele publice (sau alte organisme beneficiind de subvenții specifice) pot practica prețuri „nominale” pentru unele tipuri de învățământ sau de tratamente medicale și să aplice tarife comerciale pentru altele. Alt caz frecvent este acela unde același tip de serviciu (de exemplu, învățământul superior) este furnizat în același timp, fie de către administrația publică (sau prin intermedierea lor), fie de către institutele comerciale. Mai mult, deseori se vor observa diferențe notabile între prețurile practicate și calitatea serviciului propus.

Serviciile de sănătate și învățământ exclud activitățile de cercetare și dezvoltare; în plus, serviciile de sănătate nu includ învățământul gratuit din spitalele universitare.

3.67.   O. Alte servicii colective, sociale și personale

Producția de cărți, înregistrări, filme, software, benzi magnetice, discuri etc. este un proces în două etape care trebuie să fie măsurat în consecință:

3.68.   P. Serviciile gospodărești furnizate de personal remunerat

Prin convenție, producția serviciilor gospodărești rezultată prin utilizarea de personal remunerat este evaluată pe baza remunerării angajaților care este vărsată și care cuprinde toate formele de plată în natură, cum ar fi hrana și locuința.

CONSUMUL INTERMEDIAR (P.2)

3.70.   Consumul intermediar include următoarele cazuri limită:

3.71.   Consumul intermediar exclude:

MOMENTUL ÎNREGISTRĂRII ȘI EVALUĂRII CONSUMULUI INTERMEDIAR

3.72.   Produsele utilizate pentru consumul intermediar trebuie să fie înregistrate și evaluate în momentul includerii în procesul de producție. Acestea vor fi evaluate la prețurile de achiziție ale bunurilor sau serviciilor similare în vigoare la această dată.

3.73.   În practică, în mod normal, unitățile producătoare nu înregistrează direct utilizarea efectivă a bunurilor în producție. De fapt, ele contabilizează bunurile cumpărate destinate consumului intermediar și variația valorii acestor bunuri din stoc. În consecință, se va estima consumul intermediar scăzând din cumpărări variația stocurilor de bunuri destinate consumului intermediar (pentru evaluarea corectă a acestei variații, a se vedea punctele 3.120.-3.124.).

CONSUMUL FINAL (P.3/P.4)

3.74.   Se aplică două concepte ale consumului final:

Conceptul de cheltuieli pentru consumul final acoperă cheltuielile unui sector pentru a achiziționa bunuri și servicii pentru consum. Dimpotrivă, acela de consum final efectiv se referă la achiziționarea de bunuri și servicii pentru consum. Diferența între aceste două noțiuni constă în modul de tratare a anumitor bunuri și servicii care sunt finanțate de către administrația publică sau de către instituțiile fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor, dar care sunt furnizate acestora din urmă sub forma transferurilor sociale în natură.

CHELTUIELILE PENTRU CONSUMUL FINAL (P. 3)

3.76.   Cheltuielile pentru consumul final al gospodăriilor populației include următoarele cazuri limită:

3.77.   Cheltuielile pentru consumul final al gospodăriilor populației exclud: