Acest document reprezintă un instrument de documentare, iar instituţiile nu îşi asumă responsabilitatea pentru conţinutul său.

de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă și de modificare a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE (a treia directivă privind „asigurarea generală”)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2) și articolul 66,

având în vedere propunerea Comisiei ( 1 ),

în cooperare cu Parlamentul European ( 2 ),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social ( 3 ),

(1)

întrucât este necesară realizarea pieței interne în sectorul asigurării generale directe, atât din punctul de vedere al libertății de stabilire, cât și din punctul de vedere al libertății de a presta servicii, pentru a facilita ca întreprinderile de asigurare cu sediul social în Comunitate să acopere riscuri din interiorul Comunității;

(2)

întrucât a doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a liberei prestări de servicii și de modificare a Directivei 73/239/CEE ( 4 ) a contribuit deja semnificativ la realizarea pieței interne în sectorul asigurării generale directe, acordând titularilor de polițe care, date fiind calitatea și importanța lor sau natura riscului ce trebuie acoperit, nu au nevoie de o protecție specială în statul membru în care apare riscul, libertatea deplină de a apela la piața cea mai largă a asigurărilor;

(3)

întrucât, în consecință, Directiva 88/357/CEE reprezintă astfel o etapă importantă spre apropierea piețelor naționale într-o piață integrată, iar această etapă trebuie completată cu alte instrumente comunitare pentru a da posibilitatea tuturor titularilor de polițe, indiferent de statutul și importanța lor sau de natura riscului care trebuie asigurat, să se poată adresa oricărui asigurător cu sediul social în cadrul Comunității care își desfășoară activitatea acolo, în conformitate cu dreptul de stabilire sau de libertate de a presta servicii, garantându-le în același timp o protecție adecvată;

(4)

întrucât prezenta directivă se înscrie în legislația comunitară deja în vigoare care include prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă ( 5 ) și Directiva 91/674/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1991 privind situațiile financiare anuale și situațiile financiare consolidate ale întreprinderilor de asigurare ( 6 );

(5)

întrucât abordarea adoptată constă în realizarea unei armonizări esențiale, necesare și suficiente pentru a obține recunoașterea reciprocă a autorizațiilor și a sistemelor de control prudențial, făcând astfel posibilă acordarea unei autorizații unice valabile pe întreg teritoriul Comunității și aplicarea principiului controlului de către statul membru de origine;

(6)

întrucât, în consecință, inițierea și exercitarea activității în domeniul asigurărilor trebuie, de acum înainte, supusă acordării unei singure autorizații administrative, emisă de către autoritățile din statul membru în care întreprinderea de asigurare își are sediul social; întrucât o astfel de autorizație permite unei întreprinderi să își desfășoare activitățile pe întreg teritoriul Comunității în conformitate cu dreptul de stabilire sau în conformitate cu libertatea de a presta servicii; întrucât statul membru în care se află sucursala sau de libertate de a presta servicii nu va mai putea solicita o nouă autorizare a întreprinderilor de asigurare care doresc să desfășoare activități de asigurare în statul în cauză și care au fost deja autorizate în statul membru de origine; întrucât, în consecință, este necesar să se modifice în acest sens Directivele 73/239/CEE și 88/357/CEE;

(7)

întrucât autoritățile competente din statul membru de origine vor fi de acum înainte responsabile pentru supravegherea solidității financiare a întreprinderii de asigurare, în special în ceea ce privește solvabilitatea acesteia și constituirea unor provizioane tehnice suficiente, precum și reprezentarea acestor provizioane prin active congruente;

(8)	întrucât anumite prevederi ale prezentei directive definesc standarde minime; întrucât statul membru de origine poate adopta norme mai stricte pentru întreprinderile de asigurare autorizate de autoritățile sale competente;

(9)

întrucât autoritățile competente din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloacele de control necesare pentru a asigura desfășurarea ordonată a activității întreprinderii de asigurare pe întreg teritoriul Comunității, indiferent dacă se desfășoară în conformitate cu dreptul de stabilire sau în conformitate cu libertatea de a presta servicii; întrucât acestea trebuie să poată introduce, în special, măsuri de protecție adecvate sau să impună sancțiuni pentru a preveni neregulile și eventualele încălcări ale prevederilor privind controlul asigurărilor;

(10)

întrucât piața internă presupune un spațiu fără frontiere interne și implică accesul la ansamblul activităților de asigurare generală în toată Comunitatea și, în consecință, posibilitatea pentru orice asigurător autorizat în mod corespunzător de a acoperi orice risc dintre cele menționate în anexa la Directiva 73/239/CEE; întrucât în acest scop este necesară suprimarea oricărui monopol de care se bucură anumite organisme în anumite state membre pentru acoperirea anumitor riscuri;

(11)	întrucât trebuie adoptate dispozițiile privind transferul de portofoliu în regimul juridic al autorizației unice introduse de prezenta directivă;

(12)

întrucât Directiva 91/674/CEE a realizat deja armonizarea esențială a dispozițiilor statelor membre privind constituirea provizioanelor tehnice pe care asigurătorii trebuie să le constituie ca garanție a angajamentelor subscrise, armonizare care permite acordarea avantajului de recunoaștere reciprocă a acestor provizioane;

(13)

întrucât trebuie coordonate normele privind diversificarea, localizarea și congruența activelor de reprezentare a provizioanelor tehnice pentru a facilita recunoașterea reciprocă a dispozițiilor statelor membre; întrucât această coordonare trebuie să aibă în vedere măsurile adoptate pentru libera circulație a capitalului de Directiva 88/361/CEE a Consiliului din 24 iunie 1988 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din tratat ( 7 ), precum și progresele Comunității în vederea realizării uniunii economice și monetare;

(14)

întrucât, cu toate acestea, statul membru de origine nu poate cere întreprinderilor de asigurare să plaseze activele de reprezentare a provizioanelor tehnice în categorii de active determinate, astfel de cerințe fiind incompatibile cu măsurile privind libera circulația a capitalului prevăzute de Directiva 88/361/CEE;

(15)

întrucât, până la adoptarea unei directive privind serviciile de investiții care să armonizeze printre altele definiția noțiunii de piață reglementată, este necesar, în sensul prezentei directive și fără a aduce atingere viitoarei armonizări, să se dea o definiție provizorie acestei noțiuni, care va fi înlocuită de definiția făcând obiectul unei armonizări comunitare, prin care responsabilitățile încredințate în domeniu de prezenta directivă, în mod tranzitoriu, statului membru de origine al întreprinderii de asigurare vor fi încredințate statului membru de origine a pieței;

(16)

întrucât este necesar să se completeze lista elementelor care ar putea fi utilizate pentru a constitui marja de solvabilitate cerută de Directiva 73/239/CEE, pentru a avea în vedere noile instrumente financiare și facilitățile acordate celorlalte instituții financiare pentru alimentarea propriilor fonduri;

(17)

întrucât, în cadrul unei piețe integrate de asigurări, trebuie să se acorde titularilor de polițe care, date fiind calitatea, importanța lor sau natura riscului care trebuie acoperit, nu au nevoie de o protecție specială în statul membru în care este situat riscul, deplina libertate de alegere a legii aplicabile contractului de asigurare;

(18)

întrucât armonizarea legislației privind contractul de asigurare nu este o condiție prealabilă realizării pieței interne de asigurări; întrucât, în consecință, posibilitatea oferită statelor membre de a impune aplicarea legislației lor contractelor de asigurare care acoperă riscuri situate pe teritoriul lor poate oferi garanții suficiente titularilor polițelor de asigurare care au nevoie de o protecție specială;

(19)

întrucât, în cadrul unei piețe interne, este în interesul titularului de poliță de asigurare să aibă acces la cea mai largă gamă de produse de asigurare oferite în Comunitate, pentru a putea alege dintre acestea pe cel care se potrivește cel mai bine nevoilor sale; întrucât statul membru în care este situat riscul ar trebui să se asigure că nu există nici un obstacol în comercializarea pe teritoriul său a produselor de asigurare oferite în Comunitate, în măsura în care acestea nu contravin dispozițiilor legale de interes general în vigoare în statul membru în care este situat riscul și, în măsura în care interesul general nu este protejat de normele din statul membru de origine, este necesar să se aplice aceste dispoziții, fără discriminări, tuturor întreprinderilor care acționează în statul membru în cauză și trebuie să fie în mod obiectiv necesare și proporționale cu obiectivul urmărit;

(20)

întrucât este necesar ca statele membre să fie în măsură să se asigure că produsele de asigurare și documentația contractuală utilizată pentru acoperirea riscurilor situate pe teritoriul lor, în conformitate cu dreptul de stabilire sau libertatea de a presta servicii, respectă dispozițiile legale speciale de interes general aplicabile; întrucât este necesar ca sistemele de control care trebuie utilizate să se adapteze cerințelor pieței interne fără a putea constitui o condiție prealabilă exercitării activității de asigurare; întrucât, din acest punct de vedere, sistemele de autorizare prealabilă a condițiilor de asigurare nu par justificate; întrucât ar trebui prevăzute, în consecință, alte sisteme mai adecvate cerințelor pieței interne, care să permită oricărui stat membru să garanteze protejarea esențială a titularilor de polițe de asigurare;

(21)

întrucât este de preferat ca titularul de poliță de asigurare, în cazul în care este vorba de o persoană fizică, să fie informat de către întreprinderea de asigurare despre legea aplicabilă contractului, precum și asupra dispozițiilor privind examinarea contestațiilor titularilor de polițe de asigurare în legătură cu contractul;

(22)	întrucât în anumite state membre asigurarea de sănătate privată sau încheiată pe bază de voluntariat se substituie parțial sau integral acoperirii în caz de boală oferită de sistemele de asigurări sociale;

(23)

întrucât natura și consecințele sociale ale contractelor de asigurare de boală justifică faptul că autoritățile statului membru în care este situat riscul cer notificarea sistematică a condițiilor generale și speciale ale acestor contracte pentru a verifica dacă acestea se substituie parțial sau integral acoperirii de boală oferite de sistemul de asigurări sociale; întrucât această verificare nu trebuie să fie o condiție prealabilă a comercializării acestor produse; întrucât natura specială a asigurării de boală, în cazul în care se substituie parțial sau integral acoperirii de boală oferite de sistemul de asigurări sociale, o distinge de celelalte clase ale asigurării pentru daune sau ale asigurării de viață în măsura în care este necesar să se garanteze accesul efectiv al titularilor de polițe la o asigurare de sănătate privată sau subscrisă pe bază de voluntariat indiferent de vârsta sau de starea sănătății lor;

(24)

întrucât anumite state membre au adoptat în acest scop dispoziții legale speciale; întrucât, în interesul general, este posibil să se adopte sau să se mențină astfel de dispoziții legale atât timp cât nu limitează necorespunzător dreptul de stabilire sau libertatea de a presta servicii, înțelegându-se că aceste dispoziții trebuie să se aplice în același fel indiferent care este statul de origine al întreprinderii; întrucât natura dispozițiilor legale în cauză poate varia în funcție de situația care prevalează în statul membru care le adoptă; întrucât aceste dispoziții pot prevedea absența unei limitări a adeziunii, o tarifare uniformă în funcție de tipul de contract și de acoperirea de viață; întrucât același obiectiv poate fi atins, de asemenea, în cazul în care se cere întreprinderilor care oferă o asigurare de sănătate privată sau subscrisă pe bază de voluntariat să propună contracte tip a căror acoperire să fie aliniată aceleia a sistemelor legale de asigurări sociale și pentru care prima să fie egală sau inferioară unei limite maxime prestabilite și care să participe la sisteme de compensare a pierderilor; întrucât s-ar putea de asemenea cere ca baza tehnică a asigurării de sănătate private sau subscrise pe bază de voluntariat să fie analogă celei de asigurare de viață;

(25)

întrucât, dată fiind coordonarea realizată prin Directiva 73/239/CEE, modificată de prezenta directivă, posibilitatea acordată prin articolul 7 alineatul (2) litera (c) din prezenta directivă Republicii Federale Germania de a interzice cumularea asigurării de sănătate cu alte clase de asigurare nu mai este justificată și prin urmare este necesar să se elimine;

(26)

întrucât statele membre pot cere oricărei întreprinderi de asigurare care încheie pe teritoriul lor, pe riscuri proprii, asigurări obligatorii pentru accidente de muncă să respecte dispozițiile speciale prevăzute în legislația lor internă pentru această asigurare; întrucât această cerință nu poate fi aplicabilă, cu toate acestea, dispozițiilor privind supravegherea financiară, care țin de competența exclusivă a statului membru de origine;

(27)

întrucât exercitarea libertății de stabilire necesită prezența permanentă a unei sucursale în statul membru; întrucât, în cazul asigurării de răspundere civilă auto, pentru a lua în considerare interesele speciale ale asiguraților și ale victimelor este nevoie să existe în statul membru în care se află sucursala structuri adecvate responsabile pentru colectarea tuturor informațiilor necesare privind dosarele de despăgubire pentru acest risc, care să dispună de competențe suficiente pentru a reprezenta întreprinderea în relația cu persoane care au suferit un prejudiciu și care ar putea cere o despăgubire, inclusiv plata acesteia, și pentru a reprezenta întreprinderea sau, dacă este necesar, pentru a numi un reprezentat al acesteia în fața tribunalelor și autorităților statului membru în cauză, în ceea ce privește cererile de despăgubire;

(28)

întrucât, în cadrul pieței interne, nici un stat membru nu mai poate interzice exercitarea simultană a activității de asigurare pe teritoriul său în conformitate cu dreptul de stabilire și în conformitate cu libertatea de a presta servicii; întrucât ar trebui deci eliminată posibilitatea acordată în acest domeniu statelor membre prin Directiva 88/357/CEE;

(29)	întrucât trebuie prevăzut un regim de sancțiuni aplicabile în cazul în care întreprinderea de asigurare nu respectă dispozițiile de interes general care îi sunt aplicabile în statul membru în care este situat riscul;

(30)

întrucât anumite state membre nu supun operațiunile de asigurare nici unei forme de impozitări indirecte, în timp ce majoritatea le aplică taxe speciale și alte forme de contribuții, inclusiv suprataxe destinate unor organisme de compensare; întrucât în statele membre în care sunt percepute aceste taxe și contribuții, structura și rata acestora variază semnificativ; întrucât este necesar să se evite crearea, de către diferențele existente, a unor distorsiuni ale concurenței pentru serviciile de asigurare între statele membre; întrucât, sub rezerva unei armonizări ulterioare, aplicarea regimului fiscal, precum și a altor forme de contribuții prevăzute de statul membru în care este situat riscul, poate remedia un astfel de inconvenient și întrucât statele membre sunt responsabile pentru stabilirea modalităților destinate să asigure perceperea acestor taxe și contribuții;

(31)

întrucât ar putea fi necesare la anumite intervale de timp modificări tehnice ale normelor detaliate prevăzute în prezenta directivă pentru a ține seama de evoluția viitoare a sectorului asigurărilor; întrucât Comisia va face astfel de modificări, în măsura în care acestea vor fi necesare, după consultarea Comitetului de asigurări instituit prin Directiva 91/675/CEE ( 8 ), în cadrul competențelor executive conferite Comisiei de prevederile din Tratat;

(32)

întrucât este necesar să se prevadă dispoziții speciale pentru a asigura trecerea de la regimul juridic existent în momentul punerii în aplicare a prezentei directive la regimul instituit de aceasta; întrucât aceste dispoziții trebuie să aibă ca obiectiv evitarea unui volum suplimentar de muncă pentru autoritățile competente ale statelor membre;

(33)

întrucât, în temeiul articolului 8C din tratat, este necesar să se aibă în vedere amploarea efortului care trebuie făcut de anumite economii cu un nivel diferit de dezvoltare; întrucât este oportun să se acorde anumitor state membre un regim tranzitoriu care să permită aplicarea în etape a prezentei directive,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

(1) Prezenta directivă reglementează asigurările și întreprinderile menționate la articolul 1 din Directiva 73/239/CEE.

(2) Prezenta directivă nu reglementează asigurările, operațiunile, întreprinderile și instituțiile care nu intră sub incidența Directivei 73/239/CEE, nici organismele menționate la articolul 4 din directiva în cauză.

Fără a aduce atingere articolului 2 alineatul (2), statele membre adoptă toate prevederile necesare pentru ca monopolurile privind inițierea activității în anumite clase de asigurări, acordate organismelor stabilite pe teritoriul lor și menționate la articolul 4 din Directiva 73/239/CEE, să fie eliminate până la 1 iulie 1994.

Inițierea activității de asigurare directă este condiționată de emiterea unei autorizații administrative prealabile.

Această autorizație se obține de la autoritățile statului membru de origine de către:

(1) Autorizația este valabilă în întreaga Comunitate. Aceasta permite întreprinderii să desfășoare activități în Comunitate, în conformitate cu dreptul de stabilire sau cu libertatea de a presta servicii.

(2) Autorizația se acordă pentru o anumită clasă de asigurare. Aceasta include întreaga clasă, cu excepția situației în care solicitantul dorește să acopere numai unele riscuri incluse în clasa de asigurare în cauză, conform celor menționate în titlul A din anexă.

(1) Statul membru de origine cere întreprinderilor de asigurare care solicită autorizația:

(2) Întreprinderea care solicită autorizația pentru extinderea activităților la alte clase de asigurare sau extinderea unei autorizații care include numai o parte din riscurile unei clase de asigurare trebuie să prezinte un program de activități în conformitate cu articolul 9.

În plus, întreprinderea trebuie să prezinte dovada că are marja de solvabilitate prevăzută la articolul 16 și, în cazul în care pentru aceste alte clase de asigurare articolul 17 alineatul (2) impune un fond de garantare minim mai mare decât înainte, că posedă acest fond minim.

(3) Prezenta directivă nu împiedică statele membre să mențină sau să introducă acte cu putere de lege sau acte administrative care să prevadă aprobarea statutelor și comunicarea oricărui document necesar exercitării normale a controlului.

Cu toate acestea, statele membre nu adoptă dispoziții impunând aprobarea prealabilă sau comunicarea sistematică a condițiilor generale și speciale ale polițelor de asigurare, tarifelor și formularelor și a altor imprimate pe care întreprinderea intenționează să le utilizeze în relațiile cu titularii de polițe de asigurare.

Statele membre nu pot menține sau introduce notificarea prealabilă sau aprobarea majorărilor de tarife propuse, decât ca element al unui sistem general de control al prețurilor.

Prezenta directivă nu împiedică statele membre să supună întreprinderile care solicită sau care au obținut autorizația pentru clasa nr. 18 din titlul A din anexă controlului mijloacelor directe sau indirecte privind personalul și materialele, inclusiv calificarea echipelor medicale și calitatea echipamentelor de care dispun pentru a face față angajamentelor din această clasă de asigurare.

(4) Dispozițiile menționate anterior nu pot prevedea examinarea cererii de autorizare în funcție de nevoile economice ale pieței.”

Programul de activități menționat la articolul 8 alineatul (1) litera (c) trebuie să conțină indicațiile sau justificările privind:

Autoritățile competente ale statului membru de origine nu acordă autorizația care permite inițierea activității de asigurare de către o întreprindere înainte de a fi informate asupra identității acționarilor sau asociaților, direcți sau indirecți, persoane fizice sau juridice, care dețin o participație calificată la întreprindere, și asupra valorii acestei participații.

Pentru a ține seama de nevoia de a garanta o gestionare sigură și prudentă a întreprinderii de asigurare, aceste autorități refuză emiterea autorizației în cazul în care nu sunt satisfăcute de calitatea acționarilor sau asociaților.

(1) Supravegherea financiară a unei întreprinderi de asigurare, inclusiv a activităților pe care le exercită prin intermediul sucursalelor și prin prestarea de servicii, este de competența exclusivă a statului membru de origine.

(2) Supravegherea financiară cuprinde în special verificarea, pentru ansamblul activităților întreprinderii de asigurare, a solvabilității sale și a constituirii provizioanelor tehnice și a activelor reprezentative în conformitate cu reglementările și practicile stabilite în statul membru de origine, în temeiul dispozițiilor adoptate la nivel comunitar.

În cazul în care întreprinderile de asigurare în cauză sunt autorizate să acopere riscurile incluse în clasa nr. 18 din titlul A din anexă, supravegherea se extinde, de asemenea, la controlul mijloacelor tehnice de care dispun întreprinderile pentru a efectua operațiile de asistență pe care se angajează să le efectueze, în măsura în care legislația statului membru de origine prevede un control al acestor mijloace.

(3) Autoritățile competente ale statului de origine solicită ca fiecare întreprindere de asigurare să dispună de o bună organizare administrativă și contabilă și de proceduri de control intern adecvate.”

Statele membre ale sucursalei prevăd că, în cazul în care o întreprindere de asigurare autorizată în alt stat membru își exercită activitatea printr-o sucursală, autoritățile competente din statul membru de origine pot efectua ele însele, sau prin intermediul unor persoane pe care le numesc în acest scop, verificări la fața locului ale informațiilor necesare controlului financiar al întreprinderii, după informarea prealabilă a autorităților competente din statul membru în care se află sucursala. Autoritățile din statul membru în care se află sucursala pot participa la această verificare.”

La articolul 19 din Directiva 73/239/CEE, alineatele (2) și (3) se înlocuiesc cu următoarele:

„(2) Statele membre solicită întreprinderilor de asigurare cu sediul social pe teritoriul lor să prezinte periodic documente necesare exercitării controlului, precum și documente statistice. Autoritățile competente își furnizează reciproc orice documente și informații utile pentru exercitarea controlului.

(3) Fiecare stat membru adoptă toate dispozițiile utile pentru a se asigura că autoritățile competente dispun de competențele și mijloacelor necesare pentru a controla activitățile întreprinderilor de asigurare cu sediul social pe teritoriile lor, inclusiv activitățile desfășurate în afara teritoriilor în cauză, în conformitate cu directivele Consiliului privind aceste activități și pentru punerea lor în aplicare.

Aceste competențe și mijloace trebuie să confere autorităților competente în special posibilitatea:

Statele membre pot prevedea, de asemenea, posibilitatea ca autoritățile competente să obțină orice informații privind contractele deținute de intermediari.”

(2) În conformitate cu dispozițiile de drept intern, fiecare stat membru autorizează întreprinderile de asigurare cu sediul social pe teritoriul său să transfere, parțial sau integral, portofoliile lor de contracte, subscrise în conformitate cu dreptul de stabilire sau în conformitate cu libertatea de a presta servicii, unui concesionar stabilit în Comunitate, în cazul în care autoritățile competente din statul membru de origine al cesionarului certifică faptul că cesionarul are marja de solvabilitate necesară, în cazul în care este luat în considerare transferul.

(3) În cazul care o sucursală propune transferul, integral sau parțial, al portofoliului său, încheiat în conformitate cu dreptul de stabilire sau în conformitate cu libertatea de a presta servicii, trebuie consultat statul membru în care se află sucursala.

(4) În situațiile menționate în alineatele (2) și (3), autoritățile din statul membru de origine al întreprinderii cedente autorizează transferul în urma obținerii acordului din partea autorităților competente din statul membru în care sunt situate riscurile.

(5) În termen de trei luni de la primirea cererii, autoritățile competente din statele membre consultate transmit autorităților competente din statul membru de origine al întreprinderii de asigurare cedente avizul sau aprobarea lor; absența unui răspuns în perioada menționată din partea autorităților consultate se consideră echivalent cu un aviz favorabil sau o aprobare tacită.

(6) Transferul autorizat în conformitate cu prezentul articol se publică în conformitate cu dispozițiile de drept intern din statul membru în care este situat riscul. Un astfel de transfer este opozabil din oficiu titularilor de polițe de asigurare, asiguraților sau oricărei alte persoane căreia îi revin drepturi sau obligații din contractele transferate.

Această prevedere nu afectează dreptul statelor membre de a oferi titularilor de polițe de asigurare posibilitatea de a rezilia contractul într-un termen stabilit de la data transferului.

(1) În cazul în care o întreprindere nu respectă prevederile articolului 15, autoritatea competentă din statul său membru de origine poate interzice vânzarea liberă a activelor întreprinderii după ce a comunicat intenția sa autorităților competente din statul membru în care sunt situate riscurile.

(2) În scopul restabilirii situației financiare a unei întreprinderi a cărei marjă de solvabilitate a scăzut sub minimul impus la articolul 16 alineatul (3), autoritatea competentă din statul membru de origine solicită prezentarea spre aprobare a unui plan de redresare.

În cazuri excepționale, în cazul în care autoritatea competentă consideră că situația financiară a întreprinderii va continua să se deterioreze, aceasta poate de asemenea limita sau interzice dispunerea liberă a activelor întreprinderii. Autoritatea competentă în cauză informează autoritățile din alte state membre pe teritoriul cărora întreprinderea își exercită activitatea despre toate măsurile adoptate, iar acestea din urmă, la cererea primei autorități, adoptă aceleași măsuri.

(3) În cazul în care marja de solvabilitate scade sub fondul de garantare definit la articolul 17, autoritatea competentă din statul membru de origine cere întreprinderii să-i prezinte spre aprobare un plan de finanțare pe termen scurt.

De asemenea, aceasta poate limita sau interzice dispunerea liberă a activelor întreprinderii. Informează autoritățile din alte state membre pe teritoriul cărora întreprinderea își exercită activitatea despre toate măsurile adoptate, iar acestea din urmă, la cererea primei autorități, adoptă aceleași măsuri.

(4) Autoritățile competente pot adopta, în plus, orice măsuri necesare pentru a proteja interesele asiguraților în cazurile prevăzute la alineatele (1), (2) și (3).

(5) Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru a putea interzice în conformitate cu dispozițiile de drept intern dispunerea liberă a activelor situate pe teritoriul său, în cazurile prevăzute la alineatele (1), (2) și (3), la cererea statului membru de origine a întreprinderii, care desemnează activele care trebuie supuse unor astfel de măsuri.”

(1) Autorizația acordată unei întreprinderi de asigurare de către autoritatea competentă din statul membru de origine poate fi retrasă de autoritatea în cauză în cazul în care întreprinderea:

În situația retragerii sau caducității autorizației, autoritatea competentă din statul membru de origine notifică autoritățile competente din alte state membre în consecință, iar acestea adoptă măsurile necesare pentru a împiedica întreprinderea în cauză să înceapă noi operațiuni pe teritoriul lor în conformitate cu dreptul de stabilire sau în conformitate cu libertatea de a presta servicii. Autoritatea competentă din statul membru de origine adoptă în plus, în cooperare cu autoritățile în cauză, toate măsurile necesare pentru a proteja interesele asiguraților și limitează în special dispunerea liberă a activelor întreprinderii în conformitate cu articolul 20 alineatul (1), alineatul (2) paragraful al doilea și alineatul (3), paragraful al doilea.

(2) Orice decizie de retragere a autorizației trebuie motivată precis și notificată întreprinderii în cauză.”

(1) Statele membre prevăd că orice persoană fizică sau juridică care își propune să dețină, direct sau indirect, o participație calificată la o întreprindere de asigurare trebuie să informeze în prealabil cu privire la aceasta autoritățile competente din statul membru de origine, indicând valoarea de participație propusă. În mod similar, orice persoană fizică sau juridică trebuie să informeze autoritățile competente din statul membru de origine în cazul în care își propune să mărească participația sa calificată, astfel încât proporția din drepturile de vot sau cote de capital deținute atinge sau depășește 20, 33 sau 50 % sau astfel încât întreprinderea de asigurare devine o filială a acesteia.

Autoritățile competente din statul membru de origine au la dispoziție un termen maxim de trei luni de la data notificării menționate în primul paragraf pentru a se opune unui astfel de plan în cazul în care, având în vedere necesitatea de a asigura o administrare stabilă și prudentă a întreprinderii de asigurare, nu sunt satisfăcute de calitatea persoanei menționate în primul paragraf. În cazul în care nu există opoziție, autoritățile pot fixa o perioadă maximă de realizare a planului.

(1a) În cazul în care achizitorul unei participații prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol este o întreprindere de asigurare, o întreprindere de reasigurare, o instituție de credit sau o întreprindere de investiții autorizată dintr-un alt stat membru sau întreprinderea-mamă a unei astfel de entități ori o persoană fizică sau juridică care controlează respectiva entitate și, în urma acestei achiziții, întreprinderea în care achizitorul își propune să dețină o participație trebuie să devină filiala sa sau să treacă sub controlul acesteia, evaluarea achiziției face obiectul unei proceduri de consultare prealabilă prevăzută la articolul 12a din Directiva 73/239/CEE.

(2) Statele membre prevăd ca orice persoană fizică sau juridică care își propune să nu mai dețină, direct sau indirect, o participație calificată la o întreprindere de asigurare să informeze în prealabil autoritățile competente din statul membru de origine, indicând și valoarea participației propuse. Orice persoană fizică sau juridică trebuie, în aceeași măsură, să informeze autoritățile competente despre intenția sa de a-și reduce participația calificată, astfel încât proporția de drepturi de vot sau cote de capital deținute scade sub 20, 33 sau 50 % sau astfel încât întreprinderea de asigurare încetează să mai fie o filială a sa.

(3) Întreprinderile de asigurare informează autoritățile competente din statul membru de origine, imediat după ce iau cunoștință de acestea, despre achizițiile sau cesiunile de participații calificate la capitalul lor, care duc la creșterea sau scăderea participațiilor peste sau sub vreunul din pragurile prevăzute la alineatele (1) și (2).

De asemenea, întreprinderile de asigurare comunică, cel puțin o dată pe an, identitatea acționarilor sau asociaților care dețin participații calificate și valorile participațiilor menționate anterior, așa cum rezultă în special din datele înregistrate la adunările generale anuale ale acționarilor sau asociaților ori din informațiile primite în conformitate cu obligațiile privind întreprinderile cotate la o bursă de valori.

(4) În cazul în care influența exercitată de persoanele prevăzute la alineatul (1) este posibil să fie în detrimentul administrării stabile și prudente a întreprinderii de asigurare, statele membre dispun ca autoritățile competente din statul membru de origine să adopte toate măsurile necesare pentru a pune capăt acestei situații. Astfel de măsuri pot include în special ordine, sancțiuni împotriva conducătorilor sau suspendarea exercitării drepturilor de vot conferite de acțiunile sau părțile sociale deținute de acționarii sau asociații în cauză.

Măsuri similare se aplică persoanelor fizice sau juridice care nu își îndeplinesc obligația de notificare prealabilă prevăzută la alineatul (1). În cazul în care o participație este achiziționată în ciuda opoziției autorităților competente, statele membre prevăd fie suspendarea exercitării drepturilor de vot corespondente, fie nulitatea rezultatelor voturilor sau posibilitatea anulării acestora, independent de orice alte sancțiuni adoptate.

(1) Statele membre prevăd că toate persoanele care exercită sau care au exercitat o activitate pentru autoritățile competente, precum și auditorii sau experții acționând în numele autorităților competente sunt obligate să păstreze secretul profesional. Acest secret implică faptul că informațiile confidențiale pe care le primesc în cursul exercitării atribuțiilor de serviciu nu pot fi divulgate nici unei persoane sau autorități, decât sub formă de rezumat sau sinteză, astfel încât întreprinderile de asigurare individuale să nu poată fi identificate, fără a aduce atingere cazurilor reglementate dreptul penal.

În cazul în care o întreprindere de asigurare a fost declarată în stare de faliment sau se află în curs de lichidare judiciară, informațiile confidențiale care nu privesc terții implicați în încercările de salvare a societății pot fi, cu toate acestea, divulgate în cadrul unor proceduri civile sau comerciale.

(2) Alineatul (1) nu împiedică autoritățile competente din diverse state membre să facă schimburi de informații în conformitate cu directivele aplicabile întreprinderilor de asigurare. Aceste informații sunt supuse obligației de păstrare a secretului profesional prevăzute la alineatul (1).

(3) Statele membre pot încheia acorduri de cooperare care prevăd schimbul de informații cu autoritățile competente din țări terțe sau cu autorități sau organisme din țări terțe, în sensul definiției de la alineatele (5) și (5a), numai în cazul în care informațiile comunicate fac obiectul unor garanții privind secretul profesional cel puțin echivalente cu cele menționate la prezentul articol. Acest schimb de informații trebuie să fie destinat îndeplinirii sarcinii de supraveghere a autorităților sau organismelor menționate.

În cazul în care informațiile provin dintr-un alt stat membru, acestea nu pot fi divulgate fără acordul explicit al autorităților competente care le-au transmis și, după caz, numai în scopul pentru care autoritățile în cauză și-au dat acordul.

(4) Autoritățile competente care, în temeiul alineatului (1) sau (2), primesc informații confidențiale nu le pot utiliza decât în exercitarea funcțiilor lor:

(5) Alineatele (1) și (4) nu împiedică schimbul de informații în interiorul aceluiași stat membru, în cazul în care există mai multe autorități competente, sau între statele membre, între autoritățile competente și:

pentru îndeplinirea misiunii lor de supraveghere, și nu împiedică transmiterea, către organismele responsabile cu gestionarea procedurilor obligatorii de lichidare sau a fondurilor de garanție, a informațiilor necesare pentru exercitarea funcției lor. Informațiile primite de aceste autorități, organisme și persoane intră sub incidența secretului profesional prevăzut la alineatul (1).

(6) Fără a aduce atingere alineatelor (1)-(4), statele membre pot autoriza schimburile de informații între autoritățile competente și:

Statele membre care recurg la opțiunea prevăzută la primul paragraf impun cel puțin îndeplinirea următoarelor condiții:

Statele membre comunică celorlalte state membre și Comisiei identitatea autorităților, a persoanelor sau a organismelor care pot primi informații în temeiul prezentului alineat.

(2) Comunicarea, cu bună-credință, către autoritățile competente, de către persoane autorizate în sensul Directivei 84/253/CEE, a oricărui aspect sau a oricărei decizii menționate la alineatul (1) nu constituie o încălcare a vreunei restricții de divulgare a informațiilor impuse prin contract printr-un act cu putere de lege sau act administrativ și nu implică răspunderea persoanei în cauză în nici un fel.

(1) Statul membru de origine solicită fiecărei întreprinderi de asigurare să constituie provizioane tehnice suficiente privind întreaga sa activitate.

Valoarea provizioanelor în cauză se determină în conformitate cu normele stabilite de Directiva 91/674/CEE.

(2) Statul membru de origine solicită fiecărei întreprinderi de asigurare ca provizioanele sale tehnice privind întreaga sa activitate să fie reprezentate de active congruente, în conformitate cu articolul 6 din Directiva 88/357/CEE. Pentru riscuri situate în cadrul Comunității, activele trebuie localizate în interiorul Comunității. Statele membre nu solicită întreprinderilor de asigurare să își localizeze activele într-un anumit stat membru. Statul membru de origine poate permite, cu toate acestea, o flexibilitate a normelor privind localizarea activelor.

(3) În cazul în care statul membru de origine permite reprezentarea provizioanelor tehnice de creanțe împotriva reasigurătorilor, acesta stabilește un procentaj permis. În acest caz, statul membru în cauză nu poate solicita localizarea acestor creanțe.”

(1) Statele membre solicită fiecărei întreprinderi de asigurare cu sediul social pe teritoriul lor care acoperă riscuri incluse în clasa 14 din titlul A din anexă, în continuare denumită «asigurare de credit», să constituie o rezervă de echilibrare destinată compensării eventualei pierderi tehnice sau a unei rate de cerere de despăgubire superioare mediei în această clasă la sfârșitul exercițiului.

(2) Rezerva de echilibrare trebuie calculată în conformitate cu normele stabilite de statul membru de origine, conform uneia dintre cele patru metode care figurează la titlul D din anexă, considerate echivalente.

(3) Până la concurența valorilor calculate conform metodelor de la titlul D din anexă, rezerva de echilibrare nu se ia în considerare la calculul marjei de solvabilitate.

(4) Statele membre pot exonera întreprinderile de asigurare cu sediul social pe teritoriul lor de obligația de a constitui o rezervă de echilibrare pentru clasa de asigurare de credit în cazul în care primele sau cotizațiile încasate pentru această clasă sunt mai mici de 4 % din primele sau cotizațiile totale încasate și mai mici de 2 500 000 ECU.”

Activele de reprezentare a provizioanelor tehnice trebuie să țină seama de specificul operațiunilor efectuate de întreprindere, astfel încât să asigure siguranța, randamentul și lichiditatea investițiilor întreprinderii, întreprinderea asigurând diversitatea și o dispersie adecvată a investițiilor în cauză.

Statul membru de origine nu poate autoriza întreprinderile de asigurare să își reprezinte provizioanele tehnice și rezervele de egalizare cu alte active decât cele din următoarele categorii:

În cazul asociației subscriptorilor denumite „Lloyd's”, categoriile de active includ de asemenea garanții și scrisori de credit emise de instituții de credit în sensul Directivei 77/780/CEE ( 16 ) sau de întreprinderi de asigurare, împreună cu sume verificabile obținute din polițe de asigurare de viață, în măsura în care acestea reprezintă fonduri aparținând membrilor.

Includerea unui activ sau a unei categorii de active în lista prevăzută la primul paragraf nu presupune că toate aceste active trebuie să fie automat acceptate ca acoperire pentru provizioanele tehnice. Statul membru de origine adoptă norme mai detaliate de stabilire a condițiilor de folosire a activelor acceptabile.

La determinarea și aplicarea normelor adoptate, statul membru de origine asigură în special respectarea următoarelor principii:

(2) Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (1), în situații excepționale și la cererea întreprinderii de asigurare, statul membru de origine poate, temporar și în baza unei decizii motivate corespunzător, să accepte alte categorii de active ca acoperire pentru provizioane tehnice, sub rezerva articolului 20.

În ceea ce privește activele de acoperire a provizioanelor tehnice și a rezervelor de egalizare, statul membru de origine solicită fiecărei întreprinderi de asigurare să nu investească mai mult de:

(2) Absența, la alineatul (1), a unei limitări pentru investițiile dintr-o anumită categorie de active nu implică acceptarea nelimitată a activelor din categoria în cauză drept acoperire pentru provizioane tehnice. Statul membru de origine adoptă norme mai detaliate asupra condițiilor de folosire a activelor acceptate. Statul membru asigură, la determinarea și punerea în aplicare a acestor norme, în special respectarea următoarelor principii:

(3) În contextul normelor detaliate privind condițiile de folosire a activelor acceptate, statul membru aplică un tratament mai restrictiv:

(4) Statele membre pot ridica limita impusă la alineatul (1) litera (b) la 40 % în cazul unor obligațiuni, în cazul în care acestea sunt emise de către o instituție de credit cu sediul social într-un stat membru supusă prin lege unui control oficial special destinat să îi protejeze pe deținătorii de astfel de obligațiuni. În special, sumele provenite din emisiunea de astfel de obligațiuni trebuie investite conform legii în active care, pe întreaga durată de valabilitate a obligațiunilor, pot acoperi obligațiile ce decurg din emisiunea de obligațiuni și care, în cazul nerespectării de către emitent a obligațiilor sale, ar fi folosite cu prioritate pentru rambursarea împrumutului și pentru plata dobânzii acumulate.

(5) Statele membre nu solicită întreprinderilor de asigurare să investească în anumite categorii de active.

(6) Fără a aduce atingere alineatului (1), în situații excepționale și la cererea întreprinderii de asigurare, statul membru de origine poate, temporar și în baza unei decizii motivate corespunzător, să permită excepții de la normele prevăzute la alineatul (1) literele (a)-(e), sub rezerva articolului 20.

În anexa 1 la Directiva 88/357/CEE, punctele (8) și (9) se înlocuiesc cu următoarele:

La articolul 16 din Directiva 73/239/CEE, alineatul (1) se înlocuiește cu următoarele:

„(1) Statul membru de origine solicită fiecărei întreprinderi de asigurare să constituie o marjă de solvabilitate suficientă pentru ansamblul activităților sale.

Marja de solvabilitate corespunde patrimoniului întreprinderii, liber de orice angajament previzibil, activele necorporale fiind deduse. Aceasta cuprinde în special:

În termen de cel mult trei ani de la punerea în aplicare a prezentei directive, Comisia prezintă Comitetului de asigurare un raport privind necesitatea unei armonizări ulterioare a marjei de solvabilitate.

(1) Statele membre nu adoptă norme privind alegerea activelor care nu sunt utilizate ca active de acoperire a provizioanelor tehnice menționate la articolul 15.

(2) Sub rezerva dispozițiilor articolului 15 alineatul (2), articolului 20 alineatele (1), (2), (3) și (5) și articolului 22 alineatul (1) ultimul paragraf, statele membre nu limitează libertatea de a dispune asupra activelor mobiliare sau imobiliare care fac parte din patrimoniul întreprinderilor de asigurare autorizate.

(3) Alineatele (1) și (2) nu exclud nici o măsură pe care statele membre sunt îndreptățite să o adopte în calitate de proprietari, asociați sau parteneri la întreprinderile în cauză, protejând în același timp interesele asiguraților.”

La articolul 7 alineatul (1) din Directiva 88/357/CEE, litera (f) se înlocuiește cu următoarele:

Statul membru în care este situat riscul nu poate împiedica titularul poliței de asigurare să încheie un contract cu o întreprindere de asigurare autorizată în condițiile menționate la articolul 6 din Directiva 73/239/CEE, în cazul în care nu sunt încălcate dispozițiile legale de interes general în vigoare în statul membru în care este situat riscul.

Statele membre nu prevăd dispoziții care să solicite aprobarea prealabilă sau comunicarea sistematică a condițiilor generale sau speciale ale polițelor de asigurare, tarifelor și formularelor și altor documente imprimate pe care o întreprindere de asigurare își propune să le utilizeze în relațiile cu titularii de polițe de asigurare. Pentru a controla respectarea dispozițiilor de drept intern privind contractele de asigurare, statele membre pot cere numai comunicarea nesistematică a acestor condiții și a celorlalte documente, fără ca această solicitare să constituie o condiție prealabilă pentru exercitarea activității unei întreprinderi.

Statele membre pot menține sau introduce notificarea prealabilă sau aprobarea majorărilor tarifelor propuse numai ca un element al unui sistem general de control al prețurilor.

(1) La articolul 8 alineatul (4) din Directiva 88/357/CEE, litera (b) se abrogă. În consecință, litera (a) din același alineat se modifică după cum urmează:

(2) Fără a aduce atingere vreunei dispoziții contrare, un stat membru care impune obligația de a subscrie o asigurare poate solicita comunicarea condițiilor generale și speciale pentru asigurările obligatorii către o autoritate competentă înainte de a fi utilizate.

(1) Înainte de încheierea contractului de asigurare, titularul de poliță de asigurare trebuie să fie informat de către întreprinderea de asigurare privind:

(2) Obligația prevăzută la alineatul (1) se aplică numai în cazul în care titularul de poliță de asigurare este o persoană fizică.

(3) Modalitățile de aplicare a prezentului articol sunt reglementate în conformitate cu legislația statului membru în care este situat riscul.

(1) Orice întreprindere de asigurare care dorește să înființeze o sucursală pe teritoriul altui stat membru notifică autoritățile competente din statul membru de origine cu privire la aceasta.

(2) Statele membre solicită întreprinderii de asigurare care dorește să înființeze o sucursală pe teritoriul altui stat membru să furnizeze următoarele informații o dată cu notificarea prevăzută la alineatul (1):

În cazul în care întreprinderea intenționează să acopere prin sucursala sa riscuri din clasa de asigurare 10 de la titlul A din anexă, exclusiv răspunderea transportatorului, aceasta trebuie să dea o declarație care să confirme că a devenit membră a biroului național și a Fondului național de garantare al statului în care se află sucursala.

(3) În cazul în care autoritatea competentă din statul de origine nu are motive să se îndoiască de adecvarea structurilor administrative sau a situației financiare a întreprinderii de asigurare, de buna reputație, calificările profesionale sau experiența administratorilor sau directorilor ori a mandatarului general, ținând seama de planul de afaceri, aceasta comunică, în termen de trei luni de la primirea tuturor informațiilor menționate la alineatul (2), informațiile în cauză autorității competente din statul membru în care se află sucursala și informează întreprinderea în cauză cu privire la aceasta.

Autoritatea competentă din statul membru de origine atestă de asemenea faptul că întreprinderea de asigurare are marja de solvabilitate minimă calculată conform prevederilor din articolele 16 și 17.

În cazul în care autoritatea competentă din statul membru de origine refuză să comunice informațiile menționate la alineatul (2) autorității competente din statul membru în care se află sucursala, aceasta motivează refuzul față de întreprinderea în cauză în termen de trei luni de la primirea tuturor informațiilor solicitate. Refuzul sau lipsa unui răspuns intră sub incidența dreptului la o cale de atac în fața instanței, în statul membru de origine.

(4) Înainte ca sucursala unei întreprinderi de asigurare să își înceapă activitatea, autoritatea competentă din statul membru în care se află sucursala informează, în termen de două luni de la primirea informațiilor menționate la alineatul (3), autoritatea competentă din statul membru de origine, după caz, despre condițiile în care, din motive de interes general, trebuie exercitate activitățile în cauză în statul membru în care se află sucursala.

(5) La primirea informațiilor din partea autorității competente din statul membru în care se află sucursala sau, în cazul în care nu se primește nici o comunicare din partea acesteia, la expirarea termenului prevăzut la alineatul (4), sucursala poate fi înființată și poate începe activitățile.

(6) În cazul în care intervin modificări în informațiile comunicate în conformitate cu alineatul (2) literele (b), (c) sau (d), întreprinderea de asigurare notifică în scris autoritățile competente din statul membru de origine și statul membru în care se află sucursala, cu cel puțin o lună înainte de efectuarea modificării, astfel încât autoritatea competentă din statul membru de origine și statul membru în care se află sucursala să își poată îndeplini atribuțiile ce le revin în conformitate cu alineatele (3) și (4).”

Orice întreprindere care intenționează să desfășoare activități pentru prima oară într-unul sau mai multe state membre în conformitate cu libertatea de a presta servicii informează mai întâi autoritățile competente din statul membru de origine, indicând natura angajamentelor pe care își propune să le acopere.”

(1) În termen de o lună de la notificarea prevăzută la articolul 14, autoritățile competente din statul membru de origine comunică statului membru sau statelor membre pe teritoriul cărora întreprinderea intenționează să desfășoare activități în conformitate cu libertatea de a presta servicii:

În același timp, autoritățile competente informează și întreprinderea implicată cu privire la acestea.

Statul membru pe teritoriul căruia întreprinderea intenționează să acopere, în temeiul libertății de a presta servicii, riscurile din clasa 10 de la titlul A din anexa la Directiva 73/239/CEE, exclusiv răspunderea transportatorului, poate solicita întreprinderii:

(2) În cazul în care autoritățile competente din statul membru de origine nu comunică informațiile menționate la alineatul (1) în termenul prevăzut, acestea trebuie să își motiveze refuzul față de întreprindere în același termen. Refuzul intră sub incidența dreptului de exercita o cale de atac în fața instanței, în statul membru de origine.

(3) Întreprinderea își poate începe activitatea la data certă la care este informată despre comunicarea prevăzută la alineatul (1) primul paragraf.”

Orice modificare pe care întreprinderea intenționează să o aducă informațiilor menționate la articolul 14 se supune procedurii prevăzute la articolele 14 și 16.”

Articolul 12 alineatul (2) al doilea și al treilea paragraf, articolul 12 alineatul (3) și articolele 13 și 15 din Directiva 88/357/CEE se abrogă.

Autoritățile competente din statul membru în care se află sucursala sau din statul membru de prestare a serviciilor pot solicita ca informațiile pe care sunt autorizate să le solicite în conformitate cu prezenta directivă privind activitatea întreprinderile de asigurare care operează pe teritoriul statului în cauză să le fie prezentate în limba oficială sau limbile oficiale ale statului în cauză.

(2) Statul membru în care se află sucursala sau de prestare a serviciilor nu adoptă prevederi impunând autorizarea prealabilă sau notificarea sistematică a condițiilor generale și speciale ale polițelor de asigurare, tarifelor, formularelor și altor documente imprimate pe care o întreprindere de asigurare intenționează să le folosească în relația sa cu titularii de polițe de asigurare. Pentru a verifica respectarea dispozițiilor de drept intern privind contractele de asigurare, statul în cauză poate solicita unei întreprinderi care își propune să desfășoare activități pe teritoriul său în conformitate cu dreptul de stabilire sau în conformitate cu libertatea de a presta servicii, să notifice doar nesistematic condițiile polițelor și alte documente imprimate pe care își propune să le utilizeze, fără ca această solicitare să constituie o condiție prealabilă pentru ca întreprinderea să își desfășoare activitatea.

(3) Statul membru în care se află sucursala sau de prestare a serviciilor nu poate menține sau introduce notificarea prealabilă sau aprobarea majorărilor tarifelor propuse decât ca element al unui sistem general de control al prețurilor.

(2) Orice întreprindere care desfășoară operațiuni, în conformitate cu dreptul de stabilire sau în conformitate cu libertatea de a presta servicii, prezintă autorităților competente din statul membru în care se află sucursala și din statul membru de prestare a serviciilor toate documentele care îi sunt solicitate în sensul aplicării prezentului articol, în măsura în care întreprinderile ale căror sedii sociale se află în statele membre în cauză sunt obligate să facă acest lucru.

(3) În cazul în care autoritățile competente dintr-un stat membru stabilesc că o întreprindere care are o sucursală sau desfășoară activități în baza libertății de a presta servicii pe teritoriul său nu respectă prevederile legale aplicabile întreprinderii în statul în cauză, acestea solicită întreprinderii în cauză să remedieze aceste nereguli.

(4) În cazul în care întreprinderea în cauză nu adoptă măsurile necesare, autoritățile competente din statul membru în cauză informează autoritățile competente din statul membru de origine despre aceasta. Acestea din urmă iau, cât mai curând posibil, toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura remedierea neregulilor de către întreprinderea în cauză. Natura acestor măsuri se comunică autorităților competente din statul membru în cauză.

(5) În cazul în care, în pofida măsurilor adoptate de către statul membru de origine sau din cauză că măsurile se dovedesc a fi inadecvate sau lipsesc în statul respectiv, întreprinderea persistă în încălcarea prevederilor legale în vigoare în statul membru în cauză, acesta din urmă, după informarea prealabilă a autorităților competente din statul membru de origine, poate adopta măsurile necesare pentru a preveni sau pedepsi alte nereguli, inclusiv, în măsura în care este necesar, pentru a împiedica întreprinderea în cauză să mai încheie noi contracte de asigurare pe teritoriul său. Statele membre se asigură că pe teritoriile lor este posibilă transmiterea notificărilor necesare întreprinderilor de asigurare.

(6) Prevederile alineatelor (3), (4) și (5) nu aduc atingere competențelor statelor membre în cauză de a adopta, în caz de urgență, măsurile corespunzătoare pentru a preveni și pedepsi neregulile comise pe teritoriul lor. Aceasta include posibilitatea de a împiedica întreprinderea de asigurare să continue să încheie noi contracte de asigurare pe teritoriul său.

(7) Prevederile alineatelor (3), (4) și (5) nu aduc atingere competențelor statelor membre de a sancționa infracțiunile produse pe teritoriul lor.

(8) În cazul în care întreprinderea care a comis o infracțiune are un sediu sau are proprietăți pe teritoriul statului membru în cauză, autoritățile competente ale acestuia pot aplica, în conformitate cu legislația internă, sancțiunile administrative prevăzute pentru respectiva infracțiune privind această stabilire sau aceste bunuri.

(9) Orice măsură adoptată în conformitate cu alineatele (4)–(8) implicând sancțiuni sau limitări ale activității de asigurare trebuie motivată corespunzător și comunicată întreprinderii în cauză.

(10) O dată la doi ani, Comisia ►M4 informează Comitetul european de asigurări și pensii profesionale în ceea ce privește numărul și tipul ◄ cazurilor în care, în fiecare stat membru, a fost refuzată autorizarea în conformitate cu articolul 10 din Directiva 73/239/CEE sau articolul 16 din Directiva 88/357/CEE modificate de prezenta directivă sau s-au adoptat măsuri în conformitate cu alineatul (5) din prezentul articol. Statele membre cooperează cu Comisia furnizându-i informațiile necesare pentru raportul în cauză.

Prezenta directivă nu împiedică întreprinderile de asigurare cu sediul social pe teritoriul altor state membre să facă publicitate pentru serviciile oferite prin toate mijloacele de comunicare disponibile în statul membru în care se află sucursala sau în statul membru de prestare a serviciilor, în măsura în care respectă eventualele reglementări privind conținutul și forma publicității adoptate din motive de interes general.

(2) În cazul în care o întreprindere de asigurare este lichidată, angajamentele asumate prin contracte garantate prin intermediul unei sucursale sau în baza libertății de a presta servicii sunt onorate în același fel ca cele asumate prin celelalte contracte ale întreprinderii de asigurare în cauză, fără a se face distincție pe motiv de cetățenie sau naționalitate în privința asiguraților și a beneficiarilor.

(2) În cazul în care o asigurare este oferită în conformitate cu dreptul de stabilire sau în conformitate cu libertatea de a presta servicii, înaintea încheierii unui angajament, titularul de poliță de asigurare este informat asupra statului membru în care se află sediul social și, după caz, asupra sucursalei cu care va fi încheiat contractul.

În cazul în care sunt furnizate documente titularului de poliță de asigurare, acestea trebuie să includă informațiile prevăzute în primul paragraf.

Riscurile menționate la articolul 5 litera (d) din Directiva 73/239/CEE nu intră sub incidența obligațiilor prevăzute în primul și al doilea paragraf.

(3) Contractul sau orice alt document care acordă acoperirea riscurilor, precum și oferta de asigurare în cazul în care este obligatorie pentru titularul de poliță de asigurare, trebuie să indice adresa sediului social și, după caz, a sucursalei întreprinderii de asigurare care acordă acoperirea.

Fiecare stat membru poate solicita ca numele și adresa reprezentantului întreprinderii de asigurare menționate la articolul 12a alineatul (4) din Directiva 88/357/CEE să apară, de asemenea, în documentele menționate în primul paragraf.

(2) Fiecare întreprindere de asigurare informează autoritatea competentă din statul membru de origine, separat pentru operațiunile încheiate în baza dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii, asupra valorii primelor, cererilor de despăgubire și comisioanelor fără deducerea reasigurării, defalcat pentru fiecare stat membru și pentru fiecare grup de clase de asigurare, iar pentru clasa 10 de la titlul A din anexa la Directiva 73/239/CEE, exclusiv răspunderea transportatorului, frecvența și costul mediu al cererilor de despăgubire.

Autoritatea competentă a statului membru de origine comunică aceste informații în termen rezonabil sub formă de sinteză autorităților competente din fiecare dintre statele membre implicate care solicită acest lucru.

(2) Prezenta directivă nu afectează dreptul statelor de a solicita întreprinderilor care operează pe teritoriul lor, în conformitate cu dreptul de stabilire sau în conformitate cu libertatea de a presta servicii, să se afilieze și să participe, în aceleași condiții ca și întreprinderile autorizate în statul membru în cauză, la orice regim destinat să garanteze plata solicitărilor de despăgubire asiguraților și terților lezați.

(2) Fără a aduce atingere unei armonizări ulterioare, fiecare contract de asigurare este supus exclusiv impozitării indirecte și taxelor parafiscale asupra primelor de asigurare în statul membru în care este situat riscul în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 88/357/CEE și de asemenea, în privința Spaniei, suprataxelor stabilite legal în favoarea „Consorcio de Compensación de Seguros” pentru îndeplinirea funcțiilor sale privind compensarea pierderilor cauzate de evenimente extraordinare care au loc în acest stat membru.

Prin derogare de la prevederile articolului 2 litera (d) prima liniuță din Directiva 88/357/CEE, și pentru aplicarea prezentului alineat, bunurile mobile conținute într-un imobil situat pe teritoriul unui stat membru, cu excepția bunurilor în tranzit comercial, constituie un risc situat în acest stat membru, chiar în cazul în care imobilul și conținutul său nu sunt acoperite de aceeași poliță de asigurare.

Legea aplicabilă contractului în conformitate cu articolul 7 din Directiva 88/357/CEE nu afectează prevederile fiscale aplicabile.

Până la o armonizare ulterioară, fiecare stat membru aplică întreprinderilor care acoperă riscuri situate pe teritoriul său dispozițiile de drept intern privind măsurile de asigurare a perceperii impozitelor indirecte și taxelor parafiscale datorate în conformitate cu primul paragraf.

Republica Federală Germania poate amâna până la 1 ianuarie 1996 aplicarea prevederilor din articolul 54 alineatul (2) al doilea paragraf prima teză. În această perioadă, dispozițiile paragrafului de mai jos se aplică în situația menționată la articolul 54 alineatul (2).

În cazul în care baza tehnică de calculare a primelor a fost comunicată autorităților statului membru de origine, în conformitate cu articolul 54 alineatul (2) al doilea paragraf a treia teză, autoritățile în cauză transmit imediat informația autorităților statului membru în care este situat riscul pentru a le permite să facă observații. În cazul în care autoritățile statului membru de origine nu iau în considerare aceste observații, acestea informează autoritățile statului membru în care este situat riscul cu privire la aceasta, detaliat și motivat.

Statele membre pot acorda întreprinderilor de asigurare cu sediu social pe teritoriul lor și ale căror terenuri sau construcții care reprezintă provizioane tehnice depășesc, în momentul notificării prezentei directive, procentul menționat la articolul 22 alineatul (1) litera (a) un termen care expiră la 31 decembrie 1998, pentru a se conforma dispoziției menționate.

Regatul Danemarcei poate amâna până la 1 ianuarie 1999 aplicarea dispozițiilor prezentei directive privind asigurările obligatorii pentru accidente de muncă. În această perioadă, derogarea prevăzută la articolul 12 alineatul (2) din Directiva 88/357/CEE pentru accidente de muncă rămâne în vigoare în Danemarca.

Spania, până la 31 decembrie 1996, precum și Grecia și Portugalia, până la 31 decembrie 1998, beneficiază de următorul regim tranzitoriu în privința contractelor care acoperă riscuri situate exclusiv într-unul dintre aceste state membre, altele decât cele definite la articolul 5 litera (d) din Directiva 73/239/CEE:

Următoarele modificări tehnice la Directivele 73/239/CEE și 88/357/CEE și la prezenta directivă se adoptă în conformitate cu procedura prevăzută de Directiva 91/675/CEE:

(1) Filialele care și-au început activitatea, în conformitate cu prevederile în vigoare în statul membru de stabilire, înainte de intrarea în vigoare a prevederilor adoptate pentru punerea în aplicare a prezentei directive, se consideră că s-au aflat sub incidența procedurii stabilite la articolul 10 alineatele (1) – (5) din Directiva 73/239/CEE. De la intrarea în vigoare a directivei menționate anterior, acestea sunt reglementate de articolele 15, 19, 20 și 22 din Directiva 73/239/CEE și articolul 40 din prezenta directivă.

(2) Articolele 34 și 35 din prezenta directivă nu aduc atingere drepturilor obținute de întreprinderile de asigurare care desfășoară activități în conformitate cu libertatea de a presta servicii înaintea intrării în vigoare a dispozițiilor de aplicare a prezentei directive.

(1) În condițiile prevăzute de legislația internă, fiecare stat membru autorizează agențiile și sucursalele stabilite pe teritoriul său și reglementate de prezentul titlu să transfere, integral sau parțial, portofoliul lor de contracte către un cesionar stabilit în același stat membru, în cazul în care autoritățile competente din statul membru în cauză sau, dacă este necesar, autoritățile competente din statul membru menționat la articolul 26 certifică faptul că cesionarul are marja de solvabilitate necesară dacă este luat în considerare transferul.

(2) În condițiile prevăzute de legislația internă, fiecare stat membru autorizează agențiile sau sucursalele înființate pe teritoriul său și reglementate de prezentul titlu să transfere, integral sau parțial, portofoliul lor de contracte unei întreprinderi de asigurare cu sediul social într-un alt stat membru, în cazul în care autoritățile competente din statul membru în cauză certifică faptul că cesionarul are marja de solvabilitate necesară în cazul în care este luat în considerare transferul.

(3) În cazul în care în condițiile prevăzute de legislația internă, statul membru autorizează agențiile sau sucursale înființate pe teritoriul său și reglementate de prezentul titlu să transfere, integral au parțial, portofoliul lor de contracte unei agenții sau sucursale reglementate de prezentul titlu înființate pe teritoriul altor state membre, se asigură că autoritățile competente din statul membru al cesionarului sau, după caz, autoritățile competente din statul membru menționat la articolul 26, certifică faptul că cesionarul are marja de solvabilitate necesară în cazul în care este luat în considerare transferul, că legislația statului membru al cesionarului permite un astfel de transfer și că statul membru în cauză a fost de acord cu transferul.

(4) În cazurile prevăzute la alineatele (1), (2) și (3), statul membru în care este situată agenția sau sucursala cedentă autorizează transferul după ce obține acordul autorităților competente din statul membru al riscului, în cazul în care acesta din urmă diferă de statul membru în care este situată agenția sau sucursala cedentă.

(5) Autoritățile competente din statul membru consultat transmit avizul sau acordul lor autorităților competente din statul membru de origine a întreprinderii de asigurare cedente în termen de trei luni de la primirea cererii; absența vreunui răspuns din partea autorităților consultate în acest termen se consideră echivalentă unui aviz favorabil sau unui acord tacit.

(6) Transferul autorizat în conformitate cu prevederile prezentului articol se publică în conformitate cu legislația internă din statul membru în care este situat riscul. Astfel de transferuri sunt automat opozabile titularilor de polițe de asigurare, asiguraților și altor persoane care au drepturi și obligații rezultate din contractele transferate.

Această prevedere nu afectează posibilitatea statelor membre de a da titularilor de polițe de asigurare dreptul de a rezilia contractele într-un termen prestabilit de la data transferului.”

(1) Fără a aduce atingere vreunei dispoziții contrare, orice stat membru, în care contractele din clasa 2 de la titlul A din anexa la Directiva 73/239/CEE se pot substitui parțial sau integral acoperirii de „boală” furnizate de sistemul legal de asigurare socială, poate solicita respectarea prin contract a dispozițiilor legale speciale care protejează în acest stat membru interesul general pentru această clasă de asigurări și poate cere ca autorităților competente din statul membru în cauză să le fie comunicate condițiile generale și speciale pentru acest tip de asigurare, înainte de utilizarea lor.

(2) Statele membre pot solicita ca tehnica de asigurare de sănătate de la alineatul (1) să fie similară celei de asigurare pe viață în cazul în care:

În astfel de cazuri, autoritățile din statul membru în cauză publică tabelele de frecvență a bolilor și alte date statistice relevante menționate în primul paragraf și le transmit autorităților statului de origine. Primele trebuie să fie suficiente, conform unor principii de actuariat rezonabile, pentru a permite întreprinderilor să îndeplinească toate angajamentele legate de elementele situației financiare. Statul membru de origine solicită ca baza tehnică de calculare a primelor să fie comunicată autorităților competente înainte ca produsul să fie oferit. Prezentul alineat se aplică de asemenea în cazul modificării contractelor în curs.

Statele membre pot cere oricărei întreprinderi de asigurare care încheie asigurări obligatorii pentru accidente de muncă pe teritoriul lor, pe propriile riscuri, să respecte dispozițiile speciale prevăzute în legislația lor internă pentru această asigurare, cu excepția dispozițiilor privind supravegherea financiară, care țin de competența exclusivă a statului membru de origine.

Statele membre se asigură că deciziile luate în privința unei întreprinderi de asigurare în temeiul actelor cu putere de lege și actelor administrative adoptate în conformitate cu prezenta directivă pot face obiectul unei căi de atac în fața instanței.

(1) Statele membre adoptă actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 31 decembrie 1993 și le pun în aplicare înainte de 1 iulie 1994. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă asemenea dispoziții, acestea cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

( 4 ) JO L 172, 4.7.1988, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Directiva 90/618/CEE (JO L 330, 29.11.1990, p. 44).

( 5 ) JO L 228, 16.8.1973, p. 3. Directivă modificată ultima dată prin Directiva 90/618/CEE (JO L 330, 29.11.1990, p. 44).

( 11 ) JO L 66, 13.3.1979, p. 21. Directivă modificată ultima dată de Directiva 82/148/CEE (JO L 62, 5.3.1982, p. 22).

( 12 ) JO L 193, 18.7.1983, p. 1, directivă modificată ultima dată de Directiva 90/605/CEE (JO L 317, 16.11.1990, p. 60).

( 14 ) JO L 222, 14.8.1978, p. 11, directivă astfel cum a fost modificată ultima dată de Directiva 90/605/CEE (JO L 317, 16.11.1990, p. 60).

( 16 ) JO L 322, 17.12.1977, p. 30. Directivă modificată ultima dată de Directiva 89/646/CEE (JO L 386, 30.12.1989, p. 1).

( 17 ) JO L 375, 31.12.1985, p. 3. Directivă modificată de Directiva 88/220/CEE (JO L 100, 19.4.1988, p. 31).

		Jurnalul Oficial
		No	page	date
►M1	DIRECTIVA 95/26/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 29 iunie 1995	L 168	7	18.7.1995
►M2	DIRECTIVA 2000/64/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 7 noiembrie 2000	L 290	27	17.11.2000
M3	DIRECTIVA 2002/87/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 16 decembrie 2002	L 35	1	11.2.2003
►M4	DIRECTIVA 2005/1/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI Text cu relevanță pentru SEE din 9 martie 2005	L 79	9	24.3.2005
►M5	DIRECTIVA 2005/68/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI Text cu relevanță pentru SEE din 16 noiembrie 2005	L 323	1	9.12.2005