Acțiune introdusă la 23 martie 2007 — Comisia Comunităților Europene/Republica Austria

(Cauza C-161/07)

(2007/C 140/16)

Limba de procedură: germana

Părțile

Reclamantă: Comisia Comunităților Europene (reprezentanți: E. Traversa și G. Braun, agenți)

Pârâtă: Republica Austria

Concluziile reclamantei

În concluziile sale, reclamanta solicită Curții

Motivele și argumentele principale

Articolul 43 primul paragraf CE garantează tuturor cetățenilor unui stat membru, dreptul de a se stabili într-un alt stat membru pentru a avea acces la o activitate independentă și a exercita o astfel de activitate, precum și dreptul de a crea societăți și de a administra întreprinderi într-un alt stat membru. Ca expresie a principiului general al nediscriminării stabilit de articolul 12 CE, articolul 43 CE interzice discriminările pe criteriul cetățeniei în privința lucrătorilor independenți. Obligația egalității de tratament cu cetățenii celuilalt stat membru este consacrată la articolul 43 paragraful al doilea CE. În temeiul acestui articol, libertatea de stabilire include dreptul de acces la o activitate independentă și de exercitare a sa, indiferent de natura acesteia, precum și dreptul de a constitui și de a administra întreprinderi și, în special societăți, pe teritoriul altor state membre, în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire.

Instanțele austriece ce țin registrul comerțului impun condiția constatării calității de lucrător independent pentru înmatricularea unei societăți de drept austriac la cererea unui cetățean al unui stat membru care a aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004, cu excepția Maltei și Ciprului. În ceea ce privește distincția dintre lucrători independenți și lucrători salariați, aceasta se efectuează în funcție de „veritabilul conținut economic al activității”. Potrivit legislației austriece, asociații unei societăți de persoane, precum și asociații unei societăți cu răspundere limitată cu o participare la capital mai mică de 25 %, care furnizează prestații în muncă ce caracterizează un raport de muncă sunt, în particular, considerați ca fiind lucrători salariați. Această prezumție este valabilă până în momentul în care biroul regional al Serviciului pieței forței de muncă constată, la cererea asociatului, că acesta din urmă exercită o influență decisivă asupra administrării societății. Sarcina probei calității de lucrător independent revine solicitantului. Persoanele în cauză nu își pot începe activitatea înainte de a li se constata calitatea de lucrător independent printr-o decizie, într-un termen de maximum trei luni.

Această dispoziție nu este compatibilă cu libertatea de stabilire consacrată la articolul 43 CE. Aceasta aduce atingere libertății lucrătorilor independenți din opt noi state membre de a se stabili în Austria, în măsura în care face cu mult mai dificilă crearea unei societăți de către aceștia, fără a exista o justificare în acest sens. Chiar dacă este exact că dispoziția în litigiu nu are decât un domeniu de aplicare restrâns, aceasta nu îi înlătură caracterul discriminatoriu. De asemenea, deși cetățenii celor opt state membre în cauză nu trebuie să formuleze întotdeauna, fără excepție, o cerere, ceea ce este determinant este faptul că cetățenii austrieci și cetățenii celorlalte state membre nu trebuie să formuleze niciodată o astfel de cerere. În plus, dispozițiile tranzitorii din tratatele de aderare nu prevăd restricții decât în ceea ce privește libera circulație a lucrătorilor. Tocmai în scopul asigurării libertății de stabilire, nu există astfel de posibilități de restricție. Împrejurarea că reglementarea în cauză, în conformitate cu propria ratio legis, urmărește să împiedice eludarea dispozițiilor tranzitorii referitoare la libera circulație a lucrătorilor și nu are drept obiectiv restrângerea libertății de stabilire nu schimbă cu nimic faptul că, în definitiv, această dispoziție constituie o restricție la libertatea de stabilire.

În conformitate cu articolul 46 CE, restricțiile la libertatea de stabilire nu pot fi justificate decât pe motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică și, dacă este vorba de măsuri care nu sunt în mod vădit discriminatorii, pe alte motive imperative de interes general. În orice caz, întrucât aceste măsuri constituie o restricție adusă unei libertăți fundamentale, ele trebuie să fie apte a atinge obiectivul urmărit și nu trebuie să depășească limitele necesare atingerii acestuia. Reglementarea austriacă în litigiu nu îndeplinește aceste condiții de justificare.

Într-adevăr, nu există indicii în temeiul cărora eludarea dispozițiilor tranzitorii de către cetățenii celor opt state membre avute în vedere, de care se teme guvernul austriac, ar putea atinge astfel de dimensiuni încât funcționarea pieței muncii din Austria să fie amenințată în mod efectiv și fundamental. Pe de altă parte, cele două criterii de apreciere a naturii muncii — adică natura prestației în muncă și influența asupra administrării societății — nu sunt adaptate pentru a distinge între o activitate salariată și o activitate independentă. În ceea ce privește necesitatea restricției, argumentarea guvernului austriac nu precizează de ce o măsură mai puțin restrictivă, cum ar fi verificarea ulterioară după înmatricularea societății, nu este în măsură să îndeplinească obiectivul urmărit.