14.4.2007   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 82/18

—

desființarea hotărârii pronunțate de Tribunalul de Primă Instanță (Camera a treia) la data de 30 noiembrie 2006 în cauza T-382/04;

—

anularea Deciziei Comisiei Europene din 17 iunie 2004 (REM 19/2002) prin care Comisia a constatat că remiterea drepturilor de import nu era justificată în acel caz;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Încălcarea articolului 239 din Codul Vamal (1) coroborat cu articolele 899-909 din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 (2) („regulamentul de aplicare”), precum și motivarea insuficientă a aprecierilor Tribunalului sau, în orice caz, o motivare care nu poate susține aceste aprecieri.

Testul referitor la natura erorii, experiența profesională a recurentei și gradul de diligență pe care l-a avut, ar fi trebuit, considerate împreună, să ducă la concluzia că remiterea era inevitabilă. În mod incorect, Tribunalul și-a întemeiat hotărârea pe supoziția că normele aplicabile în această cauză referitoare la clasificarea așa-numitei hârtii de orez în cadrul nomenclaturii tarifare și statistice și al tarifului vamal comun stabilite prin Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 (3) al Consiliului din 23 iulie 1987 nu ar fi complicate. Recurenta contestă clasificarea dată hârtiei de orez necoapte de către Tribunal, Comisie și autoritățile vamale olandeze. Tribunalul a considerat în mod eronat că Heuschen & Schrouff ar avea o experiență vastă în domeniul importurilor și exporturilor. În acest sens, în mod greșit, Tribunalul a considerat-o pe recurentă ca fiind un operator economic experimentat și prin urmare, un expert în domeniul formalităților de import și export. În hotărârea atacată, Tribunalul a stabilit în sarcina Heuschen & Schrouff cerințe foarte ridicate în ceea ce privește obligația de diligență chiar și pentru un operator economic experimentat. Mai mult, în mod eronat, Tribunalul a considerat că Heuschen & Schrouff se află la același nivel cu reprezentatul direct angajat de aceasta.