–

pentru KN, de J.‑C. De Block și M. Poirot, avocats;

–

pentru guvernul francez, de B. Dourthe și M. Guiresse, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul german, de J. Möller, M. Hellmann și A. Sahner, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de F. Blanc, J. Hottiaux, H. Leupold și J. Vondung, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 67 alineatul (3) și a articolului 82 alineatul (1) TFUE coroborate cu articolul 19 și cu articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei cereri de extrădare adresate de autoritățile georgiene autorităților franceze în privința lui KN, resortisant de cetățenie greacă și georgiană, în vederea executării în Georgia a unei pedepse cu închisoarea pe viață.

3

Convenția europeană de extrădare, semnată la Paris la 13 decembrie 1957 (denumită în continuare „Convenția europeană de extrădare”), la care sunt părți, printre altele, Republica Franceză și Georgia, prevede la articolul 1, intitulat „Obligația de a extrăda”:

„Părțile contractante se angajează să‑și predea reciproc, potrivit regulilor și sub condiții determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracțiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale părții solicitante.”

4

Cu ocazia ratificării acestei convenții, Republica Franceză a formulat, printre altele, următoarele două rezerve:

„Extrădarea va putea fi refuzată în cazul în care predarea ar putea avea consecințe deosebit de grave pentru persoana solicitată, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.

Extrădarea nu va fi acordată atunci când persoana solicitată ar fi judecată în statul solicitant de către o instanță care nu asigură garanțiile fundamentale de procedură și de protecție a dreptului la apărare sau de către o instanță instituită pentru cazul său particular sau atunci când extrădarea este solicitată pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță aplicate de o astfel de instanță.”

5

Articolul 18 primul paragraf TFUE prevede:

„În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevăd, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate.”

6

Articolul 21 alineatul (1) TFUE prevede:

„Orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora.”

7

Articolul 67 alineatele (1) și (3) TFUE precizează:

„(1)   Uniunea [Europeană] constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre.

[…]

(3)   Uniunea acționează pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de prevenire a criminalității, a rasismului și a xenofobiei, precum și de combatere a acestora, prin măsuri de coordonare și de cooperare între autoritățile polițienești și judiciare și alte autorități competente, precum și prin recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală și, după caz, prin apropierea legislațiilor penale.”

8

Potrivit articolului 82 alineatul (1) TFUE:

„Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare și include apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în domeniile prevăzute la alineatul (2) și la articolul 83.

Parlamentul European și Consiliul [Uniunii Europene], hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile privind:

[…]”

9

Articolul 19 din cartă, intitulat „Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare”, prevede la alineatul (2):

„Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”

10

Articolul 47 din cartă, intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”, prevede la al doilea paragraf:

„Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.”

11

Articolul 696-4 din code de procédure pénale (Codul de procedură penală) prevede:

„Extrădarea nu se acordă:

1. Atunci când persoana solicitată are cetățenia franceză, aceasta din urmă fiind apreciată la momentul săvârșirii infracțiunii pentru care este necesară extrădarea;

[…]”

12

La 3 decembrie 2010, KN, resortisant de cetățenie greacă și georgiană, a fost condamnat în lipsă la o pedeapsă cu închisoarea pe viață de Tribunalul Municipal din Poti (Georgia). Această pedeapsă a fost confirmată în lipsă la 3 iunie 2011 de Curtea de Apel din Kutaisi (Georgia). Faptele incriminate, săvârșite în Georgia și în Turcia în cursul anilor 2008 și 2009, priveau un trafic internațional de cocaină în cantități deosebit de mari și în grup organizat, pregătirea unui omor în grup și deținerea ilegală de arme de foc.

13

La 2 iulie 2021, autoritățile georgiene au solicitat Interpol transmiterea unei „notificări roșii” în privința lui KN, echivalentă cu o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării, în temeiul hotărârii Curții de Apel din Kutaisi din 3 iunie 2011.

14

La 4 octombrie 2021, KN a fost arestat provizoriu în Belgia, unde își avea reședința, în temeiul acestei „notificări roșii”. La 13 octombrie 2021, biroul procurorului din Georgia a prezentat autorităților belgiene o cerere de extrădare. Arestat inițial în vederea extrădării, KN a fost eliberat, dar supus unui control judiciar începând cu data de 29 octombrie 2021, în așteptarea unei decizii a instanțelor belgiene cu privire la cererea de extrădare.

15

La 20 ianuarie 2025, KN a fost arestat în Franța în temeiul aceleiași „notificări roșii”. În ziua următoare, autoritățile georgiene au adresat autorităților franceze o cerere de extrădare similară celei adresate autorităților belgiene, iar KN a fost arestat în vederea extrădării în Franța.

16

Prin hotărârea din 19 februarie 2025, chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles (Camera de punere sub acuzare a Curții de Apel din Bruxelles, Belgia) a refuzat, în temeiul reglementării belgiene referitoare la extrădări, precum și al articolului 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), cererea de extrădare formulată de autoritățile georgiene, apreciind că existau motive serioase de temere că extrădarea lui KN către Georgia l‑ar expune unei denegări de dreptate și unui risc real de tratamente inumane sau degradante.

17

La 28 februarie 2025, în cadrul procedurii de extrădare deschise în Franța, KN s‑a înfățișat la procureur général de Montpellier (procurorul general din Montpellier, Franța) și a declarat că nu este de acord cu extrădarea sa.

18

Ca urmare a acestui refuz, KN s‑a prezentat, la 1 martie 2025, în fața chambre de l’instruction de la cour d’appel de Montpellier (Camera de Instrucție a Curții de Apel din Montpellier, Franța), care este instanța de trimitere. El susține în fața acesteia că dreptul Uniunii, în special principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești pronunțate de statele membre, impun autorităților franceze să recunoască hotărârea chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles (Camera de punere sub acuzare a Curții de Apel din Bruxelles) din 19 februarie 2025 și, în consecință, să refuze extrădarea sa către Georgia. Această hotărâre, de natură penală, i‑ar fi recunoscut un drept garantat de Uniune, și anume acela de a nu fi extrădat către o țară terță în cazul în care există un risc real de a fi expus în această țară unui tratament inuman sau degradant sau unei denegări de dreptate.

19

În fața instanței de trimitere, procureur général de Montpellier (procurorul general din Montpellier) a subliniat că examinarea acestei cereri de extrădare de către autoritățile franceze este condiționată de respectarea articolelor 3 și 6 din CEDO și că KN, resortisant de cetățenie greacă și georgiană, a invocat existența riscului serios de a fi expus nu numai unei denegări de dreptate, ci și unor tratamente inumane sau degradante ca urmare a condițiilor de detenție din Georgia. Ținând seama de instabilitatea politică din această țară începând din luna noiembrie a anului 2024, acest magistrat a invitat instanța menționată să constate că ea nu era în măsură să obțină garanții fiabile din partea autorităților georgiene cu privire la respectarea drepturilor prevăzute de aceste articole.

20

Instanța de trimitere amintește că articolul 1 din Convenția europeană de extrădare, la care Georgia este parte în calitate de membru al Consiliului Europei, impune extrădarea persoanei solicitate atunci când sunt îndeplinite condițiile legale, sub rezerva excepțiilor prevăzute și a rezervelor formulate de părțile contractante. Această instanță subliniază că Republica Franceză a exprimat rezerve în temeiul cărora extrădarea nu este acordată atunci când persoana solicitată ar fi judecată de o instanță care nu garantează dreptul fundamental la apărare, iar aceasta poate fi refuzată dacă ar putea avea consecințe deosebit de grave pentru persoana respectivă.

21

Instanța de trimitere ridică problema dacă hotărârea chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles (Camera de punere sub acuzare a Curții de Apel din Bruxelles) din 19 februarie 2025, prin care aceasta a statuat că, în cazul extrădării către Georgia, KN ar fi expus unui risc serios de denegare de dreptate și de a fi supus torturii sau unor tratamente inumane sau degradante, este lipsită de autoritate în privința instanțelor franceze, în temeiul principiilor încrederii reciproce și recunoașterii reciproce. Potrivit instanței de trimitere, numai atunci când o astfel de recunoaștere este prevăzută în mod expres de dreptul Uniunii instanțele unui stat membru sunt obligate, în conformitate cu aceste principii, să recunoască autoritatea hotărârilor pronunțate de instanțele unui alt stat membru.

22

În aceste condiții, chambre de l’instruction de la cour d’appel de Montpellier (Camera de Instrucție a Curții de Apel din Montpellier, Franța) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 67 alineatul (3) și articolul 82 alineatul (1) TFUE coroborate cu articolele 19 și 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că un stat membru este obligat să refuze executarea unei cereri de extrădare care vizează un cetățean al Uniunii către o [țară] terță în condițiile care un alt stat membru a respins în prealabil executarea aceleiași cereri de extrădare pentru motivul că predarea persoanei în cauză ar risca să aducă atingere dreptului fundamental de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante consacrat la articolul 19 din cartă și dreptului la un proces echitabil consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă?”

23

Instanța de trimitere a solicitat ca trimiterea preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

24

Din aceste dispoziții rezultă că aplicarea acestei proceduri este condiționată de îndeplinirea a două condiții cumulative. Pe de o parte, trimiterea preliminară trebuie să ridice probleme de interpretare referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție, care face obiectul titlului V din partea a treia din Tratatul FUE. Pe de altă parte, împrejurările din litigiul principal, astfel cum sunt descrise de instanța de trimitere, trebuie să se caracterizeze prin prezența unei situații de urgență.

25

În ceea ce privește prima condiție, este necesar să se arate că prezenta cerere de decizie preliminară privește în special interpretarea articolului 67 alineatul (3) și a articolului 82 alineatul (1) TFUE, dispoziții care fac parte din titlul V din partea a treia din acest tratat, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. În consecință, această cerere poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență.

26

În ceea ce privește cea de a doua condiție, referitoare la urgență, această condiție este îndeplinită, printre altele, atunci când persoana în cauză în litigiul principal este în prezent lipsită de libertate, iar menținerea ei în detenție depinde de soluția din litigiul principal, precizându‑se că situația persoanei în cauză trebuie apreciată astfel cum se prezintă la data examinării cererii de aplicare a procedurii de urgență (a se vedea în special Hotărârea din 29 iulie 2024, Breian, C‑318/24 PPU, EU:C:2024:658, punctul 26 și jurisprudența citată).

27

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că KN a fost arestat în vederea extrădării la 21 ianuarie 2025, astfel încât este în prezent privat de libertate. Pe de altă parte, întrebarea adresată de instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă ea trebuie să refuze extrădarea acestei persoane în temeiul dreptului Uniunii. Un răspuns afirmativ al Curții la această întrebare ar trebui, așadar, în principiu, să conducă la eliberarea lui KN.

28

În aceste condiții, Camera a treia a Curții, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatei generale, a decis, la 3 aprilie 2025, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.

29

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 67 alineatul (3) și articolul 82 alineatul (1) TFUE trebuie interpretate în sensul că un stat membru este obligat să refuze extrădarea către o țară terță a unui resortisant al unui alt stat membru atunci când autoritățile unui al treilea stat membru au refuzat în prealabil să execute o cerere de extrădare, care provine de la această țară terță și care vizează executarea aceleiași pedepse aplicate acestui resortisant al unui alt stat membru, pentru motivul existenței unui risc serios de atingere adusă drepturilor fundamentale garantate de articolul 19 alineatul (2) și de articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

30

Cu titlu introductiv, este necesar să se amintească faptul că, în lipsa unei convenții internaționale între Uniune și țara terță în cauză, normele în materie de extrădare intră în sfera de competență a statelor membre [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctul 26, și Hotărârea din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (Extrădare către Ucraina), C‑398/19, EU:C:2020:1032, punctul 28].

31

Cu toate acestea, statele membre sunt obligate să își exercite această competență cu respectarea dreptului Uniunii, în special a interdicției de discriminare prevăzute la articolul 18 TFUE, precum și a dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, garantat la articolul 21 alineatul (1) TFUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2022, Generalstaatsanwaltschaft München (Cerere de extrădare către Bosnia și Herțegovina), C‑237/21, EU:C:2022:1017, punctul 29].

32

În primul rând, trebuie arătat că, datorită calității sale de cetățean al Uniunii, un resortisant al unui stat membru care circulă sau are reședința legală pe teritoriul unui alt stat membru are dreptul de a se prevala de articolul 21 alineatul (1) TFUE și intră în domeniul de aplicare al tratatelor, în sensul articolului 18 TFUE, care conține principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C‑247/17, EU:C:2018:898, punctul 27, și Hotărârea din 22 decembrie 2022, Generalstaatsanwaltschaft München (Cerere de extrădare către Bosnia și Herțegovina), C‑237/21, EU:C:2022:1017, punctul 30].

33

Împrejurarea că un resortisant al unui stat membru, altul decât cel care este sesizat cu o cerere de extrădare în ceea ce îl privește, are și cetățenia țării terțe autoare a acestei cereri nu îl poate împiedica pe resortisantul respectiv să își valorifice drepturile și libertățile conferite de statutul de cetățean al Uniunii, în special cele garantate de articolul 18 și de articolul 21 alineatul (1) TFUE. Astfel, faptul că persoana solicitată este simultan resortisant al unui stat membru și al unei țări terțe nu o poate priva de aceste drepturi și libertăți [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2022, Generalstaatsanwaltschaft München (Cerere de extrădare către Bosnia și Herțegovina), C‑237/21, EU:C:2022:1017, punctul 31 și jurisprudența citată].

34

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că KN, care deține printre altele cetățenia greacă, și‑a exercitat, în calitate de cetățean al Uniunii, dreptul, prevăzut la articolul 21 alineatul (1) TFUE, de a circula liber într‑un alt stat membru, astfel încât situația sa intră în domeniul de aplicare al tratatelor, în sensul articolului 18 TFUE, care interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate, în pofida faptului că deține și cetățenia țării terțe care a formulat cererea de extrădare al cărei obiect îl face.

35

De altfel, împrejurarea că KN nu ar fi avut reședința permanentă pe teritoriul Republicii Franceze la momentul la care autoritățile acestui stat membru au fost sesizate cu cererea de extrădare care face obiectul cauzei principale, ci pe teritoriul Regatului Belgiei, nu este de natură să infirme această constatare. Astfel, caracterul tranzitoriu al șederii pe teritoriul statului membru solicitat nu este de natură să excludă situația resortisantului unui alt stat membru, vizat de această cerere, din domeniul de aplicare al tratatelor, în sensul articolului 18 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2018, Pisciotti, C‑191/16, EU:C:2018:222, punctul 34).

36

În al doilea rând, guvernul francez a precizat că, în conformitate cu articolul 696-4 punctul 1 din code de procédure pénale (Codul de procedură penală), Republica Franceză nu procedează la extrădarea propriilor resortisanți către o țară terță, dispoziția menționată neopunându‑se ca acest stat membru să procedeze, în schimb, la extrădarea către o țară terță a resortisanților celorlalte state membre în vederea executării unei pedepse pronunțate în această țară.

37

Or, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că o normă națională care interzice extrădarea numai a resortisanților statului membru în cauză introduce o diferență de tratament după cum persoana solicitată este resortisant al acestui stat membru sau resortisant al unui alt stat membru și creează astfel o inegalitate de tratament care poate afecta libertatea de circulație și de ședere în Uniune a acestora din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctul 32, și Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C‑247/17, EU:C:2018:898, punctul 28).

38

În consecință, într‑o situație precum cea din litigiul principal, inegalitatea de tratament care constă în a permite extrădarea unui cetățean al Uniunii resortisant al unui alt stat membru, cum este KN, se concretizează într‑o restricție privind libera circulație în sensul articolului 21 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctul 33, și Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C‑247/17, EU:C:2018:898, punctul 30).

39

În speță, deși instanța de trimitere nu solicită Curții să se pronunțe cu privire la justificarea unei astfel de restricții printr‑un motiv imperativ de interes general, aceasta solicită totuși să se stabilească dacă anumite drepturi fundamentale prevăzute de cartă se pot opune unei extrădări precum cea în discuție în litigiul principal.

40

Atunci când o reglementare națională este de natură să împiedice exercitarea uneia sau mai multor libertăți fundamentale garantate de tratate, în speță dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre prevăzut la articolul 21 alineatul (1) TFUE, această reglementare nu se poate justifica din perspectiva dreptului Uniunii decât în măsura în care este conformă cu drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 1991, ERT, C‑260/89, EU:C:1991:254, punctele 42 și 43). În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, trebuie să se considere că o asemenea reglementare „pune în aplicare dreptul Uniunii”, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2023, Bezirkshauptmannschaft Feldkirch, C‑55/22, EU:C:2023:670, punctul 29, și Hotărârea din 12 decembrie 2024, Nemzeti Földügyi Központ, C‑419/23, EU:C:2024:1016, punctul 60 și jurisprudența citată).

41

Rezultă că statul membru solicitat, care nu își extrădează propriii resortisanți, este obligat să examineze, înainte de a decide extrădarea, în special în temeiul Convenției europene de extrădare, a unui resortisant al unui alt stat membru, dacă această decizie, ca punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, ar putea aduce atingere drepturilor fundamentale garantate de aceasta, în special articolului 47 al doilea paragraf, care consacră dreptul fundamental la un proces echitabil sau articolului 19 alineatul (2) din aceasta, potrivit căruia nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C‑247/17, EU:C:2018:898, punctul 49, precum și Hotărârea din 22 decembrie 2022, Generalstaatsanwaltschaft München (Cerere de extrădare către Bosnia și Herțegovina), C‑237/21, EU:C:2022:1017, punctul 55].

42

În acest scop, autoritatea competentă a statului membru solicitat trebuie să se întemeieze pe elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător. Aceste elemente pot rezulta, printre altele, din decizii judiciare internaționale, precum hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, din decizii judiciare ale țării terțe solicitante, precum și din decizii, din rapoarte sau din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei sau ale celor care fac parte din sistemul Națiunilor Unite. Existența unor declarații și acceptarea unor tratate internaționale care garantează în principiu respectarea drepturilor fundamentale nu sunt suficiente în sine pentru a asigura o protecție adecvată a persoanei solicitate împotriva riscului de rele tratamente atunci când din surse fiabile reies practici ale autorităților acestei țări terțe – sau tolerate de acestea – vădit contrare principiilor CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctele 57 și 59).

43

În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 67 alineatul (3) și articolul 82 alineatul (1) TFUE îi impun să recunoască hotărârea chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles (Camera de punere sub acuzare a Curții de Apel din Bruxelles) din 19 februarie 2025, menționată la punctul 16 din prezenta hotărâre, prin care această instanță a refuzat să îl extrădeze pe KN pentru motivul că o asemenea extrădare l‑ar expune unui risc serios de atingere adusă dreptului fundamental de a nu fi supus torturii sau unor tratamente inumane sau degradante, consacrat la articolul 19 alineatul (2) din cartă, precum și dreptului fundamental la un proces echitabil, prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

44

În această privință, este necesar să se arate, primo, că nici articolul 67 alineatul (3), nici articolul 82 alineatul (1) TFUE nu pot constitui temeiul unei obligații de recunoaștere reciprocă privind deciziile adoptate de statele membre de a refuza o cerere de extrădare formulată de o țară terță.

45

Astfel, pe de o parte, articolul 67 alineatul (3) TFUE prevede că „Uniunea acționează pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de prevenire a criminalității, a rasismului și a xenofobiei, precum și de combatere a acestora”, printre altele, „prin recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală” și, „după caz, prin apropierea legislațiilor penale” ale statelor membre. Pe de altă parte, articolul 82 alineatul (1) primul paragraf TFUE prevede că „cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare și include apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre”, în special a celor menționate la al doilea paragraf litera (a) al acestui articol 82 alineatul (1), potrivit căruia „Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile privind instituirea unor norme și proceduri care să asigure recunoașterea, în întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri judecătorești și decizii judiciare”.

46

Din modul de redactare a acestor dispoziții reiese că ele nu stabilesc, ca atare, o obligație de recunoaștere reciprocă a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare în materie penală adoptate în statele membre, ci se limitează la a prevedea că cooperarea judiciară în materie penală în Uniune se întemeiază pe principiul unei astfel de recunoașteri. Articolul 82 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) TFUE se limitează astfel să prevadă că Parlamentul European și Consiliul adoptă măsurile privind instituirea unor norme și proceduri care să asigure recunoașterea tuturor categoriilor de hotărâri judecătorești și decizii judiciare.

47

Secundo, deși dreptul Uniunii cuprinde mai multe instrumente de drept derivat care prevăd o obligație de recunoaștere reciprocă a anumitor hotărâri judecătorești și decizii judiciare în materie penală, în special Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), precum și Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27), trebuie să se constate că niciun act de drept al Uniunii nu prevede o obligație de recunoaștere reciprocă a deciziilor adoptate de statele membre cu privire la cererile de extrădare care provin de la o țară terță.

48

Prin urmare, principiul recunoașterii reciproce nu se aplică deciziilor de refuz al cererilor de extrădare adoptate de statele membre.

49

În schimb, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, cu excepția unor împrejurări excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta (Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster, C‑202/24, EU:C:2024:649, punctul 57, și Hotărârea din 29 iulie 2024, Breian, C‑318/24 PPU, EU:C:2024:658, punctul 36).

50

În ceea ce privește mandatul european de arestare reglementat de Decizia‑cadru 2002/584, Curtea a statuat că acest principiu impune, în prezența unei decizii de neexecutare adoptate într‑un alt stat membru din cauza existenței unui risc de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, ca autoritatea de executare a unui stat membru sesizată cu o nouă cerere de predare a persoanei în cauză să țină seama în mod corespunzător de motivele care stau la baza acestei decizii în cadrul propriei examinări a existenței unui motiv de neexecutare (Hotărârea din 29 iulie 2024, Breian, C‑318/24 PPU, EU:C:2024:658, punctul 46).

51

Pentru aceleași motive, este necesar să se considere că principiul încrederii reciproce impune, în prezența unei decizii de refuz al extrădării persoanei solicitate către o țară terță, adoptată de un stat membru pentru motivul unui risc serios la care aceasta este expusă de a se aduce atingere dreptului său fundamental de a nu fi supusă torturii sau unor tratamente inumane sau degradante, consacrat la articolul 19 alineatul (2) din cartă, precum și dreptului său fundamental la un proces echitabil, prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, ca autoritatea competentă a unui alt stat membru sesizată cu o nouă cerere de extrădare care provine de la aceeași țară terță și care vizează aceeași persoană să țină seama în mod corespunzător de motivele care stau la baza acestei decizii de refuz în cadrul propriei examinări a existenței unui risc de atingere adusă drepturilor fundamentale garantate de cartă.

52

Astfel, după cum a subliniat doamna avocată generală la punctul 49 din concluzii, o decizie anterioară de refuz al extrădării, adoptată într‑un alt stat membru, întemeiată pe existența unui risc serios de atingere adusă drepturilor fundamentale garantate de cartă, face parte dintre elementele vizate de jurisprudența amintită la punctul 42 din prezenta hotărâre, de care statul membru sesizat cu o nouă cerere de extrădare trebuie să țină seama în cadrul propriei examinări.

53

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 67 alineatul (3) și articolul 82 alineatul (1) TFUE trebuie interpretate în sensul că un stat membru nu este obligat să refuze extrădarea către o țară terță a unui resortisant al unui alt stat membru atunci când autoritățile unui al treilea stat membru au refuzat în prealabil să execute o cerere de extrădare care provine de la această țară terță și care vizează executarea aceleiași pedepse aplicate acestui resortisant al unui alt stat membru pentru motivul existenței unui risc serios de atingere adusă drepturilor fundamentale garantate de articolul 19 alineatul (2) și de articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

54

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 67 alineatul (3) și articolul 82 alineatul (1) TFUE

trebuie interpretate în sensul că

un stat membru nu este obligat să refuze extrădarea către o țară terță a unui resortisant al unui alt stat membru atunci când autoritățile unui al treilea stat membru au refuzat în prealabil să execute o cerere de extrădare care provine de la această țară terță și care vizează executarea aceleiași pedepse aplicate acestui resortisant al unui alt stat membru pentru motivul existenței unui risc serios de atingere adusă drepturilor fundamentale garantate de articolul 19 alineatul (2) și de articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.