Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 15 octombrie 2026(1)

Cauza C‑568/25

Verein für Konsumenteninformation

împotriva

Universal Versand GmbH

[cerere de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria)]

„ Trimitere preliminară – Protecția datelor cu caracter personal – Vânzare la distanță către consumatori – Plată eșalonată sau la primirea facturii («plată nesigură») – Aprecierea probabilității de neplată – Profilare – Proces decizional automatizat – Intervenție umană ”






 Introducere

1.        Prezentele concluzii privesc o cerere de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) cu privire la interpretarea articolului 22 din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO 2016, L 119, p. 1, denumit în continuare „RGPD”). Această cerere a fost formulată în contextul unei proceduri între Verein für Konsumenteninformation, o asociație austriacă care desfășoară acțiuni de reprezentare (denumită în continuare „Verein”), pe de o parte, și Universal Versand GmbH, o întreprindere de vânzări la distanță. Concret, litigiul privește o practică comercială a Universal Versand care constă în a refuza clienților posibilitatea de a alege anumite metode de plată denumite „nesigure”, și anume plățile „parțiale” și „la primirea facturii”, pe baza unei evaluări exclusiv automatizate a probabilității de neefectuare a plății de către acești clienți.

2.        În contextul digitalizării economiei și a societății, această cauză face referire, în sens mai larg, la problemele pe care le ridică extinderea automatizării deciziilor în cadrul pieței unice. Pericolele unei astfel de automatizări sunt cunoscute de mult timp. Stanley Kubrick a ales de exemplu alegoria mașinii apocalipsei pentru a le denunța (Dr. Strangelove, 1964). Pana legiuitorului Uniunii Europene a fost ghidată de o abordare mai pragmatică atunci când a abordat acest subiect fundamental. Astfel, în domeniul protecției datelor cu caracter personal, RGPD urmărește să protejeze persoanele vizate împotriva riscurilor inerente unei prelucrări exclusiv automatizate, care sunt legate în special de eventuala lipsă de fiabilitate a datelor care fac obiectul acesteia și de opacitatea prelucrării respective. Ele se pot materializa, printre altele, prin discriminări sau prin decizii uneori dificil de înțeles și de contestat(2).

3.        În speță, în contextul relațiilor comerciale în care se înscrie litigiul principal, Curtea va trebui să precizeze condițiile în care se aplică dreptul prevăzut la articolul 22 alineatul (1) din RGPD de a nu face obiectul unei decizii individuale bazate exclusiv pe prelucrarea automată, precum și întinderea acestei protecții în raport cu una dintre derogările de la dreptul menționat prevăzute la alineatul (2) al acestui articol, și anume cea întemeiată pe caracterul necesar al deciziei pentru încheierea sau executarea contractului.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

4.        Considerentul (71) al RGPD enunță:

„Persoana vizată ar trebui să aibă dreptul de a nu face obiectul unei decizii, care poate include o măsură, care evaluează aspecte personale referitoare la persoana vizată, care se bazează exclusiv pe prelucrarea automată și care produce efecte juridice care privesc persoana vizată sau o afectează în mod similar într‑o măsură semnificativă, cum ar fi refuzul automat al unei cereri de credit online […] fără intervenție umană. O astfel de prelucrare include «crearea de profiluri», care constă în orice formă de prelucrare automată a datelor cu caracter personal prin evaluarea aspectelor personale referitoare la o persoană fizică, în special în vederea analizării sau preconizării anumitor aspecte privind […] situația economică, […] fiabilitatea sau comportamentul, […], atunci când aceasta produce efecte juridice care privesc persoana vizată sau o afectează în mod similar într‑o măsură semnificativă. Cu toate acestea, luarea de decizii pe baza unei astfel de prelucrări, inclusiv crearea de profiluri, ar trebui permisă în cazul în care este […] necesară pentru încheierea sau executarea unui contract între persoana vizată și un operator sau în cazul în care persoana vizată și‑a dat în mod explicit consimțământul. În orice caz, o astfel de prelucrare ar trebui să facă obiectul unor garanții corespunzătoare, care ar trebui să includă o informare specifică a persoanei vizate și dreptul acesteia de a obține intervenție umană, de a‑și exprima punctul de vedere, de a primi o explicație privind decizia luată în urma unei astfel de evaluări, precum și dreptul de a contesta decizia. […]”

5.        Articolul 4 din acest regulament, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentului regulament:

[…]

4.      «creare de profiluri» înseamnă orice formă de prelucrare automată a datelor cu caracter personal care constă în utilizarea datelor cu caracter personal pentru a evalua anumite aspecte personale referitoare la o persoană fizică, în special pentru a analiza sau prevedea aspecte privind […] situația economică, […] fiabilitatea, comportamentul […] persoan[ei] fizic[e] respectiv[e] […]

[…]”

6.        Articolul 5 din regulamentul menționat, intitulat „Principii legate de prelucrarea datelor cu caracter personal”, prevede:

„(1)      Datele cu caracter personal sunt:

(a)      prelucrate în mod legal, echitabil și transparent față de persoana vizată («legalitate, echitate și transparență»);

[…]

(c)      adecvate, relevante și limitate la ceea ce este necesar în raport cu scopurile în care sunt prelucrate («reducerea la minimum a datelor»);

[…]

(2)      Operatorul este responsabil de respectarea alineatului (1) și poate demonstra această respectare («responsabilitate»).”

7.        Articolul 6 din același regulament, intitulat „Legalitatea prelucrării”, prevede la alineatul (1):

„(1)      Prelucrarea este legală numai dacă și în măsura în care se aplică cel puțin una dintre următoarele condiții:

[…]

(b)      prelucrarea este necesară pentru executarea unui contract la care persoana vizată este parte sau pentru a face demersuri la cererea persoanei vizate înainte de încheierea unui contract.”

8.        Articolul 22 din RGPD, intitulat „Procesul decizional individual automatizat, inclusiv crearea de profiluri”, prevede:

„(1)      Persoana vizată are dreptul de a nu face obiectul unei decizii bazate exclusiv pe prelucrarea automată, inclusiv crearea de profiluri, care produce efecte juridice care privesc persoana vizată sau o afectează în mod similar într‑o măsură semnificativă.

(2)      Alineatul (1) nu se aplică în cazul în care decizia:

(a)      este necesară pentru încheierea sau executarea unui contract între persoana vizată și un operator de date;

[…]

(c)      are la bază consimțământul explicit al persoanei vizate.

(3)      În cazurile menționate la alineatul (2) literele (a) și (c), operatorul de date pune în aplicare măsuri corespunzătoare pentru protejarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei vizate, cel puțin dreptul acesteia de a obține intervenție umană din partea operatorului, de a‑și exprima punctul de vedere și de a contesta decizia.

[…]”

 Dreptul austriac

9.        Articolul 28 din Konsumentenschutzgesetz (Legea privind protecția consumatorilor) din 30 martie 1979 (BGBl., 140/1979), în versiunea aplicabilă (BGBl. I, 50/2017), prevede:

„Orice persoană care, în relațiile comerciale cu consumatorii, în contextul […] raporturilor de credit de consum, […] efectuează o acțiune contrară unei obligații sau unei interdicții legale […] aducând astfel atingere intereselor generale ale consumatorilor, poate face obiectul unei acțiuni în încetare […].”

 Situația de fapt aflată la originea litigiului, procedura principală și întrebările preliminare

10.      Universal Versand își desfășoară activitatea de vânzări la distanță pe piața austriacă, unde primește câteva zeci de mii de comenzi pe lună, din care aproximativ 90 % fac obiectul unei plăți „nesigure”. Înainte de a acorda unui client posibilitatea de a recurge la o asemenea modalitate de plată, Universal Versand efectuează o verificare a bonității sale prin intermediul unui proces automatizat. Astfel, această modalitate de plată poate fi refuzată pe baza unui proces de evaluare internă a probabilității de neplată și, pentru clienții noi, o cerere de verificare a bonității lor este transmisă unei întreprinderi terțe. În cazul în care această întreprindere nu identifică clientul respectiv, recurgerea la plata nesigură este refuzată. Atunci când clientul este identificat de întreprinderea menționată, sunt posibile trei scenarii, fiecare fiind desemnat printr‑o culoare diferită. Dacă culoarea este roșie, plata „nesigură” este refuzată în mod automat și, dacă culoarea este galbenă, un colaborator al Universal Versand efectuează o verificare într‑o bază de date. În cazul unui refuz automat, clientul poate solicita efectuarea unei verificări manuale a deciziei automatizate sau poate contesta această decizie.

11.      Litigiul principal are ca obiect o acțiune colectivă introdusă de Verein, care consideră că practica descrisă la punctul anterior din prezentele concluzii încalcă în mod sistematic articolul 22 din RGPD. Dimpotrivă, Universal Versand susține că articolul 22 din acest regulament nu este aplicabil, întrucât o decizie de a nu permite clienților vizați să utilizeze o plată nesigură nu produce efecte juridice care îi privesc și nici nu îi afectează în mod similar într‑o măsură semnificativă. În orice caz, o asemenea decizie este necesară pentru încheierea sau executarea contractului, în conformitate cu ceea ce prevede articolul 22 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat.

12.      Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg, Austria) a respins acțiunea formulată de Verein. De asemenea, apelul formulat de aceasta a fost respins de Oberlandesgericht Linz (Tribunalul Regional Superior din Linz, Austria). Sesizată cu recurs de Verein, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă), care este instanța de trimitere, ridică problema interpretării articolului 22 din același regulament.

13.      În primul rând, instanța de trimitere ridică problema aplicabilității articolului 22 alineatul (1) din RGPD și în special a interpretării celei de a treia condiții prevăzute de această dispoziție, care se referă la producerea unor efecte juridice sau afectarea în mod similar într‑o măsură semnificativă a persoanei vizate printr‑o decizie bazată pe prelucrarea automată. Ea observă că, în împrejurări precum cele din cauza principală, s‑ar putea considera că o astfel de decizie nu are incidență asupra statutului juridic al clientului în cauză și că nu determină stabilirea unui raport juridic cu acesta. Totuși, s‑ar putea susține de asemenea, pe de o parte, că aceeași decizie stabilește dacă și în ce mod poate fi încheiat sau modificat un contract și, pe de altă parte, că alegerea anumitor modalități de plată poate afecta interesele economice sau personale ale acestui client în sensul Hotărârii SCHUFA Holding ș.a. (Scoring).

14.      În al doilea rând, în ipoteza în care articolul 22 alineatul (1) din acest regulament ar fi aplicabil, instanța de trimitere observă că ar trebui să se verifice, în acest caz, dacă excepția prevăzută la alineatul (2) litera (a) al acestui articol poate fi pusă în aplicare. Aceasta ridică problema dacă stabilirea caracterului necesar al unor decizii precum cele în discuție în litigiul principal trebuie să depindă de eventuala existență a unei legături obiective între aprecierea automatizată a bonității clientului în cauză și obiectul concret al contractului de vânzare.

15.      În al treilea rând, instanța de trimitere consideră că modul de redactare a articolului 22 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat nu este clar și ridică problema dacă acesta trebuie interpretat în sensul că executarea contractului în cauză depinde de adoptarea unei „decizii automatizate” sau, prin urmare, doar a unei decizii pentru a justifica neaplicarea alineatului (1) al acestui articol.

16.      În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 1 alineatul (22) din [RGPD] trebuie interpretat în sensul că decizia unui vânzător la distanță de a refuza modalitatea de «plată parțială» sau «plata la primirea facturii» dorită de client la plasarea comenzii, dar de a declara clientului că este dispus să intre într‑o relație comercială dacă acesta plătește cu «cardul» sau prin «PayPal», decizie care se întemeiază doar pe o estimare automatizată a probabilității de neefectuare a plății de către client care rezultă fie din faptul că la solicitarea automatizată adresată unui birou de informații acesta răspunde că clientul nu a fost identificat, fie, în cazul unui client cunoscut, din faptul că pe baza unei evaluări interne a bonității se ajunge la concluzia că bonitatea clientului este insuficientă, produce «efecte juridice» pentru client sau îl «afectează în mod similar într‑o măsură semnificativă», atunci când prin această decizie nu se refuză comanda în sine, dar clientul este limitat să folosească numai modalitățile de plată indicate de vânzător?

În cazul unui răspuns afirmativ la [prima întrebare]:

2)      a)      Articolul 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia dacă decizia menționată în cadrul primei întrebări a unui vânzător la distanță care se întemeiază pe o evaluare automatizată a probabilității de neefectuare a plății de către un client potențial este «necesară» pentru încheierea unui contract între client și vânzător, este relevant faptul că între obiectul contractului încheiat cu clientul și evaluarea probabilității de neefectuare a plății de către client trebuie să existe o legătură obiectivă directă?

b)      Pentru a putea reține că decizia este necesară în sensul articolului 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD, categoriile de date colectate trebuie să fie, separat sau împreună, adecvate din punct de vedere obiectiv pentru evaluarea probabilității de neplată?

Vânzătorul la distanță sau clientul trebuie să susțină și să dovedească care sunt categoriile de date concrete care au fost colectate pentru evaluarea probabilității de neplată și că aceste categorii de date sunt, separat sau împreună, adecvate din punct de vedere obiectiv pentru evaluarea probabilității de neplată?

În cazul unui răspuns afirmativ la [prima întrebare]:

3)      Articolul 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD trebuie interpretat în sensul că, pentru încheierea sau executarea contractului, este necesar un proces decizional automatizat din partea operatorului?

În cazul unui răspuns afirmativ la [această întrebare]:

a)      Articolul 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD trebuie interpretat în sensul că, pentru a stabili dacă decizia unui vânzător la distanță precum cea descrisă în cuprinsul [primei întrebări] este necesară pentru încheierea unui contract, este relevant dacă decizia automatizată de a accepta sau de a refuza modalitatea de plată dorită poate fi înlocuită cu un efort rezonabil de decizia unei persoane? Care este în această privință importanța numărului de comenzi primite de vânzător și a așteptării uzuale a clienților de a fi informați în procesul de comandă online dacă vânzătorul acceptă sau nu modalitatea de plată dorită de ei?”

 Apreciere

17.      Articolul 22 din RGPD prevede o interdicție de principiu, consacrată la alineatul (1) al acestui articol, potrivit căreia o persoană vizată are dreptul de a nu face obiectul unei decizii bazate exclusiv pe prelucrarea automată și care produce efecte juridice care privesc persoana vizată sau o afectează în mod similar într‑o măsură semnificativă. Această interdicție este însoțită de excepții, prevăzute la alineatul (2) al articolului menționat, care se aplică cu respectarea limitelor prevăzute la alineatele (3) și (4) ale aceluiași articol. Deși principalele obiective urmărite de articolul 22 din acest regulament sunt ușor de înțeles, modalitățile sale de punere în aplicare concretă sunt, în schimb, mai puțin evidente, ținând seama de imprecizia unora dintre noțiunile care sunt menționate în acesta(3).

18.      Întrebările instanței de trimitere privesc atât condițiile de aplicare a interdicției prevăzute la articolul 22 alineatul (1) din regulamentul menționat (prima întrebare), cât și una dintre derogările de la această interdicție, și anume cea referitoare la caracterul necesar al unei decizii pentru încheierea sau executarea unui contract, astfel cum este prevăzută la articolul 22 alineatul (2) litera (a) din același regulament (a doua și a treia întrebare).

 Cu privire la aplicarea interdicției prevăzute la articolul 22 alineatul (1) din RGPD (prima întrebare)

19.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 22 alineatul (1) din RGPD trebuie interpretat în sensul că, în contextul unei vânzări la distanță, decizia de a exclude posibilitatea clientului de a alege anumite modalități de plată, luată exclusiv în temeiul unei evaluări automatizate a probabilității de neefectuare a plății de către acest client, produce efecte juridice asupra clientului menționat sau îl afectează în mod similar într‑o măsură semnificativă.

20.      Așa cum am arătat deja la punctul 17 din prezentele concluzii, din termenii articolului 22 alineatul (1) din RGPD reiese că persoana vizată are dreptul de a nu face obiectul unei decizii bazate exclusiv pe prelucrarea automată, inclusiv crearea de profiluri, care produce efecte juridice care privesc persoana vizată sau o afectează în mod similar într‑o măsură semnificativă. Trei condiții cumulative trebuie, așadar, îndeplinite pentru a justifica punerea în aplicare a interdicției prevăzute de această dispoziție. În primul rând, persoana vizată trebuie să facă obiectul unei „decizii”. În al doilea rând, această decizie trebuie să fie „bazată exclusiv pe prelucrarea automată, inclusiv crearea de profiluri”, și, în al treilea rând, trebuie să producă „efecte juridice [care privesc persoana vizată]” sau să o afecteze „în mod similar într‑o măsură semnificativă”.

21.      Întrebările instanței de trimitere privesc numai a treia dintre aceste condiții și trebuie, așadar, să fie stabilite împrejurările în care o decizie precum cea în discuție în litigiul principal poate să producă efecte juridice asupra persoanei vizate sau să o afecteze în mod similar într‑o manieră semnificativă. În lipsa unei trimiteri la dreptul național al statelor membre, apreciem că această noțiune este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii care trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul Uniunii, în conformitate cu sensul obișnuit al termenilor în discuție în limbajul curent și ținând seama de contextul în care se înscrie această noțiune, precum și de obiectivele urmărite de dispoziția menționată(4).

22.      În ceea ce privește, în primul rând, sensul obișnuit al termenilor utilizați, observăm că a treia condiție prevăzută la articolul 22 alineatul (1) din RGPD evocă două situații autonome, diferențiate prin conjuncția „sau”. Astfel, sunt vizate deciziile susceptibile să producă „efecte juridice” asupra unei persoane sau, alternativ, să o afecteze „în mod similar într‑o manieră semnificativă”. Este suficient să fie caracterizată una dintre aceste două situații pentru ca interdicția prevăzută să fie aplicabilă.

23.      Cu privire la prima situație, și anume cea în care o decizie produce „efecte juridice”, considerăm că este vizată aptitudinea acestei decizii de a modifica drepturile sau obligațiile unei persoane în ceea ce privește substanța sau exercitarea lor.

24.      Referitor la a doua situație, este importantă mai întâi afectarea persoanei vizate, ceea ce implică un efect concret, iar nu doar abstract al deciziei în cauză asupra situației persoanei respective. În continuare, trebuie luat în considerare caracterul „semnificativ” al acestor efecte, dincolo de sfera juridică. Dacă sensul acestui termen este ambiguu în limba franceză, el este în schimb clar în celelalte versiuni lingvistice ale RGPD, de exemplu în limbile engleză („significantly”), spaniolă („significativamente”) sau letonă („ievērojami”), în care face trimitere la importanța noțiunii pe care o califică(5). Efectele deciziei în cauză trebuie, așadar, să atingă un anumit prag pentru a declanșa protecția oferită de articolul 22 alineatul (1) din acest regulament, ceea ce exclude un efect exclusiv accesoriu sau marginal. În sfârșit, pe lângă acest aspect cantitativ, formularea reținută precizează că persoana vizată trebuie să fie afectată „în mod similar”, introducând astfel un element de comparabilitate cu criteriul „efectelor juridice” în ceea ce privește consecințele unei asemenea decizii asupra situației persoanei vizate. Efectul acestei decizii trebuie, astfel, să fie cel puțin analog celui care ar rezulta din modificarea sau din eliminarea unui drept sau a unei obligații(6).

25.      În ceea ce privește, în al doilea rând, contextul, considerentul (71) al regulamentului menționat oferă exemple concrete de situații în care trebuie să se considere că o decizie produce efecte juridice asupra unei persoane sau că o afectează în mod semnificativ, fără a face însă o distincție între aceste două forme de efecte. Cele două situații menționate sunt refuzul automat al unei cereri de credit online și practicile de recrutare pe cale electronică fără intervenție umană.

26.      În sfârșit, în ceea ce privește, în al treilea rând, scopurile urmărite, obiectivul aceluiași regulament constă printre altele în garantarea unui nivel ridicat de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului lor la protecția datelor cu caracter personal, consacrat la articolul 16 TFUE și garantat ca drept fundamental la articolul 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(7). Aceste elemente sunt menționate în considerentul (1) al RGPD.

27.      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se stabilească dacă împrejurări precum cele descrise de instanța de trimitere, și anume refuzul opus unui client de a putea recurge la anumite mijloace de plată în urma unei verificări automatizate a bonității sale, sunt susceptibile fie să modifice direct drepturile sau obligațiile acestui client, fie să aibă un efect suficient de concret și de important asupra situației sale pentru ca acest efect să fie similar unei astfel de modificări. În această privință, Curtea a arătat deja în Hotărârea SCHUFA Holding ș.a. (Scoring) că o persoană este afectată cel puțin într‑o măsură semnificativă, asemănător efectelor juridice, atunci când stabilirea automată a unei valori de probabilitate întemeiate pe analiza datelor sale cu caracter personal conduce, în mod aproape sistematic, la refuzul unei bănci de a‑i acorda un împrumut(8).

28.      În acest context, trebuie să se ridice problema dacă, în speță, refuzul de a acorda anumite mijloace de plată unui consumator produce asupra acestuia efecte similare sau comparabile cu cele pe care le produce refuzul de a acorda un împrumut. Or, deși revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia efectele concrete ale unui astfel de refuz în contextul juridic și factual al litigiului pendinte în fața sa, Curții îi revine obligația de a‑i furniza toate indicațiile necesare pentru a o ghida în această apreciere(9).

29.      Prin urmare, se ridică, printre altele, problema dacă împrejurările de drept ale prezentei cauze sunt similare celor care au condus la pronunțarea Hotărârii SCHUFA Holding ș.a. (Scoring), ceea ce ar justifica aplicarea concluziilor care pot fi deduse din aceasta unor contracte precum cele care fac obiectul procedurii principale. În această privință, în cadrul Uniunii, Directiva 2008/48/CE(10) privește tocmai contractele de credit pentru consumatori. Totuși, în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (f)(11) din aceasta și având în vedere elementele dosarului de care dispune Curtea, directiva menționată ar putea exclude din domeniul său de aplicare contracte precum cele în discuție în cauza principală, împiedicând astfel construirea unei analogii directe între contractele în cauză și contractele de credit pentru consumatori asimilabile celor în discuție în Hotărârea SCHUFA Holding ș.a. (Scoring).

30.      Totuși, mai trebuie subliniat că Directiva (UE) 2023/2225(12), care nu este aplicabilă litigiului principal ratione temporis(13), precizează în considerentul (15) că, sub imperiul Directivei 2008/48, o serie de state membre au optat să o aplice pe aceasta din urmă în sectoare care nu se încadrau în domeniul său de aplicare pentru a spori nivelul de protecție a consumatorilor. Prin urmare, Republica Austria avea posibilitatea să considere, în perioada relevantă, că contracte precum cele care fac obiectul procedurii principale intrau în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48 și se asemănau cu contracte de credit precum cele în discuție în Hotărârea SCHUFA Holding ș.a. (Scoring). În orice caz, nimic nu împiedica Republica Austria să definească drept contracte de credit contractele care implică plăți nesigure, concluziile desprinse din Hotărârea SCHUFA Holding ș.a. (Scoring) fiind în acest caz aplicabile mutatis mutandis.

31.      Chiar dacă situația ar fi diferită, imposibilitatea de a recurge la anumite mijloace de plată ca urmare a unei decizii întemeiate pe o apreciere complet automatizată a bonității potențialilor clienți îi poate priva de posibilitatea de a încheia un contract de vânzare dacă nu sunt în măsură să achite prețul de vânzare de la încheierea contractului utilizând mijloacele de plată care le‑ar fi de facto impuse. Într‑o asemenea situație, acești clienți s‑ar afla, astfel, într‑o situație similară celei din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea SCHUFA Holding ș.a. (Scoring), întrucât se aseamănă cu refuzul unei cereri de împrumut și are drept consecință potențială imposibilitatea de a încheia un contract.

32.      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 22 alineatul (1) din RGPD trebuie interpretat în sensul că, în contextul unei vânzări la distanță, decizia de a exclude posibilitatea unui client de a alege anumite modalități de plată, luată exclusiv pe baza unei evaluări automatizate a probabilității de neefectuare a plății de către acest client, produce efecte juridice asupra clientului menționat sau, cel puțin, îl afectează în mod similar într‑o măsură semnificativă în cazul în care poate să împiedice încheierea contractului de vânzare în cauză.

 Cu privire la aplicarea excepției prevăzute la articolul 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD (a doua și a treia întrebare)

33.      A doua și a treia întrebare privesc condițiile în care este posibilă adoptarea unei decizii individuale bazate exclusiv pe prelucrarea automată, în temeiul derogării prevăzute la articolul 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD, care se referă la caracterul necesar pentru încheierea sau executarea unui contract. Mai precis, a doua întrebare privește aprecierea caracterului „necesar” al unei astfel de decizii, iar a treia întrebare urmărește să se stabilească dacă acest caracter „necesar” trebuie determinat în raport cu adoptarea unei decizii ca atare sau exclusiv a unei decizii bazate pe o prelucrare automată a datelor cu caracter personal.

34.      Cu titlu introductiv, este util să amintim, în primul rând, contextul în care se înscriu aceste întrebări. Interdicția prevăzută la articolul 22 alineatul (1) din acest regulament contribuie la realizarea obiectivului general de protecție a datelor cu caracter personal ale particularilor urmărit de regulamentul menționat, pe care l‑am amintit deja la punctul 26 din prezentele concluzii. Posibilitatea care decurge din articolul 22 alineatul (2) din același regulament de a adopta eventual o asemenea decizie constituie în esență o derogare de la această interdicție și, ca orice derogare, trebuie, așadar, să fie de strictă interpretare(14).

35.      În al doilea rând, Universal Versand susține că, în speță, de recurgerea la deciziile automatizate beneficiază, în primul rând, consumatorii, care pot primi astfel un răspuns aproape imediat în ceea ce privește modalitățile de plată de care pot dispune, care pot eventual să includă mijloace de plată nesigure. Cu toate acestea, deși vedem avantajul conferit de o decizie pozitivă, acesta este mai puțin evident atunci când decizia este negativă. Prezenta cauză ridică astfel problema concilierii între interesele comerciale ale întreprinderilor și chiar ale anumitor consumatori și protecția datelor cu caracter personal.

 Cu privire la a doua întrebare

36.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD trebuie interpretat în sensul că, atunci când o societate de vânzări la distanță încheie un contract cu un client, pe de o parte, trebuie să se stabilească existența unei legături obiective între obiectul acestui contract și evaluarea automatizată a probabilității de neefectuare a plății de către client pentru a putea concluziona în sensul caracterului necesar al unei astfel de evaluări automatizate pentru executarea contractului menționat și, pe de altă parte, trebuie ca datele colectate să fie adecvate din punct de vedere obiectiv pentru realizarea acestei evaluări, precum și să se precizeze care sunt aceste date și de ce au fost colectate. În această privință, instanța de trimitere ridică problema dacă sarcina probei revine societății de vânzări la distanță sau clientului.

–       Cu privire la caracterul „necesar pentru executarea unui contract” al unei prelucrări automate a datelor

37.      Articolul 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD consacră una dintre derogările de la aplicarea alineatului (1) al acestui articol, din care poate decurge posibilitatea de a adopta o decizie individuală bazată exclusiv pe prelucrarea automată a datelor cu caracter personal. Necesitatea adoptării deciziei pentru încheierea sau executarea unui contract este cea care justifică această excludere, iar instanța de trimitere ridică problema dacă aprecierea unei asemenea necesități depinde de existența unei legături obiective între această decizie și obiectul contractului în cauză.

38.      Noțiunea de „caracter necesar pentru încheierea sau executarea unui contract” al unei decizii automatizate nu se definește în acest regulament prin nicio trimitere la dreptul național al statelor membre. Prin urmare, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 21 din prezentele concluzii, trebuie, pe de o parte, să se considere că această noțiune este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și, pe de altă parte, să se stabilească semnificația acesteia prin aplicarea aceleiași metode.

39.      În primul rând, în ceea ce privește sensul obișnuit al noțiunii menționate, Curtea a arătat deja că adjectivul „necesar” face trimitere la ceea ce se impune sau este indispensabil pentru atingerea unui anumit scop(15).

40.      În al doilea rând, în ceea ce privește contextul, sub titlul „Principii”, capitolul II din RGPD prevede obligații pe care trebuie să le respecte toți destinatarii acestui regulament. Capitolul menționat cuprinde articolul 6, intitulat „Legalitatea prelucrării”, al cărui alineat (1) litera (b) prevede că prelucrarea datelor cu caracter personal este legală dacă este „necesară pentru executarea unui contract la care persoana vizată este parte”. Curtea a considerat că, pentru ca această condiție să fie îndeplinită, prelucrarea datelor în cauză trebuie să fie în mod obiectiv indispensabilă pentru realizarea unui scop care face parte integrantă din prestația contractuală destinată persoanei vizate, ceea ce presupune ca operatorul să fie în măsură să demonstreze în ce mod obiectul principal al contractului nu ar putea fi atins în lipsa prelucrării în cauză. Aceasta a precizat că prelucrarea datelor cu caracter personal trebuie să fie esențială pentru a permite executarea corectă a contractului și, prin urmare, nu există alte soluții posibile mai puțin intruzive(16).

41.      Astfel, testul juridic aplicabil pentru a stabili dacă o prelucrare de date este necesară pentru încheierea sau executarea unui contract constă în a verifica dacă această prelucrare de date este indispensabilă pentru realizarea obiectului principal al prestației contractuale, în sensul că obligațiile prevăzute nu pot fi executate în lipsa sa. Aceasta presupune să se asigure că nu există alte soluții posibile mai puțin intruzive pentru protecția datelor care să poată permite realizarea respectivă.

42.      Apreciem că aceste considerații pot fi transpuse în contextul interpretării articolului 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD, întrucât modul său de redactare aproape identic cu cel al articolului 6 alineatul (1) litera (b) din acest regulament justifică interpretarea în mod analog a noțiunii de „necesitate pentru executarea contractului” care este menționată în fiecare dintre ele. Astfel, în lipsa oricărei indicații în acest sens în regulamentul menționat, ar fi contrar economiei sale să se interpreteze în mod diferit noțiunile care sunt enunțate în acesta potrivit unui mod de redactare identic(17). Logica aceluiași regulament consolidează de altfel această interpretare, întrucât criteriul „necesității pentru executarea unui contract” nu poate fi apreciat potrivit unui prag de cerință diferit după cum urmărește să justifice fie legalitatea unei prelucrări a datelor cu caracter personal [articolul 6 alineatul (1) litera (b) din acest regulament], fie pe cea a adoptării unei decizii individuale automatizate [articolul 22 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat], chiar dacă problema pe care o ridică o asemenea adoptare în raport cu acest regulament constă tocmai în faptul că aceasta se bazează exclusiv pe prelucrarea automată a datelor cu caracter personal(18).

43.      În al treilea rând, scopurile urmărite de același regulament, deja amintite la punctul 26 din prezentele concluzii, susțin această interpretare care permite încadrarea strictă a posibilității de a deroga de la interdicția de adoptare a unei decizii individuale automatizate prevăzută la articolul 22 alineatul (1) din RGPD.

44.      Având în vedere considerațiile care figurează la punctele 38-43 din prezentele concluzii, adoptarea unei decizii individuale bazate exclusiv pe prelucrarea automată a datelor poate fi justificată în temeiul articolului 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD numai dacă trece un test juridic similar celui descris la punctul 41 din aceste concluzii. Or, prima etapă a acestui test constă în a stabili dacă adoptarea unei asemenea decizii este în mod obiectiv indispensabilă pentru realizarea obiectului principal al contractului în cauză. Astfel, această etapă constă tocmai în cercetarea existenței unei legături de necesitate între decizia respectivă și atingerea adusă obiectului acestui contract. Prin urmare, demonstrarea existenței unei legături obiective directe între obiectul unui contract care urmează să fie încheiat și adoptarea unei decizii individuale automatizate este o condiție prealabilă indispensabilă pentru a putea concluziona în sensul necesității acestei decizii pentru încheierea sau executarea contractului respectiv. Această condiție necesară nu este însă suficientă, întrucât trebuie îndeplinită și a doua etapă a testului relevant, care constă în a stabili că nu este posibilă o altă soluție mai puțin intruzivă pentru atingerea aceluiași rezultat.

45.      În speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că obiectul contractelor în discuție în litigiul principal este transferul, de către o întreprindere de vânzări la distanță, al proprietății unor bunuri de consum către clienți în schimbul plății prețului bunurilor respective. Scopul recurgerii la o decizie bazată exclusiv pe o prelucrare automată a datelor cu caracter personal este de a se asigura de bonitatea acestor clienți, pentru a le propune un mijloc de plată adaptat.

46.      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, s‑ar putea considera că adoptarea unei decizii bazate exclusiv pe prelucrarea automată a datelor cu caracter personal urmărește realizarea obiectului unor contracte precum cele în discuție în cauza principală. Totuși, va trebui să se stabilească, pentru a verifica acest aspect, că punerea la dispoziție a unui mijloc de plată adecvat are drept scop garantarea bunei executări a prestației contractuale respective(19) și că aprecierea acestui caracter adecvat ar depinde într‑adevăr de evaluarea automatizată a bonității clientului în cauză, care nu ar putea fi realizată prin intermediul unei soluții mai puțin intruzive. Astfel, ar rezulta că încheierea sau executarea unui asemenea contract și, așadar, atingerea adusă obiectului său depinde în mod concret de această evaluare. Totuși, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, pe de o parte, dacă aceasta este într‑adevăr situația și, pe de altă parte, dacă o asemenea prelucrare automată este un mijloc adaptat pentru atingerea obiectivului menționat. Această instanță va trebui să își întemeieze aprecierea în special pe elementele care fac obiectul celei de a doua părți a celei de a doua întrebări preliminare.

–       Cu privire la natura datelor colectate și la repartizarea sarcinii probei

47.      Instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă, la adoptarea unei decizii bazate exclusiv pe prelucrarea automată a datelor cu caracter personal în temeiul articolului 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD, această prelucrare trebuie să fie limitată la date adecvate din punct de vedere obiectiv pentru a permite realizarea obiectului contractului și dacă sarcina probei acestui caracter adecvat revine operatorului sau persoanei vizate.

48.      În primul rând, în ceea ce privește caracterul adecvat al datelor selectate pentru a face obiectul unei prelucrări automate în vederea încheierii sau a executării unui contract, apreciem că întrebarea adresată de instanța de trimitere poate fi interpretată în două moduri, în raport cu considerațiile care stau la baza acesteia. Pe de o parte, această instanță pare să ridice problema întinderii cantitative a datelor care pot face obiectul unei asemenea prelucrări. Pe de altă parte, întrebările instanței menționate ar putea fi de asemenea înțelese, mai substanțial, în sensul că privesc aptitudinea acestor date de a realiza scopul urmărit de prelucrarea respectivă.

49.      Primo, în ceea ce privește întinderea cantitativă a datelor care pot fi luate în considerare în cadrul adoptării unor decizii automatizate precum cele care fac obiectul procedurii principale, trebuie subliniat că aceste decizii trebuie să respecte principiile care reglementează prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute la articolul 5 din RGPD, care sunt aplicabile cumulativ. Printre aceste principii figurează principiul numit al „reducerii la minimum a datelor”, din care rezultă că datele cu caracter personal trebuie să fie „adecvate, relevante și limitate la ceea ce este necesar în raport cu scopurile în care sunt prelucrate”(20). Astfel, „operatorul nu poate efectua colectarea de date cu caracter personal în mod generalizat și nediferențiat și trebuie să se abțină de la colectarea datelor care nu sunt strict necesare în raport cu scopurile prelucrării”. În plus, din articolul 25 din acest regulament reiese că operatorul trebuie să pună în aplicare măsuri adecvate pentru a asigura că, în mod implicit, sunt prelucrate numai date care sunt necesare pentru fiecare scop specific al prelucrării(21).

50.      Se poate, așadar, deduce din jurisprudența Curții că numai datele care sunt adecvate din punct de vedere obiectiv și strict necesare pentru realizarea scopului urmărit de o prelucrare de date cu caracter personal trebuie să fie colectate și utilizate de operator. Prin urmare, în cauza principală va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă toate datele care sunt colectate și prelucrate sunt indispensabile pentru aprecierea bonității clienților vizați.

51.      Secundo, în ceea ce privește aptitudinea datelor care au făcut obiectul unei prelucrări automate de a realiza scopul urmărit de această prelucrare, se poate ridica problema dacă omisiunea unei date sau recurgerea la o dată mai degrabă decât la alta sunt susceptibile să exercite o influență decisivă și, dacă este cazul, potențial problematică asupra unei evaluări bazate pe prelucrarea menționată. Răspunsul la această întrebare decurge de asemenea din interpretarea principiului „reducerii la minimum a datelor”, în măsura în care acesta prezintă o dimensiune calitativă care ține de caracterul adecvat și relevant al datelor prelucrate, cu alte cuvinte tocmai de aptitudinea lor de a realiza scopurile care au justificat aceeași prelucrare.

52.      Dincolo de aceste considerații generale, observăm totuși că RGPD nu oferă indicații cu privire la criteriile care permit să se aprecieze caracterul „adecvat” și „relevant” al unei date. În această privință, Curtea a precizat numai că, atunci când datele îndeplinesc aceste două cerințe, ele sunt de natură să atingă scopurile prelucrării în cauză și, a fortiori, să realizeze obiectivul prelucrării menționate(22). Acest lucru se explică, în opinia noastră, în mod logic prin varietatea foarte mare a situațiilor încadrate și prin marja de manevră necesară de care statele membre trebuie să beneficieze pentru a aplica aceste principii. În plus, deși regulamentul menționat are vocația de a reglementa aspectele legate în mod direct de prelucrarea datelor, controlul cerințelor de adecvare și de relevanță în raport cu scopul prelucrării depinde de examinarea altor reglementări sectoriale care pot explica sau clarifica raportul dintre datele prelucrate și scopul urmărit.

53.      Astfel, într‑o situație precum cea din cauza principală, problema aprecierii bonității unui client și a elementelor care trebuie – sau nu – să fie luate în considerare pentru a o stabili ar putea, de exemplu, să intre fie sub incidența reglementării Uniunii privind contractele de credit pentru consumatori, fie a dreptului național, în timp ce aprecierea generală privind legitimitatea invocării acestui scop ar face obiectul unui control de proporționalitate în temeiul regulamentului menționat, ținând seama de reglementările specifice relevante(23). În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili, în raport cu cadrul factual al litigiului principal, dacă datele care au făcut obiectul unei evaluări automatizate erau într‑adevăr adecvate și apte să determine bonitatea clienților respectivi(24), examinând pentru aceasta reglementarea națională aplicabilă contractelor în cauză, precum și protecției consumatorilor.

54.      În al doilea rând, în ceea ce privește sarcina probei, reiese din modul foarte clar de redactare a articolului 5 alineatul (2) din același regulament că operatorul este responsabil de respectarea principiilor prevăzute sub formă de obligații la alineatul (1) al acestui articol și că trebuie să fie în măsură să demonstreze că principiile menționate sunt respectate. În plus, în contextul aplicării articolului 6 alineatul (1) litera (b) din RGPD, a cărui similaritate cu articolul 22 alineatul (2) litera (a) din acest regulament a fost evidențiată la punctul 42 din prezentele concluzii, Curtea a statuat deja că operatorul este cel care trebuie să fie în măsură să demonstreze în ce mod obiectul principal al contractului în cauză nu ar putea fi atins în lipsa unei prelucrări a datelor cu caracter personal în litigiu(25).

55.      Prin urmare, revine operatorului sarcina de a indica ce date au fost colectate și prelucrate, precum și de a dovedi necesitatea acestora pentru realizarea scopului urmărit de prelucrarea în litigiu.

56.      Având în vedere aceste considerații, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare preliminară după cum urmează: articolul 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD trebuie interpretat în sensul că, atunci când o societate de vânzări la distanță încheie un contract cu un client, pe de o parte, trebuie să se stabilească existența unei legături obiective între obiectul acestui contract și evaluarea automatizată a probabilității de neefectuare a plății de către client pentru a putea concluziona în sensul caracterului necesar pentru executarea contractului menționat al unei astfel de evaluări automatizate și, pe de altă parte, trebuie ca datele colectate în acest scop să fie adecvate din punct de vedere obiectiv pentru realizarea respectivei evaluări, precum și să se precizeze care sunt aceste date și de ce au fost colectate. În această privință, sarcina probei revine societății de vânzări la distanță.

 Cu privire la a treia întrebare

57.      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, pe de o parte, dacă, pentru ca derogarea de la interdicția de a adopta o decizie bazată exclusiv pe prelucrarea automată prevăzută la articolul 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD să fie aplicabilă, este necesară o „decizie” sau o „decizie automatizată” pentru încheierea sau executarea unui contract între persoana vizată și un operator și, pe de altă parte, dacă elemente precum economisirea de timp pentru clienți și economiile realizate de întreprinderea care recurge la o astfel de prelucrare automată sunt relevante pentru a aprecia necesitatea acestei prelucrări, precum și posibilitatea de a o înlocui cu o prelucrare efectuată de o persoană cu un efort rezonabil.

58.      În primul rând, întrebările instanței de trimitere sunt legate în principal de modul de redactare a acestei dispoziții, care menționează numai o „decizie” necesară pentru încheierea sau executarea unui contract. Pentru motive similare celor deja explicate la punctele 21 și 38 din prezentele concluzii, trebuie analizat sensul obișnuit al noțiunii respective, ținând seama de contextul în care se înscrie aceasta, precum și de obiectivele urmărite de dispoziția menționată.

59.      Primo, modul de redactare a articolului 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD face trimitere numai la termenul „decizia”, fără a preciza că ea trebuie să fie automatizată, ceea ce ar putea lăsa să se înțeleagă că situația nu este aceasta. Totuși, pentru acest termen se folosește articolul hotărât „a”, iar nu articolul nehotărât „o”, ceea ce implică faptul că decizia despre care este vorba în dispoziția menționată este deja identificată. Prin urmare, termenul „decizia” poate face trimitere aici numai la „decizi[a] bazat[ă] exclusiv pe prelucrarea automată, inclusiv crearea de profiluri” menționată la alineatul (1) al acestui articol. Astfel, din modul de redactare a articolului 22 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat reiese că această dispoziție vizează deciziile automatizate(26).

60.      Secundo, contextul dispoziției menționate confirmă această interpretare. Astfel, potrivit modului de redactare a considerentului (71) al regulamentului menționat, care permite în esență clarificarea interpretării articolului 22 din același regulament(27), „luarea de decizii pe baza unei astfel de prelucrări, inclusiv crearea de profiluri” este cea care „ar trebui permisă în cazul în care este […] necesară pentru încheierea sau executarea unui contract între persoana vizată și un operator”(28).

61.      Tertio, în ceea ce privește obiectivele urmărite de RGPD și care au fost deja amintite la punctele 26 și 43 din prezentele concluzii, arătăm că interpretarea pe care o propunem cu privire la noțiunea de „decizie” în contextul interpretării articolului 22 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat conduce la restrângerea domeniului de aplicare al derogării de la interdicția de a adopta decizii individuale automatizate consacrată în acesta. În caz contrar, ar fi suficient ca adoptarea unei decizii (automatizate sau nu) să fie necesară pentru încheierea sau executarea unui contract pentru a deschide posibilitatea ca o astfel de decizie să se întemeieze pe o prelucrare automată a datelor. Considerațiile care precedă sunt, în opinia noastră, cu atât mai relevante în contextul amintit la punctul 34 din prezentele concluzii, din care rezultă că derogarea prevăzută la articolul 22 alineatul (2) litera (a) din acest regulament nu poate fi interpretată decât în mod strict.

62.      Pe de altă parte, Comisia Europeană arată că a prezentat Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene o propunere de regulament care vizează în special modificarea RGPD(29), care ar permite înlăturarea oricărei îndoieli cu privire la interpretarea noțiunii de „decizie” în sensul articolului 22 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat, întrucât din aceasta ar reieși în mod explicit că nu s‑ar impune ca o decizie să poată fi luată numai pe baza unei prelucrări exclusiv automate pentru ca derogarea pe care o prevede să poată fi invocată. Totuși, întrucât această propunere nu a intrat în vigoare și nici măcar nu a fost aprobată ca atare de Parlament și de Consiliu, ea nu poate avea vreo relevanță în ceea ce privește interpretarea noțiunii în cauză.

63.      În al doilea rând, în ceea ce privește indicațiile care trebuie luate în considerare pentru a aprecia necesitatea de a recurge la o decizie automatizată și în special, în speță, numărul de comenzi pe care întreprinderi precum Universal Versand trebuie să le gestioneze și așteptările clienților în materie de celeritate a serviciului furnizat, instanța de trimitere va trebui să verifice, în lumina testului juridic descris la punctul 41, precum și a considerațiilor amintite la punctele 49-55 din prezentele concluzii, dacă astfel de elemente de fapt sunt de natură să stabilească necesitatea recurgerii la o decizie automatizată, în sensul, pe de o parte, că aprecierea automatizată a bonității clienților este indispensabilă pentru a garanta executarea corectă a contractelor în cauză și, pe de altă parte, că ea nu poate fi înlocuită printr‑o intervenție umană, care ar fi o alternativă mai puțin intruzivă în sensul celei de a doua etape a acestui test și în conformitate, printre altele, cu considerentul (39) al regulamentului menționat.

64.      În opinia noastră, în Orientările privind procesul decizional individual automatizat și crearea de profiluri în sensul Regulamentului (UE) 2016/679, adoptate la 3 octombrie 2017, se precizează tocmai că o instanță națională ar putea, de exemplu, să ajungă la o asemenea concluzie atunci când constată că o intervenție umană nu ar fi realistă din punct de vedere practic sau ar fi imposibilă având în vedere volumul de date prelucrate. Aceasta ar implica faptul că recurgerea la o decizie automatizată este indispensabilă, întrucât a doua etapă a testului juridic descris la punctul 41 din prezentele concluzii este îndeplinită. Totuși, revine întreprinderii respective sarcina de a demonstra acest lucru, iar faptul că o astfel de prelucrare este utilă doar pentru executarea contractului în cauză nu este suficient în această privință(30).

65.      Concret, în ceea ce privește, primo, volumul comenzilor procesate și celeritatea răspunsului dat clientului cu privire la modalitatea de plată pe care o va putea utiliza, ar trebui să se demonstreze, în temeiul unor elemente obiective(31), pe de o parte, motivul pentru care cantitatea de date prelucrate generată de volumul comenzilor menționate determină faptul că aceasta nu poate fi prelucrată decât automat, apelând la o alternativă mai puțin intruzivă, și, pe de altă parte, că obținerea unui răspuns imediat cu privire la mijlocul de plată este un factor care condiționează alegerea clientului de a încheia contractul în cauză cu întreprinderea respectivă.

66.      Secundo, observăm de asemenea că, în ipoteza în care instanța de trimitere ar considera că modalitățile de plată în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48 în temeiul reglementării austriece, bonitatea clienților ar trebui în acest caz să fie evaluată înainte de încheierea contractelor în litigiu în temeiul articolului 8 din această directivă. La fel ca în ceea ce privește problematicile evocate la punctul anterior din prezentele concluzii, ar reveni, așadar, întreprinderii în cauză sarcina de a demonstra, întemeindu‑se pe elemente de probă obiective, în ce mod prelucrarea automată nu poate fi înlocuită cu o altă soluție posibilă mai puțin intruzivă pentru a îndeplini această obligație.

67.      Având în vedere tot ceea ce precedă, apreciem că trebuie să se răspundă la a treia întrebare preliminară că articolul 22 alineatul (2) litera (a) din RGPD trebuie interpretat în sensul, pe de o parte, că, pentru ca derogarea de la interdicția de a adopta o decizie bazată exclusiv pe prelucrarea automată pe care o prevede să fie aplicabilă, trebuie ca o decizie automatizată să fie necesară pentru încheierea sau executarea unui contract între persoana vizată și un operator, în sensul, printre altele, că nu se poate recurge la o alternativă mai puțin intruzivă și, pe de altă parte, că elemente precum economisirea de timp pentru clienți și economiile realizate de întreprinderea care a recurs la o astfel de prelucrare automată pot fi relevante pentru a aprecia necesitatea acestei prelucrări automate în cazul în care, în împrejurările specifice ale speței, ele sunt de natură să demonstreze în mod obiectiv această necesitate, în special în sensul că nu se poate recurge la o alternativă mai puțin intruzivă.

 Concluzie

68.      Având în vedere analiza expusă în prezentele concluzii, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) după cum urmează:

1)      Articolul 22 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor)

trebuie interpretat în sensul că,

în contextul unei vânzări la distanță, decizia de a exclude posibilitatea unui client de a alege anumite modalități de plată, luată exclusiv pe baza unei evaluări automatizate a probabilității de neefectuare a plății de către acest client, produce efecte juridice asupra clientului menționat sau, cel puțin, îl afectează în mod similar într‑o măsură semnificativă în cazul în care poate să împiedice încheierea contractului de vânzare în cauză.

2)      Articolul 22 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2016/679

trebuie interpretat în sensul că,

atunci când o societate de vânzări la distanță încheie un contract cu un client, pe de o parte, trebuie să se stabilească existența unei legături obiective între obiectul acestui contract și evaluarea automatizată a probabilității de neefectuare a plății de către client pentru a putea concluziona în sensul caracterului necesar pentru executarea contractului menționat al unei astfel de evaluări automatizate și, pe de altă parte, trebuie ca datele colectate în acest scop să fie adecvate din punct de vedere obiectiv pentru realizarea respectivei evaluări, precum și să se precizeze care sunt aceste date și de ce au fost colectate. În această privință, sarcina probei revine societății de vânzări la distanță.

3)      Articolul 22 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2016/679

trebuie interpretat în sensul că,

pe de o parte, pentru ca derogarea de la interdicția de a adopta o decizie bazată exclusiv pe prelucrarea automată pe care o prevede să fie aplicabilă, trebuie ca o decizie automatizată să fie necesară pentru încheierea sau executarea unui contract între persoana vizată și un operator, în sensul, printre altele, că nu se poate recurge la o alternativă mai puțin intruzivă și, pe de altă parte, că elemente precum economisirea de timp pentru clienți și economiile realizate de întreprinderea care a recurs la o astfel de prelucrare automată pot fi relevante pentru a aprecia necesitatea acestei prelucrări automate în cazul în care, în împrejurările specifice ale speței, ele sunt de natură să demonstreze în mod obiectiv această necesitate, în special în sensul că nu se poate recurge la o alternativă mai puțin intruzivă.


1      Limba originală: franceza.


2      A se vedea în această privință Hotărârea din 7 decembrie 2023, SCHUFA Holding ș.a. (Scoring) [C‑634/21, denumită în continuare „Hotărârea SCHUFA Holding ș.a. (Scoring)”, EU:C:2023:957, punctele 57-59].


3      A se vedea în această privință Poullet, Y., „Cinq ans après: le RGPD et les défis du profilage à l’heure de l’intelligence artificielle”, în Revue des affaires européennes, 2021/I, p. 97 și 98.


4      A se vedea Hotărârea din 14 aprilie 2026, Pelham (Noțiunea de „pastișă”) (C‑590/23, EU:C:2026:290, punctul 34 și jurisprudența citată).


5      În această privință, ni se pare, în schimb, că aceste considerații nu implică în mod necesar că efectele deciziei în cauză sunt afectate de o formă de gravitate, contrar considerațiilor prezentate de Grupul de lucru pentru protecția persoanelor în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, instituit prin articolul 29 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (JO 1995, L 281, p. 31, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 10) în Orientările privind procesul decizional individual automatizat și crearea de profiluri în sensul Regulamentului (UE) 2016/679, adoptate la 3 octombrie 2017, în versiunea revizuită și adoptată la 6 februarie 2018 (a se vedea p. 23). Efectele unei decizii pot fi considerate semnificative, în sensul că au o anumită importanță pentru persoana care face obiectul acesteia (economică, socială, profesională etc.), fără a avea totuși un caracter de „gravitate”, această din urmă noțiune caracterizându‑se prin conotația sa negativă și sugerând o consecință defavorabilă sau o formă de atingere (prejudiciu, risc etc.).


6      În opinia noastră, din această formulare rezultă că ar putea intra sub incidența celei de a doua ipoteze avute în vedere la articolul 22 alineatul (1) din RGPD situații precum evaluarea unei cereri de credit, stabilirea cuantumului unei prime de asigurare ori suportarea – sau nu – a asistenței medicale etc.


7      A se vedea Hotărârea din 27 februarie 2025, Dun & Bradstreet Austria ș.a. (C‑203/22, EU:C:2025:117, punctul 51).


8      A se vedea în acest sens Hotărârea SCHUFA Holding ș.a. (Scoring) (punctele 48 și 49).


9      A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2024, Perle (C‑14/23, EU:C:2024:647, punctul 49 și jurisprudența citată).


10      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66, rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, în JO 2010, L 199, p. 40 și în JO 2011, L 234, p. 46).


11      „Prezenta directivă nu se aplică următoarelor contracte: […] contractele de credit în baza cărora creditul este acordat fără dobândă și fără alte costuri, precum și contractele de credit cu termen de rambursare de trei luni și pentru care sunt de plătit numai costuri nesemnificative.”


12      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 18 octombrie 2023 privind contractele de credit de consum și de abrogare a Directivei 2008/48/CE (JO L, 2023/2225).


13      Această directivă cuprinde dispoziții susceptibile să exercite o influență substanțială asupra recurgerii la deciziile automatizate, pe care o încadrează tocmai în contextul evaluării obligatorii a bonității consumatorilor, la articolul 18 și în special la alineatul (8) al acestuia. Totuși, din articolul 2 alineatul (2) litera (h) reiese că directiva menționată ar putea să nu fie aplicabilă unor contracte precum cele care fac obiectul litigiului principal.


14      A se vedea, în acest sens și în contextul protecției datelor cu caracter personal și al derogărilor de la acestea care trebuie să se aplice în limitele a ceea ce este strict necesar, Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net ș.a. (C‑511/18, C‑512/18 și C‑520/18, EU:C:2020:791, punctul 210 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 4 iulie 2023, Meta Platforms ș.a. (Condiții generale de utilizare a unei rețele sociale) (C‑252/21, EU:C:2023:537, punctul 93 și jurisprudența citată).


15      Hotărârea din 14 decembrie 2017, EBMA/Giant (China) (C‑61/16 P, EU:C:2017:968, punctul 47). În această hotărâre, Curtea a statuat în esență că doar informațiile fără de care o anchetă antidumping nu poate fi dusă la bun sfârșit sunt cele care pot fi considerate „necesare” în sensul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene (JO 2009, L 343, p. 51, rectificare în JO 2010, L 7, p. 22).


16      Hotărârea din 4 iulie 2023, Meta Platforms ș.a. (Condiții generale de utilizare a unei rețele sociale) (C‑252/21, EU:C:2023:537, punctele 98 și 99).


17      Ținând seama de cerințele unității și a coerenței ordinii juridice a Uniunii, noțiunile utilizate în actele adoptate în același domeniu trebuie să aibă aceeași semnificație atunci când legiuitorul Uniunii nu a exprimat o voință diferită [a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 martie 2021, Wellcome Trust (C‑459/19, EU:C:2021:209, punctul 35 și jurisprudența citată)].


18      Astfel încât să se considere că decizia respectivă cuprinde această prelucrare a datelor.


19      Spre deosebire, de exemplu, de raționamentul urmat la punctele 39-42 din Hotărârea din 9 ianuarie 2025, Mousse (C‑394/23, EU:C:2025:2), prin intermediul cărora Curtea a considerat în esență că personalizarea comunicării comerciale în funcție de identitatea de gen a clientului în cauză nu era necesară pentru a furniza acestui client un serviciu de transport feroviar, în măsura în care întreprinderea în cauză putea, de exemplu, să opteze pentru o comunicare întemeiată pe formule de politețe generice. În schimb, în speță, capacitatea clientului de a achita plățile care fac parte integrantă din prestația contractuală în cauză poate afecta în mod direct buna executare a acesteia.


20      Hotărârea din 4 octombrie 2024, Schrems (Comunicare de date către publicul larg) (C‑446/21, EU:C:2024:834, punctele 47-49 și jurisprudența citată).


21      Hotărârea din 4 octombrie 2024, Schrems (Comunicare de date către publicul larg) (C‑446/21, EU:C:2024:834, punctele 59 și 60, precum și jurisprudența citată).


22      Hotărârea din 18 iunie 2026, NTH Haustechnik (C‑484/24, EU:C:2026:496, punctul 97).


23      A se vedea prin analogie Hotărârea din 7 decembrie 2023, SCHUFA Holding (Liberare de restul de datorie) (C‑26/22 și C‑64/22, EU:C:2023:958, punctele 82-86).


24      În vederea acestei aprecieri, ar fi relevant în special să se stabilească dacă datele în cauză au o legătură directă și obiectivă cu evaluarea bonității clientului respectiv și dacă sunt indispensabile – singure sau în combinație cu alte date – pentru evaluarea menționată, ridicând totodată problema riscurilor pe care le reprezintă aceasta pentru persoana vizată.


25      Hotărârea din 4 iulie 2023, Meta Platforms ș.a. (Condiții generale de utilizare a unei rețele sociale) (C‑252/21, EU:C:2023:537, punctul 98).


26      Această interpretare este, de altfel, confirmată de alte versiuni lingvistice ale acestei dispoziții. Astfel, versiunea în limba germană menționează „die Entscheidung”, în timp ce versiunea în limba engleză evocă „the decision”.


27      A se vedea prin analogie Hotărârea din 5 martie 2024, Kočner/Europol (C‑755/21 P, EU:C:2024:202, punctul 59 și jurisprudența citată).


28      Sublinierea noastră.


29      Propunere de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de modificare a Regulamentelor (UE) 2016/679, (UE) 2018/1724, (UE) 2018/1725, (UE) 2023/2854 și a Directivelor 2002/58/CE, (UE) 2022/2555 și (UE) 2022/2557 în ceea ce privește simplificarea cadrului legislativ în domeniul digital și de abrogare a Regulamentelor (UE) 2018/1807, (UE) 2019/1150, (UE) 2022/868 și a Directivei (UE) 2019/1024 (Regulamentul omnibus în domeniul digital) [COM(2025) 837 final].


30      A se vedea prin analogie Hotărârea din 4 iulie 2023, Meta Platforms ș.a. (Condiții generale de utilizare a unei rețele sociale) (C‑252/21, EU:C:2023:537, punctul 99).


31      Avem în vedere, printre altele, studii numerice privind costurile și beneficiile, precum și impactul financiar al diferitelor măsuri preconizate asupra întreprinderii în cauză și, de exemplu, studii statistice.