–

pentru guvernul lituanian, de K. Dieninis și V. Kazlauskaitė‑Švenčionienė, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de F. Blanc, C. Hermes și J. Jokubauskaitė, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 30.6 din Acordul economic și comercial cuprinzător între Canada, pe de o parte, și Uniunea Europeană și statele sale membre, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 30 octombrie 2016 [(JO 2017, L 11, p. 23), cunoscut și sub acronimul CETA (Comprehensive Economic and Trade Agreement), denumit în continuare „CETA”], și a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2018/1806 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație (JO 2018, L 303, p. 39).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între M.P., pe de o parte, și Migracijos departamentas prie Lietuvos Respublikos vidaus reikalų ministerijos (Departamentul pentru migrație din cadrul Ministerului de Interne al Republicii Lituania, denumit în continuare „Departamentul pentru migrație”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea deciziei adoptate de acesta din urmă de a refuza să îi acorde lui M.P. un permis de ședere temporară pe teritoriul lituanian (denumită în continuare „decizia în discuție în litigiul principal”).

3

Articolul 1.2 din CETA prevede:

„În sensul prezentului acord și în lipsa unor dispoziții contrare:

cetățean înseamnă:

[…]”

4

Capitolul zece din respectivul acord este intitulat „Intrarea și șederea temporară a persoanelor fizice în scopuri profesionale” și cuprinde articolele 10.1-10.10 din acesta.

5

Articolul 10.1 din acordul menționat prevede:

„În sensul prezentului capitol:

[…]

personal‑cheie înseamnă vizitatori de afaceri în scopuri de investiții, investitori sau persoane transferate în cadrul aceleiași companii:

[…]

[…]

persoane fizice în scopuri profesionale înseamnă personalul‑cheie, furnizori de servicii contractuale, profesioniști independenți sau persoane aflate în vizită de afaceri pe termen scurt care sunt cetățeni ai unei părți.”

6

Articolul 10.2 din același acord prevede:

„(1)   Prezentul capitol reflectă relația comercială preferențială dintre părți, precum și obiectivul comun de a facilita comerțul cu servicii și investițiile permițând intrarea și șederea temporară a persoanelor fizice în scopuri de afaceri și garantând transparența procesului.

(2)   Prezentul capitol se aplică măsurilor adoptate sau menținute de o parte cu privire la intrarea și șederea temporară pe teritoriul său a personalului‑cheie, a furnizorilor de servicii contractuale, a profesioniștilor independenți și a persoanelor aflate în scopuri de afaceri pe termen scurt. Prezentul capitol nu se aplică măsurilor care vizează persoanele fizice care doresc să intre pe piața forței de muncă a uneia dintre părți, nici măsurilor privind cetățenia, rezidența și angajarea pe bază de contract cu durată nelimitată.

(3)   Nicio dispoziție a prezentului capitol nu împiedică părțile să aplice măsuri pentru reglementarea admiterii sau a șederii temporare a persoanelor fizice pe teritoriul său, inclusiv măsurile necesare pentru a proteja integritatea frontierelor sale și pentru a asigura trecerea ordonată a frontierelor sale de către persoanele fizice, cu condiția ca aceste măsuri să nu fie aplicate astfel încât să anuleze sau să compromită avantajele de care beneficiază orice parte în temeiul prezentului capitol. Simpla solicitare a unei vize pentru resortisanții persoane fizice ai unei țări, fără a solicita același lucru și pentru resortisanții altor țări, nu se consideră ca fiind o anulare sau o compromitere a avantajelor care decurg din prezentul acord.

(4)   În măsura în care nu sunt luate angajamente în prezentul capitol, toate celelalte cerințe ale legislației părților în ceea ce privește intrarea și șederea continuă să se aplice, inclusiv cele privind perioada de ședere.

[…]”

7

Potrivit articolului 10.3 alineatul (1) din CETA:

„Fiecare parte va permite intrarea temporară în scopuri comerciale a persoanelor fizice ale celeilalte părți care altfel respectă măsurile de imigrare ale părții aplicabile pentru intrarea temporară, în conformitate cu prezentul capitol.”

8

Articolul 10.6 alineatul (1) din acest acord prevede:

„Prezentul acord nu impune obligații unei părți cu privire la măsurile sale în domeniul imigrației, cu excepția celor identificate în mod specific în prezentul capitol și în capitolul douăzeci și șapte (Transparență).”

9

Articolul 10.7 din acordul menționat prevede:

„(1)   Fiecare parte permite intrarea și șederea temporară a personalului‑cheie al celeilalte părți, ținând seama de rezervele și excepțiile enumerate în anexa 10-B.

(2)   Nicio parte nu adoptă sau menține limitări privind numărul total de membri ai personalului‑cheie al celeilalte părți cărora li se permite intrarea temporară, sub forma unei restricții numerice sau a unui test privind necesitățile economice.

[…]

(4)   Fiecare parte va permite angajarea temporară pe teritoriul său a persoanelor transferate în cadrul aceleiași companii și a investitorilor celeilalte părți.

(5)   Durata admisibilă de ședere a personalului‑cheie este după cum urmează:

[…]

[…]”

10

Articolul 28.3 alineatul (2) din același acord prevede:

„În sensul capitolelor […] zece (Intrarea și șederea temporară a persoanelor fizice în scopuri de afaceri), […] sub rezerva cerinței ca astfel de măsuri să nu fie aplicate într‑un mod care ar constitui un mijloc de discriminare arbitrară sau nejustificată între părți în cazul în care condițiile similare predomină sau o restricție disimulată în calea comerțului cu servicii, nimic din prezentul acord nu se interpretează ca împiedicând adoptarea sau aplicarea de către o parte a măsurilor necesare pentru:

11

Articolul 28.6 din CETA prevede:

„Nicio dispoziție din prezentul acord nu se interpretează:

[…]

12

Potrivit articolului 30.6 din acest acord:

„(1)   Nicio dispoziție a prezentului acord nu se interpretează ca acordând drepturi sau impunând obligații asupra persoanelor, altele decât cele constituite între părți în temeiul dreptului internațional public, nici ca permițând invocarea directă a prezentului acord în sistemele juridice interne ale părților.

(2)   O parte nu prevede un drept de acțiune în conformitate cu dreptul său intern împotriva celeilalte părți, pe motiv că o măsură a celeilalte părți este incompatibilă cu prezentul acord.”

13

Considerentele (4) și (6) ale Deciziei (UE) 2017/38 a Consiliului din 28 octombrie 2016 privind aplicarea cu titlu provizoriu a Acordului economic și comercial cuprinzător (CETA) dintre Canada, pe de o parte, și Uniunea Europeană și statele sale membre, pe de altă parte (JO 2017, L 11, p. 1080), au următorul cuprins:

[…]

14

Articolul 1 din această decizie prevede:

„(1)   [CETA] se aplică cu titlu provizoriu de către Uniune, astfel cum se prevede la articolul 30.7 alineatul (3) din acord, până la finalizarea procedurilor pentru încheierea acestuia și sub rezerva următoarelor dispoziții:

[…]”

15

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen) (JO 2016, L 77, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2018/1240 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 septembrie 2018 (JO 2018, L 236, p. 1) (denumit în continuare „Codul frontierelor Schengen”):

„Pentru șederile preconizate pe teritoriul statelor membre pentru o perioadă de maximum 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile, ceea ce implică luarea în considerare a ultimei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de ședere, condițiile de intrare pentru resortisanții țărilor terțe sunt următoarele:

[…]

[…]”

16

Articolul 1 alineatele (1) și (3) din Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize (Codul de vize) (JO 2009, L 243, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2019/1155 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019 (JO 2019, L 188, p. 25) (denumit în continuare „Codul de vize”), prevede:

„(1)   Prezentul regulament stabilește procedurile și condițiile de eliberare a vizelor pentru șederile preconizate pe teritoriul statelor membre care nu depășesc 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile.

[…]

(3)   Prezentul regulament stabilește, de asemenea, țările terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină o viză de tranzit aeroportuar ca o excepție de la principiul de liberă tranzitare prevăzut în anexa 9 la Convenția [privind aviația civilă internațională, semnată la Chicago la 7 decembrie 1944 (Recueil des traités des Nations unies, volumul 15, nr. 102) și intrată în vigoare la 4 aprilie 1947] și stabilește procedurile și condițiile de eliberare a vizelor în vederea tranzitării zonelor internaționale de tranzit din aeroporturile statelor membre.”

17

Articolul 2 din Codul de vize prevede:

„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

18

Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1806 prevede:

„Resortisanții țărilor terțe menționate în lista din anexa I trebuie să dețină o viză la trecerea frontierelor externe ale statelor membre [(denumită în continuare «viză Schengen»)].”

19

Articolul 4 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Resortisanții țărilor terțe menționate în lista din anexa II sunt exonerați de obligația prevăzută la articolul 3 alineatul (1) pentru șederi a căror durată totală nu depășește 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile.”

20

Articolul 6 din regulamentul menționat prevede:

„(1)   Un stat membru poate prevedea excepții de la obligativitatea vizelor prevăzută la articolul 3 sau de la exonerările de la obligativitatea vizelor prevăzute la articolul 4 în ceea ce privește:

[…]

(3)   Un stat membru poate prevedea excepții de la exonerarea de obligația de a deține viză prevăzută la articolul 4 pentru persoanele care desfășoară o activitate remunerată în timpul șederii lor.”

21

Anexa I la același regulament stabilește lista țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre. Federația Rusă figurează printre aceste țări terțe.

22

Anexa II la Regulamentul 2018/1806 stabilește lista țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de obligația de a deține viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre pentru șederi a căror durată totală nu depășește 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile. Canada și Israelul figurează printre aceste țări terțe.

23

Articolul 40 alineatul 1 punctul 16) din Lietuvos Respublikos įstatymas dėl užsieniečių teisinės padėties Nr. IX‑2206 (Legea Republicii Lituania nr. IX‑2206 privind statutul juridic al străinilor) din 29 aprilie 2004 (Žin., 2004, nr. 73‑2539), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea privind străinii”), prevede că un permis de ședere temporară poate fi eliberat sau reînnoit atunci când persoana interesată este un resortisant australian, japonez, al Regatului Unit, al Statelor Unite, canadian, neozeelandez sau sud‑coreean și intenționează să lucreze sau să desfășoare o altă activitate licită în Lituania.

24

În temeiul articolului 1 din Lietuvos Respublikos ribojamųjų priemonių dėl karinės agresijos prieš Ukrainą nustatymo įstatymas Nr. XIV‑1888 (Legea nr. XIV‑1888 a Republicii Lituania de stabilire a unor măsuri restrictive ca urmare a agresiunii militare împotriva Ucrainei) din 20 aprilie 2023 (TAR, 2023, nr. 2023‑7804, denumită în continuare „Legea de stabilire a unor măsuri restrictive”), această lege urmărește să protejeze interesele în materie de securitate națională și de politică externă ale Republicii Lituania, precum și să atingă obiectivele definite la articolul 1 alineatul 1 din Lietuvos Respublikos tarptautinių sankcijų įstatymas Nr. IX‑2160 (Legea nr. IX‑2160 a Republicii Lituania privind sancțiunile internaționale) din 22 aprilie 2004 (Žin., 2004, nr. 68‑2369), stabilind măsurile restrictive aplicate în Lituania ca urmare a agresiunii militare săvârșite de state străine împotriva Ucrainei.

25

Potrivit articolului 3 alineatele 1 și 2 din Legea de stabilire a unor măsuri restrictive, pe de o parte, primirea cererilor de viză ale resortisanților Federației Ruse și ai Republicii Belarus de către serviciile de vize ale Republicii Lituania în străinătate se suspendă, cu excepția cazurilor în care Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Lituania intervine ca intermediar pentru depunerea cererii în cauză, și, pe de altă parte, se suspendă primirea cererilor de viză națională ale resortisanților Federației Ruse și ai Republicii Belarus prin intermediul unui prestator de servicii extern în străinătate.

26

Articolul 3 alineatul 3 din această lege prevede că primirea cererilor de permis de ședere temporară în Lituania ale resortisanților Federației Ruse prin intermediul unui prestator de servicii extern în străinătate se suspendă, cu excepția resortisanților Federației Ruse cu privire la care o autoritate abilitată de guvernul lituanian intervine ca intermediar, în cazurile definite de guvernul lituanian. Primirea acestor cereri se suspendă de asemenea în Lituania, cu excepția cererilor resortisanților Federației Ruse titulari ai unei vize Schengen sau naționale valabile și eliberate în străinătate sau în Lituania de către Serviciul pentru vize din Republica Lituania sau ai unui permis de ședere valabil eliberat de Republica Lituania sau de un alt stat membru al Uniunii.

27

Articolul 4 alineatul 1 din legea menționată precizează că măsurile restrictive prevăzute la articolul 3 din aceeași lege, cu excepția celei vizate la articolul 3 alineatul 2 din aceasta, se aplică pentru o perioadă de un an de la intrarea sa în vigoare.

28

Potrivit articolului 5 din Legea de stabilire a unor măsuri restrictive, ea a intrat în vigoare la 3 mai 2023 și a rămas în vigoare până la 2 mai 2024.

29

Articolul 2 din Lietuvos Respublikos ribojamųjų priemonių dėl karinės agresijos prieš Ukrainą nustatymo įstatymo Nr. XIV‑1888 3, 4 ir 5 straipsnių pakeitimo įstatymas Nr. XIV‑2581 (Legea nr. XIV‑2581 de modificare a articolelor 3, 4 și 5 din Legea nr. XIV‑1888 a Republicii Lituania de stabilire a unor măsuri restrictive ca urmare a agresiunii militare împotriva Ucrainei) din 25 aprilie 2024 (TAR, 2024, nr. 2024-8222K, denumită în continuare „Legea din 25 aprilie 2024”) a modificat printre altele articolul 4 alineatul 1 din Legea de stabilire a unor măsuri restrictive, astfel încât măsurile restrictive prevăzute la respectivul articol 3, cu excepția celei prevăzute la alineatul 8 al acestuia, erau aplicabile de la 3 mai 2024 până la 2 mai 2025.

30

Articolul 3 din Legea din 25 aprilie 2024 a modificat articolul 5 din Legea de stabilire a unor măsuri restrictive, prevăzând că aceasta din urmă va fi în vigoare până la 2 mai 2025.

31

Articolul 4 alineatul 1 din Legea din 25 aprilie 2024 precizează că respectiva lege intră în vigoare la 3 mai 2024, cu excepția articolului 1 alineatul 5 și a articolului 4 alineatul 3 din aceasta.

32

M.P., care este totodată resortisant canadian, rus și israelian, a intrat în Lituania pe baza unui pașaport canadian. Prin urmare, autoritățile lituaniene competente nu i‑au solicitat să dispună de o viză pentru a intra pe teritoriul acestui stat membru.

33

La 13 octombrie 2023, M.P. a depus o cerere având ca obiect obținerea de urgență a unui permis de ședere temporară în Lituania, invocând articolul 40 alineatul 1 punctul 16) din Legea privind străinii. El a arătat că era resortisant canadian, că deținea părți sociale într‑o întreprindere care își desfășura activitatea în Lituania și că se deplasase acolo în scopul de a lucra. Printre alte documente, reclamantul din litigiul principal a anexat copii ale pașapoartelor sale canadian, rus și israelian.

34

La 19 octombrie 2023, secția din Klaipėda (Lituania) din cadrul Departamentului pentru migrație a acceptat să îi examineze cererea.

35

La 20 octombrie 2023, Departamentul pentru migrație i‑a solicitat lui M.P. să precizeze care este cetățenia pe baza căreia solicita un permis de ședere temporară în Lituania. M.P a indicat din nou că solicita acest permis în calitate de resortisant canadian.

36

Prin decizia în discuție în litigiul principal, notificată lui M.P. la 30 noiembrie 2023, Departamentul pentru migrație a revocat decizia secției din Klaipėda prin care s‑a acceptat examinarea cererii de permis de ședere a lui M.P. pentru motivul că acesta din urmă nu era numai resortisant canadian, ci și resortisant rus și că nu anexase la cererea sa niciunul dintre documentele prevăzute la articolul 3 alineatul 3 din Legea de stabilire a unor măsuri restrictive, și anume o viză Schengen sau națională valabilă, eliberată de Serviciul pentru vize din Republica Lituania, sau un permis de ședere pe teritoriul unui stat membru valabil.

37

M.P. a sesizat Regionų administracinio teismo Vilniaus rūmai (Tribunalul Administrativ al Regiunilor, Secția din Vilnius, Lituania) cu o acțiune având ca obiect printre altele anularea deciziei în discuție în litigiul principal. În urma respingerii acțiunii sale prin hotărârea din 2 aprilie 2024, M.P. a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), care este instanța de trimitere.

38

M.P. arată că, deși i‑au recunoscut calitatea de resortisant canadian, i‑au aplicat regimul de exonerare de obligația de a deține viză pentru intrarea sa pe teritoriul lituanian și au acceptat să examineze cererea sa de permis de ședere temporară în Lituania în această calitate, autoritățile lituaniene au decis ulterior să ia în considerare cetățenia sa rusă pentru a‑i aplica dispozițiile Legii de stabilire a unor măsuri restrictive. Or, niciun text nu ar interzice unei persoane resortisante a mai multe țări terțe să aleagă dintre cetățeniile sale pe cea de care intenționează să se prevaleze pentru a depune o cerere de permis de ședere la autoritățile lituaniene.

39

Potrivit lui M.P., s‑ar face astfel abstracție de cetățenia sa canadiană, în condițiile în care, în temeiul articolelor 10.1 și 10.6-10.9 din CETA, părțile la acest acord trebuie să permită anumitor resortisanți ai părților respective, precum oamenii de afaceri, investitorii, membrii personalului de conducere a unei întreprinderi sau specialiști, să intre și să locuiască în țara în cauză, fără autorizație suplimentară, precum și să lucreze în întreprinderi care sunt stabilite acolo sau să desfășoare o activitate economică în țara respectivă. M.P. apreciază că CETA conferă unor asemenea resortisanți canadieni dreptul de a obține un permis de ședere temporară în Lituania, această normă fiind pusă în aplicare la nivel național prin articolul 40 alineatul 1 punctul 16) din Legea privind străinii. În cazul unui conflict între CETA și articolul 3 alineatul 3 din Legea de stabilire a unor măsuri restrictive, acest acord ar trebui să prevaleze.

40

La rândul său, Departamentul pentru migrație susține că Legea de stabilire a unor măsuri restrictive nu exclude din domeniul său de aplicare resortisanții ruși care au, pe de altă parte, cetățenia unei alte țări. Acest departament nu ar avea competența de a decide care este cetățenia persoanei care a depus o cerere de permis de ședere temporară în Lituania, ci ar trebui să se limiteze la examinarea documentelor anexate la această cerere.

41

Instanța de trimitere arată în primul rând că articolul 30.6 din CETA prevede că nicio dispoziție din acest acord nu poate fi interpretată ca acordând drepturi sau impunând obligații unor persoane, altele decât cele constituite între părți în temeiul dreptului internațional public, și nici ca permițând invocarea directă a acordului menționat în sistemele juridice interne ale părților, ceea ce Curtea ar fi confirmat în Avizul 1/17 (Acordul CET UE‑Canada) din 30 aprilie 2019 (EU:C:2019:341).

42

Astfel fiind, din moment ce cauza în care s‑a emis acest aviz s‑ar distinge de cauza principală, ar fi necesar să se stabilească dacă articolul 30.6 din CETA trebuie interpretat în sensul că se opune ca M.P. să se prevaleze de dispozițiile acestui acord în fața instanței de trimitere.

43

În al doilea rând, această instanță arată că, în temeiul articolului 3 alineatul (1) și al anexei I la Regulamentul 2018/1806, resortisanții ruși care doresc să intre pe teritoriul lituanian trebuie să dețină o viză, în timp ce, în temeiul articolului 4 alineatul (1) și al anexei II la acest regulament, resortisanții canadieni sunt exonerați de o asemenea obligație pentru șederi a căror durată nu depășește 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile.

44

În speță, deși autoritățile lituaniene au aplicat la intrarea lui M.P. pe teritoriul lor, în calitatea sa de resortisant canadian, un regim de exonerare de obligația de a deține viză, acestea l‑au supus ulterior, la momentul depunerii cererii sale de permis de ședere temporară în Lituania, unei obligații de a prezenta fie o viză Schengen sau națională, fie un permis de ședere valabil eliberat de Republica Lituania sau de un alt stat membru. De altfel, în conformitate cu articolul 3 alineatele 1 și 2 din Legea de stabilire a unor măsuri restrictive, M.P. nu ar putea obține o viză națională în calitate de resortisant rus.

45

În plus, potrivit instanței de trimitere, M.P. nu se încadrează în niciuna dintre situațiile susceptibile să facă obiectul unor excepții de la exonerarea de obligația de a deține viză menționate la articolul 6 alineatul (1) literele (a)-(f) din Regulamentul 2018/1806. Pe de altă parte, deși articolul 6 alineatul (3) din regulamentul menționat permite de asemenea statelor membre să prevadă astfel de excepții în ceea ce privește persoanele care desfășoară o activitate remunerată în timpul șederii lor, scopul în care M.P. a intrat pe teritoriul lituanian este totuși lipsit de relevanță în vederea aplicării Legii de stabilire a unor măsuri restrictive. Prin urmare, instanța de trimitere consideră că nici acest articol 6 alineatul (3) nu este aplicabil în speță.

46

În aceste condiții, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

47

Prin scrisoarea din 8 iulie 2025, grefa Curții a adresat instanței de trimitere o cerere de lămuriri. În răspunsul la această cerere, instanța de trimitere a arătat, în primul rând, că, în opinia sa, M.P. putea fi considerat un „investitor” în sensul articolului 10.1. din CETA, în al doilea rând, că articolul 3 alineatul 3 din Legea de stabilire a unor măsuri restrictive nu avea ca efect suspendarea admiterii cererilor de permis de ședere temporară depuse de resortisanți ruși dacă aceștia dispuneau de un permis de ședere pe teritoriul lituanian sau pe teritoriul unui alt stat membru și, în al treilea rând, că, în temeiul Lietuvos Respublikos ribojamųjų priemonių dėl karinės agresijos prieš Ukrainą nustatymo įstatymo Nr. XIV‑1888 3, 4 ir 5 straipsnių pakeitimo įstatymas Nr. XV‑170 (Legea nr. XV‑170 de modificare a articolelor 3, 4 și 5 din Legea nr. XIV‑1888 a Republicii Lituania de stabilire a unor măsuri restrictive ca urmare a agresiunii militare împotriva Ucrainei) din 17 aprilie 2025 (TAR, 2025, nr. 2025-7432), măsurile prevăzute la acest articol 3 alineatul 3 sunt aplicabile până la 2 mai 2026.

48

Din explicațiile furnizate de instanța de trimitere în legătură cu prima sa întrebare din cererea de decizie preliminară și din răspunsul său la cererea de lămuriri care i‑a fost adresată de Curte reiese că această instanță ridică problema dacă dispozițiile capitolului zece din CETA pot fi invocate în fața sa de un particular care are calitatea de investitor canadian în sensul articolului 10.1 din respectivul acord.

49

Rezultă că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 30.6 din CETA trebuie interpretat în sensul că dispozițiile acestui capitol zece au efect direct.

50

În primul rând, trebuie subliniat că, astfel cum a arătat Comisia Europeană, capitolul zece menționat intră sub incidența competenței Uniunii și se aplică cu titlu provizoriu de la 21 septembrie 2017, în conformitate cu articolul 1 din Decizia 2017/38. Prin urmare, problema dacă dispozițiile care figurează în același capitol zece au efect direct nu trebuie soluționată exclusiv de instanțele naționale în temeiul dreptului lor național (Hotărârea din 14 decembrie 2000, Dior ș.a.,C‑300/98 și C‑392/98, EU:C:2000:688, punctul 48, Hotărârea din 11 septembrie 2007, Merck Genéricos – Produtos Farmacêuticos, C‑431/05, EU:C:2007:496, punctele 34 și 47, precum și Hotărârea din 8 martie 2011, Lesoochranárske zoskupenie, C‑240/09, EU:C:2011:125, punctele 32 și 33).

51

În al doilea rând, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că numai în cazul în care chestiunea efectului direct al acordului internațional în discuție nu a fost reglementată în acesta revine Curții sarcina de a soluționa respectiva chestiune, întemeindu‑se în special pe spiritul, pe economia sau pe termenii acestui acord (Hotărârea din 13 ianuarie 2015, Consiliul ș.a./Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht, C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2015:4, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

52

Or, după cum arată guvernul lituanian și Comisia, articolul 30.6 din CETA exclude, fără ambiguitate, ca dispozițiile acestui acord să poată fi invocate în mod direct de un particular în fața unei instanțe naționale. Rezultă că trebuie să se considere că dispozițiile capitolului zece din acordul menționat sunt lipsite de efect direct [a se vedea în acest sens Avizul 1/17 (Acordul CET UE‑Canada) din 30 aprilie 2019, EU:C:2019:341, punctele 181 și 198].

53

În al treilea rând, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, trebuie adăugat totuși că, atunci când litigiul principal intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dreptul național aplicabil trebuie interpretat, în cea mai mare măsură posibilă, în conformitate cu un acord internațional care face parte din dreptul Uniunii, chiar și atunci când acest acord este lipsit de efect direct [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler ș.a.,C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 113, Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Deutsche Umwelthilfe (Omologarea autovehiculelor),C‑873/19, EU:C:2022:857, punctul 66, și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Societatea Civilă Profesională de Avocați AB & CD, C‑252/22, EU:C:2024:13, punctele 76 și 82, precum și jurisprudența citată].

54

O atare obligație de interpretare conformă are totuși anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unui acord internațional atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a acestui drept intern [a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 februarie 2024, X (Lipsa motivelor de reziliere),C‑715/20, EU:C:2024:139, punctul 70, și Hotărârea din 27 februarie 2024, EUIPO/The KaiKai Company Jaeger Wichmann, C‑382/21 P, EU:C:2024:172, punctul 74].

55

Rezultă că, în pofida lipsei efectului direct al dispozițiilor care figurează în capitolul zece din CETA, în cazul în care o dispoziție a dreptului lituanian, relevantă pentru soluționarea litigiului principal, s‑ar dovedi incompatibilă cu aceste dispoziții, ar reveni instanței de trimitere sarcina de a examina dacă este posibil, cu respectarea limitelor amintite la punctul anterior din prezenta hotărâre, să interpreteze dreptul său național în conformitate cu dispozițiile menționate, luând în considerare ansamblul dreptului național respectiv și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta (Hotărârea din 15 octombrie 2024, KUBERA, C‑144/23, EU:C:2024:881, punctul 51).

56

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 30.6 din CETA trebuie interpretat în sensul că dispozițiile capitolului zece din acest acord nu au efect direct, ceea ce nu exclude însă ca ele să poată servi drept temei pentru o interpretare conformă a legislației naționale în cauză.

57

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1806 coroborat cu anexa II la acest regulament trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia obținerea de către un resortisant rus a unui permis de ședere temporară pe teritoriul său este condiționată de prezentarea de către acest resortisant a unei vize eliberate de autoritățile respectivului stat membru sau a unui permis de ședere eliberat de oricare dintre statele membre atunci când resortisantul menționat a intrat pe teritoriul primului dintre aceste state membre fără să fi trebuit să prezinte o viză, pentru motivul că el este și resortisant al uneia dintre țările enumerate în anexa II la regulamentul amintit. Instanța de trimitere ridică de asemenea problema compatibilității acestor dispoziții din Regulamentul 2018/1806 cu CETA.

58

În primul rând, reiese, primo, din articolul 6 alineatul (1) din Codul frontierelor Schengen că permisul de ședere conferit de acest cod resortisanților țărilor terțe îi autorizează numai să rămână pe teritoriul spațiului Schengen pentru o perioadă de maximum 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile [Hotărârea din 5 februarie 2020, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Înrolarea marinarilor în portul din Rotterdam),C‑341/18, EU:C:2020:76, punctul 58].

59

Secundo, acest articol 6 prevede în plus obligația, pentru unii dintre acești resortisanți ai țărilor terțe, de a deține o viză valabilă pentru a putea beneficia de un atare drept de ședere de scurtă durată.

60

După cum reiese din articolul 1 din Codul de vize, acest cod are astfel ca obiect stabilirea procedurilor și a condițiilor de eliberare a vizelor de tranzit sau de ședere pe teritoriul statelor membre pentru o perioadă care nu depășește 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile. Articolul 2 punctul 2 literele (a) și (b) din codul menționat definește noțiunea de „viză”, în sensul aceluiași cod, ca fiind „o autorizație eliberată de un stat membru” în scopul „unei șederi preconizate pe teritoriul statelor membre care nu depășește 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile” și, respectiv, al „tranzit[ării] zonelor de tranzit internațional din aeroporturile statelor membre” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 2017, X și X, C‑638/16 PPU, EU:C:2017:173, punctul 41).

61

Tot din această perspectivă, Regulamentul 2018/1806 stabilește lista țărilor terțe ai căror resortisanți sunt supuși unei atare obligații de a deține o viză sau sunt exonerați de această obligație.

62

Astfel, articolul 4 alineatul (1) din acest regulament prevede că resortisanții țărilor terțe menționate în lista din anexa II la regulamentul amintit nu trebuie să obțină o viză pentru trecerea frontierelor externe ale Uniunii în vederea unei șederi care nu depășește 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile.

63

Rezultă că această dispoziție îi exonerează pe resortisanții anumitor țări terțe, printre care Canada, dar nu și Federația Rusă, de necesitatea de a obține o viză pentru o ședere de scurtă durată pe teritoriul spațiului Schengen.

64

Or, având în vedere elementele prezentate de instanța de trimitere, în cauza principală nu este în discuție o asemenea ședere de scurtă durată. Astfel, pe de o parte, din decizia de trimitere reiese că M.P. solicită un drept de ședere temporară pentru a lucra în Lituania pentru o durată vădit mai lungă decât cea a șederii acordate în temeiul Codului frontierelor Schengen. Pe de altă parte, nu reiese nicidecum din această decizie că litigiul principal privește legalitatea intrării lui M.P. pe teritoriul lituanian sau o decizie a autorităților lituaniene care ar fi pus capăt în mod anticipat dreptului de ședere de scurtă durată al acestuia din urmă pe teritoriul respectiv, așa cum este garantat de Codul frontierelor Schengen.

65

Din moment ce Regulamentul 2018/1806 nu privește acordarea unui drept de ședere temporară precum cel în discuție în litigiul principal (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 ianuarie 2018, E, C‑240/17, EU:C:2018:8, punctul 41), acest regulament nu se poate opune unei legislații precum cea descrisă în a doua întrebare preliminară.

66

Rezultă de aici, în al doilea rând, că nu este necesar să se examineze în rest conformitatea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1806 și a anexei II la acesta cu CETA.

67

Din ansamblul considerațiilor care precedă reiese că trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1806 coroborat cu anexa II la acest regulament trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia obținerea de către un resortisant rus a unui permis de ședere temporară pe teritoriul său este condiționată de prezentarea de către acest resortisant a unei vize eliberate de autoritățile respectivului stat membru sau a unui permis de ședere eliberat de oricare dintre statele membre atunci când resortisantul menționat a intrat pe teritoriul primului dintre aceste state membre fără să fi trebuit să prezinte o viză pentru motivul că el este și resortisant al uneia dintre țările enumerate în anexa II la regulamentul amintit.

68

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: