–

pentru Amazon EU Sàrl, de A. Komninos, dikigoros, L. Nouari, M. Petite, M. Pezzetta, M. Rivollier, K. Schallenberg, A. Tombiński și Y. Utzschneider, avocați;

–

pentru guvernul francez, de B. Dourthe, B. Fodda și M. Guiresse, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul belgian, de C. Jacob și L. Van den Broeck, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul spaniol, de A. Torró Molés, în calitate de agent;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și J. M. Hoogveld, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul finlandez, de H. Leppo și M. Pere, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de L. Malferrari, M. Mataija, B. Stromsky și J. Szczodrowski, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 34 și 56 TFUE, precum și a Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Amazon EU Sàrl, pe de o parte, și la ministre de la Culture (ministra culturii, Franța), precum și le ministre de l’Économie, des Finances et de la Souveraineté industrielle et numérique (ministrul economiei, finanțelor și al suveranității industriale și digitale, Franța), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unor dispoziții naționale care stabilesc tarife minimale ce trebuie impuse de detailiști pentru serviciul de livrare a cărților care nu sunt preluate de la un comerciant cu amănuntul de cărți.

3

Articolul 1 din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) (JO 2000, L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257), intitulat „Obiectiv și sferă de aplicare”, prevede la alineatul (6):

„Prezenta directivă nu aduce atingere măsurilor luate la nivel comunitar sau național în conformitate cu dreptul comunitar în scopul de a promova diversitatea culturală și lingvistică și de a asigura apărarea pluralismului.”

4

Articolul 2 din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive, următorii termeni au înțelesurile de mai jos:

[…]

5

Considerentele (11) și (40) ale Directivei 2006/123 au următorul cuprins:

6

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiect”, prevede la alineatele (1)-(6):

„(1)   Prezenta directivă stabilește dispoziții generale pentru facilitarea exercitării libertății de stabilire pentru prestatorii de servicii și a liberei circulații a serviciilor, menținând totodată un nivel ridicat al calității serviciilor.

(2)   Prezenta directivă nu are ca obiect liberalizarea serviciilor de interes economic general, rezervate organismelor publice sau private, și nici privatizarea organismelor publice prestatoare de servicii.

(3)   Prezenta directivă nu are ca obiect eliminarea monopolurilor care prestează servicii și nici ajutoarele acordate de statele membre în baza normelor comunitare în materie de concurență.

Prezenta directivă nu afectează libertatea statelor membre de a defini, în conformitate cu legislația comunitară, ceea ce consideră servicii de interes economic general, felul în care ar trebui să fie aceste servicii organizate și finanțate în conformitate cu normele referitoare la ajutoarele de stat sau obligațiile specifice pe care trebuie să le îndeplinească acestea.

(4)   Prezenta directivă nu afectează măsurile luate la nivel comunitar sau național în conformitate cu dreptul comunitar în scopul protejării sau promovării diversității culturale sau lingvistice sau a pluralismului mijloacelor de comunicare în masă.

(5)   Prezenta directivă nu afectează normele de drept penal ale statelor membre. Cu toate acestea, statele membre nu pot restricționa libertatea de a presta servicii prin aplicarea unor dispoziții de drept penal care reglementează sau afectează în mod specific accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia eludând normele prevăzute de prezenta directivă.

(6)   Prezenta directivă nu afectează legislația muncii […] pe care statele membre [o] aplică în conformitate cu legislația națională, respectând legislația comunitară. Prezenta directivă nu afectează nici legislația în materie de securitate socială a statelor membre.”

7

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele activități:

[…]

[…]”

8

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]”

9

Capitolul IV din aceeași directivă, intitulat „Libera circulație a serviciilor”, include articolul 16 alineatul (1) litera (b) din aceasta, care prevede:

„(1)   Statele membre respectă dreptul prestatorilor de a furniza servicii într‑un stat membru, altul decât cel în care sunt stabiliți.

Statele membre în care este prestat serviciul asigură accesul liber la o activitate de servicii și libera exercitare a acesteia pe teritoriul lor.

Statele membre nu pot condiționa accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de îndeplinirea oricăror cerințe care nu respectă următoarele principii:

[…]

10

Articolul 1 al patrulea paragraf din loi no 81-766, relative au prix du livre, du 10 août 1981 (Legea nr. 81-766 din 10 august 1981 privind prețul cărții) (JORF din 11 august 1981, p. 2198), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea din 10 august 1981”), prevede:

„Detailiștii trebuie să practice un preț efectiv de vânzare către public cuprins între 95 % și 100 % din prețul stabilit de editor sau de importator. Atunci când cartea este expediată cumpărătorului și nu este preluată de la un comerciant cu amănuntul de cărți, prețul de vânzare este cel stabilit de editor sau de importator. În niciun caz, nici direct, nici indirect, detailistul nu poate oferi cu titlu gratuit serviciul de livrare de carte, cu excepția cazului în care cartea este preluată de la un comerciant cu amănuntul de cărți. Acesta trebuie să fie facturat cu respectarea unui nivel minimal de tarifare stabilit prin ordin al miniștrilor responsabili cu cultura și cu economia, la propunerea Autorité de régulation des communications électroniques, des postes et de la distribution de la presse [Autoritatea de reglementare a comunicațiilor electronice, a poștei și a distribuției presei]. Acest ordin ține seama de tarifele propuse de furnizorii de servicii poștale pe piața vânzării cu amănuntul a cărților și de necesitatea de a menține o rețea densă de detailiști pe întreg teritoriul.”

11

Articolul 1 din arrêté relatif au montant minimal de tarification du service de livraison du livre, du 4 avril 2023 (Ordinul din 4 aprilie 2023 privind nivelul minimal de tarifare a serviciului de livrare de carte) (JORF din 7 aprilie 2023, textul nr. 22, denumit în continuare „Ordinul din 4 aprilie 2023”) prevede:

„Nivelul minimal de tarifare a serviciului de livrare de carte menționat la articolul 1 al patrulea paragraf din Legea din 10 august 1981 […] este stabilit la:

Tariful minimal astfel stabilit se aplică serviciului de livrare a unei comenzi indiferent de numărul de colete care compun această comandă.

Serviciul de livrare este plătit de cumpărător concomitent cu plata comenzii.”

12

Amazon EU, societate de drept luxemburghez, a introdus la Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) o acțiune în anularea Ordinului din 4 aprilie 2023.

13

În susținerea acțiunii sale, Amazon EU arată că o mare parte a cărților pe care le vinde în Franța sunt livrate din antrepozite situate într‑un alt stat membru și susține că impunerea în sarcina detailiștilor, prin Ordinul din 4 aprilie 2023, a unui tarif minimal pentru serviciul de livrare a cărților care nu sunt preluate de la un comerciant cu amănuntul de cărți încalcă, cu titlu principal, Directiva 2000/31 și, cu titlu subsidiar, Directiva 2006/123, precum și libera circulație a mărfurilor.

14

În ceea ce privește încălcarea Directivei 2000/31, Amazon EU susține că articolul 1 al patrulea paragraf din Legea din 10 august 1981, pe care se întemeiază acest ordin, încalcă directiva menționată prin faptul că restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale care provin dintr‑un alt stat membru contrar celor stabilite la articolul 3 alineatul (4) din directiva menționată. Ministra culturii contestă această argumentație.

15

În ceea ce privește încălcarea Directivei 2006/123, Amazon EU susține că acest articol 1 al patrulea paragraf din Legea din 10 august 1981 încalcă obiectivele acestei directive, prin faptul că supune libera exercitare a unei activități de servicii unei cerințe incompatibile cu condițiile stabilite la articolul 16 alineatul (1) din directiva menționată.

16

În schimb, ministra culturii susține, cu titlu principal, că întrucât această reglementare națională a fost adoptată în scopul menținerii diversității editoriale și, prin urmare, a diversității culturale, ea este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 2006/123 în temeiul articolului 1 alineatul (4) din aceasta. Cu titlu subsidiar, această ministră susține că diversitatea culturală este un motiv care permite justificarea introducerii reglementării menționate.

17

În primul rând, instanța de trimitere consideră că articolul 1 al patrulea paragraf din Legea din 10 august 1981 reglementează exclusiv serviciul de livrare de cărți, instituind astfel o cerință care, având în vedere articolul 2 litera (h) punctul (ii) din Directiva 2000/31, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea din 2 decembrie 2010, Ker-Optika (C‑108/09, EU:C:2010:725), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

18

În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că exclude din domeniul de aplicare al acesteia o măsură națională care reglementează exercitarea pe teritoriul statului membru vizat a unei activități de servicii, în vederea protejării sau a promovării diversității culturale, sau dacă, în coroborare cu dispozițiile articolului 16 alineatul (1) litera (b) din această directivă, acest articol 1 alineatul (4) trebuie interpretat în sensul că protejarea sau promovarea diversității culturale poate justifica o derogare de la interdicția de a supune prestatorii stabiliți într‑un alt stat membru unei cerințe instituite printr‑o astfel de reglementare națională.

19

Instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă examinarea reglementării naționale în discuție în litigiul principal în raport cu Directiva 2006/123 exclude examinarea acesteia din perspectiva dreptului primar.

20

În cazul în care examinarea din perspectiva dreptului primar ar trebui efectuată, instanța de trimitere urmărește să afle, în al treilea rând, dacă o măsură națională care stabilește tarife minimale pentru serviciul de livrare la domiciliu a unui bun trebuie considerată ca privind o modalitate de vânzare a acestui bun și, prin urmare, trebuie apreciată din perspectiva liberei circulații a mărfurilor garantată la articolul 34 TFUE sau dacă această măsură trebuie apreciată din perspectiva liberei prestări a serviciilor garantată la articolul 56 TFUE, în special având în vedere atingerea adusă activității de vânzare online a acestui bun sau caracterul distinct al serviciului de livrare în raport cu serviciul de vânzare.

21

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22

Ca urmare a prezentării concluziilor domnului avocat general, prin înscrisul depus la grefa Curții la 1 august 2025, Amazon EU a solicitat să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții.

23

În susținerea cererii sale, Amazon EU apreciază că concluziile domnului avocat general privesc argumente referitoare la Directiva 2000/31 și la Directiva 2006/123 care nu au fost puse suficient în discuția părților. În ceea ce privește Directiva 2000/31, Amazon EU critică concluziile menționate, pe de o parte, întrucât nu ar defini elementele factuale pe care se întemeiază și, pe de altă parte, întrucât Hotărârea din 2 decembrie 2010, Ker-Optika (C‑108/09, EU:C:2010:725) nu ar fi fost analizată suficient. În ceea ce privește Directiva 2006/123, Amazon EU contestă în mai multe privințe interpretarea acesteia efectuată de către domnul avocat general în concluziile sale.

24

În temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

25

În temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici aceste concluzii, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte (Hotărârea din 11 noiembrie 2010, Hogan Lovells International, C‑229/09, EU:C:2010:673, punctul 26, și Hotărârea din 4 septembrie 2025, Nissan Iberia, C‑21/24, EU:C:2025:659, punctul 30).

26

Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură nu prevăd posibilitatea ca părțile sau persoanele interesate menționate la articolul 23 din acest statut să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general. În consecință, dezacordul unei părți sau al unei astfel de persoane interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea fazei orale a procedurii (a se vedea în acest sens Ordonanța din 4 februarie 2000, Emesa Sugar, C‑17/98, EU:C:2000:69, punctele 17 și 18, și Hotărârea din 4 septembrie 2025, Nissan Iberia, C‑21/24, EU:C:2025:659, punctul 31).

27

În speță, contrar celor susținute de Amazon EU, aceasta din urmă și persoanele interesate care au participat la această procedură au putut prezenta, atât în cursul fazei scrise, cât și în cursul fazei orale, elementele de drept referitoare la Directiva 2000/31 și la Directiva 2006/123 pe care le-au considerat relevante pentru a permite Curții să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere. Niciunul dintre elementele invocate de Amazon EU în susținerea cererii sale de redeschidere a fazei orale a procedurii nu poate justifica, prin urmare, această redeschidere, conform articolului 83 din Regulamentul de procedură.

28

În aceste condiții, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că nu este necesar să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

29

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că exclude din domeniul de aplicare al acestei directive o măsură adoptată de un stat membru care stabilește, în vederea protejării sau a promovării diversității culturale, tarife minimale pentru livrarea, pe teritoriul acestui stat membru, a cărților care nu sunt preluate de cumpărător de la un comerciant cu amănuntul de cărți.

30

Articolul 2 din Directiva 2006/123, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1) că această directivă se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru. Noțiunea de „serviciu” cuprinde, în conformitate cu articolul 4 punctul 1 din directiva menționată, orice activitate economică independentă, prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, menționată la articolul 50 CE, devenit articolul 57 TFUE.

31

Curtea a precizat că, în scopul aplicării Directivei 2006/123, activitatea de comerț cu amănuntul de produse constituie un „serviciu” (Hotărârea din 30 ianuarie 2018, X și Visser, C‑360/15 și C‑31/16, EU:C:2018:44, punctul 97).

32

În speță, măsura națională în discuție în litigiul principal privește activitatea de comerț cu amănuntul de cărți, astfel încât Directiva 2006/123 este, în principiu, aplicabilă în cauza principală. Finalitatea principală a serviciului vizat de această măsură națională nu este deplasarea acestor bunuri, prin urmare, contrar celor susținute de guvernul francez, un asemenea serviciu nu constituie un serviciu în domeniul transporturilor, care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2006/123 în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (d) din aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 ianuarie 2023, CNAE ș.a.,C‑292/21, EU:C:2023:32, punctele 34 și 35).

33

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiect”, prevede la alineatul (4) că aceasta „nu afectează” măsurile luate la nivel național, în conformitate cu dreptul Uniunii, în scopul protejării sau promovării diversității culturale sau lingvistice sau a pluralismului mijloacelor de comunicare în masă.

34

Pentru a stabili dacă această dispoziție limitează domeniul de aplicare al Directivei 2006/123, este necesar să se determine semnificația expresiei „nu afectează”, în sensul dispoziției amintite, conform sensului său obișnuit în limbajul curent, ținând seama în același timp de contextul în care această expresie este utilizată și de obiectivele urmărite de această directivă. Geneza articolului 1 alineatul (4) din directiva menționată poate de asemenea să furnizeze elemente relevante pentru interpretarea sa [a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Natura dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE),C‑624/20, EU:C:2022:639, punctul 28].

35

Termenii „nu afectează”, în sensul lor obișnuit, tind să indice că legiuitorul Uniunii a intenționat să excludă posibilitatea ca Directiva 2006/123 să aducă atingere măsurilor luate de statele membre pentru protejarea sau promovarea diversității culturale și lingvistice, precum și a pluralismului mijloacelor de comunicare în masă. Considerentul (11) al directivei menționate, care enunță că aceasta „nu aduce atingere” unor astfel de măsuri, confirmă această interpretare.

36

În plus, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 57 din concluzii, deși este adevărat că, în versiunea sa în limba franceză, articolul 1 alineatele (3), (4) și (6) din Directiva 2006/123 pare să distingă cazurile în care această directivă nu se aplică anumitor domenii și cazurile în care directiva menționată nu afectează anumite măsuri luate la nivel național, trebuie să se constate că o asemenea nuanță nu apare în alte versiuni lingvistice ale acestui articol 1, precum versiunile în limbile daneză, germană, greacă, engleză, italiană, polonă și română. Or, toate limbile oficiale ale Uniunii Europene constituie limbile autentice ale actelor în care sunt redactate, astfel încât tuturor versiunilor lingvistice ale unui act al Uniunii trebuie, de principiu, să le fie recunoscută aceeași valoare [Hotărârea din 25 iunie 2020, A ș.a. (Turbine eoliene la Aalter și la Nevele), C‑24/19, EU:C:2020:503, punctul 39].

37

Trebuie arătat de asemenea, în ceea ce privește contextul în care se înscrie alineatul (4) al articolului 1 din Directiva 2006/123, că Curtea a statuat deja că alineatele (2), (3) și (6) ale articolului 1 cuprind dispoziții care delimitează domeniul de aplicare al acesteia (a se vedea în această privință Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Čepelnik, C‑33/17, EU:C:2018:896, punctul 36, precum și Hotărârea din 10 iulie 2025, INTERZERO ș.a.,C‑254/23, EU:C:2025:569, punctele 90 și 91).

38

În consecință, contrar celor susținute de Amazon EU, de guvernul neerlandez și de Comisia Europeană, din simpla împrejurare că acest alineat (4) figurează la articolul 1 din directiva menționată, intitulat „Obiect”, iar nu la articolul 2 din aceasta, intitulat „Domeniu de aplicare”, nu se poate deduce că el nu privește aplicabilitatea acestei directive.

39

În plus, este necesar să se observe că, în Hotărârea din 7 septembrie 2022, Cilevičs ș.a. (C‑391/20, EU:C:2022:638), în ceea ce privește o reglementare națională care impunea instituțiilor de învățământ superior să ofere cursurile furnizate în schimbul unei remunerații exclusiv în limba oficială a statului membru în cauză, Curtea a examinat cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre numai în raport cu libertatea de stabilire, consacrată la articolul 49 TFUE, chiar dacă organizarea unor forme de învățământ în schimbul unei remunerații constituie o „activitate economică”, în sensul articolului 4 punctul 1 din Directiva 2006/123 [Hotărârea din 6 octombrie 2020, Comisia/Ungaria (Învățământ superior),C‑66/18, EU:C:2020:792, punctul 195].

40

Din Hotărârea din 7 septembrie 2022, Cilevičs ș.a. (C‑391/20, EU:C:2022:638), reiese în mod implicit că Curtea a considerat că o astfel de reglementare poate intra sub incidența articolului 1 alineatul (4) din această directivă și, în consecință, poate fi exclusă din domeniul de aplicare al directivei menționate, examinarea compatibilității sale cu dreptul Uniunii trebuind să fie efectuată numai în raport cu dreptul primar.

41

În ceea ce privește intenția legiuitorului Uniunii, din Raportul Parlamentului European referitor la propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind serviciile în cadrul pieței interne [A6-0409/2005] rezultă că introducerea a ceea ce a devenit considerentul (11) al Directivei 2006/123, referitor la actualul articol 1 alineatul (4) din această directivă, urmărea „să precizeze domeniul de aplicare al [directivei menționate]”.

42

Din ansamblul acestor considerații reiese că, pentru a garanta obiectivul protejării sau promovării diversității culturale sau lingvistice, legiuitorul Uniunii a considerat oportun să nu includă în domeniul de aplicare al Directivei 2006/123 măsurile care urmăresc acest obiectiv, precizându‑se însă că, potrivit însuși modului de redactare a articolului 1 alineatul (4), această alegere nu scutește de obligația de a verifica dacă aceste măsuri sunt conforme cu dreptul Uniunii, în special cu articolele 34 și 56 TFUE, vizate de a treia întrebare adresată de instanța de trimitere.

43

În plus, având în vedere observațiile depuse de Amazon EU și de Comisie cu privire la aplicabilitatea Directivei 2000/31, trebuie adăugat că articolul 1 alineatul (6) din această directivă are aceeași semnificație juridică precum cea a articolului 1 alineatul (4) din Directiva 2006/123, care este redactat în esență în termeni identici. Astfel, fără a fi necesar să se examineze dacă măsura națională în discuție în litigiul principal intră sub incidența articolului 2 litera (h) punctul (ii) a doua liniuță din Directiva 2000/31 sau dacă se înscrie în „domeniul coordonat” instituit de această directivă, este suficient să se arate că aceasta din urmă nu are, în orice caz, vocația de a se aplica unei măsuri naționale care urmărește menținerea diversității culturale sau lingvistice, astfel cum s‑a arătat la punctul precedent în ceea ce privește Directiva 2006/123.

44

În consecință, în condițiile în care măsura națională în discuție în litigiul principal poate fi considerată o măsură care urmărește menținerea diversității culturale, astfel cum apreciază instanța de trimitere, compatibilitatea acestei măsuri cu dreptul Uniunii nu poate fi examinată în raport cu niciuna dintre aceste două directive.

45

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că exclude din domeniul de aplicare al acestei directive o măsură adoptată de un stat membru care stabilește, în vederea protejării sau a promovării diversității culturale, tarife minimale pentru livrarea, pe teritoriul acestui stat membru, a cărților care nu sunt preluate de cumpărător de la un comerciant cu amănuntul de cărți.

46

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

47

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 34 și 56 TFUE trebuie interpretate în sensul că o măsură adoptată de un stat membru prin care se stabilesc tarife minimale pentru livrarea pe teritoriul acestui stat membru a cărților care nu sunt preluate de cumpărător de la un comerciant cu amănuntul de cărți trebuie examinată exclusiv din perspectiva liberei circulații a mărfurilor garantată de articolul 34 TFUE sau trebuie examinată exclusiv din perspectiva liberei prestări a serviciilor garantată de articolul 56 TFUE și, în prima dintre aceste ipoteze, dacă trebuie să se considere că privește o „modalitate de vânzare” în sensul Hotărârii din 24 noiembrie 1993, Keck și Mithouard (C‑267/91 și C‑268/91, EU:C:1993:905).

48

În primul rând, pentru a stabili ce libertate fundamentală se aplică litigiului principal, este necesar să se ia în considerare obiectul măsurii naționale în discuție în litigiul principal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 octombrie 2004, Omega, C‑36/02, EU:C:2004:614, punctele 24 și 25, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2024, Halmer Rechtsanwaltsgesellschaft, C‑295/23, EU:C:2024:1037, punctul 50).

49

Astfel, atunci când o măsură națională afectează atât libera prestare a serviciilor, cât și libera circulație a mărfurilor, aceasta trebuie examinată, în principiu, doar în legătură cu una dintre aceste două libertăți fundamentale dacă se dovedește că, în împrejurările speței, una dintre acestea este cu totul secundară în raport cu cealaltă și îi poate fi asociată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 1994, Schindler, C‑275/92, EU:C:1994:119, punctul 22, precum și Hotărârea din 11 februarie 2021, Katoen Natie Bulk Terminals și General Services Antwerp, C‑407/19 și C‑471/19, EU:C:2021:107, punctul 84).

50

În speță, măsura națională în discuție în litigiul principal, prin stabilirea unor tarife minimale pe care detailiștii de carte trebuie să le factureze cumpărătorilor pentru livrarea cărților care nu sunt preluate de la un comerciant cu amănuntul de cărți, nu reglementează nici contractele încheiate între acești detailiști și prestatorii de servicii de livrare, nici prețurile sau condițiile care trebuie respectate de acești prestatori.

51

În schimb, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 76 și 77 din concluzii, această măsură afectează, în definitiv, prețul global plătit de cumpărător pentru a intra în posesia unei cărți. Astfel, acest preț global este majorat în temeiul măsurii menționate atunci când cartea nu este preluată de la un comerciant cu amănuntul de cărți, deși detailiștii au doar o marjă de apreciere foarte limitată pentru a stabili prețul acestei cărți ca atare.

52

În consecință, având în vedere că măsura națională în discuție în litigiul principal vizează în special detailiștii de carte prin faptul că afectează prețul global de vânzare al cărții, cu alte cuvinte al unei mărfi, aceasta trebuie examinată exclusiv din perspectiva liberei circulații a mărfurilor.

53

În al doilea rând, în măsura în care instanța de trimitere urmărește să se determine dacă măsura națională în discuție în litigiul principal privește o „modalitate de vânzare” în sensul Hotărârii din 24 noiembrie 1993, Keck și Mithouard (C‑267/91 și C‑268/91, EU:C:1993:905), trebuie amintit că libera circulație a mărfurilor este un principiu fundamental al Tratatului FUE care își găsește expresia în interzicerea, prevăzută la articolul 34 TFUE, a restricțiilor cantitative la import între statele membre, precum și a oricăror măsuri cu efect echivalent (Hotărârea din 18 iunie 2019, Austria/Germania, C‑591/17, EU:C:2019:504, punctul 119).

54

Potrivit unei jurisprudențe constante, interzicerea măsurilor cu efect echivalent unor restricții cantitative la import prevăzută la articolul 34 TFUE vizează orice măsură a statelor membre de natură să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului în interiorul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 1974, Dassonville, 8/74, EU:C:1974:82, punctul 5, și Hotărârea din 10 iulie 2025, Purefun Group, C‑365/24, EU:C:2025:558, punctul 40).

55

Din cuprinsul punctelor 16 și 17 din Hotărârea din 24 noiembrie 1993, Keck și Mithouard (C‑267/91 și C‑268/91, EU:C:1993:905) reiese că nu este de natură să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului dintre statele membre aplicarea unor dispoziții naționale care limitează sau interzic anumite „modalități de vânzare” în privința unor produse care provin din alte state membre, cu condiția ca acestea să se aplice tuturor operatorilor vizați care își exercită activitatea pe teritoriul național și să afecteze în același mod, în drept și în fapt, comercializarea produselor naționale și a celor provenite din alte state membre. Astfel, atunci când aceste condiții sunt îndeplinite, aplicarea unor reglementări de acest tip pentru vânzarea produselor provenite dintr‑un alt stat membru care respectă normele adoptate de acest stat nu este de natură să împiedice accesul acestora la piață sau să îl restricționeze mai mult decât îl restricționează pe cel al produselor naționale.

56

În plus, reiese din jurisprudență că o măsură adoptată de un stat membru, chiar dacă nu are nici ca obiect, nici ca efect aplicarea unui tratament mai puțin favorabil produselor care provin din alte state membre, intră în sfera noțiunii de „măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative”, în sensul articolului 34 TFUE, dacă împiedică accesul la piața unui stat membru a produselor originare din alte state membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 februarie 2009, Comisia/Italia, C‑110/05, EU:C:2009:66, punctul 37).

57

Din această jurisprudență reiese, pe de o parte, că noțiunea de „modalități de vânzare” nu include decât dispozițiile naționale care reglementează modul în care produsele pot fi comercializate, normele privind modul în care mărfurile pot fi livrate cumpărătorilor neintrând în sfera acestei noțiuni (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 iunie 2019, Austria/Germania, C‑591/17, EU:C:2019:504, punctele 128 și 129).

58

Pe de altă parte, deși se aplică tuturor detailiștilor de cărți, impunerea printr‑o măsură națională a unor tarife minimale pentru livrarea cărților care nu sunt preluate de la un comerciant cu amănuntul de cărți afectează în special vânzarea la distanță, din moment ce implică creșterea prețului global al cărții plătit de cumpărător pentru a intra în posesia acesteia în afara spațiilor de vânzare cu amănuntul. Prin urmare, o asemenea obligație prevăzută de reglementarea unui stat membru este de natură să afecteze mai mult operatorii din alte state membre, care sunt mai puțin în măsură să predea cărțile comandate la distanță în spațiile de vânzare menționate, decât operatorii din primul stat membru. O asemenea obligație este astfel de natură să împiedice mai mult accesul la piață al cărților provenite din alte state membre și constituie, prin urmare, o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative, în sensul articolului 34 TFUE (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 octombrie 2016, Deutsche Parkinson Vereinigung, C‑148/15, EU:C:2016:776, punctul 23).

59

Prin urmare, trebuie să se considere că noțiunea de „modalitate de vânzare” în sensul Hotărârii din 24 noiembrie 1993, Keck și Mithouard (C‑267/91 și C‑268/91, EU:C:1993:905), nu vizează o măsură națională de tipul celei în discuție în litigiul principal.

60

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolele 34 și 56 TFUE trebuie interpretate în sensul că o măsură adoptată de un stat membru prin care se stabilesc tarife minimale pentru livrarea, pe teritoriul acestui stat membru, a cărților care nu sunt preluate de cumpărător de la un comerciant cu amănuntul de cărți trebuie examinată exclusiv din perspectiva liberei circulații a mărfurilor garantată de articolul 34 TFUE și nu se poate considera că privește o „modalitate de vânzare” în sensul Hotărârii din 24 noiembrie 1993, Keck și Mithouard (C‑267/91 și C‑268/91, EU:C:1993:905).

61

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: