–

pentru Steiermärkische Bank und Sparkassen AG, KL și TR, de S. Ficulovič și B. Fletzberger, Rechtsanwälte;

–

pentru Österreichische Finanzmarktaufsichtsbehörde (FMA), de D. Wagner și P. Wanek, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul german, de M. J. Möller, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Manzaneque Valverde și G. von Rintelen, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 58 alineatele (1)-(3), a articolului 59 alineatul (1) și a articolului 60 alineatele (5) și (6) din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei (JO 2015, L 141, p. 73), astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2018/843 a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 2018 (JO 2018, L 156, p. 43) (denumită în continuare „Directiva 2015/849”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Steiermärkische Bank und Sparkassen AG, KL și TR, pe de o parte, și Österreichische Finanzmarktaufsichtsbehörde (FMA) [Autoritatea de Supraveghere a Piețelor Financiare (FMA), Austria], pe de altă parte, în legătură cu legalitatea deciziei prin care aceasta din urmă a aplicat Steiermärkische Bank und Sparkassen o sancțiune de drept penal administrativ.

3

Considerentele (1) și (59) ale Directivei 2015/849 au următorul cuprins:

[…]

4

Articolul 1 alineatele (1) și (2) din această directivă prevede:

„(1)   Prezenta directivă urmărește să prevină utilizarea sistemului financiar al Uniunii în scopul spălării banilor și finanțării terorismului.

(2)   Statele membre se asigură că spălarea banilor și finanțarea terorismului sunt interzise.”

5

Articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Prezenta directivă se aplică următoarelor entități obligate:

[…]”

6

Articolul 5 din aceeași directivă are următorul cuprins:

„Statele membre pot adopta sau menține în vigoare dispoziții mai stricte în domeniul reglementat de prezenta directivă pentru a preveni spălarea banilor și finanțarea terorismului, în limitele dreptului Uniunii.”

7

Capitolul VI din Directiva 2015/849, intitulat „Politici, proceduri și supraveghere”, conține o secțiune 4, intitulată „Sancțiuni”, care cuprinde articolele 58-62 din această directivă. Acest articol 58 prevede la alineatele (1)-(3):

„(1)   Statele membre se asigură că entitățile obligate pot fi trase la răspundere pentru încălcări ale dispozițiilor naționale de transpunere a prezentei directive în conformitate cu prezentul articol și cu articolele 59-61. Orice sancțiune sau măsură rezultată este eficace, proporțională și disuasivă.

(2)   Fără a aduce atingere dreptului statelor membre de a prevedea și a impune sancțiuni penale, statele membre stabilesc norme privind măsurile și sancțiunile administrative și se asigură că autoritățile lor competente pot impune astfel de sancțiuni și măsuri în cazul încălcărilor dispozițiilor naționale de transpunere a prezentei directive, asigurând totodată aplicarea lor.

Statele membre pot decide să nu stabilească norme pentru măsuri sau sancțiuni administrative pentru încălcări care fac deja obiectul unor sancțiuni penale în dreptul intern. În acest caz, statele membre notifică Comisiei [Europene] dispozițiile relevante de drept penal.

Statele membre se asigură că, în cazul în care autoritățile lor competente identifică încălcări care fac obiectul sancțiunilor penale, acestea informează autoritățile de aplicare a legii în timp util.

(3)   Statele membre se asigură că, în cazul în care obligațiile se aplică persoanelor juridice pentru încălcări ale dispozițiilor naționale de transpunere a prezentei directive, sancțiunile și măsurile pot fi aplicate membrilor organului de conducere și altor persoane fizice care, în temeiul dreptului intern, sunt responsabile de încălcare.”

8

Articolul 59 din directiva menționată prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că prezentul articol se aplică cel puțin pentru încălcările entităților obligate care sunt grave, repetate, sistematice sau o combinație a acestora, în ceea ce privește cerințele prevăzute în:

(2)   Statele membre se asigură că, în cazurile menționate la alineatul (1), măsurile și sancțiunile administrative care pot fi aplicate includ cel puțin următoarele:

(3)   Statele membre se asigură că, prin derogare de la alineatul (2) litera (e), în cazul în care entitatea obligată în cauză este o instituție de credit sau o instituție financiară, se pot aplica de asemenea următoarele sancțiuni:

(4)   Statele membre pot împuternici autoritățile competente să impună tipuri suplimentare de sancțiuni administrative pe lângă cele prevăzute la alineatul (2) literele (a)-(d) sau să impună sancțiuni administrative pecuniare care depășesc valorile menționate la alineatul (2) litera (e) și la alineatul (3).”

9

Articolul 60 alineatele (5) și (6) din aceeași directivă are următorul cuprins:

„(5)   Statele membre se asigură că persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru încălcările menționate la articolul 59 alineatul (1) comise în beneficiul lor de către orice persoană care acționează individual sau ca parte a unui organ al respectivei persoane juridice și care deține o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, pe baza:

(6)   Statele membre se asigură, de asemenea, că persoanele juridice pot fi trase la răspundere atunci când lipsa supravegherii sau a controlului din partea unei persoane menționate la alineatul (5) din prezentul articol a făcut posibilă comiterea încălcărilor menționate la articolul 59 alineatul (1), în beneficiul persoanei juridice respective, de către o persoană aflată sub autoritatea acesteia.”

10

Articolul 58 din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO 2016, L 119, p. 1) prevede la alineatul (2):

„Fiecare autoritate de supraveghere are toate următoarele competențe de investigare:

[…]

[…]”

11

Articolul 83 alineatele (1)-(6) din acest regulament prevede:

„(1)   Fiecare autoritate de supraveghere asigură faptul că impunerea unor amenzi administrative în conformitate cu prezentul articol pentru încălcările prezentului regulament menționate la alineatele (4), (5) și (6) este, în fiecare caz, eficace, proporțională și disuasivă.

(2)   În funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte, amenzile administrative sunt impuse în completarea sau în locul măsurilor menționate la articolul 58 alineatul (2) literele (a)-(h) și (j). Atunci când se ia decizia dacă să se impună o amendă administrativă și decizia cu privire la valoarea amenzii administrative în fiecare caz în parte, se acordă atenția cuvenită următoarelor aspecte:

[…]

(3)   În cazul în care un operator sau o persoană împuternicită de operator încalcă în mod intenționat sau din neglijență, pentru aceeași operațiune de prelucrare sau pentru operațiuni de prelucrare conexe, mai multe dispoziții din prezentul regulament, cuantumul total al amenzii administrative nu poate depăși suma prevăzută pentru cea mai gravă încălcare.

(4)   Pentru încălcările dispozițiilor următoare, în conformitate cu alineatul (2), se aplică amenzi administrative de până la 10000000 [de euro] sau, în cazul unei întreprinderi, de până la 2 % din cifra de afaceri mondială totală anuală corespunzătoare exercițiului financiar anterior, luându‑se în calcul cea mai mare valoare:

[…]

(5)   Pentru încălcările dispozițiilor următoare, în conformitate cu alineatul (2), se aplică amenzi administrative de până la 20000000 [de euro] sau, în cazul unei întreprinderi, de până la 4 % din cifra de afaceri mondială totală anuală corespunzătoare exercițiului financiar anterior, luându‑se în calcul cea mai mare valoare:

[…]

(6)   Pentru încălcarea unui ordin emis de autoritatea de supraveghere în conformitate cu articolul 58 alineatul (2) se aplică, în conformitate cu alineatul (2) din prezentul articol, amenzi administrative de până la 20000000 [de euro] sau, în cazul unei întreprinderi, de până la 4 % din cifra de afaceri mondială totală anuală corespunzătoare exercițiului financiar anterior, luându‑se în calcul cea mai mare valoare.”

12

Articolul 34 din Finanzmarkt‑Geldwäschegesetz (Legea privind spălarea banilor pe piața financiară) din 26 iulie 2017 (BGBl. I, 118/2016), în versiunea sa din 28 mai 2021 (BGBl. I, Nr. 17/2018) (denumită în continuare „Legea privind spălarea banilor”), prevede:

„(1)   Fapta persoanei responsabile [articolul 9 din Verwaltungsstrafgesetz (Legea privind contravențiile, denumită în continuare «Legea privind contravențiile»] din cadrul unei entități obligate de a încălca obligațiile prevăzute la

[…]

[…]

[…]

constituie contravenție și se pedepsește de FMA cu amendă de până la 150000 de euro.

(2)   În cazul în care încălcările obligațiilor prevăzute la alineatul (1) punctul 2 […] constituie încălcări grave, repetate, sistematice sau o combinație a acestora, amenda urcă până la maxim 5000000 de euro sau dublul beneficiului obținut din încălcarea obligației, dacă acesta poate fi cuantificat.

(3)   Fapta persoanei responsabile [articolul 9 din Legea privind contravențiile) din cadrul unei entități obligate, care

constituie contravenție și se pedepsește de FMA cu amendă de maxim 5000000 de euro sau dublul beneficiului obținut din încălcarea obligației, dacă acesta poate fi cuantificat.

[…]”

13

Articolul 35 din Legea privind spălarea banilor prevede:

„(1)   FMA poate aplica amenzi persoanelor juridice pentru încălcările prevăzute la articolul 34 alineatele (1)-(3) săvârșite în beneficiul lor de o persoană care a acționat individual sau ca parte a unui organ al persoanei juridice în cauză și care deține o funcție de conducere în cadrul structurii persoanei juridice, pe baza:

(2)   Persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru încălcările prevăzute la articolul 34 alineatele (1)-(3) și, în cazul în care lipsa supravegherii sau a controlului din partea unei persoane indicate la alineatul (1) din prezentul articol a făcut posibilă săvârșirea, în beneficiul acestei persoane juridice, a uneia dintre încălcările menționate la articolul 34 alineatele (1)-(3), de către o persoană care acționează pe seama sa.

[…]”

14

Articolul 36 din această lege prevede următoarele:

„Pentru contravențiile prevăzute de prezenta lege federală, în locul termenului de prescripție existent pentru începerea urmăririi [articolul 31 alineatul (1) din Legea privind contravențiile] se aplică un termen de trei ani. În aceste cazuri, termenul de prescripție a răspunderii [articolul 31 alineatul (2) din Legea privind contravențiile] este de cinci ani.”

15

Printr‑o decizie adoptată la 29 februarie 2024, FMA, în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (2) din Legea privind spălarea banilor, a impus o sancțiune Steiermärkische Bank und Sparkassen pentru motivul că aceasta ar fi încălcat obligațiile de precauție în materie de spălare a banilor.

16

Sesizat cu o cale de atac împotriva acestei decizii, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria), care este instanța de trimitere, califică această sancțiune ca fiind „de drept penal administrativ” și precizează că răspunderea penală a persoanelor juridice era străină de „dreptul penal administrativ” austriac. Potrivit acestei instanțe, articolul 35 alineatele (1) și (2) din Legea privind spălarea banilor, care, în esență, a transpus în dreptul austriac dispozițiile articolului 59 și ale articolului 60 alineatele (5) și (6) din Directiva 2015/849, constituie una dintre primele dispoziții în care a fost introdusă în acest drept răspunderea penală a persoanelor juridice.

17

Cu toate acestea, acest articol 35 alineatul (1) a introdus, drept o condiție suplimentară pentru sancționarea unei persoane juridice, ca o persoană fizică să fi săvârșit în beneficiul acesteia „o încălcare a obligațiilor vizate la articolul 34 alineatele (1)-(3)”.

18

KL și TR sunt cele două persoane fizice ale căror acte sunt imputabile Steiermärkische Bank und Sparkassen. Acestea sunt de asemenea părți, în calitate de persoane acuzate, în procedura principală.

19

Instanța de trimitere precizează că, potrivit jurisprudenței Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria), pentru ca o persoană juridică să poată fi sancționată, este necesar, în primul rând, ca persoana fizică al cărei act trebuie imputat acestei persoane juridice să fi fost, în prealabil, ea însăși parte la procedura în cauză și să fi fost tratată în acest cadru nu doar în calitate de martor, ci și în calitate de persoană acuzată, cu toate drepturile aferente acestei calități, în al doilea rând, să se constate, în dispozitivul deciziei de sancționare pronunțate în privința persoanei juridice menționate, actul care constituie o încălcare, ilegal și săvârșit cu vinovăție, al acestei persoane fizice sau a reprezentantului legal al aceleiași persoane juridice, identificate în mod corespunzător, și, în al treilea rând, ca acest act să fie imputat, în acest dispozitiv, persoanei juridice în cauză.

20

Instanța de trimitere ridică problema dacă aceste cerințe suplimentare nu restrâng domeniul de aplicare al articolului 60 alineatul (5) din Directiva 2015/849. Îndoielile acestei instanțe sunt legate în principal de faptul că „sancțiunile și […] măsurile administrative” prevăzute de această directivă trebuie să fie „eficace, proporționale și disuasive” în conformitate cu considerentul (59) și cu articolul 58 alineatul (1) din directiva menționată. Pe de altă parte, procedurile în cauză ar fi complexe, faptele aflate la originea acestora ar fi adesea opace și, prin urmare, necunoscute autorității publice, în timp ce aceste proceduri ar fi supuse unui termen de prescripție de cinci ani de la data faptelor în cauză.

21

În sfârșit, instanța menționată consideră că ar putea fi pertinentă pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată jurisprudența rezultată din Hotărârea din 5 decembrie 2023, Deutsche Wohnen (C‑807/21, EU:C:2023:950), prin care Curtea a considerat că articolul 58 alineatul (2) și articolul 83 alineatele (1)-(6) din Regulamentul 2016/679 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia o amendă administrativă poate fi aplicată unei persoane juridice în calitatea sa de operator de date pentru o încălcare menționată la alineatele (4)-(6) ale acestui articol 83 numai în măsura în care această încălcare a fost imputată în prealabil unei persoane fizice identificate.

22

În aceste împrejurări, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dreptul derivat al Uniunii [în special articolul 60 alineatele (5) și (6) coroborat cu articolul 58 alineatele (1)-(3) și cu articolul 59 alineatul (1) din [Directiva 2015/849], precum și principiile generale de drept ale Uniunii Europene (în special effet utile) se opun dispozițiilor articolului 35 alineatele (1)-(3) (privind răspunderea persoanelor juridice) și ale articolului 36 (prelungirea termenului de prescripție) prevăzute de [Legea privind spălarea banilor], care, coroborate cu interpretarea acestor dispoziții de către Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă), stabilesc că, pentru a sancționa o persoană juridică, este imperativ necesar ca mai înainte să i se fi recunoscut oficial calitatea procesuală de persoană acuzată unui administrator sau unei alte persoane fizice care a acționat pe seama persoanei juridice (cu respectarea deplină a tuturor drepturilor conferite părților) și, în plus, să se fi dispus în dispozitivul deciziei ce vizează persoana juridică că persoana fizică (sau administratorul) identificată (identificat după nume) concret în dispozitiv a încălcat legea și răspunde penal în sensul normei de incriminare, pentru ca, într‑o altă etapă, să i se poată imputa persoanei juridice acest comportament, în condițiile în care prescripția urmăririi se calculează începând de la încetarea acțiunii și se împlinește în termen de trei ani, iar prescripția răspunderii intervine în termen de cinci ani?”

23

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 58 alineatele (1)-(3), articolul 59 alineatul (1) și articolul 60 alineatele (5) și (6) din Directiva 2015/849, citite în lumina principiului efectului util, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care:

24

În ceea ce privește prima parte a întrebării adresate, referitoare la condițiile de angajare a răspunderii unei persoane juridice, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că Directiva 2015/849 are ca obiectiv principal, astfel cum reiese din titlul său și din articolul 1 alineatele (1) și (2) din aceasta, prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului. Mai precis, dispozițiile acestei directive urmăresc să stabilească, potrivit unei abordări bazate pe risc, un ansamblu de măsuri preventive și disuasive care să permită combaterea în mod eficient a spălării banilor și a finanțării terorismului, pentru a evita, după cum reiese din considerentul (1) al acestei directive, ca fluxurile de bani iliciți să deterioreze integritatea, stabilitatea și reputația sectorului financiar al Uniunii și să amenințe piața sa internă, precum și dezvoltarea internațională (Hotărârea din 19 iunie 2025, Lietuvos bankas, C‑671/23, EU:C:2025:457, punctul 35 și jurisprudența citată).

25

În temeiul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2015/849, această directivă se aplică entităților denumite „entități obligate”. Potrivit punctelor 1-3 din acest articol 2 alineatul (1), aceste entități sunt instituțiile de credit, instituțiile financiare și persoanele fizice sau juridice menționate la acest punct 3, care acționează în exercitarea activității lor profesionale.

26

Astfel, obligațiile pe care Directiva 2015/849 le impune entităților obligate revin atât persoanelor juridice, cât și persoanelor fizice, în măsura în care aceste persoane pot fi considerate entități obligate, în sensul articolului 2 alineatul (1) din directiva menționată.

27

În ceea ce privește, mai precis, sancțiunile prevăzute la articolul 59 din Directiva 2015/849, care se aplică, în conformitate cu alineatul (1) al acestui articol 59, cel puțin încălcărilor grave, repetate, sistematice sau care prezintă o combinație a acestor caracteristici, săvârșite de astfel de entități, trebuie subliniat că articolul 58 alineatul (1) din această directivă impune statelor membre să se asigure că entitățile obligate pot fi trase la răspundere în cazul încălcării dispozițiilor naționale de transpunere a directivei menționate.

28

Or, nimic din acest articol 58 alineatul (1) nu permite să se considere că răspunderea unei entități obligate, în temeiul directivei menționate, poate, din moment ce este constituită de o persoană juridică, să depindă de angajarea răspunderii unei persoane fizice, în temeiul dreptului național.

29

Atunci când entitatea obligată este o persoană juridică, în măsura în care o astfel de persoană nu poate acționa decât prin intermediul unor persoane fizice ale căror acte îi sunt imputabile, Directiva 2015/849 se limitează să introducă norme care permit să se precizeze condițiile în care, pe de o parte, încălcările care angajează răspunderea unei persoane juridice trebuie de asemenea să fie imputate persoanelor fizice care răspund pentru acestea, în temeiul dreptului intern, și, pe de altă parte, acțiunile anumitor persoane fizice pot angaja răspunderea unei persoane juridice.

30

Astfel, pe de o parte, conform articolului 58 alineatul (3) din această directivă, statele membre se asigură că, în cazul în care obligațiile se aplică persoanelor juridice pentru încălcări ale dispozițiilor naționale de transpunere a directivei menționate, sancțiunile și măsurile pot fi aplicate membrilor organului de conducere și altor persoane fizice care, în temeiul dreptului intern, sunt responsabile de această încălcare. Or, din această dispoziție nu reiese că aplicarea unei sancțiuni unei persoane juridice în calitate de entitate obligată ar fi supusă constatării prealabile că încălcarea în cauză a fost comisă de o persoană fizică. Dimpotrivă, răspunderea, în temeiul dreptului național, a persoanelor fizice nu este decât accesorie și complementară răspunderii, în temeiul Directivei 2015/849, a persoanei juridice în cauză.

31

Pe de altă parte, potrivit articolului 60 alineatele (5) și (6) din Directiva 2015/849, statele membre se asigură că o persoană juridică poate fi trasă la răspundere atât pentru încălcările comise în beneficiul său de către orice persoană care acționează individual sau ca parte a unui organ al respectivei persoane juridice și care deține o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice menționate, cât și atunci când lipsa supravegherii sau a controlului din partea unei astfel de persoane a făcut posibilă comiterea încălcărilor, în beneficiul aceleiași persoane juridice, de către o persoană aflată sub autoritatea acesteia.

32

Acest articol 60 alineatele (5) și (6) se limitează, astfel cum arată FMA și Comisia, să indice care sunt persoanele fizice ale căror acțiuni sau omisiuni, în numele unei persoane juridice, pot angaja răspunderea acesteia. În schimb, nu rezultă că răspunderea acestor persoane fizice, în temeiul dreptului național, trebuie să fie angajată în prealabil și ca ele să fie identificate în dispozitivul deciziei prin care se impune o sancțiune acestei persoane juridice și recunoscute ca fiind răspunzătoare pentru încălcarea în cauză.

33

O interpretare a articolelor 58-60 din Directiva 2015/849 potrivit căreia statele membre ar putea condiționa răspunderea unei persoane juridice de constatarea prealabilă a faptului că încălcarea a fost săvârșită de o persoană fizică ar fi, pe de altă parte, contrară cerinței, prevăzută la articolul 58 alineatul (1) din această directivă, ca orice sancțiune sau măsură care decurge din răspunderea entităților obligate în cazul încălcării dispozițiilor naționale de transpunere a directivei menționate să fie efectivă, proporțională și disuasivă. Astfel, o asemenea cerință ar risca să slăbească efectivitatea și caracterul disuasiv al sancțiunilor impuse în mod direct de Directiva 2015/849 persoanelor juridice în calitate de entități obligate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 decembrie 2023, Deutsche Wohnen, C‑807/21, EU:C:2023:950, punctul 51).

34

Mai trebuie precizat, pe de o parte, că, deși această directivă nu efectuează decât o armonizare minimă (Hotărârea din 18 aprilie 2024, Citadeles nekustamie īpašumi, C‑22/23, EU:C:2024:327, punctul 48 și jurisprudența citată), statele membre nu pot totuși să limiteze întinderea răspunderii pe care articolul 58 alineatul (1) din directiva menționată o impune acestor entități obligate, printre care figurează persoane juridice.

35

În plus, astfel cum a arătat Curtea, deși articolul 59 din Directiva 2015/849 lasă statelor membre posibilitatea de a prevedea alte sancțiuni și măsuri decât cele enumerate la acest articol 59 alineatul (1), nu este mai puțin adevărat că aceste state membre trebuie să sancționeze cel puțin încălcările prevăzute la această dispoziție comise de entitățile obligate, prevăzând cel puțin sancțiunile și măsurile administrative prevăzute la articolul 59 alineatele (2) și (3) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2025, Lietuvos bankas, C‑671/23, EU:C:2025:457, punctul 37).

36

Pe de altă parte, în măsura în care, astfel cum s‑a amintit la punctul 19 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere precizează că condițiile de angajare a răspunderii persoanelor juridice în temeiul normelor naționale de transpunere a Directivei 2015/849 rezultă din jurisprudența Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă), trebuie amintit de asemenea că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, la aplicarea dreptului lor intern, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE. Această obligație de interpretare conformă a dreptului național este într‑adevăr inerentă sistemului Tratatului FUE, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (Hotărârea din 26 iunie 2025, Makeleio și Zougla, C‑555/23 și C‑556/23, EU:C:2025:484, punctul 85, precum și jurisprudența citată).

37

Principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 26 iunie 2025, Makeleio și Zougla, C‑555/23 și C‑556/23, EU:C:2025:484, punctul 86, precum și jurisprudența citată).

38

În speță, revine, așadar, instanței de trimitere sarcina de a interpreta dispozițiile relevante ale Legii privind spălarea banilor în conformitate cu Directiva 2015/849.

39

În ceea ce privește a doua parte a întrebării adresate, referitoare la stabilirea, în dreptul național, a unor termene de prescripție, trebuie amintit că, în absența unor norme de drept al Uniunii, statele membre își păstrează dreptul de a aplica modalitățile procedurale prevăzute de ordinea lor juridică internă, în special în materie de termene de decădere, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C‑500/16, EU:C:2017:996, punctul 37 și jurisprudența citată).

40

Pentru a verifica dacă principiul echivalenței este respectat, trebuie să se examineze dacă există, pe lângă o normă de prescripție, aplicabilă acțiunilor destinate să asigure, în dreptul intern, protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, o normă de prescripție aplicabilă acțiunilor de natură internă și dacă, având în vedere obiectul și elementele lor esențiale, cele două norme de prescripție pot fi considerate similare (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C‑500/16, EU:C:2017:996, punctul 38 și jurisprudența citată).

41

În ceea ce privește principiul efectivității, trebuie amintit că statele membre au responsabilitatea de a asigura în fiecare caz o protecție efectivă a drepturilor conferite de dreptul Uniunii și că acest principiu impune în special ca autoritățile statelor membre să nu facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C‑500/16, EU:C:2017:996, punctul 41 și jurisprudența citată).

42

Curtea a recunoscut compatibilitatea cu dreptul Uniunii a stabilirii unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor, sub sancțiunea decăderii, în vederea asigurării securității juridice. Cu titlu de exemplu, termene de prescripție de trei ani sau de doi ani au fost considerate conforme principiului efectivității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C‑500/16, EU:C:2017:996, punctul 42 și jurisprudența citată).

43

Astfel, un termen de prescripție a dreptului autorităților competente de a începe urmărirea cu o durată de trei ani de la data încetării încălcării prezumate și un termen de prescripție cu o durată de cinci ani de la această dată în scopul aplicării unei sancțiuni, precum cele în discuție în cauza principală, trebuie considerate ca fiind, în principiu, conforme cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2023, Napfény‑Toll, C‑615/21, EU:C:2023:573, punctul 37).

44

Cu toate acestea, dosarul de care dispune Curtea nu conține niciun element care să demonstreze că termenele de prescripție de trei ani și de cinci ani prevăzute la articolul 36 din Legea privind spălarea banilor ar putea să nu fie conforme cu principiile echivalenței și efectivității.

45

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 58 alineatele (1)-(3), articolul 59 alineatul (1) și articolul 60 alineatele (5) și (6) din Directiva 2015/849, citite în lumina principiului efectului util, trebuie interpretate în sensul că:

46

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 58 alineatele (1)-(3), articolul 59 alineatul (1) și articolul 60 alineatele (5) și (6) din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2018/843 a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 2018, citite în lumina principiului efectului util,

trebuie interpretate în sensul că