–

pentru guvernul spaniol, de S. Núñez Silva, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de B.‑R. Killmann, L. Malferrari, E. Sanfrutos Cano și G. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 67 alineatul (1) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO 2014, L 94, p. 65), a Directivei 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (JO 1996, L 18, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 29), a articolului 56 TFUE, precum și a articolului 28 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Asociación de Empresas de Servicios para la Dependencia (denumită în continuare „AESTE”), pe de o parte, și Ayuntamiento de Ortuella (administrația locală din Ortuella, Spania), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unui criteriu de atribuire care figurează în caietul de sarcini al unui contract de achiziții publice de servicii atribuit de această administrație.

3

Considerentele (89), (90), (92), (97), (98) și (114) ale Directivei 2014/24 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 4 din Directiva 2014/24, intitulat „Cuantumurile pragului”, prevede:

„Prezenta directivă se aplică achizițiilor publice a căror valoare estimată fără taxa pe valoarea adăugată (TVA) este egală sau mai mare decât următoarele praguri:

[…]

5

Capitolul II din directiva respectivă, intitulat „Reguli generale”, cuprinde articolul 18 din aceasta, intitulat „Principii aplicabile achizițiilor”, care prevede la alineatul (1):

„Autoritățile contractante îi tratează pe operatorii economici în mod egal și fără discriminare și acționează într‑o manieră transparentă și proporționată.

Conceptul achiziției nu se poate face cu intenția de excludere a acesteia din domeniul de aplicare al prezentei directive sau restrângerea artificială a concurenței. Se consideră că se restrânge artificial concurența în cazul în care conceptul achiziției este făcut cu intenția favorizării sau dezavantajării nejustificate a anumitor operatori economici.”

6

Articolul 67 din directiva menționată, intitulat „Criterii de atribuire a contractelor”, prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere actelor cu putere de lege și actelor administrative de drept intern privind prețul anumitor produse sau remunerarea anumitor servicii, autoritățile contractante atribuie contractele de achiziții publice pe baza ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic.

(2)   Oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic din perspectiva autorității contractante este identificată pe baza prețului sau a costului cu ajutorul unei abordări bazate pe rentabilitate, cum ar fi calcularea costurilor pe ciclu de viață, în conformitate cu articolul 68, și poate include cel mai bun raport preț‑calitate evaluat pe baza unor criterii care să includă aspecte calitative, de mediu și/sau sociale, legate de obiectul contractului de achiziții publice în cauză. Printre aceste criterii se pot număra, de exemplu:

Elementul de cost poate lua, de asemenea, forma unui preț sau cost fix pe baza căruia operatorii economici vor concura numai pe criterii de calitate.

Statele membre pot prevedea ca autoritățile contractante să nu poată utiliza numai prețul sau costul drept criteriu unic de atribuire sau să nu‑și poată restricționa utilizarea la anumite categorii de autorități contractante sau la anumite tipuri de contracte.

(3)   Criteriile de atribuire sunt considerate a fi legate de obiectul contractului de achiziții publice în cazul în care acestea se referă la lucrările, produsele sau serviciile care urmează să fie furnizate în temeiul contractului din orice punct de vedere și în orice stadiu al ciclului lor de viață, inclusiv factorii implicați:

chiar și în cazul în care acești factori nu fac parte din structura lor materială.

(4)   Criteriile de atribuire nu au ca efect acordarea unei libertăți de selecție nelimitate autorității contractante. Ele asigură posibilitatea concurenței efective și sunt însoțite de specificații care permit verificarea efectivă a informațiilor furnizate de către ofertanți, în scopul evaluării modului în care ofertele îndeplinesc criteriile de atribuire. În caz de îndoială, autoritățile contractante verifică efectiv exactitatea informațiilor și dovezilor furnizate de ofertanți.

(5)   Autoritatea contractantă precizează, în documentele achiziției, ponderea relativă pe care o acordă fiecărui criteriu ales pentru determinarea ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic, cu excepția cazului în care aceasta este stabilită exclusiv pe baza prețului.

Această pondere poate fi exprimată ca un interval a cărui întindere maximă trebuie să fie corespunzătoare.

În cazul în care ponderarea nu este posibilă din motive obiective, autoritatea contractantă indică criteriile în ordinea descrescătoare a importanței.”

7

Articolul 74 din aceeași directivă, intitulat „Atribuirea contractelor care au ca obiect servicii sociale și alte servicii specifice”, prevede:

„Contractele de achiziții publice care au ca obiect servicii sociale și alte servicii specifice enumerate în anexa XIV se atribuie conform dispozițiilor prezentului capitol dacă valoarea contractelor respective este egală cu sau mai mare decât pragul precizat la articolul 4 litera (d).”

8

Articolul 76 din Directiva 2014/24, intitulat „Principii de atribuire a contractelor”, prevede:

„(1)   Statele membre instituie norme naționale pentru atribuirea contractelor care fac obiectul prezentului capitol, în scopul garantării faptului că autoritățile contractante respectă principiul transparenței și al egalității de tratament pentru operatorii economici. Statele membre au libertatea de a stabili normele procedurale aplicabile, atât timp cât aceste norme permit autorităților contractante să țină seama de specificul serviciilor în cauză.

(2)   Statele membre se asigură că autoritățile contractante pot să țină seama de nevoia de a asigura calitatea, continuitatea, accesibilitatea, prețurile convenabile, disponibilitatea și caracterul cuprinzător al serviciilor, de nevoile specifice ale diferitelor categorii de utilizatori, inclusiv ale grupurilor dezavantajate și vulnerabile, de implicarea și responsabilizarea utilizatorilor, precum și de inovare. De asemenea, statele membre pot prevedea ca alegerea furnizorului de servicii să se facă pe baza ofertei care prezintă cel mai bun raport preț‑calitate, ținându‑se seama de criteriile de calitate și de durabilitate ale serviciilor sociale.”

9

Anexa XIV la această directivă cuprinde un tabel, intitulat „Servicii menționate la articolul 74”, și menționează codul CPV 85312000‑9.

10

Articolul 1 din Ley 9/2017 de Contratos del Sector Público, por la que se transponen al ordenamiento jurídico español las Directivas del Parlamento Europeo y del Consejo 2014/23/UE y 2014/24/UE, de 26 de febrero de 2014 (Legea 9/2017 privind achizițiile publice, de transpunere în ordinea juridică spaniolă a Directivelor 2014/23/UE și 2014/24/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului din 26 februarie 2014) din 8 noiembrie 2017 (BOE nr. 272 din 9 noiembrie 2017, p. 107714, denumită în continuare „Legea 9/2017”), intitulat „Obiectul și finalitatea”, prevede la alineatul (3):

„În toate achizițiile publice, criteriile sociale și de mediu sunt incluse în mod transversal și imperativ, cu condiția să aibă legătură cu obiectul contractului, atât timp cât includerea lor permite un raport calitate‑preț mai bun al prestației contractuale, precum și o mai mare și mai bună eficiență a utilizării fondurilor publice. Accesul la contractele de achiziții publice este de asemenea facilitat pentru întreprinderile mici și mijlocii și pentru întreprinderile din economia socială.”

11

Articolul 145 din această lege, intitulat „Cerințe și tipuri de criterii de atribuire a contractelor”, prevede:

„(1)   Contractele se atribuie utilizând o pluralitate de criterii de atribuire pe baza celui mai bun raport calitate-preț.

În măsura în care acest lucru este justificat de dosar, contractele pot fi atribuite pe baza unor criterii fondate pe o abordare care se întemeiază pe cel mai bun raport cost‑eficacitate, pe baza prețului sau a costului, cum ar fi calculul costului pe ciclu de viață în conformitate cu articolul 148.

(2)   Cel mai bun raport calitate‑preț este evaluat pe baza unor criterii economice și calitative.

Criteriile calitative stabilite de autoritatea contractantă pentru evaluarea celui mai bun raport calitate‑preț pot include aspecte de mediu sau sociale legate de obiectul contractului în modul prevăzut la alineatul (6) din prezentul articol, care pot fi printre altele următoarele:

12

A patruzeci și șaptea dispoziție adițională din legea menționată, intitulată „Principii aplicabile contractelor de concesiune de servicii enumerate în anexa IV și contractelor de servicii cu caracter social, educațional sau de sănătate enumerate în anexa IV”, prevede:

„Fără a aduce atingere aplicării dispozițiilor prezentei legi și, printre altele, celor referitoare la stabilirea specificațiilor tehnice, condițiilor minime de solvabilitate, criteriilor de atribuire și condițiilor speciale de executare, autoritățile contractante asigură, în toate etapele procedurii de atribuire a contractelor de concesionare de servicii enumerate în anexa IV și a contractelor cu caracter social, educativ sau de sănătate enumerate de asemenea în anexa IV, necesitatea de a asigura calitatea, continuitatea, accesibilitatea, prețul abordabil, disponibilitatea și caracterul cuprinzător al serviciilor, satisfacerea nevoilor specifice ale diferitelor categorii de utilizatori, inclusiv ale grupurilor defavorizate și vulnerabile, de a asigura implicarea utilizatorilor serviciilor, precum și inovarea în furnizarea serviciului.

În plus, la stabilirea criteriilor de atribuire a contractelor menționate în prezenta dispoziție adițională, autoritatea contractantă se poate referi la aspecte precum: experiența personalului repartizat contractului în furnizarea de servicii pentru sectoare deosebit de defavorizate sau în prestarea de servicii de natură similară, în condițiile prevăzute la articolul 145; reinvestirea profiturilor obținute în îmbunătățirea serviciilor pe care le furnizează; instituirea unor mecanisme de participare, informare și îndrumare a utilizatorilor.”

13

La 13 iunie 2023, AESTE a introdus o acțiune specială în materie de contracte de achiziții publice la Órgano Administrativo de Recursos Contractuales de la Comunidad Autónoma de Euskadi (Organul Administrativ Responsabil pentru Soluționarea Căilor de Atac în materie de Achiziții Publice din Comunitatea Autonomă Țara Bascilor, Spania), care este instanța de trimitere, împotriva caietului de sarcini al contractului de achiziții publice pentru „[s]erviciul de ajutor la domiciliu al administrației locale din Ortuella”, atribuit de această administrație (denumit în continuare „contractul în litigiu”).

14

Contractul în litigiu are ca obiect „executarea serviciului de asistență la domiciliu al administrației locale din Ortuella pentru a furniza un serviciu colectiv cu caracter social în cadrul căruia sunt exercitate, cu ajutorul unui personal pregătit, format și supravegheat, activități preventive, educative și de asistență în favoarea familiilor și/sau a persoanelor care au dificultăți în menținerea sau păstrarea bunăstării lor fizice, sociale și/sau afective, încercând să asigure că utilizatorii pot continua să trăiască la domiciliu și/sau în mediul lor atât timp cât este posibil și adecvat”. Potrivit instanței de trimitere, acest contract privește „[s]ervicii de asistență socială fără cazare” (CPV 85312000‑9), în sensul anexei IV la LCSP, care ar corespunde anexei XIV la Directiva 2014/24.

15

Valoarea estimată a contractului menționat se ridică la 166250 de euro.

16

Prin acțiunea formulată, AESTE solicită anularea criteriului de atribuire care figurează în caietul clauzelor administrative speciale ale contractului în litigiu și care prevede atribuirea unui număr maxim de 40 de puncte în cazul creșterii masei salariale a ofertantului (denumit în continuare „criteriul în litigiu”). Acest criteriu are următorul cuprins:

„Se ține seama, luând ca referință salariile stabilite în convenția colectivă la nivel de sector, de salariile mai ridicate (creșterea masei salariale) pe care întreprinderea ofertantă propune să le aplice persoanelor care execută contractul.

Procentul majorării salariale este luat în considerare ținând seama de salariul de bază și de suplimentul la salariu prevăzut de convenția colectivă plătite tuturor lucrătorilor care trebuie preluați, aplicând următoarea formulă: puncte = P × A/B.

Punctele corespund numărului total de puncte atribuite propunerii.

P este numărul maxim de puncte care pot fi atribuite, și anume 40 de puncte.

A este procentul cel mai ridicat din toate ofertele depuse.

B este procentul prevăzut de oferta care trebuie evaluată.

Sunt luate în considerare ofertele care propun un procent de creștere ce trebuie aplicat persoanelor care execută contractul. Ofertele care nu propun nicio majorare vor avea un punctaj de 0 puncte.

În termen de cel mult o lună de la încheierea contractului de achiziții și după negocierea prealabilă cu reprezentații lucrătorilor, sunt precizate elementele remunerației cărora li se aplică această majorare salarială. De asemenea, întreprinderea declarată câștigătoare depune eforturi pentru a încheia un acord (convenție colectivă a serviciului de ajutor la domiciliu din Ortuella) care să reglementeze condițiile de muncă ale personalului repartizat pe piață.”

17

Instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la conformitatea criteriului în litigiu cu dreptul Uniunii.

18

În primul rând, ea ridică problema dacă acest criteriu permite identificarea „ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic”, în sensul articolului 67 alineatul (1) din Directiva 2014/24. În această privință, deși autoritatea contractantă susține că criteriul menționat urmărește să majoreze remunerația personalului însărcinat cu executarea serviciului care face obiectul contractului în litigiu și, prin urmare, să îmbunătățească stabilitatea și continuitatea furnizării acestui serviciu, această instanță pare să considere că legătura dintre o astfel de creștere salarială și îmbunătățirea serviciului este prea ipotetică pentru a putea determina atribuirea acestui contract.

19

În al doilea rând, instanța menționată subliniază că din considerentul (98) al Directivei 2014/24 reiese că criteriile sociale alese pentru atribuirea contractelor de achiziții publice trebuie aplicate în conformitate cu Directiva 96/71. Or, criteriul în litigiu ar putea fi discriminatoriu în măsura în care ar obliga o întreprindere care dorește să își sporească șansele de a obține contractul în litigiu să plătească lucrătorilor chemați să execute acest contract salarii mai ridicate decât cele pe care le primeau, ceea ce ar putea constitui o sarcină economică suplimentară susceptibilă să împiedice depunerea unei oferte.

20

În al treilea rând, criteriul în litigiu s‑ar putea dovedi disproporționat și discriminatoriu pentru operatorii economici care nu ar avea capacitatea suficientă pentru a plăti salarii ridicate, în condițiile în care acești operatori ar putea formula oferte competitive însoțite de un raport calitate‑preț bun din cauza unor costuri salariale inferioare.

21

În al patrulea rând, aceeași instanță ridică problema dacă criteriul în litigiu nu ar constitui o ingerință în dreptul la negociere colectivă recunoscut la articolul 28 din cartă, din moment ce negocierea colectivă care ar fi inițiată după atribuirea contractului în litigiu ar putea conduce la excluderea personalului însărcinat cu executarea acestui contract din domeniul de aplicare al unei convenții colective în vigoare. O astfel de negociere ar putea conduce de asemenea la crearea unor inegalități salariale între lucrătorii aceleiași întreprinderi care ar îndeplini sarcini identice, dar a căror remunerație ar varia în funcție de identitatea beneficiarului acestor sarcini.

22

În al cincilea rând, criteriul în litigiu s‑ar putea dovedi de asemenea disproporționat în raport cu finalitatea pe care o urmărește, întrucât noua convenție colectivă, negociată după atribuirea contractului în litigiu, ar putea avea ca efect consolidarea creșterii salariale dincolo de domeniul de executare al acestui contract, determinând pierderea legăturii cu obiectul acestuia, prevăzut la articolul 67 alineatul (3) din Directiva 2014/24.

23

În aceste condiții, Órgano Administrativo de Recursos Contractuales de la Comunidad Autónoma de Euskadi (Organul Administrativ Responsabil pentru Soluționarea Căilor de Atac în materie de Achiziții Publice din Comunitatea Autonomă Țara Bascilor) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24

În prealabil, trebuie examinat aspectul dacă Órgano Administrativo de Recursos Contractuales de la Comunidad Autónoma de Euskadi (Organul Administrativ Responsabil pentru Soluționarea Căilor de Atac în materie de Achiziții Publice din Comunitatea Autonomă Țara Bascilor) îndeplinește criteriile pentru a fi considerat instanță națională, în sensul articolului 267 TFUE.

25

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a aprecia calitatea de „instanță” a organului de trimitere, aspect care ține doar de dreptul Uniunii, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente precum originea legală a organului respectiv, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organul menționat a normelor de drept, precum și independența acestuia (Hotărârea din 20 septembrie 2018, Montte, C‑546/16, EU:C:2018:752, punctul 21, precum și jurisprudența citată).

26

În speță, pe de o parte, din decizia de trimitere reiese că Órgano Administrativo de Recursos Contractuales de la Comunidad Autónoma de Euskadi (Organul Administrativ Responsabil pentru Soluționarea Căilor de Atac în materie de Achiziții Publice din Comunitatea Autonomă Țara Bascilor) este un organe permanent și independent care își are originea într‑o dispoziție legală și care își adoptă deciziile pe baza unor criterii exclusiv juridice la capătul unei proceduri contradictorii. În ceea ce privește în mod mai specific independența acestui organ, respectiva decizie precizează că, dat fiind că nu este supus niciunei legături ierarhice și că nu primește instrucțiuni din partea unor terți, acesta își exercită funcțiile în mod obiectiv, imparțial și cu autonomie deplină.

27

Pe de altă parte, în ceea ce privește caracterul obligatoriu al competenței sale, în sensul jurisprudenței Curții referitoare la articolul 267 TFUE, Curtea a statuat deja că deciziile organelor comunităților autonome competente să soluționeze acțiuni în materie de achiziții publice, a căror competență nu depinde de un acord între părți, sunt obligatorii pentru acestea, chiar dacă introducerea unei acțiuni este facultativă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, Montte, C‑546/16, EU:C:2018:752, punctele 23 și 24, precum și jurisprudența citată).

28

Aceste considerații nu sunt repuse în discuție de jurisprudența Curții întemeiată pe Hotărârea din 21 ianuarie 2020, Banco de Santander (C‑274/14, EU:C:2020:17), în măsura în care, astfel cum arată guvernul spaniol în observațiile sale scrise, membrii acestui organ beneficiază de o garanție de inamovibilitate, care este pusă în aplicare de reglementarea națională și de la care nu se poate deroga decât pentru cauze enumerate în mod expres de această reglementare.

29

În consecință, rezultă că Órgano Administrativo de Recursos Contractuales de la Comunidad Autónoma de Euskadi (Organul Administrativ Responsabil pentru Soluționarea Căilor de Atac în materie de Achiziții Publice din Comunitatea Autonomă Țara Bascilor) îndeplinește criteriile pentru a fi considerat instanță națională în sensul articolului 267 TFUE și că întrebările adresate Curții sunt admisibile.

30

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 14 din prezenta hotărâre, contractul în litigiu are ca obiect prestarea de servicii care intră în categoria „[s]erviciilor de asistență socială fără cazare” (cod CPV 85312000‑9), care figurează în anexa IV la LCSP, ce corespunde, potrivit instanței de trimitere, anexei XIV la Directiva 2014/24.

31

În conformitate cu articolul 4 litera (d) din directiva menționată, aceasta din urmă se aplică achizițiilor publice enumerate în această anexă XIV respectivă numai în cazul în care valoarea acestor achiziții publice este egală sau mai mare decât pragul de 750000 de euro prevăzut în dispoziția respectivă.

32

În speță, din decizia de trimitere reiese că valoarea estimată a contractului în litigiu este de 166250 de euro, deci este inferioară acestui prag. Totuși, potrivit acestei decizii și astfel cum a confirmat guvernul spaniol în ședință, legiuitorul spaniol a intenționat ca dispozițiile Directivei 2014/24 să fie aplicabile, în mod direct și necondiționat, contractelor cu o valoare inferioară pragului menționat. Mai precis, acest legiuitor a decis, cu ocazia adoptării articolului 145 din LCSP coroborat cu a patruzeci și șaptea dispoziție adițională la această lege, care transpune articolul 67 din Directiva 2014/24 referitor la criteriile de atribuire, să extindă aplicarea acestei din urmă dispoziții la contractele cu o valoare inferioară aceluiași prag.

33

Or, după cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, atunci când o legislație națională se conformează, în mod direct și necondiționat, pentru soluțiile pe care le prezintă unor situații care nu sunt acoperite de un act de drept al Uniunii, celor reținute de acest act, există un interes cert al Uniunii ca dispozițiile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă. Aceasta permite astfel evitarea unor viitoare divergențe de interpretare și asigurarea unui tratament identic acestor situații și celor care intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor menționate (Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C‑297/88 și C‑197/89, EU:C:1990:360, punctele 36 și 37, precum și Hotărârea din 16 iunie 2022, Obshtina Razlog, C‑376/21, EU:C:2022:472, punctul 55 și jurisprudența citată).

34

Rezultă că, chiar dacă contractul în litigiu are o valoare inferioară celei stabilite la articolul 4 litera (d) din Directiva 2014/24, există un interes cert ca Curtea să se pronunțe cu privire la prima întrebare adresată.

35

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 67 alineatul (1) din Directiva 2014/24 trebuie interpretat în sensul că un criteriu de atribuire a unui contract de achiziții publice de servicii de asistență socială fără cazare care ia în considerare, dincolo de nivelul rezultat din aplicarea convenției colective sectoriale în vigoare, creșterea masei salariale pe care ofertantul propune să o aplice personalului care execută contractul permite autorității contractante să identifice oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, în sensul acestei dispoziții.

36

În primul rând, articolul 67 alineatul (1) din Directiva 2014/24 coroborat cu considerentul (89) al acesteia prevede că autoritățile contractante atribuie contractele de achiziții publice în mod preponderent pe baza criteriului ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic.

37

Potrivit alineatului (2) al acestui articol 67, acest criteriu trebuie apreciat din perspectiva ofertei celei cea mai avantajoase din punct de vedere economic din perspectiva autorității contractante pe baza prețului sau a costului cu ajutorul unei abordări bazate pe rentabilitate și poate include cel mai bun raport preț‑calitate evaluat pe baza unor criterii care să includă aspecte calitative, de mediu și/sau sociale, legate de obiectul contractului de achiziții publice în cauză. Coroborată cu considerentele (90) și (92) ale Directivei 2014/24, această dispoziție enumeră, la literele (a)-(c), o listă neexhaustivă de criterii de atribuire care pot fi utilizate, ce cuprind printre altele aspecte sociale.

38

Rezultă că, în lipsa enumerării unei liste exhaustive de criterii de atribuire, articolul 67 alineatul (2) din această directivă permite autorității contractante să stabilească criterii de atribuire care să cuprindă aspecte sociale, cu condiția ca criteriile referitoare la aceste aspecte să fie legate de obiectul contractului de achiziții publice în cauză.

39

În această privință, trebuie amintit că Curtea a statuat că autoritățile contractante sunt autorizate să aleagă criterii de atribuire bazate pe considerații de ordin social, care pot viza utilizatorii sau beneficiarii lucrărilor, ai bunurilor sau ai serviciilor care fac obiectul contractului, dar și alte persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2012, Comisia/Țările de Jos,C‑368/10, EU:C:2012:284, punctul 85).

40

Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă un criteriu de atribuire care, precum criteriul în litigiu, ia în considerare creșterea masei salariale a personalului care execută un contract de achiziții publice peste nivelul rezultat din aplicarea convenției colective sectoriale în vigoare poate intra sub incidența „aspectelor sociale legate de obiectul contractului de achiziții publice în cauză”.

41

Astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 36 și 37 din concluzii, din moment ce criteriul de atribuire privește majorarea masei salariale pe care ofertantul propune să o aplice persoanelor care execută contractul în raport cu nivelul salariilor ce rezultă din aplicarea convenției colective sectoriale, este necesar să se considere că acest criteriu privește, având în vedere însăși natura sa, unul dintre „aspectele sociale”, în sensul articolului 67 alineatul (2) din Directiva 2014/24, această noțiune trebuind să fie înțeleasă într‑un sens larg.

42

În al doilea rând, pentru ca o autoritate contractantă să poată identifica oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic prin intermediul unui criteriu de atribuire privind un „aspect social”, este necesar să se sublinieze că un astfel de criteriu trebuie să respecte și celelalte condiții prevăzute la articolul 67 alineatele (2)-(5) din această directivă, coroborat cu considerentele (90) și (92) ale acesteia, și anume în special să fie legat de obiectul contractului și să nu confere autorității contractante o libertate de alegere nelimitată.

43

În această privință, trebuie arătat că instanța de trimitere nu are îndoieli decât în ceea ce privește, în primul rând, existența unei legături între obiectul contractului și criteriul în litigiu, care ar fi prea general pentru a permite atribuirea contractului în litigiu, și, în al doilea rând, eventuala încălcare a principiului egalității de tratament între ofertanți pe care ar determina‑o acest criteriu.

44

În acest context, în ceea ce privește, în primul rând, condiția referitoare la legătura dintre criteriul în litigiu și obiectul contractului, din articolul 67 alineatul (3) din Directiva 2014/24 coroborat cu considerentul (97) al acesteia reiese că se consideră că criteriile de atribuire au legătură cu obiectul contractului de achiziții publice atunci când se referă la serviciile care urmează să fie furnizate în temeiul contractului, din orice punct de vedere și în orice stadiu al ciclului lor de viață, inclusiv factorii care intervin în procesul specific de furnizare a acestor servicii, chiar și în cazul în care acești factori nu fac parte din structura lor materială.

45

Formularea largă a acestei dispoziții nu exclude, așadar, ca, într‑o situație dată, o autoritate contractantă să ia în considerare, prin intermediul unui criteriu de atribuire a unui contract de servicii de asistență socială fără cazare, creșterea masei salariale pe care ofertantul propune să o aplice personalului ce execută contractul în raport cu nivelul salariilor care rezultă din aplicarea convenției colective sectoriale.

46

Din cuprinsul punctului 44 din prezenta hotărâre reiese că existența legăturii dintre criteriul în litigiu și obiectul contractului în litigiu trebuie astfel apreciată ținând seama de particularitățile serviciului care face obiectul contractului. În speță, deși revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia existența unei asemenea legături, trebuie arătat că acest contract se caracterizează, pe de o parte, prin aportul mare de forță de muncă pe care o impune și, pe de altă parte, prin dificultatea întâmpinată de autoritatea contractantă de a oferi un serviciu continuu și de calitate persoanelor destinatare ale acestui serviciu, și anume persoanelor defavorizate și aflate în situație de vulnerabilitate.

47

Or, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 46-48 din concluzii, este necesar să se considere, pe de o parte, că remunerația pe care o primește ofertantul câștigător pentru prestarea serviciului pe care îl furnizează este determinată în mare măsură de costul salarial al personalului care execută serviciul, astfel încât criteriul în litigiu este legat de obiectul contractului. Pe de altă parte, într‑un contract de o asemenea natură, nu este nerezonabil să se considere că un criteriu de atribuire care ia în considerare o remunerație a personalului care execută contractul mai favorabilă decât cea prevăzută de convenția colectivă sectorială în vigoare poate contribui la acest obiect prin îmbunătățirea calității, a accesibilității și a continuității serviciului pentru persoanele destinatare ale acestui serviciu, și anume pentru persoanele defavorizate și aflate în situație de vulnerabilitate, din moment ce o remunerație mai favorabilă ar avea ca efect fidelizarea personalului care execută contractul și permiterea recrutării de personal mai calificat.

48

De altfel, această interpretare este confirmată de articolul 76 alineatul (2) din Directiva 2014/24, care, în ceea ce privește serviciile sociale enumerate în anexa XIV la această directivă, prevede că autoritățile contractante pot să țină seama de nevoia de a asigura calitatea, continuitatea, accesibilitatea, prețurile convenabile, disponibilitatea și caracterul cuprinzător al serviciilor, de nevoile specifice ale diferitelor categorii de utilizatori, inclusiv ale grupurilor dezavantajate și vulnerabile.

49

Astfel, luând în considerare, dincolo de nivelul care rezultă din aplicarea convenției colective sectoriale în vigoare, creșterea masei salariale pe care ofertantul propune să o aplice personalului care execută contractul, autoritatea contractantă poate promova o calitate, o continuitate și o disponibilitate sporite ale serviciilor de asistență socială fără cazare, obiect al contractului în litigiu.

50

În al doilea rând, în ceea ce privește îndoielile instanței de trimitere cu privire la eventuala încălcare a principiului egalității de tratament între ofertanți pe care le‑ar ocaziona criteriul în litigiu, în măsura în care ar dezavantaja ofertanții a căror capacitate de a plăti salarii mai ridicate decât cele prevăzute de convenția colectivă sectorială în vigoare ar fi mai redusă, precum întreprinderile mici și mijlocii, care ar putea totuși să prezinte oferte competitive ca urmare a costurilor lor salariale inferioare, trebuie amintite următoarele.

51

Conform articolului 67 alineatul (4) din Directiva 2014/24, interpretat în lumina considerentului (90) al acestei directive, criteriile de atribuire nu au ca efect acordarea unei libertăți de selecție nelimitate autorității contractante. Astfel, acestea trebuie să asigure respectarea principiilor transparenței, nediscriminării și egalității de tratament la atribuirea contractelor, pentru a permite realizarea unei comparații obiective a valorii relative a ofertelor.

52

În conformitate cu articolul 18 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2014/24, autoritățile contractante îi tratează pe operatorii economici în mod egal și fără discriminare. Principiile egalității de tratament și nediscriminării au ca obiectiv favorizarea dezvoltării unei concurențe corecte și efective între ofertanții care participă la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice. În conformitate cu aceste principii, ofertanții trebuie să se afle pe o poziție de egalitate atât în momentul în care își pregătesc ofertele, cât și în momentul în care acestea sunt evaluate de autoritatea contractantă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iunie 2024, BibMedia, C‑737/22, EU:C:2024:495, punctul 30). Aceste principii impun ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Conacee, C‑598/19, EU:C:2021:810, punctul 36).

53

Articolul 18 alineatul (1) al doilea paragraf din această directivă prevede de asemenea că autoritatea contractantă nu poate adopta criterii de atribuire care favorizează sau defavorizează în mod nejustificat anumiți operatori economici din cauza unor caracteristici proprii sau care creează bariere artificiale pentru anumiți operatori.

54

În speță, trebuie totuși să se constate că Curtea nu dispune de elemente care să permită să se stabilească dacă criteriul în litigiu este susceptibil să creeze un asemenea efect discriminatoriu în privința anumitor operatori, cum sunt întreprinderile mici și mijlocii.

55

Totuși, deși revine instanței de trimitere sarcina de a efectua această examinare, trebuie amintit că aceasta din urmă trebuie efectuată în raport cu documentația de care dispunea autoritatea contractantă cu ocazia stabilirii nevoilor sale, precum și cu eventualele consultări ale utilizatorilor sau beneficiarilor serviciului și ale personalului care îl execută pe care le‑a putut efectua în prealabil, precum și cu eventualele consultări prealabile pieței pe care le‑a putut efectua sau cu orice alt document care ar permite susținerea existenței unui efect de excludere determinat de un astfel de criteriu de atribuire.

56

Ținând seama de motivele care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare preliminară adresată că articolul 67 alineatul (1) din Directiva 2014/24 trebuie interpretat în sensul că un criteriu de atribuire a unui contract de achiziții publice de servicii sociale fără cazare care ia în considerare, dincolo de nivelul rezultat din aplicarea convenției colective sectoriale în vigoare, creșterea masei salariale pe care ofertantul propune să o aplice personalului ce execută contractul permite autorității contractante să identifice oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, în sensul acestei dispoziții.

57

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 96/71 și articolul 56 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unui criteriu de atribuire a unui contract de achiziții publice de servicii sociale fără cazare care ia în considerare, dincolo de nivelul rezultat din aplicarea convenției colective sectoriale în vigoare, creșterea masei salariale pe care ofertantul propune să o aplice personalului care execută acest contract.

58

Guvernul spaniol și Comisia Europeană susțin inadmisibilitatea acestei întrebări invocând lipsa oricărui element transfrontalier care caracterizează litigiul principal, acest element fiind necesar pentru interpretarea atât a articolului 56 TFUE, cât și a Directivei 96/71. Astfel, în primul rând, niciun ofertant stabilit pe teritoriul unui alt stat membru decât cel căruia îi aparține autoritatea contractantă nu ar fi participat la procedura de atribuire a contractului în litigiu, în al doilea rând, prestarea care face obiectul acestui contract nu ar fi o prestare de servicii transnațională care implică detașarea de lucrători și, în al treilea rând, natura contractului, precum și valoarea redusă a acestuia nu s‑ar caracteriza prin existența unui element transfrontalier.

59

În această privință, trebuie arătat că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 14 și 15 din prezenta hotărâre, contractul în litigiu este un contract privind servicii de asistență socială fără cazare, a cărui valoare, care se ridică la 166250 de euro, nu depășește pragul stabilit la articolul 4 litera (d) din Directiva 2014/24. Or, astfel cum reiese din considerentul (114) al acestei directive, serviciile de această natură au o dimensiune transnațională limitată din moment ce sunt furnizate într‑un context specific, care variază foarte mult între statele membre, datorită tradițiilor culturale diferite, astfel încât nu prezintă în mod normal interes pentru furnizorii din alte state membre, cu excepția cazului în care există indicii contrare concrete, de exemplu o finanțare din partea Uniunii pentru proiecte transfrontaliere.

60

Trebuie amintit în această privință că existența unui interes transfrontalier cert nu poate fi dedusă ipotetic din anumite elemente care, considerate în mod abstract, ar putea constitui indicii în acest sens, ci trebuie să reiasă în mod pozitiv dintr‑o apreciere concretă a condițiilor contractului în cauză. Mai precis, instanța de trimitere nu se poate limita la a prezenta Curții elemente care permit să nu se excludă existența unui interes transfrontalier cert, ci trebuie, dimpotrivă, să furnizeze datele de natură să dovedească existența acestuia (Hotărârea din 6 octombrie 2016, Tecnoedi Costruzioni, C‑318/15, EU:C:2016:747, punctul 22).

61

Or, instanța de trimitere nu furnizează nicio indicație concretă în decizia de trimitere care să stabilească existența unui element transfrontalier.

62

În plus, revine instanței de trimitere sarcina să indice Curții, în conformitate cu cele impuse la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, motivul pentru care, în pofida caracterului său pur intern, litigiul pendinte în fața sa prezintă un element de legătură cu dispozițiile dreptului Uniunii referitoare la libertățile fundamentale care face ca interpretarea preliminară solicitată să fie necesară pentru soluționarea respectivului litigiu (Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten, C‑268/15, EU:C:2016:874, punctul 55, și Hotărârea din 14 iulie 2022, ASADE, C‑436/20, EU:C:2022:559, punctul 47).

63

Or, trebuie să se constate că instanța de trimitere nu explică motivul pentru care, în pofida caracterului pur intern al litigiului pendinte în fața sa, trebuie să se procedeze la interpretarea articolului 56 TFUE. Mai precis, această instanță nu susține în mod expres că se află într‑una dintre ipotezele vizate la punctele 50-53 din Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten (C‑268/15, EU:C:2016:874).

64

Rezultă că a doua întrebare preliminară este inadmisibilă.

65

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 28 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unui criteriu de atribuire a unui contract de achiziții publice de servicii sociale fără cazare care, pe de o parte, ia în considerare, dincolo de nivelul care rezultă din aplicarea convenției colective sectoriale în vigoare, creșterea masei salariale pe care ofertantul propune să o aplice personalului ce execută contractul și, pe de altă parte, îl obligă pe acest ofertant să precizeze, după o negociere colectivă cu reprezentanții personalului respectiv, elementele remunerației la care se referă această majorare salarială, precum și să încerce să încheie o convenție colectivă care se aplică personalului menționat.

66

În această privință, trebuie amintit că, conform articolului 51 alineatul (1) din cartă, dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Noțiunea de „punere în aplicare a dreptului Uniunii” implică existența unei legături între un act al dreptului Uniunii și măsura națională vizată care depășește proximitatea materiilor menționate sau efectele indirecte ale unei materii asupra celeilalte [Hotărârea din 28 noiembrie 2024, PT (Acord între procuror și autorul unei infracțiuni), C‑432/22, EU:C:2024:987, punctul 35 și jurisprudența citată].

67

În această privință, este necesar să se arate că din decizia de trimitere reiese că LCSP, care este aplicabilă litigiului principal, este actul legislativ care transpune Directiva 2014/24 în dreptul național. În plus, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 30-34 din prezenta hotărâre, deși valoarea contractului în litigiu se află sub pragul stabilit la articolul 4 litera (d) din Directiva 2014/24, din articolul 145 din LCSP coroborat cu a patruzeci și șaptea dispoziție adițională la această lege și astfel cum a confirmat guvernul spaniol în ședință că legislația națională se conformează, în mod direct și necondiționat, pentru soluțiile pe care le aduce unor situații care nu intră sub incidența acestei directive, celor reținute de directiva menționată, astfel încât, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 23 din concluzii, articolul 28 din cartă este aplicabil.

68

Trebuie amintit că, în temeiul acestei dispoziții, lucrătorii și angajatorii sau organizațiile lor au, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale, printre altele, dreptul de a negocia și de a încheia convenții colective la nivelurile corespunzătoare.

69

Având în vedere acquis‑ul Uniunii în acest domeniu și, în special, articolul 152 primul paragraf TFUE, care prevede că Uniunea „recunoaște și promovează rolul partenerilor sociali la nivelul său, ținând seama de diversitatea sistemelor naționale” și că aceasta „facilitează dialogul dintre aceștia, respectându‑le autonomia”, este necesar să se arate că articolul 28 din cartă presupune o autonomie a acestor parteneri. Această autonomie presupune că, în cursul etapei de negociere a unui acord de către partenerii sociali, care ține de competența exclusivă a acestora, ei pot dialoga și acționa în mod liber, fără a primi ordine sau instrucțiuni din partea nimănui și în special din partea statelor membre sau a instituțiilor Uniunii (a se vedea în acest Hotărârea din 15 decembrie 2022, TimePartner Personalmanagement, C‑311/21, EU:C:2022:983, punctul 72 și jurisprudența citată).

70

Rezultă că partenerii sociali dispun de o amplă marjă de apreciere nu numai în alegerea urmăririi unui obiectiv determinat printre alte obiective în materie de politică socială și de ocupare a forței de muncă, ci și în definirea măsurilor susceptibile să realizeze acest obiectiv (Hotărârea din 15 decembrie 2022, TimePartner Personalmanagement, C‑311/21, EU:C:2022:983, punctul 73 și jurisprudența citată).

71

Atunci când dreptul la negociere colectivă ține de dispozițiile dreptului Uniunii, el trebuie, în domeniul de aplicare al acestui drept, să fie exercitat în conformitate cu acesta. Deși partenerii sociali se bucură astfel de o largă marjă de apreciere în cadrul negocierii și al încheierii convențiilor colective, această marjă de apreciere este delimitată de obligația de a asigura respectarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 15 decembrie 2022, TimePartner Personalmanagement, C‑311/21, EU:C:2022:983, punctele 74 și 75, precum și jurisprudența citată).

72

În speță, din decizia de trimitere reiese că criteriul în litigiu se limitează, pe de o parte, să impună ofertantului să precizeze, în termen de maximum o lună de la încheierea contractului și după negocierea cu reprezentanții personalului, elementele remunerației cărora li se aplică majorarea salarială și, pe de altă parte, să oblige ofertantul câștigător să depună eforturi pentru a încheia un acord care să reglementeze condițiile de muncă ale personalului desemnat să execute contractul.

73

Or, niciunul dintre cele două aspecte ale acestui criteriu nu pare să aducă atingere autonomiei respective a partenerilor sociali în negocierea unei convenții colective.

74

Astfel, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 70 din concluzii, mai degrabă decât să aducă atingere dreptului la negociere colectivă al întreprinderii angajatoare care a câștigat contractul, pe de o parte, și al reprezentanților personalului însărcinat cu executarea contractului, pe de altă parte, criteriul în litigiu urmărește să faciliteze dialogul dintre partenerii sociali și, prin urmare, să promoveze exercitarea acestui drept, limitându‑se să impună întreprinderii ofertante câștigătoare o obligație de mijloace pentru ca acesta să încerce să încheie o convenție colectivă cu reprezentanții personalului desemnat să execute contractului fără a aduce atingere dreptului acestora din urmă de a participa la stabilirea elementelor majorării salariale, precum și a condițiilor de muncă. Într‑adevăr, cerința care reiese din criteriul de atribuire și care constă în obligația întreprinderii ofertante câștigător de a negocia elementele majorării salariale cu reprezentanții personalului desemnat să execute un contract de achiziții publice, în aplicarea unui angajament formulat în oferta sa, nu poate obliga a priori acești reprezentanți să accepte toate propunerile care figurează în oferta ofertantului în termenul prevăzut de criteriul de atribuire, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere.

75

În sfârșit, în ceea ce privește întrebarea instanței de trimitere referitoare la împrejurarea că încheierea unei astfel de convenții colective poate conduce la instituirea unei diferențe de remunerare între personalul însărcinat cu executarea contractului în litigiu și cel care ar fi afectat executării unui alt contract comparabil, în măsura în care primul ar beneficia de elemente de remunerare mai favorabile, este necesar să se constate că decizia de trimitere nu conține niciun element cu privire la efectele concrete ale criteriului în litigiu asupra remunerației personalului în cadrul întreprinderii căreia i s‑ar atribui acest contract. În consecință, Curtea nu este în măsură să abordeze într‑un mod suficient de lămurit acest aspect al întrebărilor instanței de trimitere.

76

Ținând seama de motivele care precedă, articolul 28 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unui criteriu de atribuire a unui contract de achiziții publice de servicii sociale fără cazare care, pe de o parte, ia în considerare, peste nivelul care rezultă din aplicarea convenției colective sectoriale în vigoare, creșterea masei salariale pe care ofertantul propune să o aplice personalului ce execută contractul și, pe de altă parte, obligă acest ofertant să precizeze, după o negociere colectivă cu reprezentanții personalului respectiv, elementele remunerației la care se referă această majorare salarială, precum și să încerce să încheie o convenție colectivă care se aplică personalului menționat.

77

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: