–

pentru BX, de el însuși și de I. Kis, avocată;

–

pentru guvernul român, de E. Gane, L. Ghiță și L. Lițu, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. C. Becker și L. Radu Bouyon, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2003 de stabilire a normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul politicii agricole comune și de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori și de modificare a Regulamentelor (CEE) nr. 2019/93, (CE) nr. 1452/2001, (CE) nr. 1453/2001, (CE) nr. 1454/2001, (CE) nr. 1868/94, (CE) nr. 1251/1999, (CE) nr. 1254/1999, (CE) nr. 1673/2000, (CEE) nr. 2358/71 și (CE) nr. 2529/2001 (JO 2003, L 270, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 49, p. 177, rectificare în Ediție specială, 03/vol. 76, p. 291), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1009/2008 al Consiliului din 9 octombrie 2008 (JO 2008, L 276, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1782/2003”), și a articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de stabilire a normelor de aplicare a eco-condiționării, a modulării și a sistemului integrat de gestionare și control, prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2023 de stabilire a normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul politicii agricole comune și de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori (JO 2004, L 141, p. 18, Ediție specială, 03/vol. 56, p. 210), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 381/2007 al Comisiei din 4 aprilie 2007 (JO 2007, L 95, p. 8) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 796/2004”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între BX, un agricultor, pe de o parte, și Statul Român – Ministerul Finanțelor Publice și Curtea de Apel București (România), pe de altă parte, în legătură cu angajarea răspunderii acestui stat membru ca urmare a încălcării de către respectiva instanță a articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1782/2003 și a articolului 68 din Regulamentul nr. 796/2004, precum și a nerespectării de către această instanță a obligației de trimitere preliminară la Curte prevăzute la articolul 267 al treilea paragraf TFUE.

3

Articolul 267 TFUE prevede:

„Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr‑un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într‑o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

[…]”

4

Regulamentul nr. 1782/2003, care era aplicabil litigiului principal, enunța în considerentele (11) și (13)-(16):

[…]

5

Articolele 13-16 din acest regulament se refereau la un sistem de consiliere în materie de gestionare a terenurilor și a exploatațiilor, denumit „sistemul de consiliere agricolă”.

6

Intitulat „Domeniul de aplicare”, articolul 17 din regulamentul menționat prevedea la primul paragraf:

„Fiecare stat membru instituie un sistem integrat de gestionare și de control, denumit în continuare «sistem integrat».”

7

Intitulat „Elementele sistemului integrat”, articolul 18 din același regulament prevedea la alineatul (1) litera (b):

„Sistemul integrat conține următoarele elemente:

[…]

(b) un sistem de identificare a parcelelor agricole”.

8

Intitulat „Baza de date electronică”, articolul 19 din Regulamentul nr. 1782/2003 prevedea la alineatul (1):

„În baza de date electronică se înregistrează, pentru fiecare exploatație agricolă, datele furnizate în cererile de ajutor.

Baza de date permite în special consultarea directă și imediată, la autoritatea competentă a statului membru, a datelor privind anii calendaristici și/sau anii de comercializare începând din anul 2000 și, în ceea ce privește ajutorul acordat în temeiul titlului IV capitolul 10a, începând cu data de 1 mai 1998.”

9

Intitulat „Sistemul de identificare a parcelelor agricole”, articolul 20 din acest regulament prevedea la alineatul (1):

„Sistemul de identificare a parcelelor agricole este constituit pe baza planurilor și documentelor de cadastru sau a altor referințe cartografice. Tehnicile utilizate se bazează pe un sistem electronic de date geografice care conține, de preferință, fotografii aeriene sau spațiale care respectă anumite norme uniforme ce garantează o precizie cel puțin echivalentă cu cea asigurată de cartografierea la o scară de 1:10 000.”

10

Potrivit articolului 21 din regulamentul menționat, intitulat „Sistemul de identificare și de înregistrare a drepturilor la plată”:

„(1)   Sistemul de identificare și de înregistrare a drepturilor la plată se stabilește astfel încât să permită verificarea drepturilor și controalelor încrucișate cu cererile de ajutor și cu sistemul de identificare a parcelelor agricole.

(2)   Sistemul trebuie să permită consultarea directă și imediată, la autoritatea competentă a statului membru, a datelor privind cel puțin ultimii trei ani calendaristici și/sau anii de comercializare consecutivi.”

11

Intitulat „Cererile de ajutor”, articolul 22 din același regulament avea următorul cuprins:

„(1)   În fiecare an, agricultorul depune o cerere de plată directă supusă condițiilor sistemului integrat, indicând, dacă este cazul:

[...]

(2)   Statul membru poate decide ca o cerere de ajutor să cuprindă doar modificările față de cererea de ajutor depusă în anul precedent. Statul membru distribuie formulare pretipărite, bazate pe suprafețele determinate în anul precedent, și furnizează documente grafice de localizare a suprafețelor în cauză în care, după caz, se precizează amplasarea măslinilor.

[…]”

12

Intitulat „Verificarea condițiilor de eligibilitate pentru ajutor”, articolul 23 din Regulamentul nr. 1782/2003 preciza la alineatul (1):

„Statele membre realizează controlul administrativ al cererilor de ajutor, în special prin verificarea suprafeței eligibile pentru ajutor și a drepturilor la plată aferente.”

13

Regulamentul nr. 796/2004, care era aplicabil litigiului principal, enunța în considerentele (13) și (55):

[…]

14

Intitulat „Definiții”, articolul 2 din acest regulament prevedea la punctul 22:

„În sensul prezentului regulament, termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:

[…]

15

Intitulat „Conținutul cererii unice”, articolul 12 din regulamentul menționat prevedea la alineatul (1) litera (d):

„Cererea unică conține toate informațiile necesare pentru a decide în cazul în care ajutorul este eligibil, în special:

[…]

16

Intitulat „Modificările aduse cererilor unice”, articolul 15 din Regulamentul nr. 796/2004 prevedea la alineatul (3):

„În cazul în care autoritatea competentă a informat deja agricultorul cu privire la neregulile pe care le conține cererea de ajutor sau atunci când l‑a avertizat cu privire la intenția sa de a întreprinde un control la fața locului, iar la acest control se constată nereguli, modificările menționate la alineatul (1) nu sunt autorizate pentru parcelele agricole la care se referă aceste nereguli.”

17

Potrivit articolului 22 din Regulamentul nr. 796/2004, intitulat „Retragerea cererilor de ajutor”:

„(1)   O cerere de ajutor poate fi retrasă total sau parțial în orice moment.

[…]

Cu toate acestea, în cazul în care autoritatea competentă a informat deja agricultorul despre neregulile pe care le conține cererea de ajutor sau în cazul în care l‑a avertizat cu privire la intenția sa de a întreprinde un control la fața locului și acest control a dus la constatarea unor nereguli, retragerile nu mai sunt autorizate pentru părțile din cererea de ajutor la care se referă aceste nereguli.

(2)   În urma retragerilor efectuate în temeiul alineatului (1), solicitantul revine la situația în care se afla înainte de a depune cererea de ajutor sau partea respectivă din cererea de ajutor.”

18

Intitulat „Controalele încrucișate”, articolul 24 din acest regulament preciza la alineatul (1) litera (c):

„Controalele administrative menționate la articolul 23 din Regulamentul [nr. 1782/2003] au ca scop permiterea identificării de nereguli, în special constatarea automată pe cale electronică, inclusiv controalele încrucișate:

[…]

[…]”

19

Intitulat „Reducerile și excluderile aplicabile în caz de supradeclarare”, articolul 51 din regulamentul menționat prevedea în esență la alineatul (1) că, în cazul în care diferența constatată între suprafața declarată și suprafața determinată în conformitate cu același regulament depășea 20 % din suprafața determinată, nu se acorda niciun ajutor pe suprafață pentru grupa de culturi în cauză.

20

Intitulat „Excepții de la aplicarea reducerilor și a excluderilor”, articolul 68 din regulamentul menționat prevedea la alineatul (1):

„Reducerile și excluderile prevăzute la capitolul I nu se aplică în cazul în care agricultorul a prezentat date faptice corecte sau atunci când poate demonstra prin orice alt mijloc că nu este vinovat.”

21

Regulamentul (CE) nr. 1973/2004 al Comisiei din 29 octombrie 2004 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003 al Consiliului în ceea ce privește schemele de ajutor prevăzute în titlurile IV și IVa din respectivul regulament și utilizarea terenurilor retrase din circuitul agricol pentru producția de materii prime (JO 2004, L 345, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 60, p. 190) cuprindea un articol 138, intitulat „Reduceri și excluderi privind condițiile de eligibilitate”. Potrivit alineatului (1) primul și al doilea paragraf, în cazul în care, în urma unui control administrativ sau a unui control la fața locului, se constata că diferența stabilită între suprafața declarată și suprafața determinată în conformitate cu articolul 2 punctul 22 din Regulamentul nr. 796/2004 era cuprinsă între 30 % și 50 % din suprafața determinată, nu se acorda niciun ajutor pentru anul în cauză.

22

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125 din 21 decembrie 2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea articolului 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1043 din 29 decembrie 2006), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevedea la articolul 7 alineatul (1) literele (b) și (c):

„Pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor, administrat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăților la termen și să îndeplinească următoarele condiții generale:

[…]

[…]”

23

La 14 mai 2007, BX, un agricultor român, a depus la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean Argeș (denumită în continuare „APIA Argeș”) o cerere pentru anul 2007, în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață și al schemelor zone agricole defavorizate. Această cerere menționa o suprafață agricolă totală de 264,71 hectare (ha), împărțită în mai multe parcele și care includea 129,09 ha în localitatea Rucăr, pentru care BX determinase și identificase suprafețele respective prin intermediul hărților puse la dispoziție de APIA Argeș.

24

După ce s‑a constatat, în urma unui control administrativ, că și alte persoane au solicitat o plată unică pe suprafață pentru unele dintre suprafețele declarate de BX, APIA Argeș a solicitat clarificări lui BX și celorlalte persoane vizate. După ce au stabilit suprafețele folosite de fiecare dintre agricultori, BX și aceste persoane au indicat, la 28 noiembrie 2007, că BX folosea doar 45 ha din cele 129,09 ha pe care le declarase în cererea sa referitor la localitatea Rucăr.

25

În aceeași zi, BX a depus la APIA Argeș formularul M.1.1 „Schimbare de declarație de suprafață” (denumit în continuare „formularul M.1.1”) pentru a corecta în acest sens cererea pe care o depusese la 14 mai 2007. El a depus și o declarație olografă în care explica că diferența dintre declarația sa inițială și declarația sa modificată rezulta, pe de o parte, din identificarea greșită a limitelor muntelui Găinațu Mic (România), din cauza inexistenței unor repere pe hărțile topografice ale APIA Argeș, și, pe de altă parte, din diferența dintre suprafața indicată în contractul de arendă a parcelelor și suma suprafețelor celor două blocuri fizice ce compun acest munte.

26

Printr‑o decizie din 28 mai 2008, APIA Argeș a considerat că declarația inițială de suprafață de 264,71 ha făcută de BX depășea cu 46,56 % suprafața reală, care era de 180,62 ha, și, în consecință, a exclus cererea sa de ajutor în temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1973/2004.

27

BX a sesizat Tribunalul București (România) cu o acțiune prin care a solicitat, printre altele, anularea acestei decizii și obligarea APIA Argeș la plata sumei de 697391 de euro pentru repararea prejudiciului pe care considera că l‑a suferit ca urmare a respingerii nelegale a cererii sale de ajutor pentru anul 2007. El a susținut că supradeclararea care îi era reproșată era imputabilă APIA Argeș, care i‑ar fi pus la dispoziție hărți topografice insuficient de precise și neconforme cu articolul 20 din Regulamentul nr. 1782/2003, ceea ce ar fi putut dovedi cu înscrisuri, cu martori, precum și cu expertiză topografică. În lipsa oricărei culpe din partea sa, nu ar fi trebuit să i se aplice nicio reducere sau excludere de la ajutor, în conformitate cu articolul 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 796/2004.

28

Respectiva instanță a respins această acțiune prin sentința civilă din 20 ianuarie 2011, împotriva căreia BX a formulat recurs la Curtea de Apel București.

29

Aceasta din urmă, în primul rând, prin încheierea din 2 aprilie 2012, a respins cererea lui BX de sesizare a Curții cu privire la interpretarea articolului 68 din Regulamentul nr. 796/2004, pentru motivul că elementele pe care le invoca acesta nu necesitau efectuarea unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE.

30

În al doilea rând, prin decizia civilă din 9 aprilie 2012, Curtea de Apel București, statuând în ultimă instanță, a respins recursul formulat de BX ca nefondat. Ea a considerat că decizia din 28 mai 2008 era justificată în raport cu articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1973/2004, dat fiind că BX supradeclarase suprafața pe care o folosea, lucru pe care l‑ar fi recunoscut prin depunerea formularului M.1.1.

31

În această privință, instanța menționată a apreciat, primo, că deținătorul parcelei trebuia să menționeze suprafața reală a acesteia în cererea de ajutor, fără a se baza pe suprafața care era indicată în actele de proprietate ale acestei parcele. Prin urmare, incorectitudinea hărților APIA Argeș nu ar putea justifica supraestimarea de către BX a suprafețelor pe care le folosește, ținând seama în special de obligația prevăzută la articolul 7 alineatul (1) litera c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006 de a înscrie, sub sancțiunea legii penale, date reale, complete și perfect valabile în formularul de cerere de plăți directe pe suprafață.

32

Secundo, întrucât atât declarația inițială, cât și declarația de schimbare a suprafețelor care figurează în formularul M.1.1 au fost efectuate pe baza acelorași hărți ale APIA Argeș, supradeclararea nu poate fi justificată de erorile care pot afecta aceste hărți. Incorectitudinile hărților menționate nu ar putea în niciun caz justifica o supradeclarare de 46,56 % a suprafeței.

33

Tertio, depunerea formularului M.1.1 ar trebui considerată o cerere de retragere parțială a unei suprafețe căreia îi era aplicabil articolul 22 din Regulamentul nr. 796/2004. Or, având în vedere că BX și‑a formulat cererea de retragere după ce a primit solicitarea de clarificări din partea APIA Argeș, articolul 15 alineatul (3) din acest regulament s‑ar fi opus posibilității ca acesta să fie exonerat de aplicarea sancțiunilor prevăzute la articolul 51 din regulamentul menționat.

34

Quarto, situația lui BX nu s‑ar încadra nici în cazurile prevăzute la articolul 68 alineatul (1) din același regulament. Astfel, BX ar fi declarat inițial o suprafață totală de 264,71 ha, înainte de a face o cerere de retragere a unei suprafețe de 84,09 ha, deși nu au existat modificări cu privire la situația din teren. Prin urmare, BX nu ar fi prezentat date faptice corecte.

35

Quinto, considerând că respingerea solicitării de daune interese nu rezulta din nedovedirea daunelor materiale suferite, ci din respingerea capătului acțiunii având ca obiect anularea deciziei din 28 mai 2008, Curtea de Apel București nu a considerat necesară administrarea probei cu martori. Nu a fost considerată utilă nici o expertiză topografică, întrucât Tribunalul București constatase o supradeclarare bazată pe retragerea unor suprafețe de către BX.

36

Căile extraordinare de atac declarate de BX împotriva deciziei civile din 9 aprilie 2012 a Curții de Apel București au fost respinse ca inadmisibile de această instanță.

37

La 8 aprilie 2013, BX a sesizat Tribunalul București cu o acțiune care viza angajarea răspunderii statului român pentru prejudiciile material și moral cauzate de încălcarea dreptului Uniunii săvârșită de Curtea de Apel București prin decizia civilă din 9 aprilie 2012. Astfel, el reproșa acesteia din urmă, pe de o parte, că nu a aplicat articolul 20 din Regulamentul nr. 1782/2003 și articolul 68 din Regulamentul nr. 796/2004 și, pe de altă parte, că nu a respectat articolul 267 al treilea paragraf TFUE, prin nemotivarea refuzului său de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară.

38

Prin sentința civilă din 1 iulie 2016, Tribunalul București a respins acțiunea formulată de BX ca neîntemeiată.

39

Această instanță a considerat printre altele că, spre deosebire de articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1782/2003, articolul 68 din Regulamentul nr. 796/2004 conferă drepturi particularilor. Ea a dedus de altfel că Curtea de Apel București a încălcat această din urmă dispoziție, în primul rând, prin faptul că nu a determinat înțelesul sintagmei „date faptice corecte” pe care o conține, în al doilea rând, prin faptul că a conchis că această dispoziție nu i se aplică lui BX numai prin prisma documentelor care au stat la baza emiterii deciziei APIA Argeș și, prin urmare, neluând în considerare celelalte înscrisuri depuse de BX și, în al treilea rând, prin faptul că nici nu i‑a acordat acestuia posibilitatea de a dovedi prin orice mijloc de probă că nu se face vinovat de existența unei supradeclarări.

40

Cu toate acestea, pe baza criteriilor menționate la punctele 55 și 56 din Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513), Tribunalul București a apreciat că încălcarea dreptului Uniunii săvârșită de Curtea de Apel București nu are caracter vădit.

41

În această privință, Tribunalul București a arătat printre altele, în primul rând, că articolul 68 din Regulamentul nr. 796/2004 este clar, în sensul că reglementează dreptul agricultorului de a beneficia de exonerarea de sancțiunea reducerii ajutorului sau a excluderii de la acordare în cele două situații pe care le menționează.

42

În al doilea rând, faptul că Comisia Europeană ar fi susținut în mai multe rânduri, în special într‑o anchetă referitoare la lacunele sistemului de identificare a parcelelor agricole care trebuie să se întemeieze pe un sistem electronic de informare geografică, că reglementarea română nu asigură eficiența controalelor administrative încrucișate nu poate fi suficient pentru a stabili caracterul vădit al încălcării dreptului Uniunii.

43

În al treilea rând, Curtea de Apel București nu ar fi încălcat dreptul Uniunii în mod deliberat și nescuzabil. Ea ar fi expus astfel motivele pentru care aprecia, pe de o parte, că nu este necesară administrarea probelor suplimentare solicitate de BX și, pe de altă parte, că acest articol 68 nu se aplică litigiului principal.

44

În sfârșit, în al patrulea rând, Tribunalul București a arătat că nerespectarea articolului 267 al treilea paragraf TFUE nu poate angaja în sine răspunderea statului, întrucât această dispoziție nu conferă drepturi particularilor.

45

BX a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel București, care este instanța de trimitere. Aceasta din urmă consideră necesar să solicite Curții să se pronunțe cu privire la aspectul, în primul rând, dacă articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1782/2003 conferă drepturi particularilor, în al doilea rând, dacă noțiunea de „date faptice corecte”, în sensul articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 796/2004, include atât declararea corectă a suprafețelor de către agricultor, cât și identificarea corectă a parcelei exploatate, respectiv a limitelor acesteia, și, în al treilea rând, dacă, în împrejurările din litigiul principal, faptul că nu a sesizat‑o cu o întrebare preliminară privind interpretarea acestei dispoziții constituie o încălcare vădită a dreptului Uniunii de natură să angajeze răspunderea statului român.

46

În aceste condiții, Curtea de Apel București a hotărât din oficiu să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

47

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1782/2003 trebuie interpretat în sensul că constituie o normă de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor a cărei încălcare poate fi invocată în mod util în susținerea unei acțiuni având ca obiect angajarea răspunderii extracontractuale a unui stat membru.

48

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile este inerent sistemului tratatelor pe care se întemeiază Uniunea (Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich ș.a., C‑6/90 și C‑9/90, EU:C:1991:428, punctul 35). Acest principiu este valabil pentru orice caz de încălcare a dreptului Uniunii de către un stat membru, indiferent care este autoritatea publică autoare a acestei încălcări [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctele 31 și 32, precum și Hotărârea din 22 decembrie 2022, Ministre de la Transition écologique și Premier ministre (Răspunderea statului pentru poluarea aerului), C‑61/21, EU:C:2022:1015, punctul 43]. Principiul menționat se aplică și atunci când încălcarea în cauză rezultă dintr‑o decizie a unei instanțe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern (denumită în continuare „instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac”) (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 50, și Hotărârea din 28 iulie 2016, Tomášová, C‑168/15, EU:C:2016:602, punctul 20).

49

În ceea ce privește condițiile de angajare a acestei răspunderi, Curtea a statuat în mod repetat că particularii vătămați au un drept la repararea prejudiciului dacă sunt îndeplinite trei condiții cumulative, și anume ca norma de drept al Uniunii încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor, încălcarea acestei norme să fie suficient de gravă și să existe o legătură de cauzalitate directă între această încălcare și prejudiciul suferit de acești particulari [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctul 51, Hotărârea din 22 decembrie 2022, Ministre de la Transition écologique și Premier ministre (Răspunderea statului pentru poluarea aerului), C‑61/21, EU:C:2022:1015, punctul 44, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2025, Hamoudi/Frontex, C‑136/24 P, EU:C:2025:977, punctul 68].

50

Aceste trei condiții sunt necesare și suficiente pentru a angaja răspunderea unui stat membru pentru încălcarea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctul 66, și Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 57).

51

Dreptul Uniunii se opune, în consecință, ca dreptul național să impună condiții suplimentare sau mai stricte decât cele menționate la punctul 49 din prezenta hotărâre. În schimb, el nu exclude nicidecum ca răspunderea statului pentru încălcarea acestui drept să poată fi angajată în condiții mai puțin restrictive în temeiul dreptului național (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctul 66, Hotărârea din 13 martie 2007, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation, C‑524/04, EU:C:2007:161, punctul 115, precum și Hotărârea din 25 noiembrie 2010, Fuß, C‑429/09, EU:C:2010:717, punctele 65 și 66).

52

În ceea ce privește, mai precis, răspunderea unui stat membru pentru prejudicii cauzate prin decizia unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac și care încalcă o normă de drept al Uniunii, rezultă din jurisprudența Curții că această răspundere este guvernată de cele trei condiții menționate la punctul 49 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 52, și Hotărârea din 28 iulie 2016, Tomášová, C‑168/15, EU:C:2016:602, punctul 23).

53

Întrucât prima întrebare preliminară privește în mod specific prima condiție de angajare a răspunderii unui stat membru pentru încălcarea dreptului Uniunii, trebuie amintit în această privință că numai o încălcare a unei norme de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor este susceptibilă să angajeze răspunderea statului. Aceste drepturi iau naștere nu numai atunci când sunt acordate explicit prin dispoziții de drept al Uniunii, ci pot decurge și din obligații pozitive sau negative pe care astfel de dispoziții le impun într‑un mod bine definit atât particularilor, cât și statelor membre sau instituțiilor Uniunii. Încălcarea de către un stat membru a unor asemenea obligații pozitive sau negative este astfel susceptibilă să modifice situația juridică pe care aceste dispoziții urmăresc să o creeze pentru particularii în cauză, împiedicând exercitarea de către aceștia din urmă a drepturilor care le sunt conferite implicit în temeiul dispozițiilor de drept al Uniunii în cauză și pe care aceștia trebuie să le poată invoca în fața instanțelor naționale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2022, Ministre de la Transition écologique și Premier ministre (Răspunderea statului pentru poluarea aerului), C‑61/21, EU:C:2022:1015, punctele 45-47].

54

În schimb, atunci când o dispoziție de drept al Uniunii se limitează să urmărească un obiectiv general de protecție a interesului public, nu se poate considera că ea are ca obiect conferirea de drepturi în sensul jurisprudenței amintite la punctul 49 din prezenta hotărâre [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2022, Ministre de la Transition écologique și Premier ministre (Răspunderea statului pentru poluarea aerului) (C‑61/21, EU:C:2022:1015, punctele 55 și 56].

55

Acestea fiind precizate, trebuie arătat că, în speță, articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1782/2003 prevede că sistemul de identificare a parcelelor agricole este constituit pe baza planurilor și a documentelor de cadastru sau a altor referințe cartografice. Tehnicile utilizate se bazează pe un sistem electronic de date geografice care conține, de preferință, fotografii aeriene sau spațiale care respectă anumite norme uniforme ce garantează o precizie cel puțin echivalentă cu cea asigurată de cartografierea la o scară de 1:10 000.

56

Din formularea acestui articol 20 alineatul (1) reiese în mod clar dimensiunea sa instituțională, în sensul că această dispoziție precizează, exclusiv pentru statele membre, modul în care trebuie să conceapă sistemul de identificare a parcelelor agricole.

57

O interpretare contextuală și teleologică a articolului 20 alineatul (1) menționat confirmă că acesta nu are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

58

În primul rând, din articolul 18 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1782/2003 rezultă că sistemul de identificare a parcelelor agricole face parte din sistemul integrat pe care statele membre trebuiau să îl instituie în temeiul articolului 17 din acest regulament.

59

Or, considerentele (11) și (13) ale regulamentului menționat arată necesitatea de a îmbunătăți și de a crește eficiența și utilitatea procedurilor de gestionare și de control prin adaptarea sistemului anterior instituit prin Regulamentul nr. 3508/92. Considerentul (14) al Regulamentului nr. 1782/2003 subliniază în special că, ținând seama de complexitatea sistemului, precum și de numărul mare de cereri de ajutor care trebuie soluționate, este indispensabilă utilizarea mijloacelor tehnice și a metodelor de gestionare și de control corespunzătoare, ceea ce implică faptul că fiecare stat membru trebuie să dispună de un sistem de identificare a parcelelor agricole. Din aceeași perspectivă, considerentul (15) al acestui regulament insistă asupra necesității creării unor baze de date electronice performante, care să ofere în special posibilitatea efectuării de controale încrucișate, pentru a permite prelucrarea și utilizarea datelor colectate pentru verificarea cererilor de ajutor. În sfârșit, considerentul (16) al regulamentului menționat prezintă identificarea parcelelor agricole ca fiind un element‑cheie al aplicării corecte a schemelor legate de suprafață și adaugă că, întrucât experiența acumulată a demonstrat anumite deficiențe ale metodelor existente, trebuie prevăzut un sistem de identificare creat, dacă este cazul, cu ajutorul tehnicii de teledetecție.

60

Astfel, considerentele menționate la punctul anterior confirmă că elementele sistemului integrat, din care face parte sistemul de identificare a parcelelor agricole, urmăresc îmbunătățirea eficacității procedurilor de gestionare și de control. Într‑adevăr, identificarea parcelelor agricole reprezintă un element‑cheie al aplicării corecte a schemelor legate de suprafață.

61

Rezultă, așa cum a subliniat în esență domnul avocat general la punctele 70 și 71 din concluzii, că, în calitate de componentă a sistemului integrat, sistemul de identificare a parcelelor agricole nu poate fi analizat în mod autonom, fără a ține seama de obiectivele mai generale urmărite prin instituirea sistemului integrat care sunt, pe de o parte, creșterea eficienței procedurilor de gestionare și de control și, pe de altă parte, protecția intereselor financiare ale Uniunii.

62

Aceste două obiective sunt menționate de asemenea în considerentele (13) și (55) ale Regulamentului nr. 796/2004, la fel ca și combaterea neregulilor și a fraudelor.

63

Din această ultimă perspectivă, sistemul de identificare a parcelelor agricole reglementat de articolul 20 din Regulamentul nr. 1782/2003 contribuie la facilitarea misiunii de a realiza controlul administrativ al cererilor de ajutor pe care articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1782/2003 îl impune statelor membre, în special prin verificarea suprafeței eligibile pentru ajutor și a drepturilor la plată corespunzătoare. Aceste controale administrative au ca scop, după cum precizează articolul 24 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 796/2004, să permită identificarea de nereguli, în special constatarea automată pe cale electronică, inclusiv controalele încrucișate efectuate între parcelele agricole declarate în cererea unică și parcelele de referință care figurează în sistemul de identificare a parcelelor agricole pentru a verifica eligibilitatea pentru ajutorul pe suprafață.

64

După cum a susținut Comisia în ședință, prin impunerea unui nivel minim de precizie pentru hărțile utilizate în sistemul de identificare a parcelelor agricole, articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1782/2003 nu urmărește, așadar, să creeze drepturi în favoarea agricultorilor solicitanți de ajutor, ci să îmbunătățească eficiența controalelor, asigurându‑se că autoritățile naționale competente pot verifica conformitatea cererilor de ajutor cu cerințele dreptului Uniunii.

65

Rezultă că scopul unei gestionări și al unui control eficiente ale plăților directe este protecția intereselor financiare ale Uniunii, astfel încât utilizarea unor hărți insuficient de precise poate afecta eficiența controlului, creând astfel riscul ca statele membre să nu detecteze plățile necuvenite.

66

În al doilea rând, niciun element nu permite să se considere că articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1782/2003 ar avea o dublă natură, în sensul că, dincolo de dimensiunea sa instituțională care vizează protecția intereselor financiare ale Uniunii, ar avea de asemenea ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

67

Astfel, această dispoziție nu consacră niciun drept de acces la informațiile cuprinse în sistemul de identificare a parcelelor agricole în favoarea agricultorilor care solicită un ajutor.

68

Desigur, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf și articolul 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1782/2003, care se referă la baza de date electronică și, respectiv, la sistemul de identificare și de înregistrare a drepturilor la plată, prevăd consultarea directă și imediată, la autoritatea competentă a statului membru, a datelor privind, pe de o parte, anii calendaristici și/sau anii de comercializare începând din anul 2000 și, pe de altă parte, cel puțin ultimii trei ani calendaristici și/sau ani de comercializare consecutivi.

69

Totuși, după cum au subliniat guvernul român și Comisia în ședință, acest drept de acces la documentele deținute de autoritatea națională competentă nu privește decât datele furnizate în cererile de ajutor, așa cum prevede în mod expres articolul 19 alineatul (1) primul paragraf din acest regulament. Dreptul de acces menționat nu privește, așadar, datele din sistemul de identificare a parcelelor agricole însele.

70

În orice caz și astfel cum a arătat Comisia în ședință, documentele cartografice menționate la articolul 20 din Regulamentul nr. 1782/2003 nu sunt păstrate în baza de date prevăzută la articolul 19 din acest regulament. În plus, spre deosebire de sistemul de consiliere agricolă prevăzut la articolele 13-16 din acest regulament, sistemul integrat nu funcționează ca un instrument de sprijin și de susținere pentru agricultori, ci, după cum indică denumirea sa, ca un instrument de control.

71

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1782/2003 trebuie interpretat în sensul că nu constituie o normă de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor a cărei încălcare poate fi invocată în mod util în susținerea unei acțiuni având ca obiect angajarea răspunderii extracontractuale a unui stat membru.

72

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 796/2004 coroborat cu articolul 12 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „date faptice corecte”, în sensul acestui articol 68 alineatul (1), vizează atât declararea corectă a suprafețelor de către agricultor, cât și identificarea corectă de către acesta a parcelei exploatate și a limitelor sale.

73

Potrivit articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 796/2004, măsurile de reducere și de excludere de la plată nu se aplică în cazul în care agricultorul a prezentat date faptice corecte sau atunci când poate demonstra prin orice alt mijloc că nu este vinovat.

74

Articolul 12 alineatul (1) litera (d) din acest regulament, care precizează conținutul cererii unice și care lămurește, în consecință, domeniul de aplicare al acestui articol 68 alineatul (1), prevede că cererea unică conține toate informațiile necesare pentru a stabili eligibilitatea ajutorului, în special elementele care permit identificarea tuturor parcelelor agricole ale exploatației, suprafața acestora exprimată în hectare cu două zecimale, precum și localizarea lor.

75

Rezultă astfel din coroborarea acestor două dispoziții că noțiunea de „date faptice corecte”, în sensul articolului 68 alineatul (1) menționat, trebuie înțeleasă ca vizând atât declararea corectă a suprafețelor de către agricultor, cât și identificarea corectă de către acesta a parcelei exploatate și a limitelor sale.

76

Totuși, în conformitate cu articolul 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 796/2004, un agricultor care a transmis informații incorecte autorității naționale competente poate evita o reducere sau o excludere de la plată dacă demonstrează că eroarea identificată de această autoritate nu îi este imputabilă.

77

În aceste condiții, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 86 din concluzii, în speță, pe de o parte, din decizia de trimitere reiese că, în declarațiile sale, BX a omis să indice un element de fapt care este însă esențial, respectiv suprafața corectă, deși ar fi trebuit și ar fi putut să prevadă că anumite suprafețe dintre cele declarate erau utilizate de proprietarul lor sau de alte persoane, cu atât mai mult cu cât supradeclararea în discuție în litigiul principal privea o diferență de peste 80 de hectare. Or, o asemenea diferență nu poate în mod rezonabil să fi scăpat atenției reclamantului din litigiul principal, care, în calitate de agricultor care exploatează parcele agricole, este obligat să asigure gestionarea acestora în cadrul activității sale profesionale. Pe de altă parte, deși BX invocă erori conținute în hărțile topografice care i‑au fost furnizate de APIA Argeș, din elementele aduse la cunoștința Curții reiese că atât declarația inițială, cât și declarația de schimbare a suprafeței au fost realizate pe baza acelorași hărți ale APIA Argeș. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările necesare pentru a se pronunța în litigiul principal.

78

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 796/2004 coroborat cu articolul 12 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „date faptice corecte”, în sensul acestui articol 68 alineatul (1), vizează atât declararea corectă a suprafețelor de către agricultor, cât și identificarea corectă de către acesta a parcelei exploatate și a limitelor sale.

79

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 267 al treilea paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că faptul că, într‑un stadiu anterior al litigiului principal, o instanță națională de ultim grad de jurisdicție nu a sesizat Curtea cu o întrebare preliminară privind interpretarea articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 796/2004 constituie o încălcare a dreptului Uniunii de natură să angajeze răspunderea statului român.

80

În contextul prezentei cauze și potrivit explicațiilor furnizate de BX în ședință ca răspuns la o întrebare a Curții, această întrebare urmărește mai precis să se stabilească dacă, prin încheierea din 2 aprilie 2012, instanța de trimitere a încălcat în mod vădit dreptul Uniunii și a angajat astfel răspunderea statului român prin faptul că nu a sesizat cu titlu preliminar Curtea cu privire la interpretarea articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 796/2004 și nu a motivat acest refuz.

81

Așa cum s‑a amintit la punctul 48 din prezenta hotărâre, principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile este aplicabil și atunci când încălcarea în cauză rezultă dintr‑o decizie a unei instanțe naționale de ultim grad de jurisdicție. Astfel, Curtea a constatat deja că puterea judecătorească joacă un rol esențial în protecția drepturilor de care beneficiază particularii în temeiul normelor de drept al Uniunii și că o instanță de ultim grad de jurisdicție reprezintă, prin definiție, ultima instanță în fața căreia aceștia pot invoca drepturile conferite de aceste norme. Curtea a dedus de aici că deplina eficacitate a normelor de drept al Uniunii ar fi repusă în discuție, iar protecția acestor drepturi ar fi slăbită dacă s‑ar exclude ca particularii să poată obține, în anumite condiții, repararea prejudiciilor care le sunt cauzate printr‑o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă unei decizii a unei instanțe naționale de ultim grad de jurisdicție (a se vedea în special Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctele 32-36 și 59, Hotărârea din 13 iunie 2006, Traghetti del Mediterraneo, C‑173/03, EU:C:2006:391, punctul 31, și Hotărârea din 28 iulie 2016, Tomášová, C‑168/15, EU:C:2016:602, punctul 20).

82

În ceea ce privește mai precis a doua condiție de angajare a răspunderii unui stat membru pentru încălcarea dreptului Uniunii, și anume cerința unei încălcări suficient de grave a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama de specificitatea funcției jurisdicționale, precum și de cerințele legitime de securitate juridică. Astfel, răspunderea unui stat membru pentru o asemenea încălcare printr‑o decizie a unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac nu poate fi angajată decât în cazul excepțional în care instanța a încălcat în mod vădit dreptul aplicabil (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 53).

83

Pentru a stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța națională sesizată cu o cerere de despăgubire trebuie să țină seama de toate elementele ce caracterizează situația care îi este prezentată, în special de gradul de claritate și de precizie ale normei încălcate, de întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă autorităților naționale sau ale Uniunii, de caracterul deliberat sau nedeliberat al încălcării sau al prejudiciului produs, de caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept, de împrejurarea că atitudinile adoptate de o instituție a Uniunii au putut contribui la omisiunea, la adoptarea sau la menținerea unor măsuri sau a unor practici naționale contrare dreptului Uniunii, precum și de neexecutarea de către instanța în cauză a obligației sale de trimitere preliminară în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE. În orice caz, o încălcare a dreptului Uniunii este suficient de gravă atunci când hotărârea în cauză a intervenit cu încălcarea vădită a jurisprudenței Curții în domeniu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctele 54-56, precum și Hotărârea din 28 iulie 2016, Tomášová, C‑168/15, EU:C:2016:602, punctele 25 și 26).

84

Este necesar însă a se preciza că nu trebuie neapărat să fie îndeplinite toate criteriile menționate la punctul anterior pentru ca răspunderea unui stat membru să poată fi angajată.

85

În ceea ce privește neexecutarea de către o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac a obligației sale de trimitere preliminară, aceasta constituie un element a cărui importanță variază în funcție de împrejurările proprii ale speței.

86

Astfel, deși încălcarea acestei obligații poate fi de natură să contribuie la constatarea că o încălcare a dreptului Uniunii săvârșită de o asemenea instanță are caracter vădit, ea nu poate fi suficientă, în sine, pentru a constata o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor și, prin urmare, pentru a angaja răspunderea unui stat membru.

87

Obligația menționată se înscrie în cadrul cooperării jurisdicționale instituite între Curte și instanțele statelor membre prin intermediul unui dialog de la instanță la instanță pentru a garanta, pe de o parte, coerența, efectul deplin și caracterul propriu ale dreptului Uniunii, precum și autonomia sistemului juridic al Uniunii a cărei respectare o asigură Curtea și, pe de altă parte, buna aplicare și interpretarea uniformă ale dreptului Uniunii. Această cooperare permite mai ales evitarea formării într‑un stat membru a unei jurisprudențe naționale care să nu corespundă normelor dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 1965, Schwarze, 16/65, EU:C:1965:117, p. 1094, Hotărârea din 24 mai 1977, Hoffmann‑La Roche, 107/76, EU:C:1977:89, punctul 5, Hotărârea din 15 octombrie 2024, KUBERA, C‑144/23, EU:C:2024:881, punctele 33 și 35, precum și Hotărârea din 24 martie 2026, Remling, C‑767/23, EU:C:2026:243, punctele 19 și 21, precum și jurisprudența citată). Ea implică astfel o răspundere comună a instanțelor naționale, în special a celor ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac, și a Curții pentru a asigura interpretarea uniformă și coerentă a dreptului Uniunii.

88

Trebuie amintit de asemenea că sistemul de cooperare directă dintre Curte și instanțele naționale, instituit prin articolul 267 TFUE, nu constituie o cale de atac deschisă părților dintr‑un litigiu pendinte la o instanță națională. Astfel, nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul implică o problemă de interpretare a dreptului Uniunii pentru ca instanța în cauză să fie obligată să considere că se invocă o asemenea chestiune, în sensul articolului 267 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctele 53 și 54, precum și jurisprudența citată).

89

Rezultă că, pentru a se constata o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii care angajează răspunderea unui stat membru, încălcarea obligației de trimitere preliminară prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE trebuie să fie însoțită de nerespectarea unei alte norme de drept al Uniunii care conferă drepturi particularilor.

90

În speță, din răspunsul la prima și la a doua întrebare preliminară reiese că, pe de o parte, articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1782/2003 nu are ca obiect conferirea de drepturi particularilor și, pe de altă parte, că un agricultor nu poate invoca în mod util articolul 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 796/2004 în împrejurări precum cea din litigiul principal. Prin urmare, chiar presupunând că Curtea de Apel București și‑ar fi încălcat obligația de trimitere preliminară în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, o asemenea încălcare nu poate, în orice caz, să contribuie la stabilirea, în temeiul dreptului Uniunii, a răspunderii statului român pentru prejudiciile material și moral pe care reclamantul din litigiul principal susține că le‑a suferit ca urmare a încheierii acestei instanțe din 9 aprilie 2012.

91

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 267 al treilea paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că faptul că, într‑un stadiu anterior al litigiului principal, o instanță națională de ultim grad de jurisdicție nu a sesizat Curtea cu o întrebare preliminară privind interpretarea articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 796/2004 nu poate constitui o încălcare a dreptului Uniunii susceptibilă să angajeze răspunderea statului membru în cauză.

92

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: