1.

Conceptul de țară de origine sigură, al cărui principiu și ale cărui modalități de punere în aplicare sunt definite la articolele 36 și 37, precum și în anexa I la Directiva 2013/32/UE ( 2 ), permite statelor membre să instituie un regim special de examinare a cererilor de protecție internațională în temeiul căruia pot accelera procedura și o pot desfășura la frontieră sau în zonele de tranzit pentru motivul că se prezumă că solicitanții care provin dintr‑o astfel de țară beneficiază în țara respectivă de o protecție suficientă împotriva riscului de persecuție sau de vătămări grave ale drepturilor lor fundamentale.

2.

Introducerea conceptului de țară de origine sigură în dreptul Uniunii a ridicat numeroase întrebări, printre care se numără cele privind legitimitatea și obiectivitatea evaluării la care recurg statele membre în acest context ( 3 ). Deja, în anul 1992, cu toate că acest concept era introdus în dreptul internațional al refugiaților, Guy Serle Goodwin‑Gill ridicase o problemă în acest sens într‑o contribuție de referință: „Who then is to say that countries are safe? And by whose standards? Secret men in secret rooms reading secret memos? No” ( 4 ).

3.

Prezentele cauze ridică tocmai problema întinderii puterii și a competențelor statelor membre în cadrul desemnării țărilor de origine sigure și se înscriu în linia Hotărârii din 4 octombrie 2024, Ministerstvo vnitra České republiky, Odbor azylové a migrační politiky ( 5 ). Întrebările preliminare adresate de Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma, Italia) sunt formulate aici în contextul special în care solicitanții de protecție internațională în cauză sunt, ambii, resortisanți ai unei țări terțe desemnate de legiuitorul italian drept țară de origine sigură, și anume Bangladesh, și, în consecință, au fost conduși în centrul de cazare a străinilor luați în custodie publică din Gjadër (Albania), unde cererea lor a fost examinată în cadrul unei proceduri accelerate „la frontieră”, apoi respinsă ca vădit nefondată ( 6 ).

4.

Primele trei întrebări preliminare privesc punerea în aplicare a conceptului de țară de origine sigură și urmăresc să clarifice obligațiile care revin în acest context statelor membre pentru a garanta existența unui control jurisdicțional efectiv în sensul articolului 46 din Directiva 2013/32 și al articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 7 ). Astfel, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze măsura în care un stat membru poate proceda la desemnarea unei țări terțe ca țară de origine sigură prin dispoziții cu putere de lege fără ca solicitantul care provine din țara în cauză și fără ca instanța națională care se pronunță asupra căii de atac împotriva deciziei de respingere adoptate în privința sa să fie în măsură să conteste și, respectiv, să controleze legalitatea unei asemenea desemnări în cadrul unei examinări depline și ex nunc a cererii de protecție internațională, ca urmare a nedivulgării surselor de informație pe care se întemeiază această desemnare.

5.

A patra întrebare preliminară privește, la rândul său, însăși noțiunea de „țară de origine sigură” și urmărește să clarifice termenii utilizați în anexa I la Directiva 2013/32. Astfel, în timp ce sursele de informație disponibile privind situația generală din Bangladesh menționează existența unui risc de persecuție sau de vătămare gravă la care sunt expuse anumite categorii de persoane care trăiesc în această țară, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă un stat membru poate desemna o țară terță drept țară de origine sigură în cazul în care o parte din populația ( 8 ) sa este susceptibilă să nu beneficieze de o protecție suficientă în țara menționată.

6.

Considerentele (18), (40) și (42) ale Directivei 2013/32 enunță:

[…]

[…]

7.

Articolul 31 din această directivă, intitulat „Procedura de examinare”, prevede la alineatul (8) litera (b):

„Statele membre pot prevedea accelerarea unei proceduri de examinare în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II și/sau efectuarea acesteia la frontieră sau în zonele de tranzit, în conformitate cu articolul 43, în cazul în care:

[…]

8.

Potrivit articolului 36 din directiva menționată, intitulat „Conceptul de țară de origine sigură”:

„(1)   O țară terță desemnată ca țară de origine sigură în conformitate cu prezenta directivă poate fi considerată țară de origine sigură pentru un anumit solicitant, după o examinare individuală a solicitării, numai în cazul în care:

și nu a prezentat motive serioase pentru ca țara să nu fie considerată țară de origine sigură în situația sa personală, ținând cont de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi beneficiar de protecție internațională în conformitate cu Directiva 2011/95/UE[ ( 9 )].

(2)   Statele membre prevăd în legislația internă noi norme și modalități de aplicare a conceptului de țară de origine sigură.”

9.

Articolul 37 din Directiva 2013/32, intitulat „Desemnarea la nivel național a țărilor terțe considerate țări de origine sigure”, are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre pot menține sau adopta dispoziții legislative care le permit, în conformitate cu anexa I, desemnarea la nivel național a țărilor de origine sigure în scopul examinării cererilor de protecție internațională.

(2)   Statele membre asigură o reexaminare periodică a situației din țările terțe desemnate ca țări de origine sigure în conformitate cu prezentul articol.

(3)   Evaluarea unei țări ca țară de origine sigură în conformitate cu prezentul articol trebuie să se bazeze pe o serie de surse de informație, incluzând în special informații de la alte state membre, [Agenția Uniunii Europene pentru Azil (AUEA ( 10 )], ICNUR, Consiliul Europei și alte organizații internaționale relevante.

(4)   Statele membre notifică Comisiei [Europene] țările care sunt desemnate ca țări de origine sigure în conformitate cu prezentul articol.”

10.

Articolul 46 din această directivă, referitor la „[d]reptul la o cale de atac efectivă”, prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că solicitanții de protecție internațională au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești împotriva:

[…]

(3)   Pentru a se conforma alineatului (1), statele membre se asigură că o cale de atac efectivă prevede examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95], cel puțin în cazul procedurilor privind căile de atac în fața unei instanțe de fond.

[…]”

11.

Anexa I la Directiva 2013/32, intitulată „Desemnarea țărilor de origine sigure în sensul articolului 37 alineatul (1)”, are următorul cuprins:

„O țară este considerată țară de origine sigură în cazul în care, pe baza situației legale, a aplicării legii într‑un regim democratic și a situației politice generale, se poate demonstra că în țara respectivă, în general și consecvent, nu se recurge la persecuție, astfel cum este definită la articolul 9 din Directiva [2011/95], la tortură sau la tratamente ori pedepse inumane sau degradante și nici nu există vreo amenințare din motiv de violență nediscriminatorie în situații de conflict armat internațional sau intern.

La efectuarea acestei evaluări, se ține seama, inter alia, de măsura în care se asigură protecție împotriva persecuției și relelor tratamente prin:

12.

Articolul 2-bis alineatele 1-4 din decreto legislativo n. 25 – Attuazione della direttiva 2005/85/CE recante norme minime per le procedure applicate negli Stati membri ai fini del riconoscimento e della revoca dello status di rifugiato (Decretul legislativ nr. 25 de punere în aplicare a Directivei 2005/85/CE privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat [JO 2005, L 326, p. 13]) ( 15 ) din 28 ianuarie 2008, astfel cum a fost modificat prin decreto‑legge n. 158 – Disposizioni urgenti in materia di procedure per il riconoscimento della protezione internazionale (Decretul‑lege nr. 158 privind dispoziții urgente în materie de acordare a protecției internaționale) ( 16 ) din 23 octombrie 2024 ( 17 ) prevede că:

„1.   În aplicarea criteriilor de calificare stabilite de legislația europeană și a datelor din sursele de informație furnizate de organizațiile internaționale competente, următoarele țări sunt considerate țări de origine sigure: Albania, Algeria, Bangladesh, Bosnia și Herțegovina, Cabo Verde, Côte d’Ivoire, Egipt, Gambia, Georgia, Ghana, Kosovo, Macedonia de Nord, Maroc, Muntenegru, Peru, Senegal, Serbia, Sri Lanka și Tunisia.

2.   Un stat care nu aparține Uniunii Europene poate fi considerat țară de origine sigură în cazul în care, pe baza sistemului său juridic, a aplicării legii într‑un sistem democratic și a situației politice generale, se poate demonstra că, în general și în mod constant, nu există acte de persecuție, […] tortură sau alte forme de pedepse ori tratamente inumane sau degradante sau pericole cauzate de violența nediscriminatorie în situații de conflict armat intern sau internațional. Se poate desemna o țară de origine sigură cu exceptarea unor categorii de persoane.

3.   În scopul evaluării menționate la alineatul 2, se ține seama printre altele de măsura în care se oferă protecție împotriva persecuțiilor și a relelor tratamente prin:

4.   Evaluarea menită să stabilească dacă un stat care nu este membru al [Uniunii] este o țară de origine sigură se bazează pe informațiile furnizate de Commissione nazionale per il diritto di asilo [Comisia Națională pentru Azil, Italia], care utilizează, de asemenea, informațiile compilate de centrul de documentare, […] precum și alte surse de informații, inclusiv informațiile furnizate de alte state membre […] [AUEA], [UNHCR], Consiliul Europei și alte organizații internaționale relevante.

4-   bis. Lista țărilor de origine sigure este actualizată periodic prin dispoziții cu putere de lege și este notificată Comisiei […] În vederea actualizării listei care figurează la alineatul 1, Consiglio dei Ministri [Consiliul de Miniștri, Italia] adoptă, până la data de 15 ianuarie a fiecărui an, un raport care indică, cu respectarea nevoilor preponderente de securitate și de continuitate a relațiilor internaționale și ținând seama de informațiile prevăzute la alineatul 4, situația țărilor care figurează pe lista în vigoare și cea a țărilor a căror înscriere intenționează să o promoveze. Guvernul transmite raportul comisiilor parlamentare competente.”

13.

Potrivit articolului 9 alineatul 2-bis din Decretul legislativ nr. 25/2008:

„Decizia de respingere a cererii prezentate de solicitant […] se motivează exclusiv prin indicarea faptului că solicitantul nu a demonstrat că există motive serioase pentru a considera că țara desemnată drept țară de origine sigură nu este sigură în raport cu situația specială a solicitantului.”

14.

Articolul 28-ter alineatul 1 litera b) din acest decret legislativ prevede:

„Cererea este considerată vădit nefondată […] în oricare dintre următoarele cazuri:

[…]

15.

Articolul 1 alineatul (2) din decreto – Aggiornamento della lista dei Paesi di origine sicuri prevista dall’articolo 2-bis del decreto legislativo 28 gennaio 2008, n. 25 (Decretul de actualizare a listei țărilor de origine sigure în sensul articolului 2-bis din Decretul legislativ [nr. 25/2008]) ( 18 ) din 7 mai 2024 are următorul cuprins:

„În cadrul examinării cererilor de protecție internațională, situația specială a solicitantului este evaluată în lumina informațiilor cuprinse în fișele de informații privind țările de origine menționate în nota la care se face referire în preambul.”

16.

Reclamanții din litigiile principale sunt resortisanți din Bangladesh. După ce au fost salvați pe mare de autoritățile italiene, aceștia au fost conduși, în temeiul articolului 3 alineatele 2 și 3 din protocolul de acord citat la nota de subsol 6 din prezentele concluzii, la centrul de cazare a străinilor luați în custodie publică din Gjadër, unde au depus, fiecare, o cerere de protecție internațională la 16 octombrie 2024.

17.

În conformitate cu dispozițiile naționale relevante, aceste cereri au fost examinate în cadrul unei proceduri accelerate la frontieră de către Commissione Territoriale per il riconoscimento della Protezione Internazionale di Roma – sezione procedure alla frontiera II (Comisia teritorială pentru recunoașterea protecției internaționale din Roma – Secția pentru proceduri la frontieră II, Italia). Prin deciziile din 17 octombrie 2024, aceasta a respins cererile lor ca vădit nefondate, întrucât ei nu au reușit să răstoarne prezumția de siguranță a țării lor de origine.

18.

La 25 octombrie 2024, fiecare dintre reclamanți a introdus o cale de atac împotriva acestor decizii la Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma), care a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

19.

Prin decizia președintelui Curții din 21 noiembrie 2024, cauzele C‑758/24 și C‑759/24 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

20.

Instanța de trimitere a solicitat declanșarea procedurii preliminare de urgență, care este prevăzută la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții. Prin decizia din 19 noiembrie 2024, Curtea a decis să respingă această cerere.

21.

Instanța de trimitere a solicitat de asemenea, cu titlu subsidiar, ca prezentele cauze să fie judecate potrivit procedurii preliminare accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură. La 21 noiembrie 2024, președintele Curții a admis această cerere.

22.

LC (cauza C‑758/24) și CP (cauza C‑759/24), guvernele italian, bulgar, ceh, german, elen, francez, cipriot, leton, lituanian, maghiar, maltez, neerlandez, austriac, polonez, slovac, finlandez și suedez, precum și Comisia au depus observații scrise și/sau orale. În ședința care a avut loc la 25 februarie 2025, aceștia au putut răspunde la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte.

23.

În cadrul observațiilor sale, guvernul italian invocă inadmisibilitatea primei, a celei de a doua și a celei de a patra întrebări preliminare.

24.

În primul rând, acest guvern susține că instanța de trimitere nu precizează norma de drept al Uniunii care ar reglementa modalitățile de desemnare a țărilor terțe drept țări de origine sigure și s‑ar opune unei asemenea desemnări prin intermediul unui act legislativ.

25.

Or, trebuie să se constate că instanța de trimitere expune în mod exhaustiv, la punctele 17-28 din cererea sa, dispozițiile relevante ale dreptului internațional, ale dreptului Uniunii și ale dreptului italian. Decretul‑lege nr. 158/2024, la care face trimitere, se referă de altfel în mod expres în considerentele sale atât la Directiva 2013/32, cât și la Regulamentul 2024/1348 și la Hotărârea CV, astfel încât cadrul juridic este clar stabilit.

26.

În al doilea rând, guvernul italian susține că interpretarea solicitată referitoare la modalitățile acestei desemnări este lipsită de relevanță pentru soluționarea litigiilor principale în măsura în care nu are nicio incidență concretă asupra situației specifice a reclamanților și asupra rezultatului căii lor de atac ( 19 ). În această privință, el subliniază că Bangladesh‑ul era deja desemnat ca țară de origine sigură prin decretul interministerial. Decretul‑lege nr. 158/2024 s‑ar fi limitat să excludă de pe lista țărilor de origine sigure pe cele pentru care existau excepții teritoriale în temeiul Hotărârii CV, iar modificările introduse de acest decret în ceea ce privește procedura de adoptare a listei țărilor de origine sigure nu ar avea incidență asupra procedurii de evaluare și de revizuire a condițiilor de securitate ale fiecărei țări înscrise în această listă.

27.

Or, întrebările preliminare nu sunt adresate din această perspectivă. Astfel cum subliniază instanța de trimitere, modificările introduse prin Decretul‑lege nr. 158/2024 au o incidență vădită asupra posibilităților și a modalităților de control jurisdicțional al acestei desemnări în măsura în care a avut ca efect ridicarea la nivel de dispoziție cu putere de lege a desemnării unor țări terțe ca țări de origine sigure fără ca legiuitorul italian să explice metoda de evaluare și criteriile de apreciere utilizate în mod concret și nici sursele din care a extras informațiile relevante cu privire la situația generală a țărilor în cauză.

28.

În al treilea rând, guvernul italian susține că a patra întrebare este abstractă și ipotetică, întrucât instanța de trimitere nu ar fi efectuat nicio anchetă pentru a stabili că Bangladesh‑ul nu este o țară de origine sigură pentru anumite categorii de persoane și că solicitanții ar aparține uneia dintre aceste categorii.

29.

Or, în măsura în care desemnarea unei țări terțe drept țară de origine sigură determină consecințe procedurale importante în ceea ce privește modalitățile de examinare a cererilor de protecție internațională depuse de reclamanți care provin din această țară, o astfel de întrebare nu este nici abstractă, nici ipotetică în cadrul controlului legalității acestei desemnări.

30.

Prin urmare, considerăm că nu există niciun obstacol în calea admisibilității întrebărilor preliminare.

31.

Instanța de trimitere se referă, în fiecare dintre întrebările sale preliminare, la articolele 36, 37 și 38 din Directiva 2013/32. Or, deși articolele 36 și 37 din această directivă definesc efectiv principiul și modalitățile de punere în aplicare a conceptului de țară de origine sigură, în schimb, articolul 38 din aceasta precizează condițiile de aplicare a unui alt concept juridic, și anume cel al unei țări terțe sigure. Ținând seama de faptul că litigiile principale nu privesc o „țară terță sigură” și în măsura în care acest concept este guvernat de norme diferite, vom examina aceste întrebări numai în raport cu dispozițiile prevăzute la articolele 36 și 37 din directiva menționată.

32.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolele 36 și 37 din Directiva 2013/32 trebuie interpretate în sensul că se opun ca un stat membru să desemneze țări terțe ca țări de origine sigure prin intermediul unui act legislativ.

33.

Această întrebare își are originea în faptul că, până la adoptarea Decretului‑lege nr. 158/2024, autoritățile italiene au procedat la desemnarea unor țări terțe ca țări de origine sigure în două etape. Într‑o primă etapă, legea definea cadrul juridic al acestei desemnări (metodă, criterii, surse de informație, elemente de apreciere), în timp ce, într‑o a doua etapă, autoritatea administrativă competentă desemna, prin decret interministerial, țările de origine sigure pe baza fișelor de informații referitoare la aceste țări.

34.

Or, Decretul‑lege nr. 158/2024 a modificat acest regim, încredințându‑i legiuitorului italian sarcina de a efectua această desemnare. Articolul 2-bis din Decretul legislativ nr. 25/2008 desemnează astfel o serie de țări terțe, printre care și Bangladesh‑ul, ca țări de origine sigure. Această intervenție legislativă pare să fi introdus o modificare importantă a regimului contencios în dreptul național, în măsura în care alegerea de a desemna țări terțe ca țări de origine sigure nu printr‑un act administrativ, ci printr‑un act legislativ ar limita, tocmai ca urmare a naturii acestei norme, controlul jurisdicțional al legalității acestei desemnări pe care instanța de drept comun ar trebui să îl poată efectua, restrângând astfel exercitarea dreptului la apărare al solicitantului. În această privință, în cauza C‑759/24, reclamantul subliniază că instanța națională ar trebui să introducă în acest caz un control de constituționalitate în cadrul unei proceduri incidentale în raport cu procedura principală.

35.

Această primă întrebare referitoare la natura normei naționale nu ridică, în sine, nicio dificultate deosebită.

36.

Astfel, nicio dispoziție din Directiva 2013/32 nu precizează nici autoritatea sau autoritățile statelor membre care ar trebui să aibă sarcina de a desemna țările de origine sigure la nivel național, în cazul sau în lipsa unei liste naționale, nici instrumentul relevant în acest scop. Articolul 37 alineatul (1) din această directivă se limitează să precizeze că „[s]tatele membre pot menține sau adopta dispoziții legislative care le permit, în conformitate cu anexa I, desemnarea la nivel național a țărilor de origine sigure în scopul examinării cererilor de protecție internațională”. Expresia „dispoziții legislative” („legislation”, în versiunea în limba engleză, sau „normativa”, în versiunea în limba italiană) trebuie înțeleasă în sensul său cel mai larg, ca înglobând acte cu caracter legislativ sau norme administrative.

37.

În consecință, statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea căilor și a modalităților procedurale menite să asigure desemnarea, în dreptul lor național, a țărilor terțe ca țări de origine sigure. Nimic nu se opune ca această desemnare să rezulte dintr‑o dispoziție cu putere de lege, o astfel de alegere ținând în realitate de autonomia instituțională și procedurală care le este recunoscută.

38.

Cu toate acestea, din articolul 288 al treilea paragraf TFUE rezultă că această libertate de alegere nu afectează obligația statelor membre de a adopta toate măsurile necesare pentru a garanta supremația dreptului Uniunii și pentru a asigura efectul deplin al directivei vizate, în conformitate cu obiectivul urmărit de aceasta și cu obligațiile pe care le prevede ( 20 ). Rezultă că actul prin care un stat membru desemnează țări terțe ca țări de origine sigure nu trebuie să aibă nicio incidență asupra obligațiilor care îi revin în ceea ce privește respectarea principiilor de bază, precum și a garanțiilor fundamentale prevăzute în capitolul II din Directiva 2013/32 și în special în ceea ce privește respectarea dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă recunoscut solicitanților de protecție internațională în temeiul articolului 46 din această directivă.

39.

Având în vedere aceste elemente, propunem să se răspundă că articolele 36 și 37 din Directiva 2013/32 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei practici în temeiul căreia un stat membru desemnează o țară terță ca țară de origine sigură printr‑un act legislativ, cu condiția ca o astfel de practică să garanteze supremația dreptului Uniunii și să asigure efectul deplin al acestei directive, în conformitate cu obligațiile pe care le prevede și cu obiectivele pe care le urmărește.

40.

În acest context, instanța de trimitere adresează a doua și a treia întrebare.

41.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolele 36 și 37, precum și articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, interpretate în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici în temeiul căreia un stat membru desemnează o țară terță drept țară de origine sigură printr‑un act legislativ fără ca solicitantul care provine din țara în cauză și instanța națională care se pronunță asupra căii de atac împotriva deciziei de respingere adoptate în privința sa să fie în măsură să conteste și, respectiv, să controleze legalitatea unei astfel de desemnări în raport cu condițiile prevăzute în anexa I la această directivă, ca urmare a nedivulgării surselor de informație pe care se întemeiază.

42.

În plus, prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă, în astfel de împrejurări, instanța națională poate controla legalitatea unei asemenea desemnări în raport cu condițiile prevăzute în această anexă pe baza surselor de informație pe care le‑a colectat ea însăși dintre cele prevăzute la articolul 37 alineatul (3) din directiva menționată.

43.

Din decizia de trimitere reiese că aceste întrebări își au originea în faptul că ar exista, a priori, o contradicție între elementele care reies din informațiile disponibile privind situația generală din Bangladesh și prezumția stabilită la articolul 2-bis din Decretul legislativ nr. 25/2008, potrivit căreia această țară este o țară de origine sigură. Or, contrar regimului anterior, actul de desemnare a unor țări terțe drept țări de origine sigure nu ar divulga sursele de informație specifice pe baza cărora legiuitorul italian a apreciat siguranța acestei țări și în special capacitatea sa de a garanta populației o protecție suficientă împotriva riscului de persecuție sau de vătămare gravă. Instanța de trimitere susține, în consecință, că, în lipsa accesului la aceste informații, atât solicitantul în cauză, cât și autoritatea judiciară sesizată cu calea de atac ar fi lipsiți de posibilitatea de a contesta și, respectiv, de a controla legalitatea unei astfel de prezumții de siguranță prin verificarea provenienței, a autorității, a fiabilității, a relevanței, a actualității și a caracterului complet al acestor surse.

44.

Întrebările menționate nu privesc, așadar, controlul pe care această autoritate judiciară trebuie să îl efectueze în ceea ce privește punerea în aplicare a dispozițiilor prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2013/32, care impune înlăturarea prezumției de siguranță a țării în cauză într‑un caz individual, atunci când rezultă, în urma unei aprecieri subiective și circumstanțiate a unei cereri, că această țară nu este sigură ca urmare a situației individuale a unui solicitant. Acestea se referă numai la situația în care solicitantul contestă însăși desemnarea țării sale de origine drept țară de origine sigură.

45.

Din considerentele (25) și (50), precum și din articolul 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32 rezultă că solicitanții de protecție internațională care provin dintr‑o țară terță desemnată ca țară de origine sigură și a căror cerere face obiectul unei proceduri accelerate de examinare trebuie să aibă dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești împotriva deciziilor luate în privința lor la frontieră sau în zonele de tranzit. Articolul 46 alineatul (3) din această directivă definește domeniul de aplicare al acestui drept precizând că statele membre trebuie să se asigure că instanța în fața căreia este contestată decizia referitoare la cererea de protecție internațională în cauză efectuează „examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95]”.

46.

În plus, reiese din jurisprudența Curții că caracteristicile căii de atac prevăzute la articolul 46 din Directiva 2013/32 trebuie determinate în conformitate cu articolul 47 din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective ( 21 ).

47.

În temeiul acestor principii, Curtea a considerat, în Hotărârea din 28 iulie 2011, Samba Diouf ( 22 ), că motivele care au determinat o autoritate administrativă să examineze o cerere de protecție internațională în cadrul unei proceduri accelerate trebuie să poată face obiectul unui control jurisdicțional ( 23 ). Tot în aplicarea principiilor respective, Curtea a statuat, mai recent, în Hotărârea CV că dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă garantat de articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 impune autorității judiciare competente să invoce, în cadrul examinării depline și ex nunc impuse de legiuitorul Uniunii și în temeiul elementelor din dosar, precum și al celor aduse la cunoștința sa în cadrul procedurii desfășurate în fața ei, o nerespectare a cerințelor materiale pentru desemnarea unei țări terțe drept țară de origine sigură, prevăzute în anexa I la directiva menționată, chiar dacă această nerespectare nu este invocată în mod expres în susținerea acestei căi de atac ( 24 ). Potrivit Curții, revine, așadar, statelor membre sarcina de a‑și adapta dreptul național astfel încât soluționarea căilor de atac vizate să comporte o examinare de către această autoritate judiciară competentă a tuturor elementelor de fapt și de drept care îi permit să efectueze o apreciere actualizată a cazului în speță, din care face parte legalitatea unei astfel de desemnări ( 25 ).

48.

Rezultă că simpla împrejurare că o țară terță este desemnată drept țară de origine sigură printr‑un act legislativ nu poate avea drept consecință exceptarea sa de la acest control de legalitate, în caz contrar articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 fiind lipsit de orice efect util. În măsura în care, prin efectuarea unei astfel de desemnări, acest act legislativ stabilește cererile de protecție internațională care sunt susceptibile să fie examinate în cadrul unei proceduri accelerate și/sau desfășurarea acestei proceduri la frontieră sau în zone de tranzit, în conformitate cu articolul 31 alineatul (8) litera (b) din această directivă, actul legislativ menționat pune în aplicare dreptul Uniunii și trebuie, indiferent de titlul său sau de forma pe care o utilizează în dreptul național, să asigure respectarea garanțiilor materiale și procedurale recunoscute solicitanților de protecție internațională de dreptul Uniunii.

49.

În pofida opiniilor exprimate cu privire la acest aspect de mai multe state membre în observațiile lor, considerăm, așadar, esențial ca legiuitorul național să garanteze o publicitate suficientă și adecvată a elementelor, precum și a surselor de informație din care a putut deduce siguranța țărilor în cauză, în sensul articolului 37 alineatul (1) din Directiva 2013/32, în cazul contestării acestei desemnări în fața autorității administrative sau judiciare competente.

50.

Desigur, nici articolul 37 alineatul (3) din Directiva 2013/32, nici vreo altă dispoziție din această directivă nu impun statului membru să divulge sursele de informație care au stat la baza prezumției de siguranță a țării în cauză.

51.

Cu toate acestea, atât economia Directivei 2013/32, cât și scopul acesteia militează în favoarea divulgării lor. Aceasta contribuie la realizarea unei examinări care se dorește adecvată și completă, precum și la accesul efectiv al solicitantului dintr‑o țară terță desemnată drept țară de origine sigură la garanțiile și la principiile de bază care îi sunt recunoscute de legiuitorul Uniunii, în conformitate cu obiectivele enunțate în considerentele (18) și (20) ale acestei directive.

52.

În primul rând, divulgarea surselor de informație sporește credibilitatea și autoritatea prezumției de siguranță, ceea ce contribuie la rapiditatea, precum și la eficacitatea procedurilor de examinare a cererilor de protecție internațională. În ceea ce privește o prezumție legală, precum cea prevăzută la articolul 2-bis din Decretul legislativ nr. 25/2008, aceasta este definită în mod obișnuit ca fiind consecința pe care legea sau instanța o deduce dintr‑un fapt cunoscut în privința unui fapt necunoscut a cărui existență este plauzibilă în baza primului ( 26 ). Astfel, nu există nicio certitudine obiectivă în ceea ce privește existența unei protecții suficiente a solicitanților în țara lor de origine. Certitudinea prezumției va depinde de certitudinea faptelor din care se deduce această prezumție, de autoritatea lor, de fiabilitatea, de pertinența, de actualitatea, de caracterul complet și de corectitudinea consecințelor pe care le‑a dedus legiuitorul național.

53.

În al doilea rând, impunând menținerea unei examinări individualizate a cererii formulate de un resortisant al unei țări terțe desemnate drept țară de origine sigură ( 27 ), legiuitorul Uniunii nu a intenționat să reducă autoritatea administrativă competentă la un simplu birou de înregistrare. Indiferent de natura legislativă sau administrativă a normei prin care se desemnează țări terțe ca țări de origine sigure, această autoritate rămâne însărcinată să efectueze o „examinare adecvată” a cererii și este interesant să se arate că aceasta trebuie să dispună în acest scop de „mijloacele corespunzătoare”, printre care un personal format în mod corespunzător pentru utilizarea informațiilor privind țările de origine sau a rapoartelor juridice de expertiză [articolul 4 alineatele (1) și (3) din Directiva 2013/32]. Rezultă că elementele care demonstrează capacitatea sau, dimpotrivă, incapacitatea țării de origine de a asigura o protecție împotriva unor acte de persecuție sau a unor vătămări grave aduse drepturilor fundamentale constituie un element decisiv atât al aprecierii generale care determină stabilirea unei prezumții de siguranță a țării în cauză, cât și, în mod simetric, al aprecierii individuale a situației reclamantului care conduce, dacă este cazul, la răsturnarea acestei prezumții ( 28 ). Elementele esențiale ale evaluării rămân aceleași și se bazează pe ponderea și relevanța surselor de informații.

54.

Astfel, natura relativă a prezumției de siguranță impune ca autoritatea administrativă competentă să fie în măsură să aprecieze coerența și plauzibilitatea declarațiilor solicitantului [articolul 4 alineatul (5) litera (c) din Directiva 2011/95], precum și caracterul serios al motivelor invocate de acesta din urmă pentru a răsturna această prezumție [articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2013/32] în raport cu aceste surse de informație.

55.

În același mod, natura relativă a prezumției de siguranță impune ca solicitantului să i se dea posibilitatea să cunoască motivele pentru care țara sa de origine este prezumată sigură, astfel încât să o poată răsturna într‑un mod mai eficient, distingând situația sa individuală de situația generală pe care se întemeiază această prezumție. În general, acordarea unei protecții internaționale pe bază de surse de informație este puțin probabil să facă obiectul unei contestații a solicitantului. În schimb, în cazul unui refuz, lucrurile stau exact invers. Acesta este motivul pentru care orice prezumție de securitate a unei țări terțe trebuie să se bazeze pe o procedură care să asigure transparența colectării și a prelucrării informațiilor privind situația sa generală, informații pe care legiuitorul național s‑a bazat pentru a decide că țara respectivă ar putea fi desemnată drept țară de origine sigură. Astfel cum demonstrează dispozițiile prevăzute la articolul 37 alineatul (3) din Directiva 2013/32 și în pofida caracterului neexhaustiv al listei pe care o conține, nu există nici loc, nici nevoie aici pentru informații care ar fi calificate ca sensibile sau confidențiale ( 29 ).

56.

În acest context, divulgarea acestor surse de informație ar putea fi considerată ca intrând sub incidența obligației de cooperare care revine statului membru în temeiul articolului 4 alineatul (1) in fine din Directiva 2011/95.

57.

În al treilea rând, considerăm că o publicitate suficientă și adecvată a surselor de informație pe care se întemeiază prezumția de siguranță este indisociabilă de dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă recunoscut la articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 solicitantului care provine dintr‑o țară terță desemnată drept țară de origine sigură și în privința căruia este pusă în aplicare o procedură accelerată.

58.

Efectivitatea controlului jurisdicțional garantat de articolul 47 din cartă impune ca solicitantul să poată lua cunoștință de motivele pe care se întemeiază decizia de respingere a cererii sale de protecție internațională ( 30 ). Or, în măsura în care aceste motive sunt identice cu cele pe care se întemeiază prezumția de siguranță a țării sale de origine, divulgarea acestor surse îi permite să își apere drepturile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este util să sesizeze autoritatea judiciară competentă.

59.

În plus, astfel cum a statuat Curtea, efectivitatea controlului jurisdicțional impune ca autoritatea judiciară competentă să efectueze o examinare deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept privind cererea de protecție internațională, inclusiv o eventuală nerespectare a cerințelor materiale ale unei asemenea desemnări, prevăzute în anexa I la Directiva 2013/32 ( 31 ). Or, acest imperativ impune ca autoritatea respectivă să aibă acces la sursele de informație utilizate în acest scop de legiuitorul național.

60.

În al patrulea rând, prin garantarea publicității acestor surse de informație, legiuitorul unui stat membru oferă tuturor autorităților naționale competente ale celorlalte state membre o bază de referință comună și uniformă, care permite, dacă nu excluderea, cel puțin limitarea situațiilor în care aceste autorități adoptă aprecieri diferite privind solicitanți care provin din aceeași țară de origine.

61.

Astfel, este cert că criteriile prevăzute în anexa I la Directiva 2013/32 sunt definite în mod general și abstract și că împrejurările care demonstrează capacitatea sau, dimpotrivă, incapacitatea unei țări de a asigura o protecție suficientă populației sale sunt apreciate într‑un mod foarte diferit în funcție de statele membre și de autoritățile naționale ( 32 ). Astfel cum a arătat Guy Serle Goodwin‑Gill ( 33 ), „informația nu lipsește […] Dar să fim realiști, există o problemă cu informațiile verificate: acestea limitează opțiunile și se pot interpreta în ambele sensuri. La fel cum considerăm că nu există niciun risc, în alte cazuri acest lucru nu face decât să confirme contrariul” ( 34 ).

62.

Având în vedere aceste elemente, considerăm că, în pofida lipsei unor prevederi în acest sens, economia pe care se întemeiază conceptul de țară de origine sigură și obiectivele urmărite de legiuitorul Uniunii în acest context implică faptul că statele membre permit accesul la sursele de informație pe baza cărora prezumă siguranța țărilor în cauză, cu atât mai mult cu cât sursele prevăzute la articolul 37 alineatul (3) din Directiva 2013/32 sunt surse publice. Acest acces poate fi stabilit în conformitate cu formele și procedurile prevăzute în dreptul național, de exemplu prin atașarea acestora la actul de desemnare a țărilor terțe ca țări de origine sigure sau într‑o anexă la acesta sau prin comunicarea ulterioară a lor, la cererea solicitantului sau a autorității administrative sau judiciare competente.

63.

În lipsa divulgării acestor surse, efectivitatea controlului jurisdicțional impune autorității judiciare competente, care dispune de toată experiența necesară în acest domeniu, să își întemeieze aprecierea pe sursele de informație pe care le consideră cele mai relevante pentru a aprecia legalitatea acestei desemnări ( 35 ). Spre deosebire de procedura ordinară, o procedură accelerată desfășurată la frontieră pentru un solicitant dintr‑o țară terță desemnată ca țară de origine sigură este pusă în aplicare pe baza unei liste prestabilite. În măsura în care aprecierea referitoare la siguranța unei țări evoluează și în ipoteza în care aceasta nu ar fi fost revizuită în mod regulat, această autoritate nu poate fi împiedicată să efectueze o actualizare a situației generale a unei țări în plan civil, juridic și politic.

64.

Având în vedere ansamblul acestor considerații, propunem Curții să declare că articolele 36 și 37, precum și articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, citite în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei practici în temeiul căreia un stat membru desemnează o țară terță drept țară de origine sigură printr‑un act legislativ în măsura în care instanța națională care se pronunță asupra căii de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională prezentate de un solicitant care provine dintr‑o astfel de țară dispune, în temeiul cerinței unei examinări depline și ex nunc impuse de acest articol 46 alineatul (3), de surse de informație pe baza cărora legiuitorul național a dedus siguranța țării în cauză.

65.

În lipsa divulgării acestor surse de informație, autoritatea judiciară competentă poate controla legalitatea unei astfel de desemnări în raport cu condițiile enunțate în anexa I la directiva menționată pe baza unor surse de informație pe care ea însăși le‑a colectat dintre cele citate la articolul 37 alineatul (3) din aceeași directivă.

66.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 36 și articolul 37 alineatul (1) din Directiva 2013/32, precum și anexa I la aceasta trebuie interpretate în sensul că se opun ca un stat membru să desemneze o țară terță ca țară de origine sigură în scopul examinării cererilor de protecție internațională, în condițiile în care anumite categorii de persoane ar fi susceptibile să nu beneficieze de o protecție suficientă împotriva riscului de persecuție sau de vătămare gravă în această țară.

67.

La această întrebare pot fi date două răspunsuri, fiecare decurgând, în opinia noastră, dintr‑o interpretare justificabilă din punct de vedere juridic.

68.

Prima se întemeiază pe o interpretare strictă și oarecum idealistă a definiției de bază a noțiunii de„țară de origine sigură” prevăzută în anexa I la Directiva 2013/32 și constă în respingerea unei astfel de posibilități. Potrivit instanței de trimitere, această soluție ar fi conformă cu Hotărârea CV. În cazul în care Curtea reține o astfel de soluție, un stat membru nu ar putea desemna o țară terță ca țară de origine sigură decât cu condiția să dovedească faptul că situația legală și politică a acestei țări caracterizează un regim democratic în cadrul căruia resortisanții și apatrizii care au reședința în această țară beneficiază de o protecție suficientă împotriva riscului de persecuție sau de vătămare gravă, indiferent de localizarea lor pe teritoriul acestei țări și independent de rasa lor, de cetățenia lor, de opiniile lor politice sau religioase ori de apartenența lor la un anumit grup social.

69.

O astfel de soluție ar tinde să garanteze că oricine provine dintr‑o astfel de țară nu are a priori nicio nevoie reală de protecție internațională și ar permite asigurarea unei soluționări uniforme a tuturor cererilor introduse de resortisanții acestei țări. Cu toate acestea, într‑un context caracterizat de o puternică presiune exercitată de migrație, considerăm că această soluție ar priva conceptul de țară de origine sigură de o parte din efectul său util. Astfel, aceasta ar prezenta inconvenientul de a exclude de pe listele naționale de țări de origine sigure țări care garantează, prin instituțiile lor, statul de drept și respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale, dar care nu își îndeplinesc încă misiunea în raport cu una sau mai multe categorii limitate și identificabile de persoane. În consecință, statele membre ar fi obligate să soluționeze toate cererile formulate de resortisanții acestor țări potrivit procedurii ordinare, în timp ce marea majoritate a acestor solicitanți nu ar avea nicio nevoie reală de protecție internațională. Ar rezulta de aici o congestionare a serviciilor autorităților naționale competente și o prelungire a procedurii de examinare care ar fi prejudiciabilă pentru solicitanții care au o nevoie reală de protecție internațională.

70.

Acesta este motivul pentru care propunem Curții să rețină mai degrabă cea de a doua soluție. Ea constă în a admite existența unei marje de apreciere a statelor membre, permițându‑le să desemneze o țară terță ca țară de origine sigură, în condițiile în care a identificat una sau mai multe categorii limitate, dar identificabile în mod clar, de persoane ca fiind expuse riscului în această țară, precum și să le excludă în mod corelativ și expres pe acestea de la prezumția de siguranță care îi este asociată.

71.

Considerăm că o astfel de soluție pare a fi în contradicție cu cele reținute de Curte în Hotărârea CV. În această hotărâre, Curtea a recunoscut existența unei marje de apreciere nu în privința statelor membre, ci în privința legiuitorului Uniunii ( 36 ) și s‑a opus ca acestea să poată recurge la excepții teritoriale. În plus, admitem fără rezerve că, printr‑un curios paradox, punerea în aplicare a conceptului de țară de origine sigură ar putea deveni deosebit de complexă.

72.

Totuși, această soluție își găsește justificarea nu numai în termenii Directivei 2013/32, ci și în economia și în finalitatea sistemului în care se înscrie acest concept. Astfel, în cazul în care sistemul de azil al unui stat membru este expus unei puternice presiuni exercitate de migrație și unei proporții ridicate de cereri vădit nefondate formulate de resortisanți care provin din anumite țări, ar fi vorba despre o soluție de echilibru care ar permite, pe de o parte, concilierea obiectivului celerității în examinarea acestor cereri cu necesitatea de a garanta, pentru toate cererile, o soluționare adecvată și conformă cu dispozițiile Directivei 2013/32 ( 37 ). Pe de altă parte, ar fi vorba despre o soluție pragmatică ce ar ține seama de constrângerile existente asupra sistemelor naționale de azil, precum și de evoluțiile pe care reglementarea Uniunii le‑a cunoscut odată cu intrarea în vigoare la 11 iunie 2024 a Regulamentului 2024/1348.

73.

Propunem să se revină asupra fiecăruia dintre aceste aspecte.

74.

În primul rând, o astfel de soluție, deși este însoțită de limitări și de garanții suficiente, rămâne fidelă termenilor din definiția noțiunii de „țară de origine sigură”.

75.

Conform primului paragraf din anexa I la Directiva 2013/32, „[o] țară este considerată țară de origine sigură în cazul în care, pe baza situației legale, a aplicării legii într‑un regim democratic și a situației politice generale, se poate demonstra că în țara respectivă, în general și consecvent, nu se recurge la persecuție, astfel cum este definită la articolul 9 din Directiva [2011/95], la tortură sau la tratamente ori pedepse inumane sau degradante și nici nu există vreo amenințare din motiv de violență nediscriminatorie în situații de conflict armat internațional sau intern.”

76.

Nu vom trage nicio concluzie cu privire la utilizarea adverbelor „uniform” și „niciodată” în versiunea în limba franceză a anexei I la Directiva 2013/32 ( 38 ). Astfel, dintr‑un examen lingvistic comparat al acestei anexe reiese că niciunul dintre aceste adverbe nu are o semnificație corespunzătoare în celelalte versiuni lingvistice ale acesteia. Prin urmare, considerăm că punctele 68 și 69 din Hotărârea CV, la care instanța de trimitere face referire în mod expres, nu pot fi aplicate prin analogie.

77.

Celelalte versiuni lingvistice ale anexei I la Directiva 2013/32 subordonează desemnarea unei țări terțe ca țară de origine sigură condiției de a se putea demonstra că, în mod general și „constant” ( 39 ) sau în general și „durabil” ( 40 ) (sau „continuu” ( 41 ), „regulat” ( 42 ), „sistematic” ( 43 ), „persistent” ( 44 ) sau „coerent” ( 45 )), „nu se recurge la persecuție”. Aceste alte versiuni lingvistice par mai fidele voinței legiuitorului Uniunii de a ține seama de stabilitatea țării terțe în scopul desemnării sale ca țară de origine sigură ( 46 ), stabilitatea fiind de altfel un criteriu pe care îl impune Directiva 2011/95 în vederea punerii în aplicare a clauzelor de încetare a protecției internaționale ( 47 ). În plus, ceea ce se poate schimba nu poate fi prezumat, iar statele membre nu pot, prin urmare, să prezume capacitatea unei țări de a garanta o protecție suficientă împotriva riscului de persecuție sau de vătămare gravă dacă din sursele de informație autorizate reiese că această capacitate este doar punctuală.

78.

În consecință, ne vom concentra analiza asupra sensului adverbului „în general”, care este comun tuturor versiunilor lingvistice ale anexei I la Directiva 2013/32.

79.

Din punct de vedere semantic, termenii „general”, „în general” sau „în mod general” se referă la un eveniment, la un fapt sau la orice altă împrejurare care se identifică în majoritatea cazurilor sau care se aplică unui număr foarte mare de persoane, fără să se țină seama de cazurile particulare. Acest adverb conține, așadar, o parte de abstracție ( 48 ). Deducem de aici că, din punct de vedere terminologic, o țară terță poate fi desemnată drept țară de origine sigură dacă se stabilește, în lumina diferitelor criterii enumerate în anexa I la Directiva 2013/32, că nu îl protejează pe fiecare dintre resortisanții săi, ci pe majoritatea acestora împotriva riscului de persecuție sau de vătămare gravă, înțelegându‑se că pot exista situații speciale în care această țară nu garantează o protecție suficientă împotriva unor astfel de vătămări. Considerentul (42) al acestei directive precizează astfel că această desemnare nu constituie o garanție „absolută” de securitate pentru resortisanții țării respective, având în vedere natura evaluării, care nu poate lua în considerare decât situația generală civilă, juridică și politică a țării. Prin urmare, legiuitorul Uniunii admite în mod clar că noțiunea de țară de origine sigură și prezumția de siguranță care decurge din aceasta rezultă dintr‑o generalizare.

80.

În al doilea rând, economia pe care se bazează conceptul de țară de origine sigură demonstrează această dihotomie între generalizare și excepții. Într‑adevăr, acest concept juridic comportă două aspecte: pe de o parte, un aspect obiectiv și general care se exprimă prin desemnarea, într‑un act cu aplicabilitate generală, a unor țări terțe ca țări de origine sigure care îndeplinesc cerințele și criteriile enunțate la articolul 37, precum și în anexa I la Directiva 2013/32 și, pe de altă parte, un aspect subiectiv și circumstanțiat care se traduce prin efectuarea unei examinări individuale a cererii, în urma căreia autoritatea națională competentă poate fi obligată să înlăture prezumția de siguranță a țării în cauză în conformitate cu articolul 36 alineatul (1) din această directivă.

81.

Or, deși legiuitorul Uniunii impune autorităților naționale competente să înlăture (ex post) prezumția de siguranță a unei țări de fiecare dată când stabilesc, în urma unei examinări individuale a cererii, că persoana interesată este, ca urmare a situației sale individuale, susceptibilă să fie expusă unui risc de persecuție sau de vătămare gravă în țara sa de origine, atunci nu vedem niciun motiv major care să se opună ca un stat membru să decidă, în urma evaluării situației generale a acestei țări, să excludă (ex ante) din domeniul de aplicare al acestei prezumții categoria sau categoriile de persoane pe care le‑a identificat deja ca fiind expuse riscului în țara respectivă.

82.

Astfel, o asemenea modalitate de aplicare a conceptului de țară de origine sigură, deși se întemeiază pe o examinare riguroasă a criteriilor enunțate în anexa I la Directiva 2013/32, permite statelor membre, în special celor expuse unei puternice presiuni migratorii și în fața cărora sunt introduse numeroase cereri vădit nefondate, să urmărească obiectivele acestei directive.

83.

În această privință, amintim că, în conformitate cu considerentele (18) și (20) ale acesteia, statele membre trebuie să poată accelera procedura de examinare atunci când este probabil ca o cerere de protecție internațională să fie nefondată, garantând în același timp efectuarea unei „examinări adecvate și complete” ( 49 ). Or, din momentul în care un stat membru reușește să stabilească faptul că o țară garantează condiții de securitate stabile și suficiente marii majorități a populației sale, în conformitate cu criteriile enunțate în anexa I la Directiva 2013/32, și să identifice categoria sau categoriile de persoane potențial expuse riscului în această țară, acest stat membru urmărește să concilieze obiectivul celerității procedurilor de examinare a cererilor de protecție internațională susceptibile să fie vădit nefondate din cauza țării de origine a persoanei interesate, garantând în același timp o examinare adecvată și completă a cererilor care sunt depuse de categoriile de persoane excluse de la aplicarea conceptului de țară de origine sigură, aceste cereri fiind examinate potrivit procedurii ordinare prevăzute la articolul 31 alineatele (1)-(7) din această directivă.

84.

În conformitate cu Rezoluția de la Londra ( 50 ), această soluție menține eficiența și celeritatea procedurilor de examinare pentru toți solicitanții de protecție internațională, reducând presiunea asupra anumitor sisteme naționale de azil și permițând concentrarea resurselor asupra solicitanților care au o nevoie reală de protecție internațională. Astfel cum subliniază guvernul elen în observațiile sale, excluderea anumitor categorii de persoane de la aplicarea acestui concept mai degrabă întărește decât diminuează protecția solicitanților care provin dintr‑o țară de origine sigură, guvernul neerlandez adăugând că o astfel de modalitate îi scutește pe aceștia din urmă de obligația de a răsturna prezumția de siguranță a țării lor de origine.

85.

În al treilea rând, această modalitate de aplicare a conceptului de țară de origine sigură poate fi adoptată, în opinia noastră, în temeiul articolului 36 alineatul (2) din Directiva 2013/32. Stabilind că „[s]tatele membre prevăd în legislația internă noi norme și modalități de aplicare a [acestui concept]” ( 51 ), legiuitorul Uniunii recunoaște statelor membre o anumită marjă de apreciere pe care, în opinia noastră, o pot utiliza pentru a urmări obiective legitime. Acestea ar putea dori să garanteze un nivel mai ridicat de protecție a drepturilor fundamentale față de anumite categorii de persoane. Într‑o perioadă de aflux masiv de solicitanți, statele membre ar putea dori de asemenea să distribuie în mod optim mijloacele și resursele sistemului lor național de azil pentru a decongestiona autoritățile naționale competente de cererile care ar fi vădit nefondate.

86.

Precizăm însă că, atunci când un stat membru adoptă o normă sau o modalitate suplimentară de aplicare a conceptului de țară de origine sigură în dreptul său național, acesta pune în aplicare dreptul Uniunii, astfel încât marja sa de apreciere este delimitată de acest drept.

87.

Astfel, marja de apreciere care este recunoscută statelor membre nu trebuie să fie exercitată într‑un mod care ar aduce atingere obiectivelor generale ale Directivei 2013/32, în special celui care stă la baza conceptului de țară de origine sigură și efectului util al acestuia ( 52 ).

88.

Aceasta presupune ca statul membru să identifice categoria sau categoriile de persoane expuse riscului atunci când evaluează situația generală din țara terță, astfel încât să le excludă în mod expres pe acestea de la aplicarea conceptului de țară de origine sigură și a prezumției de siguranță asociate acesteia. Astfel, autorității naționale competente în fața căreia este depusă o cerere de protecție internațională trebuie să i se dea imediat posibilitatea de a identifica și de a distinge persoanele care fac parte din aceste categorii pentru a iniția procedura ordinară de examinare prevăzută la articolul 31 alineatele (1)-(7) din Directiva 2013/32.

89.

Orice excludere care nu ar fi formalizată ar conduce la slăbirea protecției solicitanților de protecție internațională proveniți din țările în cauză.

90.

Aceasta implică de asemenea că o astfel de modalitate de aplicare a conceptului de țară de origine sigură nu afectează obligația care revine statului membru de a asigura respectarea cerințelor prevăzute în anexa I la Directiva 2013/32, în special de a garanta că situația legală și politică a țării în cauză caracterizează un regim democratic în cadrul căruia populația în general beneficiază de o protecție durabilă împotriva riscului de persecuție sau de vătămare gravă.

91.

Acest concept impune statelor membre să limiteze excepțiile personale la un număr destul de limitat de persoane, cu riscul de a pune sub semnul întrebării prezumția de siguranță care stă la baza desemnării țării terțe în cauză ca țară de origine sigură. Astfel, a prevedea prea multe excepții personale, prea multe categorii de persoane expuse riscului ar reflecta în realitate faptul că țara de origine nu este sigură.

92.

Astfel, în cazul în care o țară terță ar fi desemnată drept țară de origine sigură, deși s‑ar menționa existența mai multor categorii de persoane care ar putea fi expuse unui risc de persecuție sau de vătămare gravă (de exemplu, persoanele care aparțin comunității LGBTQIA+, victimele violenței de gen, inclusiv mutilarea genitală a femeilor, minoritățile etnice și religioase, persoanele acuzate de infracțiuni de natură politică și persoanele condamnate la moarte), dintre care unele nu sunt identificabile de la bun început, conceptul de țară de origine sigură s‑ar apropia de o ficțiune. Astfel, având în vedere natura și domeniul lor de aplicare, aceste excepții ar reflecta mai degrabă existența unor deficiențe sau a unor carențe generalizate și sistemice în ceea ce privește obligațiile care revin țării terțe în cauză față de populația sa, iar o asemenea desemnare nu ar fi nici adecvată, nici rezonabilă în raport cu cerințele prevăzute în anexa I la Directiva 2013/32.

93.

Revine astfel statelor membre sarcina de a exercita marja de apreciere care le este recunoscută cu respectarea strictă a principiului proporționalității, astfel încât desemnarea pe care o efectuează și excluderea categoriilor de persoane expuse riscului aferentă acesteia să fie de natură să garanteze în mod coerent și sistematic realizarea obiectivelor care sunt urmărite de legiuitorul Uniunii ( 53 ).

94.

În sfârșit, în al patrulea și ultimul rând, considerăm că o astfel de interpretare permite să se ia în considerare Regulamentul 2024/1348, care a intrat în vigoare la 11 iunie 2024 ( 54 ). Astfel, articolul 61 alineatul (2) din acest regulament autorizează în mod expres statele membre să desemneze țări terțe ca țări de origine sigure, prevăzând excepții pentru categorii de persoane clar identificabile ( 55 ). Deși este adevărat că, în conformitate cu articolul 79 alineatul (2), regulamentul menționat nu se va aplica decât începând cu 12 iunie 2026, nu este mai puțin adevărat că face deja parte din ordinea juridică a Uniunii și ni s‑ar părea paradoxal să se impună statelor membre care au ales astăzi să desemneze țări terțe ca țări de origine sigure asociind excepții pentru anumite categorii de persoane să abroge o astfel de modalitate de aplicare, deși sunt chemate să se pregătească în mod corect pentru punerea în aplicare a regulamentului menționat, în temeiul măsurilor tranzitorii prevăzute la articolul 75 din acesta.

95.

Având în vedere ansamblul acestor considerații, propunem Curții să declare că articolul 36 și articolul 37 alineatul (1), precum și anexa I la Directiva 2013/32 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un stat membru să desemneze o țară terță drept țară de origine sigură în vederea examinării cererilor de protecție internațională, identificând în același timp categorii limitate de persoane ca fiind susceptibile de a fi expuse unui risc de persecuție sau de vătămare gravă în această țară, cu condiția, pe de o parte, ca situația legală și politică a țării menționate să caracterizeze un regim democratic în cadrul căruia populația în general beneficiază de o protecție durabilă împotriva unui astfel de risc și, pe de altă parte, ca acest stat membru să excludă în mod corelativ și expres aceste categorii de persoane de la aplicarea conceptului de țară de origine sigură și de la prezumția de siguranță care îi este asociată.

96.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma, Italia) după cum urmează: