Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL DEAN SPIELMANN

prezentate la 13 noiembrie 2025(1)

Cauza C‑523/24

Sociedad Civil Catalana, Asociación Cívica y Cultural (SCC),

Ministerio Fiscal

împotriva

RAS,

AAT,

IGA,

ARMG,

ANMG,

NMF,

ARM,

LBC,

RFB,

FHM,

MMT,

MOQ,

MOP,

ASD,

JTN,

JNB,

TPR,

OJV,

RRR,

DBC,

JGV,

EAC,

EH,

MKEK,

SML,

AVO,

MAB,

JMSI,

LPG,

CPO,

CPC,

ACO,

AMC,

ACJ,

FGS

[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal de Cuentas (Curtea de Conturi, Spania)]

„ Trimitere preliminară – Gestionarea fondurilor publice în contextul mișcării în favoarea independenței din Catalonia – Procedura de răspundere în materie de fonduri publice – Compatibilitatea Legii organice 1/2024 privind amnistia pentru normalizarea instituțională, politică și socială în Catalonia cu dreptul Uniunii – Articolul 325 TFUE – Protecția intereselor financiare ale Uniunii – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Competența Curții – Termen maxim de două luni pentru aplicarea amnistiei – Dreptul de a fi ascultat al părții care a exercitat acțiunea în interes general – Nesuspendarea procedurii și ridicarea obligatorie a măsurilor asigurătorii în cazul introducerii unei cereri de decizie preliminară ”

Cuprins

I. Introducere

II. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

B. Dreptul spaniol

1. Constituția

2. Legea organică 2/1982 a TCU

3. Legea 7/1988 privind funcționarea TCU

4. Legea organică 6/1985 privind puterea judecătorească

5. Legea 1/2000 privind Codul de procedură civilă

6. LOA

III. Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

IV. Analiză

A. Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară: TCU este o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE?

B. Cu privire la întrebările preliminare

1. Observații introductive: amnistia și dreptul Uniunii

2. Cu privire la existența unei atingeri aduse intereselor financiare ale Uniunii (prima, a treia, a patra și a cincea întrebare)

a) Cu privire la prima întrebare

b) Cu privire la a treia, la a patra și la a cincea întrebare

3. Cu privire la conformitatea LOA cu statul de drept (a doua, a șasea, a șaptea și a opta întrebare)

a) Cu privire la competența Curții

b) Cu privire la admisibilitate

c) Cu privire la fond

1. Observații introductive

2. Cu privire la a doua întrebare

3. Cu privire la a șaptea întrebare

4. Cu privire la a șasea și la a opta întrebare

V. Concluzie

I.      Introducere

1.        Termenul „amnistie” este derivat din cuvântul grecesc ἀμνηστία (amnēstía), care implică o idee de uitare(2), la fel ca termenul „amnezie”, cu care împărtășește aceeași etimologie(3). Dar comparația se oprește aici: amnezia constituie un eveniment survenit involuntar, o boală, o tulburare a memoriei, care rezultă uneori dintr‑o negare a unei realități trecute. În schimb, amnistia este produsul unei alegeri politice, alegerea de a uita – o uitare care nu este nici accidentală, nici involuntară, ci, dimpotrivă, este intenționată și juridică. Este o iertare colectivă, acordată de o putere suverană, în general pentru o infracțiune săvârșită împotriva statului(4). Este vorba despre a aplana conflicte generate de evenimente care au creat o fractură politică și socială în cadrul unei anumite populații și despre a „întoarce pagina”(5).

2.        Amnistia constituie, așadar, o măsură complexă care, adoptată cu obiectivul de a ierta infracțiuni, poate însă reprezenta un instrument de impunitate. Adoptarea unei măsuri de amnistie deschide astfel o dezbatere delicată: constituie ea o încălcare a egalității contrară ideii de justiție(6)? Sau este expresia unei justiții care „intervine ulterior”(7) în conflictele sociale?

3.        La 10 iunie 2024, Cortes Generales (Parlamentul spaniol) a adoptat Ley Orgánica 1/2024 de amnistía para la normalización institucional, política y social en Cataluña (Legea organică 1/2024 privind amnistia pentru normalizarea instituțională, politică și socială în Catalonia) (denumită în continuare „LOA”)(8). Perimetrul material și temporal al LOA include actele generatoare de răspundere penală, administrativă sau în materie de fonduri publice, săvârșite în cadrul referendumului de independență al Cataloniei, precum și cele care au fost săvârșite în contextul procesului de independență catalan.

4.        LOA – nu se poate nega – a provocat o dezbatere profundă și virulentă în cadrul clasei politice, al instituțiilor, al sistemului judiciar, al lumii academice și, mai general, al societății spaniole.

5.        Din punct de vedere juridic, problema legalității LOA a ajuns recent, prin intermediul unei căi de atac constituționale, în fața Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională, Spania). Cu excepția a două dispoziții, acesta din urmă a declarat‑o conformă cu Constitución española (Constituția spaniolă) (denumită în continuare „Constituția”)(9) printr‑o hotărâre din 26 iunie 2025(10).

6.        În acest context, Curtea este sesizată de Tribunal de Cuentas (Curtea de Conturi, Spania) (denumită în continuare „TCU”) cu o cerere de decizie preliminară privind compatibilitatea anumitor dispoziții care reglementează acordarea amnistiei în cauză cu protecția intereselor financiare ale Uniunii, prevăzută în special la articolul 325 TFUE, și cu principiul protecției jurisdicționale efective consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

7.        Această cauză, care prezintă implicații constituționale deloc neglijabile pentru dreptul Uniunii, va oferi Curții oportunitatea de a se pronunța cu privire la problema, fără îndoială inedită, a controlului său jurisdicțional privind o lege de amnistie adoptată de unul dintre statele membre ale Uniunii și a întinderii unui asemenea control.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

8.        Sunt relevante în prezenta cauză articolele 267 și 325 TFUE, articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

B.      Dreptul spaniol

1.      Constituția

9.        Articolul 136 din Constituție prevede:

„1.      [TCU] este organul suprem însărcinat cu auditarea conturilor și cu gestionarea economică a statului, precum și a sectorului public.

Acesta depinde în mod direct de Cortes Generales [Parlamentul spaniol] și își exercită funcțiile prin delegare din partea acestora în ceea ce privește examinarea și verificarea contului general al statului.

2.      Conturile statului și ale sectorului public al statului sunt prezentate [TCU] și sunt auditate de acesta.

Fără a aduce atingere competențelor proprii, [TCU] transmite Cortes Generales [Parlamentul spaniol] un raport anual în care identifică, dacă este cazul, încălcările care, în opinia sa, au fost săvârșite sau răspunderea angajată.

3.      Membrii [TCU] beneficiază de aceeași independență și de aceeași inamovibilitate și sunt supuși acelorași incompatibilități ca judecătorii.

4.      O lege organică reglementează compunerea, organizarea și funcțiile [TCU].”

2.      Legea organică 2/1982 a TCU

10.      Articolul 5 din Ley Orgánica 2/1982 del Tribunal de Cuentas (Legea organică 2/1982 a TCU) din 12 mai 1982 (denumită în continuare „LOTCU”)(11) prevede că „[TCU] își exercită funcțiile în deplină independență și cu respectarea ordinii juridice”.

11.      Articolul 15 din LOTCU definește după cum urmează întinderea jurisdicției în materie de fonduri publice:

„1.      Procedura jurisdicțională în materie de fonduri publice, care este de competența [TCU], se exercită în privința conturilor pe care trebuie să le prezinte persoanele care percep, controlează, administrează, păstrează sau utilizează bunurile, fondurile sau efectele publice.

2.      Jurisdicția în materie de fonduri publice are ca obiect fondurile sau efectele publice, precum și obligațiile accesorii date ca garanție pentru gestionarea acestora.”

12.      Articolul 17 din LOTCU prevede:

„1.      Jurisdicția în materie de fonduri publice este necesară și nu poate fi prorogată, este exclusivă și deplină.

2.      Ea se extinde, în scopul exclusiv al exercitării funcției sale, la judecarea și la soluționarea chestiunilor de natură preliminară și incidentală, cu excepția celor de natură penală, în măsura în care acestea constituie un element prealabil necesar pentru declararea răspunderii în materie de fonduri publice și sunt direct legate de aceasta.

3.      Decizia pronunțată nu produce efecte în afara domeniului de jurisdicție în materie de fonduri publice.”

3.      Legea 7/1988 privind funcționarea TCU

13.      Articolul 49 alineatele 1 și 3 din Ley 7/1988 de Funcionamiento del Tribunal de Cuentas (Legea 7/1988 privind funcționarea TCU) din 5 aprilie 1988 (denumită în continuare „LFTCU”)(12) prevede:

„1.      Instanța în materie de fonduri publice se pronunță cu privire la acțiunile în răspundere care, rezultând din conturile care trebuie să fie prezentate de toți cei însărcinați cu gestionarea fondurilor sau a efectelor publice, sunt formulate împotriva acestora atunci când implică, cu intenție, o culpă sau o neglijență grave, o prejudiciere a acestor fonduri sau efecte care decurg din acțiuni sau din omisiuni contrare legilor care reglementează regimul bugetar și contabil aplicabil entităților din sectorul public sau, dacă este cazul, persoanelor sau entităților care beneficiază de subvenții, credite, garanții sau alte ajutoare din acest sector. Aceasta nu se pronunță cu privire la răspunderile subsidiare decât atunci când răspunderea directă, declarată în prealabil și neefectivă, privește fonduri publice.

[…]

3.      Atunci când faptele constituie o infracțiune în sensul articolului 18 alineatul 2 din [LOTCU], judecătorul sau instanța sesizată cu cauza nu se pronunță cu privire la răspunderea în materie de fonduri publice care decurge din acestea, transmițând [TCU] antecedentele necesare pentru ca aceasta să precizeze cuantumul prejudiciilor cauzate în ceea ce privește debitele sau efectele publice.”

14.      Articolul 67 din LFTCU prevede:

„1.      În scopul garantării răspunderii în materie de fonduri publice care ar putea fi stabilită în procedurile jurisdicționale ale [TCU], Ministerio Fiscal [Ministerul Public, Spania], Letrado del Estado [serviciul juridic al statului] sau reprezentantul legal al entității prejudiciate din sectorul public poate solicita sechestrul asigurător al bunurilor persoanelor a căror răspundere în materie de fonduri publice a fost angajată în cazurile și potrivit modalităților prevăzute de Codul de procedură civilă, fără a se putea solicita vreo cauțiune pentru dispunerea acestei măsuri.

2.      În acest scop, actele în care cuantumul aferent răspunderilor în materie de fonduri publice, la care fac referire articolele 45 și 47 din prezenta lege, a fost precizat provizoriu sunt considerate un document suficient pentru a permite punerea sub sechestru.

3.      În cazul în care sechestrul asigurător a fost solicitat și obținut înainte de depunerea cererii introductive, validarea sa trebuie efectuată atunci când acest demers este completat în procedura judiciară corespunzătoare sau, după caz, în observațiile Ministerului Public.”

15.      Potrivit articolului 74 alineatul 1 din LFTCU:

„În procedura jurisdicțională de reintegro por alcance [procedură în restituirea sumelor nejustificate în temeiul răspunderii persoanelor însărcinate cu gestionarea fondurilor publice], fără a aduce atingere procedurilor prevăzute pentru hotărârea declaratorie corespunzătoare, se vor respecta următoarele măsuri de precauție:

1a.      Faptele se limitează exclusiv la cazurile de deturnare de fonduri sau de abuz de încredere în termenii definiți de prezenta lege.

[...]”

4.      Legea organică 6/1985 privind puterea judecătorească

16.      Articolul 418 alineatul 11 din Ley Orgánica 6/1985 del Poder Judicial (Legea organică 6/1985 privind puterea judecătorească) din 1 iulie 1985 (denumită în continuare „LOPJ”)(13) prevede că întârzierea nejustificată în inițierea sau în soluționarea unei proceduri sau a unei cauze în fața unui judecător sau a unui magistrat în exercitarea funcțiilor sale constituie o abatere gravă, cu excepția cazului în care constituie o abatere foarte gravă.

5.      Legea 1/2000 privind Codul de procedură civilă

17.      Potrivit articolului 216 din Ley 1/2000 de Enjuiciamiento Civil (Legea 1/2000 privind Codul de procedură civilă) din 7 ianuarie 2000 (denumită în continuare „LEC”), în versiunea aplicabilă litigiului principal(14):

„Instanțele civile se pronunță în cauzele cu care sunt sesizate cu privire la elementele de fapt, la probele furnizate și la concluziile părților, cu excepția cazului în care legea prevede altfel în situații speciale.”

18.      Articolul 434 din LEC are următorul cuprins:

„1.      Hotărârea se pronunță în termen de [20] de zile de la încheierea procesului.

2.      În cazul în care, în termenul de soluționare și în conformitate cu dispozițiile articolelor următoare, se dispun măsuri de cercetare judecătorească definitive, termenul de soluționare se suspendă.

[…]”

19.      Articolul 435 din LEC prevede:

„1.      Instanța poate dispune, prin ordonanță, efectuarea unei măsuri de cercetare judecătorească definitive numai la cererea unei părți, în conformitate cu următoarele reguli:

1a.      Probele care ar fi putut fi propuse în mod corespunzător de către părți, inclusiv cele care ar fi putut fi propuse după indicațiile instanței adresate părților, menționate la articolul 429 alineatul 1, nu mai pot fi administrate.

2a.      În cazul în care, din motive care nu au legătură cu partea care a propus‑o, una dintre probele încuviințate nu a fost administrată.

3a.      Sunt de asemenea încuviințate și administrate probele pertinente și utile privind fapte noi sau nou‑cunoscute prevăzute la articolul 286.

2.      În mod excepțional, instanța poate, fie din oficiu, fie la cererea unei părți, să dispună o nouă administrare a probelor cu privire la fapte pertinente, invocate în timp util, în cazul în care elementele de probă administrate anterior nu au fost încuviințate din cauza unor împrejurări deja dispărute și independente de voința și de diligența părților, cu condiția să existe motive serioase de a crede că noile acțiuni vor permite dobândirea unei certitudini cu privire la aceste fapte.

În acest caz, împrejurările și motivele respective vor trebui prezentate în detaliu în ordonanța prin care se dispun măsurile.”

20.      Potrivit articolului 436 din LEC:

„1.      Măsurile luate în conformitate cu dispozițiile articolelor precedente sunt adoptate, în termen de 20 de zile și la data stabilită în acest scop, dacă este necesar, de Letrado de la Administración de Justicia [grefier], potrivit modalităților prevăzute de prezenta lege pentru probele din clasa lor. Odată puse în practică, părțile pot depune, în termen de cinci zile, un memoriu care rezumă și evaluează rezultatul.

2.      Termenul de soluționare reîncepe să curgă de la expirarea termenului acordat părților pentru depunerea memoriului menționat la alineatul precedent.”

6.      LOA

21.      Articolul 1 din LOA, intitulat „Domeniul de aplicare material”, prevede:

„1.      Sunt amnistiate următoarele fapte care angajează răspunderea penală, administrativă sau în materie de fonduri publice, săvârșite în cadrul consultărilor desfășurate în Catalonia la 9 noiembrie 2014 și la 1 octombrie 2017, al pregătirii acestora sau ca urmare a acestora, cu condiția să fi fost săvârșite între 1 ianuarie 2011 și 13 noiembrie 2023, precum și următoarele acțiuni realizate în această perioadă în contextul așa‑numitului proces catalan de independență, chiar dacă nu au legătură cu aceste consultări sau dacă au fost realizate ulterior desfășurării acestora:

a)      Faptele săvârșite cu intenția de a solicita, de a promova sau de a obține secesiunea sau independența Cataloniei, precum și cele care au contribuit la atingerea acestor obiective.

[…]

Intră sub incidența acestei dispoziții și faptele săvârșite, cu titlu personal sau instituțional, în scopul promovării proiectului de independență, al obținerii de informații și de cunoștințe cu privire la experiențe similare sau al obținerii sprijinului din partea altor entități publice sau private pentru realizarea independenței Cataloniei.

Sunt incluse de asemenea faptele asociate în mod direct sau indirect cu așa‑numitul proces de independență desfășurat în Catalonia sau cu liderii acestuia în cadrul procesului, săvârșite de către cei care, în mod vădit sau constatat, au prestat asistență, colaborare, consultanță de orice tip, reprezentare, protecție sau siguranță persoanelor responsabile de comportamentele la care face referire primul paragraf al acestei litere sau care au transmis informații în acest scop.

b)      Faptele săvârșite în scopul de a convoca, de a promova sau de a obține desfășurarea consultărilor care au avut loc în Catalonia la 9 noiembrie 2014 și la 1 octombrie 2017 de către persoanele care nu aveau atribuții în acest scop sau a căror convocare sau desfășurare a fost declarată ilegală, precum și cele care au contribuit la realizarea acestora.

[…]

c)      Faptele de nesupunere, oricare ar fi natura acestora, de dezordine publică, de atentat contra autorității, agenților și funcționarilor publici sau de răzvrătire, săvârșite în scopul de a permite desfășurarea consultărilor populare la care face referire litera b) a prezentului articol sau consecințele acestora, precum și orice alt act considerat infracțiune, realizat în același scop.

Este inclusă, în orice caz, […] orice altă faptă constând în aprobarea sau punerea în aplicare a unor legi, dispoziții sau decizii de către autorități sau funcționari publici, săvârșită în scopul de a permite, favoriza sau sprijini desfășurarea consultărilor populare la care face referire litera b) a acestui articol.

[…]

2.      Faptele care angajează răspunderea penală, administrativă sau în materie de fonduri publice în temeiul alineatului 1 al acestui articol angajează această răspundere indiferent de gradul de executare, inclusiv actele pregătitoare, și de calitatea de autor sau de participant a persoanei vizate.

3.      Faptele a căror executare a început înainte de 1 noiembrie 2011 sunt incluse în domeniul de aplicare al prezentei legi numai în cazul în care executarea lor este finalizată după această dată.

Faptele a căror executare a început înainte de 13 noiembrie 2023 sunt de asemenea incluse în domeniul de aplicare al acestei legi chiar dacă executarea lor a fost finalizată după această dată.

4.      Alocarea fondurilor publice în scopurile prevăzute la alineatele a) și b) nu se consideră îmbogățire în cazul în care, indiferent de conformitatea cu ordinea juridică, aceasta nu s‑a efectuat cu intenția de a obține un beneficiu personal de natură patrimonială.”

22.      Articolul 2 din LOA, intitulat „Derogări”, prevede:

„Sunt excluse, în orice caz, din domeniul de aplicare al amnistiei, prevăzut la articolul 1:

[…]

e)      Faptele considerate infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.”

23.      Articolul 8 alineatul 3 din LOA, intitulat „Efectele asupra răspunderii civile și a răspunderii în materie de fonduri publice”, prevede:

„Se procedează la ridicarea măsurilor asigurătorii care au fost luate în cadrul investigației preliminare sau în primă instanță, prevăzute la articolele 47 și 67 din [LFTCU].”

24.      Potrivit articolului 10 din LOA, intitulat „Soluționare preferențială și urgentă”:

„Aplicarea amnistiei în fiecare caz în parte este de competența instanțelor judecătorești, administrative sau în materie de fonduri publice prevăzute în prezenta lege, care adoptă, cu caracter preferențial și urgent, deciziile necesare pentru punerea în aplicare a acestei legi, indiferent de faza procedurală în care se află respectiva procedură administrativă sau proces judecătoresc ori în materie de fonduri publice.

Deciziile se adoptă în termen de două luni, fără a aduce atingere căilor de atac ulterioare, care nu au efect suspensiv.”

25.      Articolul 13 din LOA, intitulat „Procedura în domeniul fondurilor publice”, prevede la alineatul 3:

„În cazul în care procedura privind angajarea răspunderii în materie de fonduri publice în fața [TCU] se află în primă instanță sau în apel, organele competente din cadrul [acestei instanțe], după ascultarea prealabilă a Ministerului Public și a entităților publice vătămate prin prejudicierea fondurilor publice ca urmare a faptelor amnistiate, pronunță hotărârea de constatare a inexistenței răspunderii în materie de fonduri publice a persoanelor fizice sau juridice pârâte în cazul în care entitățile menționate nu s‑au opus.”

III. Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

26.      La 17 februarie 2022 și la 13 aprilie 2022, Sociedad Civil Catalana, Asociación Cívica y Cultural (Asociația civică și culturală „Societatea civilă catalană”) (denumită în continuare „SCC”) și, respectiv, Ministerul Public au introdus fiecare în fața instanței de trimitere o cerere privind o acțiune publică în răspundere în materie de fonduri publice denumită „de reintegro por alcance” (procedură de restituire a sumelor nejustificate în temeiul răspunderii persoanelor însărcinate cu gestionarea fondurilor publice)(15).

27.      Prin cererile introductive, aceștia solicită ca pârâții, pe de o parte, să fie declarați răspunzători pentru un prejudiciu adus patrimoniului public al Generalitat de Catalunya (organele de guvernanță ale comunității Catalonia, Spania) (denumite în continuare „Generalitat”), pe care reclamanții l‑au evaluat la 5 309 807,02 euro și, respectiv, la 3 429 342,43 euro și, pe de altă parte, să fie obligați la rambursarea acestor sume.

28.      Mai precis, pârâții sunt urmăriți pentru cheltuirea veniturilor Generalitat în cadrul organizării, la 1 octombrie 2017, a referendumului ilegal de autodeterminare a Cataloniei, pe de o parte, precum și pentru promovarea, în anii 2011-2017, a independenței Cataloniei la nivel internațional, pe de altă parte.

29.      Prin ordonanța din 9 septembrie 2022, instanța de trimitere a stabilit valoarea litigiului la 5 309 807,02 euro. Având în vedere desistarea reclamanților în ceea ce privește anumite cheltuieli care totalizau 336 143,34 euro și care au fost imputate numai pârâtului JMA, care a fost introdus în cauză doar de Ministerul Public și numai pentru aceste cheltuieli, instanța menționată a declarat că nu era necesar să se pronunțe în privința sa.

30.      Cheltuielile care fac obiectul litigiului principal sunt următoarele:

–        cheltuielile efectuate pentru pregătirea și realizarea așa‑numitului referendum „de independență”, desfășurat la 1 octombrie 2017 în Comunitatea autonomă Catalonia. Aceste cheltuieli acoperă în esență următoarele elemente: 1) cheltuieli pentru achiziționarea de software și de aplicații informatice care permit canalizarea participării voluntarilor la organizarea referendumului; 2) cheltuieli de publicitate; 3) cheltuieli de creare a unui registru al alegătorilor stabiliți în străinătate; 4) cheltuieli de afișare; 5) cheltuielile de achiziționare a materialului necesar pentru organizarea referendumului (buletine de vot, recensământ, convocarea membrilor secțiilor de votare); 6) cheltuieli rezultate din utilizarea spațiilor publice pentru referendum; 7) cheltuieli legate de campaniile privind imaginea Generalitat în străinătate; 8) cheltuieli legate de invitarea membrilor Parlamentului European să viziteze Catalonia în zilele dinaintea referendumului; 9) cheltuieli legate de angajarea de experți și observatori internaționali;

–        cheltuielile efectuate în vederea dezvoltării așa‑numitei „acțiuni externe” a Generalitat în cursul exercițiilor financiare 2011-2017. Aceste cheltuieli acoperă în esență următoarele elemente: 1) cheltuieli efectuate de Secretaría d’Acció Exterior i Unió Europea (Secretariatul pentru Acțiune Externă și Uniunea Europeană al Generalitat, Spania) în vederea comandării unor rapoarte privind tratatele internaționale la care Regatul Spaniei este parte; 2) cheltuieli efectuate de diferitele delegații ale Generalitat din străinătate; 3) cheltuieli efectuate de Consejo de Diplomacia Pública de Cataluña (Consiliul de diplomație publică din Catalonia, Spania) în vederea promovării procesului suveranist: i) internaționalizarea sportului („diplomația sportivă”); ii) finanțarea rapoartelor de autodeterminare națională în Uniunea Europeană; iii) angajarea de personal; iv) încheierea de contracte pentru dotarea cu mijloacele necesare promovării independenței Cataloniei în străinătate; v) acordarea de subvenții anumitor entități în același scop.

31.      În cursul fazei de cercetare au fost dispuse măsuri asigurătorii constând în cauțiunea de 4 146 274,97 euro pentru faptele referitoare la cheltuielile efectuate în vederea realizării referendumului nelegal privind independența Cataloniei, precum și în constituirea unei garanții bancare de 5 422 411,10 euro pentru faptele referitoare la cheltuielile efectuate în vederea dezvoltării „acțiunii externe” a Generalitat în cursul exercițiilor financiare 2011-2017.

32.      Împrejurările din litigiul principal au făcut de asemenea sau fac în prezent obiectul unor diferite proceduri în fața instanțelor penale spaniole pentru a stabili răspunderea penală a persoanelor acuzate. În această privință, instanța de trimitere explică faptul că, atunci când este vorba despre „aceleași fapte”, competența în materie de fonduri publice este compatibilă cu acțiunea instanței penale, astfel încât, în cazul în care se constată că aceste „aceleași fapte” constituie o infracțiune, instanța penală se va abține de la a se pronunța cu privire la răspunderea în materie de fonduri publice care decurge din aceasta și va transfera informațiile necesare instanței de trimitere.

33.      Din decizia de trimitere reiese că instanțele penale spaniole au pronunțat deja o hotărâre definitivă în ceea ce privește categoria de cheltuieli referitoare la pregătirea și la realizarea referendumului ilegal privind independența Cataloniei. În ceea ce privește categoria de cheltuieli vizate în acțiunile referitoare la dezvoltarea „acțiunii externe” a Generalitat în cursul exercițiilor financiare 2011-2017, procedura penală era încă pendinte în fața Juzgados de Instrucción nº 13 y nº 18 de Barcelona (Tribunalele de Instrucție nr. 13 și nr. 18 din Barcelona, Spania).

34.      Procedura principală și‑a urmat cursul, iar cauza a fost soluționată la 29 mai 2024.

35.      La 11 iunie 2024 a intrat în vigoare LOA.

36.      Cu ocazia examinării aplicabilității acestei legi în litigiul principal și, prin urmare, a eventualei stingeri a răspunderii în materie de fonduri publice a pârâților care ar decurge din respectiva lege, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea legii menționate cu dreptul Uniunii.

37.      În aceste condiții, TCU a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Regulamentul nr. 2988/95 din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene[(16)], articolul 325 TFUE (principiul luptei efective și disuasive împotriva fraudei și a oricărei alte activități ilegale care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene) și articolul 4 alineatul (3) TUE (principiul cooperării loiale) trebuie interpretate în sensul că nu sunt compatibile cu stingerea răspunderii în materie de fonduri publice, prevăzută de următoarele dispoziții ale LOA: articolul 1 alineatul 1 literele a), b) și c), articolul 1 alineatele 2, 3 și 4 și articolul 2 litera e), având în vedere faptul că pretinsele răspunderi în materie de fonduri publice, care fac obiectul prezentei proceduri de restituire a sumelor nejustificate («de reintegro por alcance») nr. B‑180/21, presupun «atingerea intereselor financiare ale UE» atât în (i) ipoteza în care Curtea ar da o «interpretare restrictivă» noțiunii de «protecție a intereselor financiare ale Uniunii» (care ar include doar acele activități de administrare nelegală a fondurilor publice ale Uniunii), cât și în (ii) ipoteza în care ar da o «interpretare largă» noțiunii menționate (care ar include și activitățile de administrare nelegală a fondurilor publice ale unui stat membru, dar care generează un prejudiciu actual sau eventual bugetului Uniunii)?

2)      În ipoteza în care Curtea ar da o «interpretare restrictivă» noțiunii de «protecție a intereselor financiare ale Uniunii», articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și articolul 47 din [cartă] trebuie interpretate în sensul că nu sunt compatibile cu articolul 10 din LOA, în măsura în care termenul de decădere de două luni pentru pronunțarea hotărârii, instituit de această dispoziție, este contrar dreptului oricărei persoane la un proces cu garanții adecvate și într‑un «termen rezonabil» și presupune o «presiune externă» asupra instanței în cazul în care, înainte de a se pronunța cu privire la aplicarea LOA în prezenta procedură de restituire a sumelor nejustificate nr. B‑180/21, aceasta ar trebui să administreze o probă finală cu privire la justificarea originii (bugetul național sau bugetul Uniunii) sau a destinației (promovarea independenței Cataloniei în afara Spaniei pe parcursul exercițiilor financiare 2011-2017) fondurilor publice utilizate în scopul efectuării cheltuielilor la care fac referire reclamanții în cererile introductive?

3)      Articolul 325 TFUE și Regulamentul [nr. 2988/95] coroborate cu articolul 47 din [cartă] și cu articolul 6 din [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale] trebuie interpretate în sensul că nu sunt compatibile cu dispozițiile articolului 13 alineatul 3 in fine din LOA, având în vedere că această dispoziție nu conține niciun tip de prevedere (procedură, incident etc.) cu privire la situația în care părțile care au exercitat acțiunea în răspundere în materie de fonduri publice (în prezenta procedură de restituire a sumelor nejustificate nr. B‑180/21, entitatea SCC și Ministerul Public) ar putea să se opună constatării în primă instanță a inexistenței răspunderii în materie de fonduri publice, ci impune doar ca entitățile din sectorul public prejudiciate (în prezenta acțiune în răspundere în materie de fonduri publice, Generalitat, care nici măcar nu s‑a prezentat pentru a exercita acțiunea în răspundere în materie de fonduri publice, astfel încât a fost înlăturată de la procedură) să nu se fi opus?

4)      Principiile securității juridice și încrederii legitime coroborate cu articolul 325 TFUE și cu Regulamentul [nr. 2988/95] trebuie interpretate în sensul că nu sunt compatibile cu articolul 1 alineatul 1 literele a)[-]c) din LOA coroborat cu alineatele 2[-]4 ale aceluiași articol, având în vedere lipsa de claritate și de precizie în definirea domeniului de aplicare material, personal și temporal al LOA, care ar putea conduce la situația ca, în prezenta procedură de restituire a sumelor nejustificate nr. B‑180/21, instanța de trimitere să constate stingerea răspunderilor în materie de fonduri publice ce rezultă din acțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii și care în realitate nu sunt cele prevăzute în domeniul de aplicare al legii menționate?

5)      Articolele 20 și 21 din [cartă] trebuie interpretate în sensul că nu sunt compatibile cu articolul 1 alineatul 1 literele a)[-]c) din LOA coroborat cu alineatele 2[-]4 ale aceluiași articol și cu preambulul LOA întrucât, ca urmare a acestei lipse de claritate și de precizie în definirea domeniului de aplicare al legii menționate, ar putea conduce la o stingere nejustificată a răspunderilor în materie de fonduri publice care, la rândul său, ar genera de asemenea situații discriminatorii sau de inegalitate în raport cu persoane care au fost condamnate ca fiind responsabile în materie de fonduri publice în alte proceduri de restituire a sumelor nejustificate («de reintegro por alcance»), referitoare la fapte care au avut loc pe același teritoriu (Comunitatea Autonomă Catalonia) și în perioada inclusă în domeniul de aplicare temporal al LOA?

6)      Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și articolul 47 din [cartă] trebuie interpretate în sensul că nu sunt compatibile cu dispozițiile articolului 8 alineatul 3 din LOA, care prevede ridicarea unidirecțională și imperativă a măsurilor asigurătorii fără a lăsa instanței nicio marjă de apreciere, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în celelalte proceduri de restituire a sumelor nejustificate («de reintegro por alcance»), care, prin intermediul unei trimiteri efectuate de LFTCU, sunt supuse reglementării generale privind măsurile asigurătorii prevăzută de LEC?

7)      Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 47 din [cartă] și articolul 6 din [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale] trebuie interpretate în sensul că nu sunt compatibile cu dispozițiile articolului 13 alineatul 3 din LOA (constatarea în primă instanță a inexistenței răspunderii în materie de fonduri publice), în măsura în care această dispoziție nu prevede o procedură prealabilă de audiere a organismului care exercită acțiunea de interes general (în pofida faptului că acesta dispune, ex lege, de capacitate procesuală activă în acțiunea în răspundere în materie de fonduri publice) și nici nu lasă instanței posibilitatea de a judeca acele cauze în care un pârât susține că nu a participat la săvârșirea faptelor care i se impută, având în vedere că, în prezenta procedură de restituire a sumelor nejustificate nr. B‑180/21 a participat, în calitate de coreclamant, un organism care exercită acțiunea în interes general și că unii dintre pârâți au susținut că nu au participat la săvârșirea faptelor?

8)      Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și articolul 47 din [cartă] coroborate în special cu articolul 267 TFUE și cu articolul 23 alineatul (1) din Statutul Curții de Justiție [a Uniunii Europene] trebuie interpretate în sensul că efectul suspensiv al unei cereri de decizie preliminară și eficacitatea hotărârii definitive a Curții nu sunt compatibile cu articolul 8 alineatul 3, cu articolul 10 și cu articolul 13 alineatul 3 din LOA coroborate cu preambulul LOA (a se vedea punctul V al zecelea și al unsprezecelea paragraf din respectivul preambul), care impun eficacitatea absolută a LOA, înlăturând efectul util al deciziei preliminare solicitate și încălcând principiile supremației și efectului direct al dreptului Uniunii?”

38.      SCC, Ministerul Public, pârâții ACJ, ASD, COT, FHM, LBC, MMT, MOP și RFB, CPC, ACO, LPG, MAB și JMSI, OJV, RRR, DBC, AVO, JGV, EAC, MKEK, SML și EH, RAS, JTN, ANMG, AAT, NMF, IGA, ARM și ARMG, guvernul spaniol, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Pledoariile acelorași părți au fost ascultate în ședința care a avut loc la 15 iulie 2025.

IV.    Analiză

39.      Prezentele concluzii sunt structurate după cum urmează. În primul rând, vom aborda obiecția potrivit căreia TCU nu ar avea calitatea de „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, astfel încât prezenta cerere de decizie preliminară ar fi inadmisibilă. În al doilea rând, vom examina aspectul dacă și, eventual, în ce condiții stingerea răspunderii în materie de fonduri publice care rezultă din aplicarea LOA este compatibilă cu protecția intereselor financiare ale Uniunii prevăzută la articolul 325 TFUE. În al treilea rând, după ce vom aprecia competența Curții de a examina o lege de amnistie în lumina acestei dispoziții și admisibilitatea întrebărilor adresate de instanța de trimitere, vom analiza întrebările referitoare la compatibilitatea anumitor dispoziții ale LOA cu principiul protecției jurisdicționale efective consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

A.      Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară: TCU este o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE?

40.      Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a aprecia dacă un organ de trimitere are caracterul de „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, aspect care ține exclusiv de dreptul Uniunii, Curtea examinează dacă sunt îndeplinite anumite condiții, precum originea legală a organului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii care se desfășoară în fața sa, aplicarea de către acest organ a normelor de drept și independența sa(17).

41.      În observațiile lor scrise, majoritatea pârâților din litigiul principal exprimă îndoieli cu privire la îndeplinirea de către TCU a cerinței de independență.

42.      Trebuie amintit că această cerință cuprinde un aspect de ordin extern și un aspect de ordin intern. Acesta din urmă este legat de noțiunea de „imparțialitate” și vizează echidistanța în raport cu părțile în litigiu și cu interesele lor din perspectiva obiectului acestuia. El impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afara strictei aplicări a normei de drept. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de „independență”, care este inerentă activității de judecată, presupune înainte de toate o autoritate care să aibă calitatea de terț în raport cu autoritatea care a adoptat decizia atacată(18). Atunci când o instanță este sesizată cu o acțiune împotriva unei decizii adoptate de serviciile unei administrații publice, această instanță nu poate fi considerată terț în raport cu administrația respectivă atunci când are cu aceasta din urmă o legătură organică și funcțională.

43.      În speță, instrumentarea procedurii de restituire a sumelor nejustificate în temeiul răspunderii persoanelor însărcinate cu gestionarea fondurilor publice este, desigur, efectuată de persoane delegate să efectueze cercetări, care sunt numite dintre funcționarii TCU sau dintre funcționarii repartizați în provincia în care au avut loc faptele în cauză(19). Apreciem totuși, asemenea Comisiei, că constatarea potrivit căreia acești funcționari publici sunt desemnați pentru a instrumenta un dosar și pot, așadar, în acest cadru, să ia anumite măsuri și să pună în aplicare proceduri adecvate pentru a investiga faptele și autorii prezumați nu este de natură să repună în discuție calitatea de terț a TCU, din moment ce aceste persoane delegate nu participă la activitatea jurisdicțională propriu‑zisă. În lipsa unei astfel de suprapuneri a funcțiilor, independența TCU, privită sub aspectul său intern, trebuie recunoscută(20).

44.      Subliniem în această privință că articolul 24 din LFTCU prevede printre altele că membrii TCU își exercită funcțiile în conformitate cu principiile imparțialității și demnității, care le sunt inerente. Aceștia au obligația de a se retrage din orice cauză care implică entități în cadrul cărora au exercitat funcții de conducere, de consiliere sau de administrare sau cu care au avut vreo relație de interes, în mod direct sau prin intermediul unor persoane din familia lor.

45.      Întrucât TCU este, așadar, o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, prezenta cerere de decizie preliminară trebuie declarată admisibilă.

B.      Cu privire la întrebările preliminare

1.      Observații introductive: amnistia și dreptul Uniunii

46.      Amnistia constă de obicei în renunțarea statului la puterea sa de a urmări și de a judeca infracțiuni și, eventual, de a pune în executare pedepsele prevăzute pentru asemenea infracțiuni (ius puniendi)(21). Ea poate consta de asemenea în renunțarea statului la a impune sau la a executa sancțiuni sau penalități financiare pentru infracțiuni de natură fiscală sau, precum în speță, la invocarea răspunderii extracontractuale a funcționarilor săi sau a responsabililor săi politici pentru prejudiciul cauzat patrimoniului public. Numitorul comun minim al acestor forme diverse de amnistie este exercitarea unei prerogative suverane, exclusiv statale.

47.      Pe planul legislativ al Uniunii, amnistia apare în mai multe acte de drept derivat.

48.      Decizia‑cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre(22) include, la articolul 3 primul paragraf punctul 1, printre motivele de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare, cazul în care infracțiunea pe care se întemeiază acest mandat este acoperită de amnistie în statul membru de executare, atunci când acest stat ar avea competența să urmărească această infracțiune în temeiul dreptului său penal. De asemenea, Directiva 2011/99/UE privind ordinul european de protecție(23) prevede, la articolul 10 alineatul (1) litera (d), printre motivele de refuz al recunoașterii deciziei respective, ipoteza în care această protecție are la bază executarea unei pedepse sau a unei măsuri care, în conformitate cu dreptul statului de executare, face obiectul unei amnistii și se referă la un act sau la un comportament care intră în domeniul său de competență, în conformitate cu dreptul respectiv.

49.      Regulamentul (UE) 2017/1939 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European(24) prevede la articolul 39 alineatul (1) litera (c) că, atunci când acțiunea penală a devenit imposibilă, în temeiul dreptului statului membru al procurorului european delegat care instrumentează cazul, o amnistie acordată persoanei suspectate sau acuzate constituie unul dintre motivele care permit camerei permanente să închidă procedura inițiată împotriva unei astfel de persoane(25).

50.      În sfârșit, alte instrumente care aplică principiul recunoașterii reciproce în cadrul cooperării judiciare în materie penală prevăd că amnistia poate fi acordată atât de statul emitent, cât și de statul de executare(26).

51.      Rezultă că legiuitorul Uniunii s‑a arătat preocupat de respectarea competenței exclusive a statelor membre în materie de amnistie. El s‑a limitat să recunoască existența acesteia și să țină seama de ea în cadrul instrumentelor de cooperare judiciară, fără a‑i armoniza însă nici conținutul, nici condițiile de acordare.

52.      Pe plan judiciar, trebuie să ne referim mai întâi la Hotărârea Curții în cauza AB ș.a. (Revocarea unei amnistii)(27).

53.      Prin intermediul primei întrebări adresate în această cauză, Curții i s‑a solicitat să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu principiul ne bis in idem(28) a emiterii unui mandat european de arestare împotriva unei persoane care a făcut obiectul unui proces penal inițial încetat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă adoptată în temeiul unei amnistii și reluat în urma adoptării unei legi de revocare a acestei amnistii și de anulare a hotărârii judecătorești menționate. Având în vedere propria competență, Curtea a considerat că, desigur, procedura principală privea infracțiuni care nu au fost armonizate de dreptul Uniunii și că acest drept nu reglementează adoptarea și revocarea unei amnistii. Cu toate acestea, Curtea s‑a declarat competentă pentru motivul că această întrebare nu se referea la interpretarea legislației naționale privind aceste infracțiuni sau această amnistie, ci interpretarea principiului ne bis in idem în cadrul unei proceduri de emitere a unui mandat european de arestare care intră în domeniul de aplicare material și temporal al Deciziei‑cadru 2002/584(29).

54.      În schimb, Curtea s‑a declarat necompetentă în ceea ce privește cea de a treia întrebare care i‑a fost adresată în aceeași cauză. Invitată să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu o serie de dispoziții ale dreptului primar al Uniunii a unei reglementări naționale care limitează controlul exercitat de instanța constituțională numai la conformitatea unei legi de revocare a unei amnistii cu Constituția națională, fără examinarea conformității sale cu dreptul Uniunii, Curtea a statuat că o astfel de procedură nu intra în domeniul de aplicare al acestui drept și, prin urmare, nu era de competența sa(30).

55.      Pe de altă parte, este necesar să se evoce hotărârea pronunțată de Curte într‑o cauză referitoare la o amnistie fiscală în Republica Italiană(31). Din această hotărâre reiese că, în temeiul legislației naționale care stabilește această amnistie, persoanele impozabile care nu și‑au respectat obligațiile în materie de TVA pentru o serie de perioade fiscale puteau să se sustragă definitiv de la acestea, precum și de la sancțiunile aplicate în cazul nerespectării acestor obligații plătind o sumă forfetară în locul unei sume proporționale cu cifra de afaceri realizată. În măsura în care dispozițiile relevante ale acestei legislații naționale prevedeau astfel o renunțare generală și nediferențiată la verificarea operațiunilor taxabile efectuate în perioadele fiscale menționate, Curtea a statuat că acestea lipseau articolele 2 și 22 din A șasea Directivă 77/388/CEE de conținutul lor, aducând în acest mod atingere efectului util al acesteia din urmă(32).

56.      Pe scurt, Curtea a examinat amnistia în prezența unei dispoziții de drept derivat al Uniunii care menționează amnistia sau a unei posibile atingeri aduse obiectivelor și/sau efectului util al dispozițiilor de drept derivat în cauză.

2.      Cu privire la existența unei atingeri aduse intereselor financiare ale Uniunii (prima, a treia, a patra și a cincea întrebare)

a)      Cu privire la prima întrebare

57.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 325 TFUE(33) se opune stingerii răspunderii prevăzute de LOA pentru actele fără caracter penal care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, precum actele în materie de fonduri publice, în lipsa unei legături directe între aceste acte și reducerea, actuală sau potențială, a veniturilor puse la dispoziția bugetului Uniunii(34).

58.      Articolul 2 litera e) din LOA exclude în mod expres din domeniul de aplicare al acesteia „faptele considerate infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene”. Potrivit instanței de trimitere, dintr‑o interpretare a contrario a acestui articol ar reieși că, prin limitarea excluderii prevăzute numai la actele penale, legiuitorul național a considerat implicit că actele generatoare de răspundere în materie de fonduri publice reglementate la articolul 1 alineatul 1 literele a)-c) din legea menționată coroborat cu alineatele 2-4 ale aceluiași articol pot intra sub incidența amnistiei.

59.      Trebuie amintit de la bun început că articolul 325 alineatul (1) TFUE impune statelor membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri care descurajează fraudele și care sunt efective.

60.      În ceea ce privește expresia „orice activitate ilegală”, este cert că termenii „activitate ilegală” desemnează în mod obișnuit comportamente contrare legii, în timp ce determinantul „orice” indică faptul că este vizat, fără distincție, ansamblul acestor comportamente. De altfel, având în vedere importanța protecției intereselor financiare ale Uniunii, care constituie un obiectiv al acesteia, noțiunea de „activitate ilegală” nu poate fi interpretată în mod restrictiv. Astfel, o asemenea noțiune cuprinde printre altele orice act de corupție al funcționarilor sau orice abuz săvârșit de aceștia în exercitarea funcțiilor lor publice și care poate afecta interesele financiare ale Uniunii(35).

61.      Or, nu există nicio îndoială că activitățile în discuție în litigiul principal, și anume actele de deturnare de fonduri publice săvârșite în cursul anilor 2011-2017, intră în sfera acestei noțiuni de „activitate ilegală”.

62.      În ceea ce privește noțiunea de „interese financiare” ale Uniunii, aceasta include, potrivit jurisprudenței, nu numai veniturile puse la dispoziția bugetului Uniunii, ci și cheltuielile acoperite din bugetul menționat(36). În speță, decizia de trimitere nu menționează niciun element care să indice că fondurile care provin din bugetul Uniunii sau care sunt gestionate de Uniune sau pentru aceasta au fost utilizate.

63.      Potrivit instanței de trimitere, protecția intereselor financiare ale Uniunii a fost de asemenea interpretată de Curte în sens larg. O astfel de interpretare ar implica, în opinia sa, că orice activitate ilegală care cauzează prejudicii patrimoniului public ar intra sub incidența articolului 325 alineatul (1) TFUE, independent de originea sau de destinația fondurilor care fac obiectul unei asemenea activități.

64.      Această poziție se întemeiază în mare măsură pe Hotărârea Euro Box. Trebuie amintit că, în cauza aflată la originea acestei hotărâri, se solicita Curții printre altele să se pronunțe cu privire la conformitatea cu articolul 325 alineatul (1) TFUE a unei reglementări și a unei practici naționale potrivit cărora hotărârile în materie de corupție și de fraudă în domeniul TVA‑ului care nu fuseseră pronunțate de complete de judecată specializate în această materie (în primă instanță) sau de complete de judecată ai căror membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți (în apel) erau lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul TVA‑ului trebuiau rejudecate în primă instanță și/sau în apel. Așa cum arată instanța de trimitere, unele dintre aceste infracțiuni de corupție, săvârșite de înalți funcționari ai guvernului român, nu priveau fonduri europene.

65.      Potrivit acestei instanțe, Curtea ar fi considerat totuși că, având în vedere obiectivul primordial de prevenire a impunității fraudei și a corupției, revine legiuitorului național obligația să își modifice reglementarea și să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi și sancționării infracțiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, precum și a infracțiunilor de corupție în general nu este conceput așa încât acest regim să prezinte, pentru rațiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea infracțiuni.

66.      În ceea ce ne privește, suntem convinși că această constatare nu poate sta la baza concluziei potrivit căreia infracțiunile care nu privesc fonduri ale Uniunii intră de asemenea în domeniul de aplicare al articolului 325 alineatul (1) TFUE.

67.      Este, desigur, adevărat că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Euro Box, cerința referitoare la caracterul efectiv și disuasiv al sancțiunilor pentru infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii a determinat obligația legiuitorului național de a efectua o modificare a regimului procedural aplicabil urmăririi și sancționării nu numai a infracțiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, ci și a infracțiunilor de corupție în general.

68.      Acest lucru a fost însă motivat de o particularitate a cauzei respective. Așa cum a indicat Curtea, în ceea ce privește România, obligația de a combate corupția care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii este completată de angajamentele specifice pe care acest stat membru și le‑a asumat la aderarea sa, concretizate prin adoptarea Deciziei 2006/928/CE(37). Obiectivele de referință pe care România s‑a angajat astfel să le atingă au caracter obligatoriu pentru acest stat membru, în sensul că este supus obligației specifice de a atinge obiectivele respective, de a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp și de a se abține să pună în aplicare orice măsură care ar risca să compromită atingerea acelorași obiective.

69.      Prin urmare, potrivit Curții, obligația de a lupta în mod efectiv împotriva corupției, în special a corupției la nivel înalt, care decurge din obiectivele de referință prezentate în anexa la Decizia 2006/928 coroborate cu angajamentele specifice ale României, nu se limitează doar la cazurile de corupție care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, ci privește corupția în general(38). Rezultă că obligația care revine legiuitorului român de a prevedea aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru infracțiunile de corupție în general nu decurge dintr‑o interpretare extensivă a articolului 325 alineatul (1) TFUE, ci din prevederile care figurează în Decizia 2006/928.

70.      Nu există deocamdată o decizie echivalentă în raport cu Regatul Spaniei, astfel încât nu se poate considera că o obligație cu același conținut precum cea prezentată la punctul anterior ar reveni legiuitorului spaniol.

71.      O interpretare largă a protecției intereselor financiare ale Uniunii rezultă de asemenea, potrivit instanței de trimitere, din jurisprudența în materie de ajutoare finanțate din fondurile Uniunii. Această instanță arată în esență că din Hotărârea ANAS(39) ar reieși că îndeplinirea celei de a treia condiții a unei „neregularități” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006(40), și anume cea referitoare la existența unui prejudiciu adus bugetului general al Uniunii, nu impune demonstrarea unei incidențe financiare precise asupra acestui buget. Astfel, o încălcare a regulilor aplicabile ar constitui o neregularitate în măsura în care nu se poate exclude ca această încălcare să fi avut o incidență asupra bugetului fondului vizat(41).

72.      În această privință, instanța menționată observă că anumite acte de deturnare de fonduri au fost săvârșite pentru a promova secesiunea Cataloniei și că, dacă această secesiune ar fi fost realizată, venitul național brut (VNB) al Spaniei ar fi scăzut. Aceasta ar fi determinat, la rândul său, o reducere a veniturilor pe care acest stat membru trebuie să le pună la dispoziția bugetului Uniunii în temeiul Deciziei 2007/436/CE, Euratom(42). În consecință, nu s‑ar putea exclude, potrivit instanței de trimitere, că faptele în discuție în litigiul principal au adus potențial un prejudiciu intereselor financiare ale Uniunii.

73.      Înainte de examinarea acestui argument, considerăm necesară completarea cadrului juridic de analiză relevant.

74.      Potrivit jurisprudenței Curții, pentru a asigura protecția „intereselor financiare ale Uniunii”, revine în special statelor membre obligația de a lua măsurile necesare pentru a asigura colectarea eficientă a resurselor proprii(43), precum veniturile provenite din taxele din Tariful vamal comun și din aplicarea unei cote uniforme la bazele armonizate de evaluare a TVA‑ului(44). Această concluzie se întemeiază pe constatarea potrivit căreia există o legătură directă între colectarea veniturilor și punerea la dispoziția bugetului Uniunii a resurselor corespunzătoare, din moment ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă(45).

75.      De altfel, și așa cum amintește instanța de trimitere, reiese din jurisprudență că prejudiciul adus bugetului Uniunii poate fi pur potențial. Mai precis, Curtea a arătat că inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii, din moment ce articolul 325 alineatul (1) TFUE poate acoperi nu numai fapte care cauzează efectiv o pierdere pentru bugetul Uniunii, ci și tentativa de comitere a unor asemenea fapte(46).

76.      Deși această din urmă jurisprudență indică o interpretare largă a protecției intereselor financiare ale Uniunii, ea nu permite, în opinia noastră, să se stabilească o legătură directă între activitățile ilegale în discuție în litigiul principal și resursele proprii ale Uniunii.

77.      Astfel, aceste activități ilegale nu privesc sistemul de punere la dispoziție a resurselor proprii stabilit prin Decizia 2007/436. Pe de o parte, fondurile deturnate nu făceau obiectul unei obligații de punere la dispoziția bugetului Uniunii în temeiul acestei decizii. Pe de altă parte, pârâții din litigiul principal nu erau însărcinați să colecteze aceste fonduri și să le pună la dispoziția bugetului menționat.

78.      În plus, a considera că legătura identificată de instanța de trimitere potrivit căreia activitățile ilegale în cauză ar fi adus un prejudiciu potențial intereselor financiare ale Uniunii în măsura în care diminuarea VNB‑ului spaniol ar conduce la o diminuare a contribuției acestui stat membru la bugetul Uniunii este suficient de directă ar avea drept consecință extinderea nejustificată a domeniului acoperit de dreptul Uniunii.

79.      Două exemple prezentate de Comisie în observațiile sale scrise ni se par deosebit de elocvente în această privință.

80.      În primul rând, această interpretare ar conduce la concluzia că un număr foarte mare de situații în care cuantumul veniturilor puse la dispoziția bugetului Uniunii poate fi afectat de decizii de natură politică, în esență naționale, aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. De exemplu, în cazul în care un stat membru decide, în temeiul articolului 50 TFUE, așa cum a procedat Regatul Unit în istoria recentă, să se retragă din Uniune, ar trebui să se considere că o asemenea decizie aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și este astfel incompatibilă cu articolul 325 TFUE(47).

81.      În al doilea rând, interpretarea menționată ar putea implica faptul că orice activitate ilegală săvârșită de autoritățile naționale responsable de fondurile publice și susceptibilă să aibă incidență asupra VNB‑ului unui stat membru ar constitui o atingere potențială adusă intereselor financiare ale Uniunii care ar justifica, eventual, intervenția Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) sau a Parchetului European (EPPO). Nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că o astfel de intervenție ar fi o ingerință nejustificată a dreptului Uniunii în gestionarea fondurilor publice ale unui stat membru.

82.      În lumina considerațiilor care tocmai au fost dezvoltate, propunem Curții să răspundă la prima întrebare că articolul 325 TFUE nu se opune stingerii răspunderii prevăzute de LOA pentru actele fără caracter penal care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, precum actele în materie de fonduri publice, în lipsa unei legături directe între aceste acte și reducerea, actuală sau potențială, a veniturilor puse la dispoziția bugetului Uniunii.

b)      Cu privire la a treia, la a patra și la a cincea întrebare

83.      În ceea ce privește a treia, a patra și a cincea întrebare adresate de instanța de trimitere, trebuie arătat că acestea se întemeiază pe premisa potrivit căreia prima întrebare ar necesita un răspuns afirmativ. Prin urmare, considerăm că Curtea nu este competentă să răspundă la aceste întrebări.

3.      Cu privire la conformitatea LOA cu statul de drept (a doua, a șasea, a șaptea și a opta întrebare)

84.      În considerațiile care urmează vom examina a doua întrebare, a șaptea întrebare și, împreună, a șasea și a opta întrebare adresate Curții de instanța de trimitere.

85.      Examinarea pe fond a acestor întrebări presupune să se stabilească în prealabil, pe de o parte, că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE constituie în sine o legătură suficientă cu dreptul Uniunii, astfel încât Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la interpretarea întrebărilor menționate, și, pe de altă parte, că acestea îndeplinesc criteriile de admisibilitate care decurg din jurisprudența Curții.

a)      Cu privire la competența Curții

86.      Începând cu Hotărârea Associação Sindical dos Juízes Portugueses(48), este cert că, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, statele membre sunt obligate să se asigure că organismele care, în calitate de „instanță” în sensul definit de dreptul Uniunii, fac parte din sistemul lor de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective(49).

87.      Domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE este astfel extrem de larg, în măsura în care această dispoziție are vocația de a se aplica în privința oricărei autorități naționale care se poate pronunța, în calitate de „instanță”, cu privire la chestiuni referitoare la aplicarea sau la interpretarea dreptului Uniunii și care intră, așadar, în domeniile reglementate de acest drept(50). Cu alte cuvinte, simpla împrejurare că este vorba despre o autoritate care dispune de competența de a se pronunța cu privire la interpretarea sau la aplicarea dreptului Uniunii este suficientă pentru ca această dispoziție să fie relevantă.

88.      Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE vizează „domeniile reglementate de dreptul Uniunii” independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Rezultă că domeniile rezervate competenței statelor membre nu sunt excluse din sfera articolului 19 menționat.

89.      Încă din primele cauze care s‑au înscris în această linie jurisprudențială, această problemă s‑a ridicat, în mod nesurprinzător, în raport cu organizarea justiției în cadrul statelor membre, domeniu rezervat acestora din urmă în temeiul articolului 4 alineatul (2) TUE(51).

90.      Fiind întrebată cu privire la această chestiune sensibilă, Curtea a statuat că, deși organizarea justiției în statele membre intră în competența lor, aceste state sunt totuși ținute, în exercitarea acesteia, să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii și în special din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Ea a precizat de asemenea, în Hotărârea Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), că, „impunând statelor membre să respecte […] aceste obligații, Uniunea nu urmărește în niciun caz să exercite ea însăși competența menționată și nici, prin urmare, […] să și‑o aroge”(52). Astfel, Curtea nu a încercat să remodeleze sistemele juridice naționale potrivit unui sistem specific de organizare judiciară, această competență aparținând exclusiv statelor membre. Ea s‑a limitat să examineze normele referitoare la organizarea și la funcționarea instanțelor naționale din perspectiva conformității lor cu protecția jurisdicțională efectivă, în special cu principiile independenței și imparțialității justiției, precum și al instanței constituite în prealabil prin lege.

91.      În prezenta cauză, care privește o altă materie strâns legată de suveranitatea statului, și anume acordarea unei amnistii, acest raționament ar trebui reprodus integral.

92.      Așadar, după ce va fi amintit că amnistia este de competența exclusivă a statelor membre, Curtea ar trebui să indice că acestea din urmă sunt totuși obligate, atunci când adoptă o lege de amnistie, să respecte cerințele unei protecții jurisdicționale efective care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

93.      Trebuie adăugat că examinarea unei asemenea legi în lumina acestei dispoziții nu ar echivala nicidecum cu privarea statelor membre de exercitarea competenței lor exclusive în materie de amnistie. Este suficient să se considere, cu titlu ilustrativ, că dispozițiile care menționează obiectivul urmărit de legiuitorul național și cele care au legătură cu delimitarea domeniului de aplicare material și temporal al legii menționate sunt în mod necesar excluse de la controlul jurisdicțional efectuat de Curte în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

94.      Or, nu mai există nicio îndoială în acest stadiu că TCU constituie un organism care se poate pronunța, în calitate de „instanță”, cu privire la chestiuni referitoare la aplicarea sau la interpretarea dreptului Uniunii. Rezultă că procedura care se desfășoară în fața sa trebuie să îndeplinească cerințele inerente protecției jurisdicționale efective în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

95.      Curtea este, așadar, competentă să examineze a doua, a șasea, a șaptea și a opta întrebare adresate de instanța de trimitere prin prisma acestei dispoziții.

b)      Cu privire la admisibilitate

96.      În ceea ce privește admisibilitatea întrebărilor adresate de instanța de trimitere, dorim să arătăm de la bun început că, la fel ca avocatul general Bobek, suntem convinși că pragul de admisibilitate corespunzător articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE nu este și nu trebuie să fie mai ridicat decât cel obișnuit. Astfel, această dispoziție conține deja un prag material relativ ridicat pentru constatarea încălcării sale(53).

97.      Cu alte cuvinte, stabilirea pragului de admisibilitate trebuie, în opinia noastră, să fie încadrată de principiile generale care guvernează admisibilitatea întrebărilor preliminare în sensul jurisprudenței Curții.

98.      În această privință, trebuie amintit că, în cadrul mecanismului de cooperare dintre Curte și instanțele naționale instituit prin articolul 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunț[e] o hotărâre” în cauza cu care este sesizată(54).

99.      Curtea a arătat astfel că atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune printre altele ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să adopte în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea preliminară. Această procedură impune, așadar să existe între acest litigiu și dreptul Uniunii a cărui interpretare este solicitată „o asemenea legătură încât această interpretare să răspundă unei nevoi obiective pentru hotărârea pe care instanța de trimitere trebuie să o pronunțe”(55).

100. Pe de altă parte, în temeiul unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate(56).

101. În ceea ce privește a doua întrebare preliminară adresată în prezenta cauză, instanța de trimitere consideră că, chiar dacă Curtea ar răspunde la prima întrebare că este necesar să se demonstreze că fondurile Uniunii au fost utilizate pentru săvârșirea actelor în discuție în litigiul principal pentru a constata o „atingere adusă intereselor financiare ale Uniunii” în sensul articolului 325 TFUE, ea ar fi totuși obligată să aplice amnistia acestor acte fără a putea adopta, într‑un termen atât de scurt, de numai două luni, măsuri de cercetare judecătorească prin care să se verifice existența unei încălcări a acestei din urmă dispoziții.

102. Or, deși instanța de trimitere evocă astfel originea europeană a fondurilor în cauză, care nu a fost nici constatată de instanțele penale naționale, nici invocată de părțile din procedura principală și care poate nu va fi niciodată stabilită, trebuie arătat că Curtea a indicat deja că nu sunt ipotetice întrebările preliminare în care se arată că instanța care le‑a adresat este împiedicată să stabilească o încălcare a dreptului Uniunii pentru motivul că dreptul procedural național nu îi permite acest lucru(57). Aceasta este, în opinia noastră, situația în privința celei de a doua întrebări adresate în prezenta cauză.

103. Referitor la a șasea și la a opta întrebare preliminară, acestea privesc dispoziții ale LOA care impun instanțelor naționale să adopte o decizie de exonerare de răspundere în materie de fonduri publice și să ridice măsurile asigurătorii în termen de două luni, în condițiile în care Curtea, sesizată cu o cerere de decizie preliminară, nu s‑a pronunțat încă. Or, considerăm că interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE astfel solicitată răspunde unei nevoi obiective pentru decizia pe care instanța de trimitere trebuie să o adopte, din moment ce hotărârea preliminară care urmează să fie pronunțată poate influența decizia privind ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii.

104. Apreciem, așadar, că a doua, a șasea și a opta întrebare adresate Curții în prezenta cauză ar trebui considerate admisibile.

105. În ceea ce privește a șaptea întrebare preliminară, aceasta vizează o dispoziție a LOA care prevede că o decizie prin care persoanele fizice și juridice pârâte sunt exonerate de răspunderea lor în materie de fonduri publice este luată de instanța de trimitere, pe de o parte, după ascultarea Ministerului Public și a entităților publice prejudiciate, cu excluderea entității care a exercitat acțiunea în interes public, și, pe de altă parte, fără a putea aprecia mijloacele de probă pentru a stabili dacă pârâții din litigiul principal au săvârșit actele pentru care este angajată răspunderea lor.

106. Mărturisim că admisibilitatea acestei întrebări ar putea părea, la prima vedere, îndoielnică.

107. Astfel, spre deosebire de celelalte întrebări preliminare, aceasta nu este formulată din perspectiva independenței justiției, ci din cea a respectării dreptului de a fi ascultat al coreclamantului (SCC) și a dreptului la apărare al pârâților. În plus, niciun element din dosar nu sugerează că aceste părți au invocat încălcarea acestor drepturi în procedura principală.

108. Având însă în vedere abordarea largă pe care o propunem și pe care am explicat‑o mai sus, considerăm că și a șaptea întrebare ar trebui considerată admisibilă.

109. Precizăm astfel că jurisprudența menționată la punctul 100 din prezentele concluzii trebuie înțeleasă în sensul că nu ar fi posibilă sesizarea Curții cu toate întrebările prealabile, fie și ipotetice, pe care o instanță poate fi pusă în situația să le adreseze în cursul procedurii în ceea ce privește compatibilitatea dreptului său național cu dreptul Uniunii, în caz contrar fiind repusă în discuție cerința unei legături între întrebările adresate și soluția care trebuie dată litigiului cu care este sesizată instanța națională. Or, a șaptea întrebare nu pare să aparțină acestei categorii de întrebări.

110. Având în vedere considerațiile de mai sus, apreciem că a doua, a șasea, a șaptea și a opta întrebare adresate Curții de instanța de trimitere ar trebui declarate admisibile.

c)      Cu privire la fond

1.      Observații introductive

111. Înainte de a aborda fondul diferitelor întrebări adresate în prezenta cauză din perspectiva articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, este necesar să se furnizeze câteva elemente referitoare la conținutul protecției oferite de această dispoziție.

112. În Hotărârea ASJP, Curtea a considerat, pe de o parte, că articolul 19 TUE concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE și, pe de altă parte, că principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care este afirmat în prezent la articolul 47 din cartă(58). Această din urmă constatare a determinat‑o să indice într‑o hotărâre ulterioară că articolul 47 din cartă trebuie să fie „luat în considerare în mod corespunzător” în vederea interpretării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE(59).

113. Esențială pentru definirea conținutului material al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, relația dintre aceste două dispoziții este înțeleasă de Curte după cum urmează: „în timp ce articolul 47 din cartă contribuie la respectarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă al oricărui justițiabil care se prevalează, într‑o anumită speță, de un drept pe care îl are în temeiul dreptului Uniunii, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE urmărește, la rândul său, să asigure că sistemul de căi de atac instituit de orice stat membru garantează protecția jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii”(60).

114. Potrivit Curții, recunoașterea într‑o anumită cauză a dreptului la o cale de atac efectivă garantat la articolul 47 din cartă presupune, printre altele, ca persoana care îl invocă să se prevaleze de drepturi sau de libertăți garantate de dreptul Uniunii. Acestui drept îi corespunde obligația, impusă statelor membre la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii(61).

115. Astfel, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE privește elementele care aparțin sistemelor de căi de atac instituite de un stat membru, iar nu elementele aferente unor cazuri concrete sau unor situații individuale, cum este cazul articolului 47 din cartă. Prima dispoziție se adresează statelor membre, în timp ce a doua conferă un drept cetățenilor Uniunii. Acesta este motivul pentru care, potrivit Curții, dreptului garantat la articolul 47 din cartă „îi corespunde” obligația care revine statelor membre rezultată din articolul 19 menționat.

116. Prin urmare, obligația care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE implică nu numai ca, din punct de vedere organic, organismele care pot interpreta sau aplica dreptul Uniunii să îndeplinească cerințele aferente calității de „instanță judecătorească”, precum cele de independență, de imparțialitate și de „instanță constituită în prealabil prin lege”, ci și ca, pe plan procesual, diferitele garanții aferente „procesului echitabil” să fie garantate în fața lor.

117. Această interpretare este confirmată de jurisprudența mai recentă a Curții. În Hotărârile Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor)(62) și PT(63), Curtea a precizat că respectarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare constituie unul dintre elementele care fac parte integrantă din principiul fundamental al protecției jurisdicționale efective prevăzut la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

118. Este adevărat că, în prima hotărâre, problema referitoare la respectarea acestor drepturi a fost considerată accesorie celei a respectării cerinței de independență a organismului în cauză. Astfel, neîndeplinirea obligațiilor imputată Poloniei viza norme procedurale care aveau ca efect, potrivit Comisiei, restrângerea drepturilor judecătorilor împotriva cărora era inițiată o procedură disciplinară de a fi ascultați efectiv de instanța disciplinară și de a beneficia de o apărare efectivă în fața acesteia din urmă. Din moment ce se înscriau în contextul unui regim disciplinar care prezenta deficiențele expuse de Curte, aceste norme se puteau dovedi, potrivit Curții, de natură să sporească și mai mult riscul ca regimul disciplinar aplicabil judecătorilor să fie utilizat ca un sistem de control politic al conținutului hotărârilor judecătorești. Limitările dreptului la apărare rezultate din aceste norme procedurale aduceau, așadar, atingere independenței judecătorilor(64).

119. Din a doua hotărâre reiese însă că o atingere adusă dreptului la apărare poate prin ea însăși să conducă la încălcarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. În cauza aflată la originea acestei hotărâri era vorba despre o dispoziție națională care, într‑o procedură penală începută împotriva mai multor inculpați ca urmare a participării lor la același grup infracțional organizat, condiționa aprobarea judiciară a unui acord de recunoaștere a vinovăției, încheiat între unul dintre inculpați și ministerul public în cursul fazei de judecată a acestui proces, de consimțământul tuturor celorlalți inculpați.

120. De manieră fundamentală, Curtea și‑a întemeiat răspunsul pe constatarea că principiul protecției jurisdicționale efective este încălcat atunci când o hotărâre judecătorească se întemeiază pe fapte și pe înscrisuri de care părțile însele sau una dintre ele nu au putut lua cunoștință și cu privire la care nu au fost, așadar, în măsură să își formuleze poziția. Aceasta a concluzionat astfel că nu exista o încălcare întrucât dispoziția în cauză urmărea tocmai să garanteze dreptul la apărare al inculpaților care, dat fiind că nu și‑au recunoscut vinovăția, trebuiau judecați într‑o procedură penală ulterioară, pe baza informațiilor care îi priveau ce puteau figura în acordul de recunoaștere a vinovăției și a declarațiilor pe care le‑ar putea da, ca martor, inculpatul care și‑a recunoscut vinovăția(65).

121. Din jurisprudența examinată reiese, în opinia noastră, că conținutul material al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE este identic cu cel al articolului 47 din cartă(66). În aceste condiții, considerăm că o încălcare a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE poate fi constatată numai atunci când incompatibilitățile invocate au o anumită gravitate sau un caracter sistemic(67). Pentru a stabili dacă situația este aceasta, împărtășim opinia avocatului general Bobek în sensul că „[a]spectul crucial este [...] dacă problema (punctuală sau recurentă) adusă la cunoștința Curții este de natură să compromită buna funcționare a sistemului judiciar național, punând astfel în pericol capacitatea statului membru în cauză de a oferi justițiabililor căi de atac suficiente”(68).

122. În lumina considerațiilor care tocmai au fost expuse, vom examina în continuare fondul întrebărilor adresate Curții de instanța de trimitere.

2.      Cu privire la a doua întrebare

123. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 TUE, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, se opune unei dispoziții naționale precum articolul 10 alineatul (2) al doilea paragraf din LOA, potrivit căreia orice decizie privind aplicarea amnistiei într‑o anumită cauză trebuie adoptată în termen de cel mult două luni, în măsura în care acest termen nu ar permite instanței naționale să dispună măsurile de cercetare judecătorească necesare pentru a stabili dacă fondurile care fac obiectul actelor generatoare de răspundere în materie de fonduri publice supuse examinării sale constituie fonduri ale Uniunii.

124. În opinia instanței de trimitere, termenul maxim de două luni stabilit la articolul 10 alineatul (2) al doilea paragraf din LOA ar fi, așadar, contrar jurisprudenței Curții care interzice ca judecătorii să poată suferi „presiuni exterioare” susceptibile să repună în discuție independența lor. Astfel, acest termen ar împiedica instanța națională competentă să adopte măsurile de cercetare judecătorească prevăzute la articolele 435 și 436 din LEC („Măsuri finale”), prin care se urmărește în special identificarea originii, națională sau europeană, a fondurilor publice care fac obiectul unor acte susceptibile să genereze o răspundere în materie de fonduri publice. Prin urmare, instanța națională ar ajunge să aplice amnistia în mod sistematic unor acte care pot aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

125. Trebuie amintit că, conform principiului separării puterilor ce caracterizează funcționarea unui stat de drept, trebuie în special să fie garantată independența instanțelor față de puterile legislativă și executivă(69).

126. Potrivit unei jurisprudențe constante, garanțiile de independență și de imparțialitate impuse în temeiul dreptului Uniunii postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea instanței respective în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă(70).

127. În această privință, trebuie ca judecătorii să se afle la adăpost de intervenții sau de presiuni exterioare care le pot pune în pericol independența. Așa cum observă instanța de trimitere, normele aplicabile statutului judecătorilor și exercitării funcției lor de judecător trebuie să permită excluderea nu numai a oricărei influențe directe, sub formă de instrucțiuni, ci și a formelor de influență indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în discuție și să înlăture astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate care să poată aduce atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică și într‑un stat de drept(71).

128. În cazul prelungirii acestei abordări jurisprudențiale în speță, o dispoziție procedurală precum articolul 10 alineatul 2 al doilea paragraf din LOA poate constitui o influență indirectă susceptibilă să orienteze deciziile adoptate de instanțele în cauză și să încalce astfel cerința de independență care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Ținem să precizăm că constatarea unei asemenea încălcări impune nu numai ca termenul vizat de dispoziția procedurală națională în discuție să fie excesiv de scurt, ci și ca acest termen să aibă un caracter obligatoriu. Dacă situația ar fi aceasta, termenul respectiv ar fi de natură să priveze instanțele menționate de competența de a adopta toate măsurile de cercetare judecătorească necesare pentru a verifica dacă fondurile deturnate în speță trebuie considerate fonduri ale Uniunii.

129. În această privință, trebuie amintit că, prin definiție, amnistia are ca efect anularea sau împiedicarea hotărârilor judecătorești sau a procedurilor judiciare. Aprobată în general de puterea legislativă, ea privește o categorie de acte săvârșite într‑o anumită perioadă. În acest cadru, instanțele sunt chemate să aplice legislația care reglementează acordarea amnistiei în cazuri particulare. Or, așa cum a afirmat în esență Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (denumită în continuare „Comisia de la Veneția”) în avizul său privind proiectul Legii spaniole privind amnistia(72), o amnistie este compatibilă cu principiul separării puterilor în cazul în care nu elimină autoritatea astfel conferită puterii judecătorești. Cu alte cuvinte, după cum a indicat însăși Comisia de la Veneția în avizul său privind dispozițiile referitoare la deținuții politici din Legea privind amnistia din Georgia(73), o procedură prin care sistemul judiciar este însărcinat, prin decizia Parlamentului Georgiei, să decidă dacă anumite persoane îndeplinesc criteriile generale stabilite de Parlamentul Georgiei pentru aplicarea amnistiei este conformă cu principiul menționat.

130. În cadrul mecanismului trimiterii preliminare, aprecierea referitoare la caracterul excesiv de scurt și de constrângător al termenului este de competența instanței de trimitere. Pentru a‑i oferi un răspuns util, dorim totuși să subliniem următoarele.

131. Atât în observațiile sale scrise, cât și în ședință, guvernul Spaniei a precizat că termenul care figurează la articolul 10 alineatul 2 al doilea paragraf din LOA are un caracter pur indicativ, adoptarea oricărei decizii vizate la acest articol 10 fiind supusă, în orice caz, aprecierii de către instanță a îndeplinirii condițiilor prevăzute pentru aplicarea amnistiei. Nicio parte interesată nu a furnizat elemente susceptibile să infirme această interpretare.

132. Presupunând că termenul maxim de două luni prevăzut la articolul 10 alineatul 2 al doilea paragraf din LOA ar putea fi considerat excesiv de scurt, părțile interesate par să fie de acord asupra faptului că judecătorii care nu respectă acest termen riscă să fie trași la răspundere disciplinară în temeiul articolului 418 alineatul 11 din LOPJ. În această privință, observăm că articolul menționat consideră drept o abatere gravă întârzierea nejustificată în inițierea sau în soluționarea unei proceduri sau a unei cauze în fața unui judecător sau a unui magistrat în exercitarea funcțiilor sale, cu excepția cazului în care ea constituie o abatere foarte gravă(74). Cu alte cuvinte, simpla nerespectare a termenului respectiv nu pare să atragă aplicarea unor sancțiuni disciplinare(75), ceea ce ar dovedi caracterul său indicativ. Așadar, articolul 10 alineatul 2 al doilea paragraf din LOA ar putea primi o interpretare conformă cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, potrivit căreia instanțele spaniole ar putea depăși termenul maxim de două luni pentru aplicarea amnistiei atunci când nu este vorba despre o „întârziere nejustificată” în sensul articolului 418 alineatul 11 din LOPJ, precum în cazul adoptării unor măsuri de cercetare judecătorească.

133. Având în vedere toate aceste considerații, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se opune unei dispoziții naționale precum articolul 10 alineatul 2 al doilea paragraf din LOA, potrivit căreia orice decizie referitoare la aplicarea amnistiei într‑o anumită cauză trebuie adoptată în termen de cel mult două luni, atunci când acest termen, având un caracter imperativ, împiedică instanța națională să adopte măsurile de cercetare judecătorească necesare pentru a stabili dacă fondurile care fac obiectul actelor generatoare de răspundere în materie de fonduri publice supuse examinării sale constituie fonduri ale Uniunii.

3.      Cu privire la a șaptea întrebare

134. A șaptea întrebare adresată de instanța de trimitere cuprinde două părți.

135. În primul rând, instanța de trimitere urmărește să se stabilească în esență dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE(76) se opune unei dispoziții naționale precum articolul 13 alineatul 3 din LOA, în măsura în care această dispoziție impune instanțelor naționale să asculte exclusiv entitățile din sectorul public prejudiciate prin pierderea de fonduri publice legată de faptele amnistiate și Ministerul Public, cu excluderea părților care au introdus acțiunea în interes general, înainte de a pronunța o decizie de exonerare de răspundere a persoanelor fizice sau juridice pârâte. În al doilea rând, această instanță solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, se opune unei dispoziții naționale precum articolul 13 alineatul 3 din LOA, în măsura în care această dispoziție impune instanțelor naționale adoptarea deciziei de exonerare de răspundere menționate fără a le lăsa posibilitatea de a aprecia mijloacele de probă pentru a stabili dacă pârâtul a săvârșit actele pentru care este angajată răspunderea sa în materie de fonduri publice.

136. În ceea ce privește prima parte a acestei întrebări, trebuie amintit de la bun început că, în cauza principală, entitatea din sectorul public prejudiciată (Generalitat) a fost înlăturată din procedură întrucât nu a introdus o cale de atac în termenul stabilit. SCC și Ministerul Public sunt singurii care au solicitat, în calitate de coreclamanți în litigiul principal, angajarea răspunderii în materie de fonduri publice.

137. Potrivit instanței de trimitere, obligația de a asculta entitățile publice prejudiciate și Ministerul Public, cu excluderea celuilalt reclamant din litigiul principal, ar fi de natură să încalce dreptul la apărare al acestei părți, în calitate de componentă a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Mai precis, această instanță face referire la încălcarea principiilor egalității armelor și contradictorialității, precum și a dreptului de a fi ascultat.

138. În ceea ce privește dreptul de a fi ascultat, trebuie amintit că acest drept garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul oricărei proceduri susceptibile să se finalizeze cu o decizie administrativă care îi afectează în mod defavorabil interesele(77). În plus, Curtea a statuat că a întemeia o decizie jurisdicțională pe fapte și pe documente de care părțile însele sau una dintre acestea nu au putut lua cunoștință și cu privire la care nu au fost, așadar, în măsură să își exprime poziția ar fi incompatibil cu acest drept(78).

139. Astfel, o dispoziție națională precum articolul 13 alineatul 3 din LOA este incompatibilă cu dreptul de a fi ascultat dacă partea care a formulat acțiunea în interes general nu a putut lua cunoștință de faptele și de documentele pe care se întemeiază decizia prin care persoanele fizice și juridice pârâte sunt exonerate de răspunderea lor în materie de fonduri publice și, așadar, nu a fost în măsură să își exprime poziția referitor la aceste fapte și documente.

140. În ceea ce privește principiul egalității armelor, acest principiu presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a‑și susține cauza, inclusiv probele, în condiții care nu o plasează într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul său. Acest principiu garantează astfel egalitatea drepturilor și obligațiilor părților în ceea ce privește în special normele care reglementează administrarea probelor și dezbaterea contradictorie în fața instanței competente(79).

141. Referitor la principiul contradictorialității, acesta implică, în general, dreptul părților la un proces de a avea posibilitatea să își exprime poziția cu privire la faptele și la înscrisurile pe care urmează să se întemeieze o hotărâre judecătorească, precum și să discute probele și observațiile prezentate în fața instanței și motivele de drept invocate din oficiu de aceasta din urmă, pe care intenționează să își întemeieze decizia. Astfel, în vederea îndeplinirii cerințelor privind dreptul la un proces echitabil, este important ca părțile să poată dezbate în contradictoriu atât elementele de fapt, cât și elementele de drept care sunt decisive pentru rezultatul procedurii(80).

142. Or, o dispoziție precum articolul 13 alineatul 3 din LOA, care impune instanțelor naționale să asculte exclusiv entitățile din sectorul public prejudiciate prin pierderea de fonduri publice legată de faptele amnistiate și Ministerul Public, cu excluderea părților care au introdus acțiunea în interes general, este incompatibilă cu principiile egalității armelor și contradictorialității, în măsura în care împiedică aceste părți să participe la o dezbatere în contradictoriu cu privire la elemente de fapt și de drept care sunt decisive pentru rezultatul procedurii.

143. Revine instanței de trimitere, singura competentă să interpreteze dreptul național, sarcina de a verifica dacă, chiar dacă partea care a introdus acțiunea în interes general nu apare în textul articolului 13 alineatul 3 din LOA, această dispoziție trebuie totuși interpretată în sensul că îi este recunoscut un drept de a fi ascultată(81).

144. Argumentul guvernului spaniol întemeiat pe natura acțiunii în discuție nu poate infirma nicidecum concluzia la care am ajuns. În observațiile sale scrise, acest guvern observă că reglementarea unei actio popularis, precum cea exercitată în speță, este de competența exclusivă a statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității. Astfel, nu ar exista niciun principiu sau drept fundamental, printre altele în dreptul Uniunii, care să impună ca partea care a introdus această acțiune în interes general să fie ascultată înainte de adoptarea unei decizii prin care se finalizează procedura. În opinia noastră, nu este deloc necesar să se amintească faptul că această competență a statelor membre, deși exclusivă, trebuie totuși exercitată în conformitate cu dreptul Uniunii, mai precis cu cerințele care decurg din dreptul de a fi ascultat, precum și din principiile contradictorialității și egalității armelor, așa cum au fost rezumate la punctele precedente din prezentele concluzii.

145. În ceea ce privește a doua parte a acestei întrebări, este necesar să se arate că mecanismul juridic criticat de instanța de trimitere este inerent oricărei amnistii. Atunci când se stabilește că comportamentele în cauză intră în domeniul de aplicare al amnistiei, instanța sesizată cu calea de atac nu poate continua examinarea cauzei cu care este sesizată. Ea trebuie să adopte o decizie de închidere a procedurii, astfel încât această cauză va fi radiată de pe rol(82).

146. Presupunând că instanța de trimitere exprimă astfel o îndoială cu privire la compatibilitatea articolului 13 alineatul 3 din LOA cu dreptul la apărare, în măsura în care nu prevede că pârâții din litigiul principal pot renunța la beneficiul amnistiei, este suficient să se constate că acest drept nu pare să impună ca instanțele să recunoască părților menționate o asemenea posibilitate de renunțare.

147. Ținând seama de aceste considerații, în privința primei părți a celei de a șaptea întrebări, propunem Curții să răspundă că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se opune unei dispoziții naționale precum articolul 13 alineatul 3 din LOA, în măsura în care această dispoziție impune instanțelor naționale să asculte, înainte de a pronunța o decizie de exonerare de răspundere a persoanelor fizice sau juridice pârâte, exclusiv entitățile din sectorul public prejudiciate prin pierderea de fonduri publice legate de fapte amnistiate și Ministerul Public, cu excluderea părților care au introdus acțiunea în interes general.

148. În privința celei de a doua părți a acestei întrebări, propunem să se răspundă că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE nu se opune unei dispoziții naționale precum articolul 13 alineatul 3 din LOA, în măsura în care această dispoziție impune instanțelor naționale adoptarea unei decizii prin care persoanele fizice și juridice pârâte sunt exonerate de răspunderea lor în materie de fonduri publice, fără a lăsa acestor instanțe posibilitatea de a aprecia mijloacele de probă pentru a stabili dacă aceste persoane au săvârșit actele pentru care este angajată răspunderea lor în materie de fonduri publice.

4.      Cu privire la a șasea și la a opta întrebare

149. Prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se opune unei dispoziții naționale precum articolul 8 alineatul 3 din LOA, care prevede ridicarea imperativă a măsurilor asigurătorii dispuse de instanțe în stadiul procedurii de cercetare judecătorească sau în primă instanță.

150. Prin intermediul celei de a opta întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 47 din cartă, articolul 267 TFUE și articolul 23 primul paragraf din Protocolul (nr. 3) privind Statutul Curții de justiție a Uniunii Europene se opun unor dispoziții naționale precum articolul 8 alineatul 3, articolul 10 și articolul 13 alineatul 3 din LOA, în măsura în care aceste dispoziții privează de efect util răspunsul la orice întrebare preliminară, cu încălcarea principiilor supremației și efectului direct al dreptului Uniunii.

151. Din explicațiile furnizate de instanța de trimitere cu privire la a șasea întrebare reiese că compatibilitatea cu dreptul Uniunii a ridicării imperative a măsurilor asigurătorii este considerată problematică în raport cu procedura preliminară. Prin urmare, considerăm că această întrebare este „absorbită” de a opta întrebare, care are un perimetru mai larg decât ea.

152. Această din urmă întrebare trebuie totuși, în opinia noastră, să fie clarificată prin intermediul unei reformulări.

153. În ceea ce privește dispozițiile naționale invocate în cuprinsul acesteia, trebuie să se observe că articolul 8 alineatul 3 din LOA prevede ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse în stadiul procedurii de cercetare judecătorească sau al procedurii în primă instanță. Astfel cum s‑a arătat anterior, articolul 10 alineatul 2 al doilea paragraf din această lege prevede, la rândul său, că deciziile privind aplicarea amnistiei trebuie adoptate în termen de cel mult două luni, în timp ce articolul 13 alineatul 3 din aceasta prevede că, după ascultarea Ministerului Public și a entităților publice prejudiciate, TCU trebuie să emită o decizie prin care persoanele pârâte sunt exonerate de răspunderea lor în materie de fonduri publice, în măsura în care entitățile menționate nu se opun.

154. În opinia instanței de trimitere, aplicarea coroborată a acestor dispoziții ar putea avea ca efect faptul că respectiva instanță va fi obligată să pronunțe o decizie de exonerare de răspundere în materie de fonduri publice și să ridice măsurile asigurătorii înainte ca, dacă este cazul, Curtea să pronunțe decizia preliminară. Acest lucru poate fi dedus, potrivit instanței de trimitere, din al zecelea și din al unsprezecelea paragraf ale secțiunii V din preambulul LOA, care impun ca judecătorii să „ridic[e] fără întârziere măsurile de limitare a drepturilor pe care le‑au adoptat, inclusiv în cazurile în care are loc o eventuală suspendare a procedurii judecătorești” (al zecelea paragraf), fără ca precauția formală potrivit căreia „[a]ceastă reglementare este conformă cu […] trimiter[ea] preliminar[ă] prevăzut[ă] de articolul 267 [TFUE]” (al unsprezecelea paragraf) să fie suficientă pentru a garanta suspendarea procedurii în cazul introducerii unei trimiteri preliminare. Aceste îndoieli sunt ridicate pentru a garanta eficacitatea deciziei finale care, dacă este cazul, va fi pronunțată de Curte ca răspuns la întrebările preliminare formulate în decizia de trimitere.

155. Așadar, a opta întrebare trebuie înțeleasă, în opinia noastră, în sensul că instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 267 TFUE și articolul 23 primul paragraf din Protocolul (nr. 3) privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene se opun unor dispoziții naționale precum articolul 8 alineatul 3, articolul 10 și articolul 13 alineatul 3 din LOA, în măsura în care aceste dispoziții impun instanțelor naționale să adopte o decizie de exonerare de răspundere în materie de fonduri publice și să ridice măsurile asigurătorii în termen de cel mult două luni, chiar dacă Curtea, sesizată cu o cerere de decizie preliminară, nu a pronunțat încă o hotărâre.

156. Amintim de la bun început că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 267 TFUE instituie un dialog de la instanță la instanță între Curte și instanțele din statele membre, care are drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului Uniunii, permițând astfel asigurarea coerenței acestuia, a efectului său deplin și a autonomiei sale, precum și, în ultimă instanță, a caracterului propriu al dreptului instituit de tratate. Astfel, o hotărâre pronunțată în cadrul acestei proceduri este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată(83).

157. Articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene prevede că, în cauzele care fac obiectul unei proceduri preliminare, decizia instanței naționale prin care aceasta sesizează Curtea suspendă procedura la nivel național(84).

158. În observațiile sale scrise, Comisia subliniază că, deși articolul 10 alineatul 2 al doilea paragraf din LOA nu exclude în mod expres posibilitatea instanței naționale de a suspenda termenul de două luni în perioada în care Curtea examinează cererea de decizie preliminară, contextul legislativ național relevant, caracterizat prin abrogarea articolului 43 bis din LEC, ar lăsa să se presupună că această posibilitate nu îi este recunoscută. Dacă situația ar fi aceasta, este clar că o asemenea normă nu ar fi compatibilă cu dispozițiile dreptului Uniunii menționate la punctele precedente din prezentele concluzii. Astfel, o obligație impusă pe cale legislativă instanțelor naționale de a adopta o decizie de aplicare a unei amnistii (cu efectele aferente lucrului judecat) într‑un termen imperativ de două luni și care împiedică suspendarea acestui termen în cazul în care instanța națională ar formula o cerere de decizie preliminară nu ar permite acestei instanțe să se conformeze deciziei pronunțate de Curte la finalul procedurii preliminare, lipsind în acest mod această procedură de orice efect util.

159. În ceea ce privește ridicarea imperativă a măsurilor asigurătorii dispuse anterior, prevăzute la articolul 8 alineatul 3 din LOA, trebuie să recunoaștem că lectura celui de al zecelea și a celui de al unsprezecelea paragraf ale secțiunii V din preambulul respectivei legi conduce la concluzia că aceasta impune ridicarea măsurilor asigurătorii chiar și în cazul în care procedura națională ar fi suspendată ca urmare a formulării unei cereri de decizie preliminară.

160. În această privință, este suficient să se amintească faptul că deplina eficacitate a dreptului Uniunii impune, potrivit unei jurisprudențe constante, ca instanța sesizată cu un litigiu căruia i se aplică acest drept să poată încuviința măsuri provizorii pentru a garanta deplina eficacitate a hotărârii judecătorești care urmează a fi pronunțată. Astfel, în cazul în care instanța națională care suspendă judecarea cauzei până ce Curtea răspunde la întrebarea sa preliminară nu ar putea încuviința măsuri provizorii până la pronunțarea deciziei sale adoptate în urma răspunsului Curții, efectul util al sistemului instituit prin articolul 267 TFUE ar fi diminuat(85). Rezultă că, atunci când consideră necesar, instanța națională trebuie să poată adopta sau, dacă este cazul, să poată menține măsuri asigurătorii până la pronunțarea deciziei sale în urma răspunsului Curții la cererea sa de decizie preliminară.

161. Trebuie adăugat că necesitatea de a permite instanțelor naționale să se conformeze hotărârilor pronunțate de Curte la finalul unei proceduri preliminare intră de asemenea sub incidența cerinței de independență a judecătorilor care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Într‑adevăr, potrivit jurisprudenței Curții, puterea de a face, chiar în momentul aplicării dreptului Uniunii în conformitate cu această decizie, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o reglementare sau o practică națională care ar constitui eventual un obstacol în calea eficacității depline a normelor dreptului Uniunii face parte integrantă din atribuțiile de instanță a Uniunii care îi revin instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a normelor dreptului Uniunii, astfel încât exercitarea acestei puteri constituie o garanție inerentă independenței judecătorilor(86).

162. Observăm, în sfârșit, că guvernul spaniol susține că instanța de trimitere ar trebui să efectueze o interpretare a dispozițiilor naționale în cauză conformă cu articolul 267 TFUE, astfel încât, atunci când se efectuează o trimitere preliminară, procedura poate fi suspendată, iar aceste măsuri asigurătorii pot fi menținute atât timp cât suspendarea și măsurile respective sunt necesare pentru a garanta efectul util al răspunsului pe care îl va da Curtea. Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă o asemenea interpretare conformă este posibilă.

163. Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la a șasea și la a opta întrebare, astfel cum au fost reformulate, că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 267 TFUE și articolul 23 primul paragraf din Protocolul (nr. 3) privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene se opun unor dispoziții naționale precum articolul 8 alineatul 3, articolul 10 și articolul 13 alineatul 3 din LOA, în măsura în care aceste dispoziții impun instanțelor naționale să adopte o decizie de exonerare de răspundere în materie de fonduri publice și să ridice măsurile asigurătorii dispuse într‑un stadiu anterior al procedurii în termen de cel mult două luni, chiar dacă Curtea, sesizată cu o cerere de decizie preliminară, nu a pronunțat încă decizia sa.

V.      Concluzie

164. În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunal de Cuentas (Curtea de Conturi, Spania) după cum urmează:

1)      Articolul 325 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune stingerii răspunderii prevăzute de Ley Orgánica 1/2024 de amnistía para la normalización institucional, política y social en Cataluña (Legea organică 1/2024 privind amnistia pentru normalizarea instituțională, politică și socială în Catalonia) din 10 iunie 2024 pentru actele fără caracter penal care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, precum actele în materie de fonduri publice, în lipsa unei legături directe între aceste acte și reducerea, actuală sau potențială, a veniturilor puse la dispoziția bugetului Uniunii.

2)      Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale precum articolul 10 alineatul 2 al doilea paragraf din Legea organică 1/2024 din 10 iunie 2024, potrivit căreia orice decizie referitoare la aplicarea amnistiei într‑o anumită cauză trebuie adoptată în termen de cel mult două luni, atunci când acest termen, având un caracter imperativ, împiedică instanța națională să adopte măsurile de cercetare judecătorească necesare pentru a stabili dacă fondurile care fac obiectul actelor generatoare de răspundere în materie de fonduri publice supuse examinării sale constituie fonduri ale Uniunii.

3)      Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că:

–        se opune unei dispoziții naționale precum articolul 13 alineatul 3 din Legea organică 1/2024 din 10 iunie 2024, în măsura în care această dispoziție impune instanțelor naționale să asculte, înainte de a pronunța o decizie de exonerare de răspundere a persoanelor fizice sau juridice pârâte, exclusiv entitățile din sectorul public prejudiciate prin pierderea de fonduri publice legate de fapte amnistiate și Ministerio Fiscal (Ministerul Public), cu excluderea părților care au introdus acțiunea în interes general;

–        nu se opune unei dispoziții naționale precum articolul 13 alineatul 3 din Legea organică 1/2024 din 10 iunie 2024, în măsura în care această dispoziție impune instanțelor naționale adoptarea unei decizii prin care persoanele fizice și juridice pârâte sunt exonerate de răspunderea lor în materie de fonduri publice, fără a lăsa acestor instanțe posibilitatea de a aprecia mijloacele de probă pentru a stabili dacă aceste persoane au săvârșit actele pentru care este angajată răspunderea lor în materie de fonduri publice.

4)      Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 267 TFUE și articolul 23 primul paragraf din Protocolul (nr. 3) privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții naționale precum articolul 8 alineatul 3, articolul 10 și articolul 13 alineatul 3 din Legea organică 1/2024 din 10 iunie 2024, în măsura în care aceste dispoziții impun instanțelor naționale să adopte o decizie de exonerare de răspundere în materie de fonduri publice și să ridice măsurile asigurătorii dispuse într‑un stadiu anterior al procedurii în termen de cel mult două luni, chiar dacă Curtea, sesizată cu o cerere de decizie preliminară, nu a pronunțat încă decizia sa.

1      Limba originală: franceza.

2      A se vedea Donnedieu de Vabres, H., Traité de droit criminel et de législation pénale comparée, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1947 (ediția a treia), p. 550-560, nr. 977-992, în special p. 550, nr. 977.

3      Acest termen este format, la fel ca termenul „amnistie”, din prefixul ἀ- (privativ) și din μνήμη (mnêmê), care înseamnă în limba elenă „memorie” sau „amintire”.

4      A se vedea definiția noțiunii „amnistie” de pe platforma Oxford Constitutional Law, disponibilă la adresa: https://oxcon.ouplaw.com/display/10.1093/law‑mpeccol/law‑mpeccol‑e199

5      Pentru evoluții istorice aprofundate cu privire la amnistie, a se vedea Concluziile noastre prezentate astăzi în cauza conexă, C‑666/24, Associació Catalana de Víctimes de Organizaciones Terroristes (ACVOT).

6      A se vedea Beccaria, C., Dei delitti e delle pene, Livorno, 1764, capitolul XLVI, intitulat „Despre clemență”, în special următorul pasaj: „[d]acă avem în vedere că clemența – virtute a legiuitorului, iar nu a executantului legilor – trebuie să apară în cod pentru a fi alungată din hotărâri; dacă nu reflectăm la faptul că, arătându‑le oamenilor crime iertate și pentru care pedeapsa nu a fost o consecință necesară, îi facem să nutrească speranța impunității și să considere supliciile drept acte de violență, iar nu de justiție, cum ar putea fi de dorit ca suveranul să acorde grație infractorilor?” (fragment tradus în limba franceză de Chaillou de Lisy, M., în Beccaria, C., Traité des délits et des peines, Paris, 1773, disponibil la adresa următoare: https://perso.unifr.ch/derechopenal/assets/files/obrasjuridicas/oj_20100907_01.pdf).

7      A se vedea Hugo, V., Actes et paroles. Depuis l’exil. 1871-1876, Hetzel, Paris, vol. 6, capitolul XXXII, intitulat „L’amnistie au Sénat”, discursul lui Victor Hugo, ședința de luni, 22 mai 1876, p. 154-169, în special următorul pasaj: „Domnilor, în vremuri de discordie, justiția este invocată de toate părțile. Ea nu aparține nimănui. Nu se cunoaște decât pe sine. Este, prin grație divină, oarbă la pasiunile umane. Este gardianul tuturor și servitorul nimănui. Justiția nu se amestecă în războaiele civile, dar nu le ignoră și intervine în ele. Și știți în ce moment o face? Ulterior. Lasă tribunalele speciale să lucreze și se manifestă după ce acestea și‑au îndeplinit rolul. Atunci își schimbă numele și devine clemență” (p. 157).

8      BOE nr. 141 din 11 iunie 2024, p. 67764.

9      BOE nr. 311 din 29 decembrie 1978, p. 29313.

10      Hotărârea 137/2025 a Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională), Pleno [BOE nr. 183 din 31 iulie 2025, p. 103781 (ES:TC:2025:137)].

11      BOE nr. 121 din 21 mai 1982, p. 13290.

12      BOE nr. 84 din 7 aprilie 1988, p. 10459.

13      BOE nr. 157 din 2 iulie 1985, p. 20632.

14      BOE nr. 7 din 8 ianuarie 2000, p. 575.

15      Este vorba despre o procedură de stabilire a răspunderii persoanelor care, prin postul pe care îl ocupă, gestionează fonduri publice, în cazul unui sold debitor nejustificat al unui cont sau în lipsa numerarului ori a unei justificări a situației conturilor pe care le gestionează.

16      JO 1995, L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166.

17      A se vedea Hotărârea din 1 octombrie 2019, Daka ș.a. (C‑422/23, C‑455/23, C‑459/23, C‑486/23 și C‑493/23, EU:C:2025:592, punctul 53 și jurisprudența citată).

18      A se vedea Hotărârea din 21 ianuarie 2020, Banco de Santander (C‑274/14, denumită în continuare „Hotărârea Banco de Santander”, EU:C:2020:17, punctele 61 și 62, precum și jurisprudența citată).

19      A se vedea articolul 26 alineatele 1 și 2 din LOTCU.

20      A se vedea în acest sens Hotărârea Banco de Santander (punctele 72-77).

21      În Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem) (C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 93), Curtea a considerat că amnistia „are în general ca scop înlăturarea caracterului infracțional al faptelor pe care le vizează, cu consecința că infracțiunea nu va mai putea conduce la urmărire penală și, în cazul în care a intervenit deja o condamnare, că executarea acesteia va înceta”.

22      Decizia‑cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3).

23      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 (JO 2011, L 338, p. 2).

24      Regulamentul Consiliului din 12 octombrie 2017 (JO 2017, L 283, p. 1).

25      Trebuie arătat în această privință că Curtea a indicat deja că, „prin definirea procedurilor prevăzute de Regulamentul 2017/1939, legiuitorul Uniunii a intenționat să instituie un mecanism care să garanteze un grad de eficacitate a investigațiilor transfrontaliere desfășurate de EPPO cel puțin la fel de ridicat ca acela care rezultă din aplicarea procedurilor prevăzute în cadrul sistemului de cooperare judiciară în materie penală între statele membre, întemeiat pe principiile încrederii și recunoașterii reciproce” [a se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2023, G. K. ș.a. (Parchetul European) (C‑281/22, EU:C:2023:1018, punctul 67)].

26      A se vedea articolul 11 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare (JO 2005, L 76, p. 16, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 150), articolul 13 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2006/783/JAI a Consiliului din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce pentru hotărârile de confiscare (JO 2006, L 328, p. 59, Ediție specială, 19/vol. 9, p. 44), articolul 19 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27) și articolul 19 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative (JO 2008, L 337, p. 102).

27      Hotărârea din 16 decembrie 2021 (C‑203/20, denumită în continuare „Hotărârea AB”, EU:C:2021:1016).

28      Astfel cum este consacrat la articolul 50 din cartă.

29      Hotărârea AB (punctele 40-42).

30      Hotărârea AB (punctele 74 și 75).

31      Hotărârea din 17 iulie 2008, Comisia/Italia (C‑132/06, EU:C:2008:412).

32      A șasea directivă a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare (JO 1977, L 145, p. 1).

33      Deși instanța de trimitere invocă de asemenea articolul 4 alineatul (3) TUE, considerăm că răspunsul Curții va putea viza numai articolul 325 TFUE. Astfel, după cum a arătat Curtea în Hotărârea din 8 martie 2022, Comisia/Regatul Unit (Combaterea fraudei privind subevaluarea) (C‑213/19, EU:C:2022:167, punctul 261), „în ceea ce privește obligațiile care revin statelor membre în vederea combaterii oricărei fraude sau a oricărei alte activități ilegale care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, articolul 325 alineatul (3) TFUE constituie expresia specifică a principiului general al cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE”. Această din urmă dispoziție nu impune, așadar, o examinare distinctă de cea efectuată în temeiul articolului 325 TFUE.

34      În opinia noastră, Regulamentul nr. 2988/95, invocat de asemenea de instanța de trimitere, nu este aplicabil în speță. Astfel, potrivit articolului 1 alineatul (2) din respectivul regulament, măsurile și sancțiunile prevăzute de acesta se aplică numai abaterilor care sunt urmarea unei acțiuni sau omisiuni a unui „agent economic”. Or, din decizia de trimitere pare să reiasă că pârâții din litigiul principal nu sunt „agenți economici” în sensul regulamentului menționat.

35      Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone (C‑574/15, EU:C:2018:295, punctul 45 și jurisprudența citată).

36      Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ș.a. (C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, denumită în continuare „Hotărârea Euro Box”, EU:C:2021:1034, punctul 183).

37      Decizia Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55).

38      A se vedea Hotărârea Euro Box (punctele 188-190).

39      Hotărârea din 8 iunie 2023 (C‑545/21, EU:C:2023:451).

40      Regulamentul Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 (JO 2006, L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64).

41      A se vedea Hotărârea din 8 iunie 2023, ANAS (C‑545/21, EU:C:2023:451, punctele 38 și 39).

42      Decizia Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO 2007, L 163, p. 17).

43      Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B. (C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 32), și Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev ș.a. (C‑612/15, denumită în continuare „Hotărârea Kolev”, EU:C:2018:392, punctul 52).

44      A se vedea articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Decizia 2007/436.

45      A se vedea Hotărârea Kolev (punctul 51) și Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B. (C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 31).

46      A se vedea Hotărârea Euro Box (punctul 187).

47      În această privință, trebuie amintit că, în lipsa, în tratat, a unei definiții mai precise a teritoriului care ține de suveranitatea fiecărui stat membru, revine fiecăruia dintre statele membre sarcina de a determina extinderea și limitele propriului său teritoriu, în conformitate cu normele de drept internațional public. A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 august 2022, Navitours (C‑294/21, EU:C:2022:608, punctul 38). Cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea Moselle, un râu care – situație rară – are statutul de „condominiu”. Acest statut își are originea în articolul 25 din Actul final al Congresului de la Viena din 9 iunie 1815, care prevede că, pe lângă Moselle, râurile Sûre și Our, în măsura în care formează frontiera, vor aparține în comun celor două puteri limitrofe. Această dispoziție a fost confirmată și detaliată la articolul 27 din Tratatul frontalier între Regatul Țărilor de Jos și Regatul Prusiei, încheiat la Aix‑la‑Chapelle la 26 iunie 1816, și la articolul 30 din Tratatul privind frontierele încheiat între aceleași state la Clèves la 7 octombrie 1816 (a se vedea în această privință Caflisch, L., „Règles générales du droit des cours d’eaux internationaux”, The Hague Academy Collected Courses Online/Recueil des cours de l’Académie de La Haye en ligne, vol. 219, 1989, p. 9-225, în special p. 67 și 68).

48      Hotărârea din 27 februarie 2018 (C‑64/16, denumită în continuare „Hotărârea ASJP”, EU:C:2018:117).

49      A se vedea hotărârea ASJP (punctul 37).

50      A se vedea Hotărârea din 27 februarie 2025, Sinalov (C‑16/24, EU:C:2025:116, punctul 36).

51      A se vedea Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor) (C‑204/21, EU:C:2023:442, punctul 263).

52      Hotărârea din 24 iunie 2019 (C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 52).

53      Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauzele conexate Prokuratura Rejonowa w Mińsku Mazowieckim ș.a. (C‑748/19-C‑754/19, EU:C:2021:403, punctul 146). Acest prag material relativ ridicat este caracterul sistemic al încălcării, așa cum explicăm la punctul 121 din prezentele concluzii.

54      A se vedea Hotărârea din 6 martie 2025, D. K. (Înlăturarea unui judecător de la examinarea unor cauze) (C‑647/21 și C‑648/21, EU:C:2025:143, punctul 48 și jurisprudența citată).

55      A se vedea Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. ș.a. (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia) (C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctele 64 și 65, precum și jurisprudența citată).

56      A se vedea printre altele Hotărârea din 28 noiembrie 2024, PT (Acord încheiat între procuror și autorul unei infracțiuni) (C‑432/22, denumită în continuare „Hotărârea PT”, EU:C:2024:987, punctul 64).

57      A se vedea Hotărârea din 14 noiembrie 2024, S. (Modificarea completului de judecată) (C‑197/23, EU:C:2024:956, în special punctul 42).

58      Hotărârea ASJP (punctele 32 și 35).

59      A se vedea Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. ș.a. (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac) (C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 143).

60      A se vedea Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika (C‑896/19, denumită în continuare „Hotărârea Repubblika”, EU:C:2021:311, punctul 52), și Hotărârea din 1 august 2025, Royal Football Club Seraing (C‑600/23, EU:C:2025:617, punctul 73).

61      A se vedea Hotărârea Repubblika (punctul 45), și Hotărârea din 1 august 2025, Royal Football Club Seraing (C‑600/23, EU:C:2025:617, punctul 72).

62      Hotărârea din 15 iulie 2021 (C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 203).

63      Punctul 70 din această hotărâre.

64      Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor) (C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 213).

65      A se vedea Hotărârea PT (punctele 71 și 72).

66      A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Repubblika (punctele 39, 42 și 43).

67      A se vedea în această privință Leloup, M., „The Untapped Potential of the Systemic Criterion in the ECJ’s Case Law on Judicial Independence”, German Law Journal, Cambridge University Press, Toronto, vol. 24, nr. 6, 2023, p. 995-1010.

68      Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauzele conexate Prokuratura Rejonowa w Mińsku Mazowieckim ș.a. (C‑748/19-C‑754/19, EU:C:2021:403, punctul 148).

69      A se vedea printre altele Hotărârea Repubblika (punctul 54).

70      A se vedea Hotărârea din 3 iulie 2025, Lita și Jeszek (C‑646/23 și C‑661/23, EU:C:2025:519, punctul 62 și jurisprudența citată).

71      A se vedea printre altele Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” ș.a. (C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, EU:C:2021:393, punctul 197).

72      Comisia de la Veneția, Avizul nr. 1167/2023 și nr. 1168/2023 din 18 martie 2024 cu privire la cerințele statului de drept referitoare la amnistii, având în vedere în special propunerea de lege parlamentară spaniolă „referitoare la Legea organică privind amnistia pentru normalizarea instituțională, politică și socială în Catalonia” [CDL‑AD(2024)003, punctul 81].

73      Comisia de la Veneția, Avizul nr. 710/2012 din 11 martie 2013 privind dispozițiile referitoare la deținuții politici din Legea amnistiei din Georgia [CDL‑AD(2013)009, punctele 43-46].

74      În ambele cazuri, judecătorii în cauză vor fi sancționați în conformitate cu articolul 420 din această lege.

75      A se vedea de asemenea Comisia de la Veneția, Avizele nr. 1167/2023 și nr. 1168/2023 din 18 martie 2024 privind cerințele statului de drept referitoare la amnistii, având în vedere în special propunerea de lege parlamentară spaniolă „referitoare la Legea organică privind amnistia pentru normalizarea instituțională, politică și socială în Catalonia” [CDL‑AD(2024)003, punctul 105], în care, în legătură cu proiectul de lege, Comisia de la Veneția se exprimă după cum urmează: „Articolul 10 din Proiectul de lege privind amnistia prevede un tratament preferențial și urgent al cererilor de aplicare a Legii privind amnistia. Deciziile corespunzătoare se adoptă «cu prioritate și în regim de urgență», «în termen de două luni». În această privință, Comisia salută faptul că nu există consecințe, nici în ceea ce privește sancțiunile disciplinare, în cazul nerespectării acestui termen […]”.

76      Deși instanța de trimitere invocă de asemenea articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul Uniunii nu reglementează raporturile dintre CEDO și ordinile juridice ale statelor membre și nu stabilește nici consecințele care trebuie deduse de instanța națională în cazul unui conflict între drepturile garantate de această convenție și o normă de drept național [a se vedea printre altele Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson (C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 44)]. În consecință, Curtea nu este competentă să interpreteze dispozițiile CEDO.

77      A se vedea Hotărârea din 4 aprilie 2019, OZ/BEI (C‑558/17 P, EU:C:2019:289, punctul 53 și jurisprudența citată).

78      A se vedea Hotărârea din 26 septembrie 2024, Energotehnica (C‑792/22, EU:C:2024:788, punctul 54 și jurisprudența citată).

79      A se vedea Hotărârea din 30 ianuarie 2024, Agentsia „Patna infrastruktura” (Finanțare europeană de infrastructuri rutiere) (C‑471/22, EU:C:2024:99, punctul 48 și jurisprudența citată).

80      A se vedea în special Hotărârea din 17 decembrie 2009, Reexaminare M/EMEA (C‑197/09 RX‑II, EU:C:2009:804, punctul 41), și Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary (C‑189/18, EU:C:2019:861, punctul 62).

81      Astfel, observăm că, în hotărârea pronunțată recent cu privire la constituționalitatea anumitor dispoziții ale LOA, Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională) a considerat că, dacă ar fi înțeles în sensul că instanța nu este obligată să asculte partea care a formulat acțiunea în interes general înainte de a lua decizia de exonerare de răspundere prevăzută de 13 alineatul 3 din LOA, acest articol ar fi incompatibil cu dreptul la apărare, așa cum este consacrat la articolul 24 din Constituție. Acesta s‑a abținut totuși să îl declare neconstituțional, în măsura în care o interpretare conformă cu Constituția este totuși posibilă, potrivit acestei instanțe. A se vedea Hotărârea 137/2025 a Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională), Pleno [BOE nr. 183 din 31 iulie 2025, p. 103781 (ES:TC:2025:137)].

82      A se vedea Merle, R., și Vitu, A., Traité de droit criminel, Tome II, Procédure pénale, Éditions Cujas, Paris, 2001, ediția a cincea.

83      A se vedea Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor) (C‑204/21, EU:C:2023:442, punctele 274 și 275, precum și jurisprudența citată).

84      A se vedea Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi ș.a. (C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 29 și jurisprudența citată).

85      A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire) (C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 142 și jurisprudența citată).

86      A se vedea Hotărârea Euro Box (punctul 257).