Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL RIMVYDAS NORKUS
prezentate la 4 septembrie 2025(1)
Cauza C‑480/24
Ģenerālprokuratūra
cu participarea
ČIEKURI‑SHISHKI SIA,
COUNTRY HELI SIA
[cerere de decizie preliminară formulată de Augstākās tiesas Senāts (Curtea Supremă, Letonia)]
„ Trimitere preliminară – Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive adoptate având în vedere situația din Ucraina – Regulamentul (UE) nr. 269/2014 – Articolul 2 – Noțiunea de persoană juridică «asociată» cu o persoană fizică inclusă în anexa I la Regulamentul nr. 269/2014 – Noțiunea de fonduri și resurse economice care «se află în proprietatea ori posesia sau sunt controlate» de o asemenea persoană fizică – Articolul 11 – Obligație de a nu da curs niciunei cereri prezentate de persoanele menționate la alineatul (1) al acestui articol – Domeniu de aplicare – Efecte juridice – Verificare din oficiu de către o instanță națională a identității părților în raport cu articolele 2 și 11 – RGPD – Articolele 5 și 6 – Divulgare și publicare într‑o hotărâre a datelor cu caracter personal ale unei persoane fizice incluse în anexa I la Regulamentul nr. 269/2014 ”
I. Introducere
1. Prezenta cerere de decizie preliminată adresată de Augstākās tiesas Senāts (Curtea Supremă, Letonia) în temeiul articolului 267 TFUE are ca obiect interpretarea articolului 2 și a articolului 11 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 al Consiliului din 17 martie 2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei(2), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2023/1765 al Consiliului din 13 septembrie 2023(3) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 269/2014”).
2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între o persoană de drept leton, ČIEKURI‑SHISHKI SIA, și o altă persoană de drept leton, COUNTRY HELI SIA, în legătură cu recuperarea unei creanțe datorate primei societăți de către cea de a doua. O instanță letonă a obligat‑o pe această a doua societate să ramburseze împrumutul în cauză printr‑o hotărâre judecătorească ce a dobândit autoritate de lucru judecat. COUNTRY HELI este deținută în proporție de 50 % de ČIEKURI‑SHISHKI, precum și de o persoană juridică de drept cipriot, societatea ABACUS (CYPRUS) LIMITED, al cărei beneficiar efectiv este o persoană fizică vizată de măsurile restrictive adoptate de Uniune în contextul invadării Ucrainei de către Rusia. Sesizată în recurs, instanța de trimitere trebuie să decidă dacă, într‑o astfel de situație, hotărârea instanței letone poate fi executată sau dacă trebuie anulată.
3. Această cauză ridică o serie de probleme referitoare la interpretarea Regulamentului nr. 269/2014, la care Curtea trebuie să dea un răspuns pentru a asigura eficacitatea măsurilor restrictive. Acestea privesc printre altele competența instanței naționale de a stabili, în temeiul dreptului Uniunii, dacă măsurile vizate de acest regulament sunt aplicabile unei persoane juridice, precum și criteriile pe care instanța trebuie să le rețină pentru a‑și întemeia aprecierea. Examinarea acestora necesită o analiză a relației dintre ordinea juridică a Uniunii și dreptul național, în special în ceea ce privește rolul conferit instanțelor naționale și impactul regimului măsurilor restrictive asupra dreptului privat. Aceste probleme de interpretare au o importanță care depășește cu mult cadrul litigiului principal.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Regulamentul nr. 269/2014
4. Articolul 1 din Regulamentul nr. 269/2014 prevede:
„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:
(a) «cerere» înseamnă orice cerere, contencioasă sau necontencioasă, introdusă anterior sau ulterior [datei de] 17 martie 2014, în temeiul unui contract sau al unei tranzacții sau legată de acesta/aceasta, în special:
(i) o cerere de executare a oricărei obligații care rezultă dintr‑un contract sau dintr‑o tranzacție sau legată de un contract sau de o tranzacție;
(ii) o cerere de prelungire sau de plată a unei obligațiuni, garanții sau contragaranții financiare, indiferent de forma acesteia;
(iii) o cerere de despăgubire care se referă la un contract sau la o tranzacție;
(iv) o cerere reconvențională;
(v) o cerere de recunoaștere sau executare, inclusiv prin exequatur, a unei hotărâri judecătorești, a unei hotărâri arbitrale sau a unei hotărâri echivalente, indiferent de locul unde a fost pronunțată;
[…]
(c) «autorități competente» înseamnă autoritățile competente ale statelor membre, astfel cum sunt identificate pe site‑urile internet incluse pe lista din anexa II;
[…]”
5. Articolul 2 din acest regulament prevede:
„(1) Se îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, se află în proprietatea ori posesia sau sunt controlate de orice persoană fizică sau juridică, entitate sau organism sau de persoane fizice sau juridice, entități sau organisme asociate acestora, astfel cum figurează în lista din anexa I.
(2) Se interzice punerea la dispoziție, direct sau indirect, a oricăror fonduri sau resurse economice către sau în beneficiul persoanelor fizice sau juridice, al entităților sau organismelor sau al persoanelor fizice sau juridice, al entităților sau organismelor asociate acestora, care figurează în lista din anexa I.”
6. Articolul 3 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede că anexa I la acesta din urmă cuprinde diferite categorii de persoane fizice sau juridice, entități sau organisme „și persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organismele asociate acestora”.
7. Articolul 9 alineatul (1) din același regulament are următorul cuprins:
„Este interzisă participarea în cunoștință de cauză și deliberată la activități care au drept scop sau efect eludarea măsurilor menționate la articolul 2.”
8. Articolul 11 din Regulamentul nr. 269/2014 prevede:
„(1) Nu se dă curs niciunei cereri în legătură cu niciun contract sau nicio tranzacție a cărei executare a fost afectată, direct sau indirect, în totalitate sau parțial, de măsurile impuse de prezentul regulament, inclusiv cererilor de despăgubire sau oricăror alte cereri de acest tip, cum ar fi cererea de compensare sau cererea în temeiul unei garanții, mai ales unei cereri de prelungire sau de plată a unei obligațiuni, a unei garanții sau a unei contragaranții, în special a unei garanții financiare sau a unei contragaranții financiare, indiferent de forma acesteia, prezentate de:
(a) persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organismele desemnate, incluse pe lista din anexa I;
(b) orice persoană fizică sau juridică, entitate sau organism care acționează prin intermediul sau în numele uneia dintre persoanele, entitățile sau organismele menționate la litera (a).
(2) În cadrul oricărei proceduri care urmărește să dea curs unei cereri, sarcina de a dovedi că satisfacerea cererii nu este interzisă în temeiul alineatului (1) incumbă persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului care urmărește să se dea curs respectivei cereri.
(3) Prezentul articol nu aduce atingere dreptului persoanelor fizice sau juridice, al entităților sau al organismelor menționate la alineatul (1) la controlul jurisdicțional al legalității neexecutării obligațiilor contractuale, în conformitate cu prezentul regulament.”
9. Articolul 14 din acest regulament este redactat astfel:
„(1) În cazul în care decide să aplice măsurile menționate la articolul 2 unei persoane fizice sau juridice, unei entități sau unui organism, Consiliul modifică anexa I în consecință.
(2) Consiliul comunică decizia sa, inclusiv motivele includerii pe listă, persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului menționate la alineatul (1), fie direct, dacă adresa este cunoscută, fie prin publicarea unui anunț, oferind persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului în cauză posibilitatea de a formula observații.
(3) În cazul în care se transmit observații sau se prezintă dovezi substanțiale noi, Consiliul își reexaminează decizia și informează în consecință persoana fizică sau juridică, entitatea sau organismul în cauză.
(4) Lista din anexa I se revizuiește periodic și cel puțin o dată la 12 luni.”
10. Articolul 17 din regulamentul menționat prevede:
„Prezentul regulament se aplică:
[…]
(d) oricărei persoane juridice, entități sau organism, aflat în interiorul sau în afara teritoriului Uniunii, care este înregistrat sau constituit în conformitate cu legislația unui stat membru;
[…]”
2. Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2022/336
11. Considerentele (10)-(13) ale Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2022/336 al Consiliului din 28 februarie 2022 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei(4) enunță:
„(10) La 24 februarie 2022, Înaltul Reprezentant a emis o declarație în numele Uniunii prin care a condamnat în cei mai fermi termeni posibili invazia neprovocată a Ucrainei de către forțele armate ale Federației Ruse și implicarea Belarusului în această agresiune împotriva Ucrainei. Înaltul Reprezentant a indicat că răspunsul Uniunii va include măsuri restrictive atât sectoriale, cât și individuale.
(11) La 24 februarie 2022, Consiliul European a condamnat în termenii cei mai fermi agresiunea militară neprovocată și nejustificată a Federației Ruse împotriva Ucrainei. Prin acțiunile sale militare ilegale, Rusia încalcă grav dreptul internațional și principiile Cartei ONU și subminează securitatea și stabilitatea europeană și mondială. Consiliul European a convenit asupra unor măsuri restrictive suplimentare care vor impune Rusiei consecințe grave și masive pentru acțiunile sale, în strânsă coordonare cu partenerii și aliații noștri.
(12) Având în vedere gravitatea situației, Consiliul consideră că ar trebui să fie adăugate 26 de persoane și o entitate pe lista persoanelor, entităților și organismelor cărora li se aplică măsuri restrictive prevăzută în anexa I la Regulamentul (UE) nr. 269/2014.
(13) Prin urmare, anexa I la Regulamentul (UE) nr. 269/2014 ar trebui să fie modificată în consecință[.]”
B. Dreptul leton
12. Articolele 483 și 484 din civilprocesa likums (Codul de procedură civilă) prevăd că procurorul general poate, în anumite condiții, să formuleze recurs la Augstākās tiesas Senāts (Curtea Supremă) împotriva anumitor hotărâri judecătorești care au dobândit autoritate de lucru judecat.
III. Situația de fapt aflată la originea litigiului, procedura principală și întrebările preliminare
13. La 19 mai 2015, ČIEKURI‑SHISHKI, creditorul, și COUNTRY HELI, împrumutatul, au încheiat un contract de împrumut în cuantum de 3 407 347,10 euro.
14. La 19 ianuarie 2023, ČIEKURI‑SHISHKI (denumită în continuare „reclamanta”) a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva societății COUNTRY HELI (denumită în continuare „pârâta”) având ca obiect recuperarea sumei împrumutate și a dobânzilor aferente împrumutului. În cerere se arată că reclamanta deține 50 % din capitalul pârâtei și că o societate stabilită în Cipru, ABACUS (CYPRUS) LIMITED, al cărei beneficiar efectiv este o persoană fizică, D, deține restul de 50 %.
15. Prin hotărârea din 13 septembrie 2023, Rīgas rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Riga, Letonia) a constatat că pârâta nu a restituit încă reclamantei suma împrumutată și nici dobânzile aferente utilizării împrumutului. Prin urmare, această instanță a admis acțiunea și a obligat pârâta să ramburseze reclamantei datoria solicitată. În hotărâre, ea nu a examinat însă dacă reclamanta sau pârâta erau vizate de măsurile restrictive adoptate de Uniune în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, în special cele adoptate în temeiul Regulamentului nr. 269/2014.
16. Această hotărâre, care nu a fost atacată, a rămas definitivă la 4 octombrie 2023.
17. La 12 octombrie 2023, a fost emis un titlu executoriu, iar acesta a fost comunicat Registrului de executare silită.
18. În temeiul drepturilor conferite de articolele 483 și 484 din Codul de procedură civilă, procurorul general interimar a introdus recurs împotriva hotărârii Rīgas rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Riga) din 13 septembrie 2023, solicitând anularea acesteia și suspendarea executării sale pe durata soluționării recursului. Procurorul general arată că, din moment ce D a fost inclus, prin Regulamentul de punere în aplicare 2022/336 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 269/2014, în lista persoanelor vizate de măsuri restrictive care figurează în anexa I la acest din urmă regulament, dispozițiile regulamentului menționat se aplică, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, pârâtei. Acesta adaugă că, având în vedere faptul că acțiunea reclamantei a fost introdusă după includerea lui D în această listă, Rīgas rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Riga) ar fi trebuit să verifice dacă adevăratul motiv al introducerii acestei acțiuni era eludarea măsurilor restrictive adoptate împotriva lui D.
19. Prin ordonanța din 8 februarie 2024, Augstākās tiesas Senāts (Curtea Supremă), care este instanța de trimitere, a dispus inițierea unei proceduri pentru examinarea recursului formulat de procurorul general, suspendând în același timp executarea hotărârii pronunțate în primă instanță.
20. Instanța de trimitere arată că articolul 2 din Regulamentul nr. 269/2014 nu oferă un răspuns clar cu privire la modul în care se poate stabili dacă o persoană juridică precum pârâta trebuie considerată ca fiind o persoană juridică „asociată” cu o persoană fizică inclusă în anexa I la acest regulament, în cazul în care capitalul său este deținut de mai multe societăți și se constată că beneficiarul efectiv al uneia dintre aceste societăți este o asemenea persoană fizică. Astfel, ar putea fi rezonabil să se presupună în speță că pârâta este deținută de D, ca beneficiar efectiv, sau că este posibil să fie controlată de acesta. În plus, instanța de trimitere ridică problema dacă reclamanta, ca persoană juridică ce deține 50 % din capitalul pârâtei, poate fi și ea calificată drept persoană juridică „asociată”, în caz contrar eficacitatea măsurilor restrictive adoptate împotriva lui D putând fi compromisă.
21. Pe de altă parte, instanța de trimitere urmărește să obțină lămuriri cu privire la domeniul de aplicare ratione personae și la efectele juridice ale articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014. În special, aceasta consideră că nu ar fi justificat să se excludă posibilitatea ca o instanță națională să se pronunțe și să admită o cerere care intră sub incidența dispoziției menționate, în măsura în care această instanță precizează în mod expres în dispozitivul hotărârii sale că aceasta nu va putea fi pusă în executare, nici voluntar și nici silit, decât dacă măsurile restrictive împotriva persoanei în cauză sunt ridicate. Instanța de trimitere ridică de asemenea problema măsurii în care Regulamentul nr. 269/2014 impune instanței naționale să verifice din oficiu dacă vreuna dintre părțile la o procedură civilă este una dintre persoanele menționate la articolul 2 sau la articolul 11 alineatul (1) din acest regulament.
22. În aceste condiții, Augstākās tiesas Senāts (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Care sunt împrejurările care indică faptul că o persoană este persoană asociată, în sensul articolului 2 din [Regulamentul nr. 269/2014]? O persoană juridică al cărei capital este deținut în proporție de 50 % de o persoană juridică, iar beneficiarul efectiv al acesteia din urmă este o persoană fizică inclusă în lista de la anexa la Regulamentul de punere în aplicare 2022/336, trebuie considerată ca fiind persoană juridică asociată?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la cea de a doua parte a primei întrebări preliminare, o persoană juridică care deține 50 % din capitalul persoanei juridice descrise în cea de a doua parte a primei întrebări preliminare trebuie de asemenea considerată ca fiind persoană juridică asociată, în sensul articolului 2 din Regulamentul nr. 269/2014?
3) Persoanele, entitățile sau organismele menționate la articolul 11 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 269/2014 includ de asemenea persoanele juridice asociate, în sensul articolului 2 din Regulamentul nr. 269/2014?
4) În examinarea oricărei cereri, instanța are obligația de a verifica din oficiu dacă vreuna dintre părțile la procedură este o persoană dintre cele menționate la articolul 2 sau la articolul 11 alineatul (1) litera (a) sau (b) din Regulamentul nr. 269/2014?
5) Care sunt consecințele juridice care decurg din dispozițiile articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014, care prevede că «nu se dă curs» cererilor prezentate de persoanele menționate la litera (a) sau la litera (b) a acestui alineat? Aceste cereri pot fi judecate pe fond în cazul în care în dispozitivul hotărârii instanței se menționează că hotărârea nu va putea fi executată atât timp cât persoanele în cauză sunt incluse în lista respectivă?
6) Articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014 produce efecte juridice în cazul în care reclamantul nu este una dintre persoanele menționate la litera (a) sau la litera (b) a acestui alineat, însă pârâtul este o asemenea persoană?
7) Datele persoanei fizice vizate de sancțiuni (prenumele și numele de familie) trebuie divulgate în motivarea hotărârii instanței și trebuie să fie pseudonimizate la momentul publicării hotărârii?”
IV. Procedura în fața Curții
23. Decizia de trimitere datată 4 iulie 2024 a fost primită de grefa Curții la 9 iulie 2024.
24. Procurorul general, reclamanta din litigiul principal, guvernele leton, neerlandez și finlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
25. În conformitate cu articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea a decis să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor.
V. Analiză juridică
A. Observații introductive
26. Regulamentul nr. 269/2014 a fost adoptat de Uniunea Europeană la 17 martie 2014, ca reacție la situația din Ucraina, în special la anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia. În urma declanșării războiului de agresiune desfășurat de Federația Rusă împotriva Ucrainei în anul 2022, acest regulament a dobândit o importanță sporită. El este unul dintre principalele instrumente de sancțiuni specifice împotriva Rusiei. Regulamentul menționat prevede înghețarea activelor persoanelor și entităților responsabile de acțiuni care aduc atingere integrității teritoriale, suveranității și independenței Ucrainei, precum și ale altor persoane menționate la articolul 2 din Decizia 2014/145/PESC(5). De asemenea, el interzice furnizarea, în mod direct sau indirect, de fonduri sau resurse economice. Lista anexată la regulament face obiectul unor actualizări periodice, care includ politicieni, oligarhi, militari, întreprinderi și propagandiști care au legătură cu Kremlinul. Aceste măsuri fac parte dintr‑un răspuns mai amplu al Uniunii, care include și sancțiuni economice și comerciale, în vederea exercitării de presiuni asupra Rusiei pentru a pune capăt acțiunilor sale militare și a respecta dreptul internațional.
27. În dreptul Uniunii, „măsurile restrictive” sunt adoptate prin decizii ale Consiliului, care „definesc poziția Uniunii într‑o anumită chestiune de natură geografică sau tematică”, în cadrul politicii externe și de securitate comună (PESC) și în temeiul articolului 29 TUE. Dat fiind că deciziile adoptate în cadrul PESC nu produc efecte directe în ordinea juridică internă a statelor membre, ele nu pot, prin ele însele, să creeze obligații pentru persoane juridice sau fizice. Prin urmare, punerea în aplicare a acestora necesită adoptarea, în temeiul articolului 215 TFUE, a „măsurilor necesare” sub forma unor acte de drept derivat având ca obiect „întreruperea sau restrângerea, totală sau parțială, a relațiilor economice și financiare cu una sau mai multe țări terțe” [alineatul (1)] sau „măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal” [alineatul (2)](6).
28. În exercitarea competențelor pe care temeiul juridic al articolului 215 TFUE le conferă Consiliului, acesta din urmă optează în general pentru adoptarea de regulamente. Regulamentul nr. 269/2014, care se află în centrul prezentei cauze, face parte tocmai din această categorie de acte. Natura juridică a „măsurilor restrictive” reprezintă unul dintre diferitele aspecte care trebuie abordate în cadrul examinării întrebărilor preliminare. De asemenea, vor trebui analizate măsurile concrete pe care organele competente ale statelor membre, inclusiv instanțele acestora, trebuie să le ia pentru a asigura efectul deplin al regulamentului menționat în ordinile juridice respective. Coerența și punerea în aplicare efectivă a acestor măsuri sunt astfel esențiale pentru a garanta obiectivele urmărite de PESC în cadrul Uniunii.
29. În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor concentra pe a patra, a cincea și a șasea întrebare preliminară, care pot fi regrupate în două axe tematice distincte. A patra întrebare privește eventuala obligație a instanței naționale de a verifica din oficiu dacă vreuna dintre părțile la procedură este o persoană dintre cele menționate la articolele 2 și 11 din Regulamentul nr. 269/2014. A cincea și a șasea întrebare privesc, la rândul lor, domeniul de aplicare, precum și efectele juridice ale articolului 11 alineatul (1) din regulamentul amintit. Vom aborda aceste întrebări separat.
30. În temeiul normelor de repartizare a competențelor existente în cadrul procedurii de cooperare instituite la articolul 267 TFUE, este de competența Curții, pe de o parte, să interpreteze dispozițiile dreptului Uniunii pe care instanța națională le‑a identificat, pe propria răspundere și în lumina ansamblului elementelor de fapt și de drept din cauza principală, ca fiind determinante pentru soluționarea litigiului(7). Pe de altă parte, revine acestei instanțe sarcina de a aplica dispozițiile menționate în speță, ținând seama de interpretarea furnizată de Curte. Pentru a da instanței de trimitere un răspuns util la întrebările adresate, vom integra în analiza noastră un ansamblu de dispoziții care, sub rezerva aprecierii împrejurărilor de către această instanță națională, s‑ar putea aplica(8).
B. Cu privire la a patra întrebare preliminară
31. Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 2 și articolul 11 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 269/2014 trebuie interpretate în sensul că instanța națională are obligația de a verifica din oficiu dacă vreuna dintre părțile la procedură este o persoană dintre cele menționate de aceste dispoziții.
32. După cum am explicat în observațiile introductive, Uniunea utilizează în general instrumentul juridic al regulamentului pentru a asigura punerea în aplicare a măsurilor restrictive adoptate de Consiliu în cadrul PESC(9). Astfel cum reiese din considerentul (10) al Regulamentului nr. 269/2014, o intrare în vigoare imediată a fost prevăzută pentru a garanta eficacitatea acestor măsuri. În conformitate cu articolul 288 TFUE, regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre. Prin urmare, utilizarea acestui instrument juridic garantează aplicarea uniformă a măsurilor restrictive(10). În plus, în temeiul articolului 17 din Regulamentul nr. 269/2014, acesta se aplică oricărei persoane, entități sau organism care figurează în articolul menționat. Punerea în aplicare și aplicarea acestor măsuri restrictive intră în responsabilitatea statelor membre, prin intermediul autorităților lor competente.
33. Dispozițiile regulamentelor sunt, în principiu, obligatorii pentru toate organele statelor membre, în limitele competențelor care le revin, inclusiv pentru puterea judecătorească. Aceasta din urmă joacă un rol central în asigurarea respectării dreptului Uniunii și în controlarea, dacă este cazul, a legalității măsurilor dispuse de stat. Aceasta înseamnă că instanțele statelor membre se pot pronunța cu privire la legalitatea actelor de punere în aplicare la nivel național(11) a măsurilor restrictive, cum ar fi sancțiunile sau restricțiile comerciale. Astfel, puterea judecătorească contribuie la garantarea securității juridice și la asigurarea conformității măsurilor cu cadrul juridic. În cazul în care o măsură este considerată ilegală, instanța competentă o poate anula sau modifica. În acest mod, puterea judecătorească contribuie la prevenirea abuzurilor de putere și la menținerea statului de drept în cadrul Uniunii.
34. Un regulament care prevede măsuri restrictive este pus în aplicare în principal de către organele statului cu o competență specializată deosebită în domeniul supravegherii financiare. Aceste organe dispun de mijloacele necesare și sunt, prin urmare, abilitate să pună în aplicare sancțiunile financiare prevăzute, cum ar fi înghețarea activelor, interdicția de a acorda credite sau de a efectua plăți către anumite persoane sau organisme Acestora le revine sarcina de a dispune măsuri concrete împotriva persoanelor și organisme care figurează pe listele vizate de regulament. Organele menționate, însărcinate cu executarea regulamentului, precum și, dacă este cazul, a măsurilor naționale de punere în aplicare, fac parte în general – dar nu întotdeauna – din puterea executivă.
35. În acest context, trebuie să se observe că, deși anexa II la Regulamentul nr. 269/2014 enumeră site‑uri internet care furnizează informații cu privire la autoritățile competente și adrese pentru notificările către Comisie, regulamentul în sine nu conține precizări cu privire la autoritățile naționale și nici cu privire la rolul lor concret în punerea în aplicare și în aplicarea măsurilor restrictive. Faptul că organele sau ministerele desemnate diferă de la un stat membru la altul reflectă recunoașterea unei largi autonomii instituționale acordate acestora din urmă în ceea ce privește executarea măsurilor restrictive. Rezultă totuși că anumite ministere, precum cel al economiei și finanțelor, joacă în mod frecvent un rol special, datorită competenței lor specializate în domeniul comerțului internațional și al controlului circulației capitalurilor(12).
36. Trebuie să se observe de asemenea că Regulamentul nr. 269/2014 nu conține nici dispoziții precise cu privire la modul în care statele membre trebuie să pună în aplicare în mod concret măsurile restrictive. Nu este prevăzută nicio armonizare a normelor procedurale naționale. Acest regulament se limitează mai degrabă la stabilirea unui obiectiv concret, precum înghețarea anumitor active sau resurse economice. Anumite obiective sunt de asemenea formulate într‑un mod relativ larg sau depind de o apreciere a împrejurărilor concrete, ca atunci când se dispune că persoanele fizice menționate în anexa I sau persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organisme asociate acestora nu pot primi sau beneficia, în mod direct sau indirect, de fonduri sau de resurse economice. Aceste elemente permit să se concluzioneze că statele membre dispun de o marjă largă de manevră în ceea ce privește modul de atingere a obiectivelor stabilite(13).
37. Această formă de instituire și de punere în aplicare descentralizată a măsurilor restrictive ține seama de structura Uniunii și de principiul subsidiarității consacrat de Tratatul UE(14). Ea reflectă și complexitatea sarcinii cu care se confruntă Uniunea și statele membre ale acesteia, în special în fața unei multitudini de cazuri în care persoane sau organisme încearcă să eludeze regimul de sancțiuni. Din această perspectivă, pare efectiv judicios să se încredințeze responsabilitatea aplicării concrete a Regulamentului nr. 269/2014, precum și a adoptării, dacă este cazul, a unor măsuri naționale de punere în aplicare autorităților naționale, care sunt mai apropiate de fapte și care dispun, pe de altă parte, de o competență specializată deosebită.
38. Este necesar să se precizeze că, în pofida punerii în aplicare și a executării descentralizate a măsurilor restrictive, revine statelor membre sarcina de a lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că măsurile restrictive ale Uniunii nu sunt eludate. Articolul 29 TUE le obligă să asigure conformitatea politicilor lor naționale cu pozițiile Uniunii. Prin urmare, statele membre trebuie să își coordoneze eforturile la nivel național și supranațional pentru a preveni orice eludare și, în definitiv, pentru a asigura efectivitatea sancțiunilor Uniunii(15). Astfel, la fel ca în alte domenii comparabile, în special în materie de transpunere a directivelor de către statele membre, descentralizarea punerii în aplicare și a executării măsurilor restrictive nu poate aduce atingere eficacității dreptului Uniunii.
39. Acesta este motivul pentru care Curtea, atunci când recunoaște, în lipsa unor dispoziții contrare ale dreptului Uniunii, o autonomie procedurală statelor membre, tinde să sublinieze că aplicarea dreptului Uniunii nu trebuie să fie făcută practic imposibilă sau excesiv de dificilă. O altă limită privind această autonomie procedurală rezultă, potrivit jurisprudenței Curții, din principiul echivalenței, în temeiul căruia aplicarea dreptului Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabilă decât cea a dreptului național aplicabil în situații comparabile(16). Principiile echivalenței și efectivității constituie astfel criterii juridice esențiale care permit să se evalueze conformitatea unei măsuri naționale concrete cu cerințele Regulamentului nr. 269/2014.
40. Într‑adevăr, considerăm că o interpretare a acestor principii permite să se răspundă la a patra întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere. După cum am menționat deja în prezentele concluzii, un regulament care prevede măsuri restrictive este pus în aplicare în principal de organele statului care intervin în domeniul supravegherii financiare și care dispun de competențele necesare pentru a dispune măsuri concrete(17). Deși rolul central al instanței naționale în garantarea unei protecții jurisdicționale este incontestabil(18), se poate impune cu dificultate unui membru al puterii judecătorești să dispună, în toate cazurile, de competențele specializate necesare pentru a lua măsurile adecvate în situațiile determinante, în special în ceea ce privește activele unei persoane incluse în anexa I la Regulamentul nr. 269/2014. În plus, trebuie avut în vedere că funcția sa este fundamental diferită de cea a executivului și că ar fi problematic, având în vedere principiul separării puterilor în vigoare în statele membre, să i se încredințeze sarcinile care îi revin în mod normal acestuia din urmă.
41. În aceste condiții, nu trebuie să se piardă din vedere că puterea judecătorească este de asemenea ținută de dispozițiile Regulamentului nr. 269/2014 și este obligată, în cadrul competențelor sale, să asigure aplicarea acestora. Cu alte cuvinte, acțiunea instanței naționale, la fel ca cea a celorlalte organe ale statului, trebuie să fie de asemenea apreciată prin prisma principiului efectivității în aplicarea dreptului Uniunii(19). Cu toate acestea, trebuie să se țină seama de condițiile speciale în care intervine puterea judecătorească, în special de faptul că instanța națională nu poate exercita decât competențele conferite de dreptul procedural național. Această limitare decurge din principiul statului de drept, care caracterizează sistemele juridice ale tuturor statelor membre ale Uniunii.
42. În această privință, trebuie să se țină seama în primul rând de faptul că procedura civilă, în sistemele juridice ale statelor membre, se caracterizează în principal prin principiul contradictorialității, potrivit căruia instanța dobândește convingerea pe baza argumentelor prezentate de părți. În plus, principiul disponibilității, în procedura civilă(20), permite părților să decidă în mod liber să inițieze un proces, să stabilească obiectul acestuia și să îi pună capăt. Cu alte cuvinte, instanța civilă nu este, în principiu, obligată să ia în considerare decât elementele invocate de părțile din litigiu. Prin urmare, părțile controlează obiectul litigiului, iar instanța adoptă, în principiu, o poziție pasivă(21). Fac excepție de la aceasta faptele numite „notorii”, care sunt în general cunoscute sau, cel puțin, familiare instanței, care are o competență specializată personală într‑un anumit domeniu și poate astfel să țină seama de acestea în raționamentul său. Aceste caracteristici disting în mod fundamental instanța civilă de alte organe ale statului, precum Ministerul Public în cadrul procedurii penale, care, la rândul lor, pot iniția investigații din oficiu.
43. În acest context, trebuie amintită jurisprudența Curții potrivit căreia dreptul Uniunii nu impune în principiu instanței naționale să examineze din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea unor dispoziții ale Uniunii atunci când examinarea acestui motiv ar obliga‑o să depășească limitele litigiului astfel cum acesta din urmă a fost delimitat de părți. Această limitare a competenței instanței naționale se justifică prin principiul potrivit căruia inițiativa unui proces aparține părților. În consecință, în conformitate cu această jurisprudență, instanța națională nu poate acționa din oficiu decât în cazuri excepționale în care interesul public impune intervenția sa(22). Acest aspect necesită explicații mai detaliate.
44. Curtea a identificat, în jurisprudența sa, o serie de ipoteze în care a recunoscut că instanța națională este obligată să invoce din oficiu o încălcare a normelor de drept al Uniunii(23). Aceste ipoteze au în comun faptul că norma de drept aplicabilă are caracter obligatoriu și conferă drepturi justițiabililor. Curtea stabilește că instanța națională, în numele unui interes public de protecție a drepturilor conferite de dreptul Uniunii, este obligată să invoce din oficiu o astfel de încălcare și, prin urmare, să depășească limitele schițate de părți atunci când una dintre părțile la procedură ar suferi un prejudiciu, în măsura în care această protecție nu ar putea fi asigurată în alt mod, în special pentru că nu era în măsură, în temeiul dreptului național, să o invoce ori când nicio altă formă de protecție nu este prevăzută de acest drept.
45. Deși jurisprudența citată la punctul precedent se întemeiază pe considerații legate de protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, nu ne pare exclus ca o astfel de abordare să se poată aplica și în ipoteze în care nu este vorba despre protejarea unui interes public care constă în protecția drepturilor subiective ale indivizilor, ci mai degrabă despre garantarea realizării unui interes public autonom, propriu Uniunii în calitate de organizație supranațională și subiect de drept internațional capabil să exercite o acțiune externă care urmărește să asigure respectarea ordinii internaționale bazate pe norme(24). Carta Organizației Națiunilor Unite, piatra de temelie a acestei ordini juridice, are ca vocație menținerea păcii și securității mondiale. Uniunea s‑a angajat în mod solemn să contribuie la realizarea acestui obiectiv(25).
46. În speță, este evident că există un interes public pentru aplicarea eficientă a Regulamentului nr. 269/2014, care, în opinia noastră, justifică o ajustare a limitelor autonomiei procedurale a statelor membre pentru a răspunde cerințelor unei realizări a obiectivelor PESC în cadrul Uniunii(26). Diversitatea tradițiilor juridice în statele membre nu poate constitui un obstacol și nici nu poate oferi astfel posibilitatea de a eluda regimul de sancțiuni al Uniunii. Aceasta ar fi însă situația dacă persoanele incluse în anexa I la acest regulament ar putea efectua operațiuni în state membre a căror legislație națională ar fi mai degrabă permisivă. Pe de altă parte, trebuie să se evite ca litigiile să fie introduse în fața unor instanțe care nu ar aplica măsurile restrictive ale Uniunii cu rigoarea necesară.
47. Hotărârea Bank Melli Iran(27) prezintă o relevanță deosebită pentru examinarea întrebărilor preliminare, în sensul că amintește că instanțele naționale au obligația de a garanta efectul deplin al dreptului Uniunii. În opinia Curții, această cerință se impune în toate litigiile cu care sunt sesizate, inclusiv în cadrul unor proceduri civile(28). De asemenea, trebuie arătat că această hotărâre pornește de la principiul că instanțele naționale au obligația de a acționa atunci când există dovezi care sugerează că o persoană a încălcat dreptul Uniunii(29). Deși această hotărâre nu privește în mod direct regimul măsurilor restrictive ale Uniunii, ci protecția împotriva efectelor aplicării extrateritoriale a unei legislații adoptate de către o țară terță – în speță măsurile restrictive adoptate de Statele Unite ale Americii împotriva Iranului –, ea se înscrie totuși într‑un domeniu conex care ține de dreptul sancțiunilor internaționale, ceea ce justifică luarea sa în considerare în cadrul analizei juridice. În lumina acestei jurisprudențe, pare legitim să se impună instanțelor statelor membre să contribuie în mod activ, în cadrul procedurilor în materie civilă, la împiedicarea oricărei eludări a sancțiunilor Uniunii impuse prin Regulamentul nr. 269/2014.
48. În sfârșit, în cadrul analizei, trebuie amintită noțiunea de „eludare”, astfel cum este definită de jurisprudența Curții. În Hotărârea Afrasiabi ș.a.(30), Curtea a precizat că această noțiune desemnează activitățile care au drept scop sau efect direct sau indirect sustragerea autorului lor de la aplicarea măsurilor Uniunii, cu alte cuvinte activitățile care au drept scop sau rezultat, direct sau indirect, eludarea interdicțiilor instituite de Uniune(31). Definiția dată de Curte este în mod clar largă și evidențiază importanța scopului activităților de eludare – cu alte cuvinte efectele potențiale ale acestora – pe lângă efectul lor real, cu alte cuvinte consecințele concrete ale acestora. Rezultă că prin „eludare” trebuie înțelese nu numai activitățile care împiedică efectiv obiectivele măsurilor restrictive, ci și cele care urmăresc să le facă să eșueze, independent de rezultatul lor efectiv(32). Având în vedere provocarea cu care se confruntă Uniunea și statele sale membre, par a fi necesare contramăsuri puternice.
49. Curtea și‑a întemeiat raționamentul pe interpretarea unei dispoziții(33) care corespunde în esență articolului 9 din Regulamentul nr. 269/2014 și pe care instanța națională va trebui, după caz, să o aplice în cauza principală, dacă apreciază că sunt îndeplinite condițiile. Este vorba despre o dispoziție centrală care are ca scop prevenirea eludării sancțiunilor. În timp ce alte dispoziții interzic acte concrete – cum ar fi punerea unor resurse economice la dispoziția persoanelor incluse pe listă(34) –, articolul 9 din acest regulament are la rândul său în vedere formele indirecte sau disimulate de acte care permit eludarea unor asemenea interdicții. Obiectivul său normativ este de a acoperi lacunele care pot apărea atunci când sancțiunile sunt eludate prin acțiuni indirecte. Această dispoziție joacă astfel rolul unei clauze de salvgardare destinate să garanteze că sunt acoperite chiar și strategiile de eludare cele mai creative sau disimulate.
50. Pentru motivele pe care tocmai le‑am prezentat, considerăm că o intervenție din oficiu a instanței naționale ar trebui să fie impusă în cazul în care argumentele părților, faptele de care instanța are cunoștință sau împrejurările cauzei permit să se considere, pe baza unor indicii, că articolul 2 și articolul 11 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 269/2014 sunt aplicabile uneia dintre părțile din litigiu. Numai cu această condiție se poate evita ca instanța națională să fie constrânsă la inacțiune și să fie obligată, împotriva propriei convingeri, să permită unei persoane incluse în anexa I să se sustragă de la aplicarea măsurilor restrictive prevăzute. Instanța nu trebuie să contribuie la eludarea sancțiunilor nici intenționat, nici din neglijență.
51. Pentru a nu impune instanței naționale cerințe insurmontabile în practică, obligațiile care îi revin nu trebuie să fie excesive. Principiul efectivității ar fi deja respectat dacă, în prezența unor indicii, instanța ar sesiza autoritățile competente, în cadrul competențelor sale, pentru a obține informații suplimentare cu privire la identitatea și gradul de implicare a persoanei în cauză. Aceste autorități specializate ar trebui să răspundă cât mai curând posibil la cererea instanței, în spiritul cooperării loiale în vederea aplicării dreptului Uniunii, după cum impune articolul 4 alineatul (3) TUE. În cazul în care suspiciunile cu privire la identitatea uneia dintre părțile din litigiu ca persoană vizată de măsuri restrictive s‑ar confirma, instanța ar trebui atunci să adopte măsurile adecvate, astfel cum sunt prevăzute de Regulamentul nr. 269/2014 și de dreptul național.
52. Indiciile care ar putea sugera o posibilă implicare a unor persoane incluse pe lista de sancțiuni a Uniunii pot include printre altele cetățenia sau naționalitatea anumitor asociați, precum și eventuale operațiuni financiare transfrontaliere care tranzitează Rusia sau state care au legături economice strânse cu aceasta. În aceste condiții, trebuie subliniat că nu este posibil să se stabilească, prin natura sa, o listă exhaustivă de criterii relevante. Prin urmare, practica trebuie să rămână evolutivă și să se adapteze la împrejurările concrete și actuale(35). În acest scop, instrumentele de soft law, precum orientările publicate atât de instituțiile Uniunii, cât și de autoritățile competente ale statelor membre, constituie o sursă de orientare utilă(36). Aceste orientări urmăresc să răspundă provocării pe care o reprezintă armonizarea practicilor naționale în materie de punere în aplicare a sancțiunilor(37).
53. Prin urmare, este necesar ca instanța să intervină încă din faza contencioasă pentru a împiedica realizarea unor acțiuni susceptibile să aducă atingere obiectivelor Regulamentului nr. 269/2014, precum, de exemplu, executarea creanțelor rezultate din contracte care implică persoane fizice enumerate în anexa I la acest regulament. Este legitim să se aștepte din partea instanței, în cadrul unui litigiu cu care este sesizată, să fie în măsură să înțeleagă raporturi juridice civile complexe și să identifice situațiile în care anumite operațiuni ar putea urmări să eludeze regimul de sancțiuni al Uniunii.
54. Instanța dispune, în plus, de prerogativele procedurale care îi permit să ia măsurile asigurătorii sau corective necesare, precum refuzul de a acorda un titlu executoriu întemeiat pe un contract care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 269/2014. Cu toate acestea, nu ne pare suficient, având în vedere interesele Uniunii, să se amâne aplicarea măsurilor restrictive până la faza executării. O asemenea abordare ar implica o intervenție a statului într‑un stadiu foarte avansat al procedurii civile, cu riscul ca executorul judecătoresc să fie în imposibilitatea de a evalua dacă executarea unui titlu contravine dispozițiilor Regulamentului nr. 269/2014.
55. Astfel, cu excepția unor elemente vădite în sens contrar, un titlu judiciar executoriu este prezumat a fi legal în temeiul dreptului național. Securitatea juridică impune ca excepțiile de fond împotriva unui asemenea titlu executoriu să fie, în principiu, respinse ca inadmisibile. În plus, trebuie să se observe că, într‑o astfel de situație, numai creanța care trebuie executată de executorul judecătoresc ar face obiectul unei examinări a compatibilității în raport cu dispozițiile Regulamentului nr. 269/2014, cu excluderea altor eventuale creanțe conexe care fac obiectul aceluiași litigiu.
56. Prin urmare, considerăm că, dacă s‑ar prefera mai degrabă intervenția executorului judecătoresc în faza executării unui titlu judiciar decât cea a instanței în faza contencioasă pentru a evalua aplicabilitatea măsurilor restrictive, după cum pare să sugereze guvernul leton în observațiile scrise, ar exista, în opinia noastră, riscul care nu poate fi neglijat ca Regulamentul nr. 269/2014 să nu fie aplicat cu rigoarea necesară. În consecință, o astfel de abordare trebuie înlăturată.
57. Prin urmare, în interesul efectivității dreptului Uniunii, pare oportun să se impună instanței naționale să intervină din oficiu, inclusiv solicitând serviciile competente, pentru a examina aplicabilitatea articolului 2 și a articolului 11 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 269/2014, dar numai în situațiile menționate mai sus, și anume atunci când părțile invocă în mod expres această problemă sau atunci când faptele aduse la cunoștința instanței sau împrejurările cauzei permit să se considere că aceste dispoziții sunt aplicabile(38).
58. În ceea ce privește prezenta cauză, trebuie să se arate că instanța de trimitere face referire la cererea de recurs introdusă de procurorul general, din care reiese că dosarul cauzei civile conține aparent elemente care permit să se presupună că pârâtei îi sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului nr. 269/2014(39). Pe de altă parte, această instanță arată că reclamanta, care deține o parte din capitalul pârâtei, este de asemenea o persoană asociată cu ea și cu membrul acesteia din urmă, „ABACUS (CYPRUS) LIMITED”. Nicio informație mai precisă nu figurează în decizia de trimitere.
59. În această privință, este suficient să se amintească faptul că, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii preliminare prevăzute la articolul 267 TFUE, numai instanța națională este competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal(40). În consecință, va fi de competența instanțelor letone să examineze împrejurările cauzei principale, în special să aprecieze dovezile prezentate de procurorul general și să stabilească dacă se aplică dispozițiile Regulamentului nr. 269/2014.
60. Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare preliminară în sensul că instanța sesizată are obligația să verifice din oficiu, atunci când se află în prezența unor indicii, dacă vreuna dintre părțile la procedură figurează printre persoanele menționate la articolul 2 sau la articolul 11 alineatul (1) litera (a) sau (b) din Regulamentul nr. 269/2014 și, în acest scop, să folosească toate competențele de cercetare judecătorească de care dispune. În special, ea este obligată să solicite informațiile necesare de la autoritățile competente specializate pentru a putea efectua această examinare. Obligația de verificare se extinde și la persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organismele asociate părților la procedură.
C. Cu privire la cincea întrebare preliminară
61. Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere urmărește să stabilească care sunt consecințele juridice ale articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014, potrivit căruia „[n]u se dă curs niciunei cereri” formulate de persoanele menționate la articolul 11 alineatul (1) litera (a) sau (b), și anume dacă o astfel de cerere poate fi totuși examinată pe fond dacă dispozitivul unei hotărâri prevede că hotărârea nu este executorie atât timp cât aceste persoane figurează pe lista în cauză.
62. Înainte de a examina conținutul normativ al articolului 11 din Regulamentul nr. 269/2014, pare oportun, din motive de claritate, să amintim pe scurt finalitatea articolului 2 din acest regulament, cele două dispoziții având o legătură strânsă și complementară. Numai în lumina obiectivului urmărit de acest articol 2 – care constituie dispoziția centrală a regimului de sancțiuni – poate fi înțeleasă pe deplin funcția acestui articol 11.
63. În această privință, trebuie subliniat că măsurile restrictive de natură financiară prevăzute la articolul 2 din Regulamentul nr. 269/2014 includ, pe de o parte, înghețarea fondurilor și a resurselor economice care aparțin persoanelor fizice sau juridice desemnate și, pe de altă parte, interdicția de a pune fonduri sau resurse economice la dispoziția acestor persoane.
64. Trebuie precizat că, astfel cum reiese din Orientările Consiliului privind punerea în aplicare a măsurilor restrictive din domeniul PESC(41), aceste măsuri nu afectează cu nimic dreptul de proprietate al persoanelor în cauză asupra activelor înghețate. În special, acestea nu implică un transfer de proprietate asupra fondurilor și resurselor. Astfel, Curtea a statuat deja că măsura de înghețare este o măsură conservatorie care nu are intenția de a priva persoanele vizate de măsură de proprietatea lor, aceasta fiind o măsură cu caracter temporar și reversibil prin natura sa(42). Regulamentul nr. 269/2014 nu interzice nici validitatea nici încheierea de contracte cu persoane care figurează în anexa I. Cu alte cuvinte, validitatea contractelor în materie civilă rămâne în principiu intactă.
65. Cu toate acestea, articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 269/2014 interzice orice punere la dispoziție a fondurilor sau resurselor economice atunci când aceasta poate aduce un avantaj, direct sau indirect, unei persoane desemnate. Rezultă că un contract nu poate fi executat dacă executarea sa are ca efect acordarea unei plăți sau a oricărui alt avantaj economic unei asemenea persoane. Această interdicție se extinde la orice prestare, livrare sau serviciu prevăzut contractual în beneficiul unei persoane desemnate.
66. În temeiul acestei dispoziții, se interzice punerea la dispoziție în mod indirect a unor fonduri sau resurse economice, cu alte cuvinte acordarea unui avantaj nu direct persoanei desemnate, ci unui terț, atunci când de acest avantaj beneficiază în mod indirect persoana respectivă. Interdicția de a pune la dispoziție în mod indirect fonduri sau resurse economice se aplică de asemenea entităților nedesemnate, din moment ce există motive rezonabile să se considere că fondurile sau resursele economice vor fi transferate, în tot sau în parte, unei persoane desemnate. Este necesar în principiu să se prezume o asemenea punere la dispoziție indirectă atunci când resursele economice sunt puse la dispoziția unei persoane nedesemnate care este deținută sau controlată, în mod direct sau indirect, de o persoană desemnată(43).
67. Astfel cum a amintit Curtea în Hotărârea Möllendorf și Möllendorf‑Niehuus(44), noțiunea de „punere la dispoziție” trebuie interpretată în sens larg și acoperă orice operațiune care permite unei persoane desemnate să aibă acces, în mod direct sau indirect, la o resursă economică, inclusiv orice prestație executată în temeiul unui contract sinalagmatic(45). Întemeindu‑se pe această jurisprudență, Consiliul a precizat în orientări că regulamentele de instituire a măsurilor de înghețare „interzic[…] încheierea de acte de executare a unor contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare a regulamentelor”(46).
68. Rezultă că supremația dreptului Uniunii conduce la o suspendare de fapt a obligațiilor contractuale incompatibile cu regimul de sancțiuni, atât timp cât acesta rămâne în vigoare. În acest sens trebuie interpretată formularea orientărilor Consiliului potrivit cărora, odată intrate în vigoare, regulamentele care impun măsuri de înghețare „anulează toate acordurile contractuale incompatibile”(47). Deși aceste orientări utilizează o terminologie lipsită de precizie din punct de vedere juridic, este evident că o suspendare temporară a obligațiilor contractuale este avută în vedere, în ipoteza în care executarea acestora ar aduce atingere obiectivelor urmărite de Regulamentul nr. 269/2014. Această constatare este valabilă pentru toate versiunile lingvistice examinate(48), ceea ce pare să se explice prin intenția de a lăsa la latitudinea ordinilor juridice naționale stabilirea modalităților exacte de punere în aplicare a acestui efect suspensiv.
69. În schimb, articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014, care face obiectul celei de a cincea și al celei de a șasea întrebări preliminare, are ca finalitate garantarea, pe plan procedural, a eficacității articolului 2 din acest regulament, împiedicând ca o persoană desemnată să poată invoca, pe cale jurisdicțională, un drept a cărui exercitare ar contraveni măsurilor restrictive. Astfel, chiar și atunci când s‑a obținut o hotărâre favorabilă în fața unei instanțe naționale, executarea sa rămâne suspendată atât timp cât persoana în cauză este supusă sancțiunilor Uniunii.
70. De asemenea, această dispoziție urmărește să protejeze cocontractantul care respectă obligațiile impuse de Regulamentul nr. 269/2014 împotriva acțiunilor în răspundere inițiate de partea desemnată, în special în repararea unui prejudiciu sau în temeiul unei garanții contractuale(49). În lipsa unui asemenea mecanism procedural, cocontractantul s‑ar confrunta cu o situație de neconceput, fiind constrâns să aleagă între a se expune unor sancțiuni penale în executarea contractului(50) și a risca o condamnare civilă prin refuzul de a‑l executa. Ca dispoziție procedurală, aplicarea articolului 11 alineatul (1) din regulamentul menționat este, în principal, de competența instanțelor naționale, atunci când sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de acesta.
71. Astfel cum a arătat în mod întemeiat guvernul finlandez în observațiile scrise, articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014 urmărește în esență să garanteze punerea în aplicare efectivă a măsurilor restrictive, fără a efectua însă o armonizare a normelor procedurale ale statelor membre, care își păstrează în această privință autonomia, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității evocate deja în prezentele concluzii(51). Condiția prevăzută la articolul 11 alineatul (1) din acest regulament, potrivit căreia „[n]u se dă curs niciunei cereri” avute în vedere de dispoziția menționată, trebuie, așadar, să fie pusă în aplicare în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul național, astfel încât nu se poate da curs unor cereri atunci când aceasta conduce la o încălcare a obligației stabilite la articolul 2 din regulamentul respectiv.
72. În sfârșit, este necesar să se precizeze că Regulamentul nr. 269/2014 nu compromite în niciun fel respectarea drepturilor fundamentale și a garanțiilor procedurale. Astfel, articolul 11 alineatul (3) din acest regulament consacră în mod expres dreptul persoanelor menționate la alineatul (1) la controlul jurisdicțional al legalității neexecutării obligațiilor contractuale pe baza dispozițiilor regulamentului menționat. În plus, alineatul (2) impune oricărei persoane fizice sau juridice, entități sau organism care invocă un drept în cadrul unui proces sarcina de a dovedi că executarea acestui drept nu este interzisă în temeiul alineatului (1).
73. Din această perspectivă, trebuie arătat că dispozițiile articolului 11 din Regulamentul nr. 269/2014 trebuie interpretate în lumina considerentului (6) al regulamentului menționat, care precizează printre altele că regulamentul amintit trebuie aplicat în conformitate cu drepturile fundamentale și principiile consacrate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și mai ales dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantate de articolul 47 din aceasta. Rezultă că instanța națională competentă, chemată să se pronunțe cu privire la aplicarea eventuală a articolului 11 din Regulamentul nr. 269/2014, este obligată să respecte Carta drepturilor fundamentale, conform articolului 51 alineatul (1) din aceasta(52).
74. Din considerațiile care precedă reiese că, atunci când o procedură are ca obiect o cerere care privește, direct sau indirect, în tot sau în parte, un contract a cărui executare este afectată de măsuri restrictive, instanța națională este obligată, în conformitate cu propriul cadru procedural, să garanteze rezultatul prevăzut la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014, și anume „să nu se dea curs niciunei cereri”. Cu alte cuvinte, aceasta nu trebuie să dea curs unei astfel de cereri. Această interpretare este confirmată de analiza tuturor versiunilor lingvistice examinate(53).
75. Această dispoziție nu exclude modalitatea procedurală avută în vedere de instanța de trimitere de a se pronunța cu privire la fondul unei asemenea cereri, cu condiția ca dispozitivul hotărârii să fie însoțit de o clauză care interzice executarea sa atât timp cât persoanele vizate intră în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (a) sau (b) din Regulamentul nr. 269/2014. O asemenea modalitate procedurală ar permite reducerea riscului unei eficiențe insuficiente a punerii în aplicare a măsurilor restrictive în cazul unei intervenții a statului numai în stadiul executării de către executorul judecătoresc(54). În plus, aceasta ar respecta articolul 11 alineatul (3) din regulamentul menționat(55).
76. În esență, obligația de a asigura efectivitatea măsurilor restrictive adoptate de Uniune justifică nerespectarea temporară a obligațiilor contractuale în cauză. În schimb, atunci când procedura privește o cerere care nu poate fi considerată ca privind, în tot sau în parte, direct sau indirect, un contract a cărui executare este afectată de măsuri restrictive, instanța națională o poate admite, inclusiv atunci când este introdusă de o persoană desemnată sau de orice persoană care acționează prin intermediul sau în numele persoanei respective.
77. Prin urmare, instanța națională poate, în principiu, să se pronunțe cu privire la fondul acțiunii cu condiția să nu dea curs cererii avute în vedere de interdicția prevăzută la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014. În cazul în care cadrul procedural național permite acest lucru, ea poate suspenda de asemenea examinarea cererii până când solicitantul nu mai intră în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (a) sau (b) din acest regulament. În orice caz, ea poate admite cererile care nu intră în domeniul de aplicare al interdicției. În plus, în temeiul articolului 7 din regulamentul menționat, plățile rezultate din hotărâri judiciare, administrative sau arbitrale pronunțate într‑un stat membru sau care sunt executorii în statul membru în cauză nu sunt interzise în temeiul articolului 2 alineatul (2) din același regulament, cu condiția ca dobânzile, veniturile și alte plăți aferente acestora să fie înghețate în conformitate cu alineatul (1) al acestui articol 2. Rezultă că nu toate cererile de natură civilă sunt automat excluse. Fiecare cerere trebuie apreciată mai degrabă în funcție de obiectul său, de statutul juridic al părților în cauză și de efectele sale economice.
78. Astfel, o cerere având ca obiect constatarea existenței unui drept, lipsită de orice efect executoriu, poate fi admisibilă în anumite împrejurări. O instanță națională nu se poate pronunța cu privire la cererile de natură civilă decât dacă este în măsură să garanteze că hotărârea sa nu contravine dispozițiilor referitoare la sancțiunile prevăzute de Regulamentul nr. 269/2014, în măsura în care, de exemplu, această decizie conferă direct sau indirect persoanei desemnate un avantaj economic interzis prin sancțiuni. În sfârșit, trebuie să se observe că autoritățile competente pot acorda derogări în conformitate cu articolul 5 alineatul (1), precum și cu alte dispoziții din acest regulament. Autorizațiile respective urmăresc să concilieze aplicarea sancțiunilor cu cerințele privind protecția juridică.
79. Pentru motivele expuse la punctele precedente, propunem să se răspundă la a cincea întrebare preliminară că articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014 trebuie interpretat în sensul că nu interzice examinarea pe fond a unei cauze, ci interzice să se dea curs, în tot sau în parte, unei cereri privind un contract a cărui executare este afectată, în tot sau în parte, direct sau indirect, de măsuri restrictive. Decizia unei instanțe naționale al cărei dispozitiv prevede că această decizie nu este executorie atât timp cât solicitantul intră în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (a) sau (b) din Regulamentul nr. 269/2014 corespunde în principiu acestei interdicții.
D. Cu privire la a șasea întrebare preliminară
80. Prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014 produce efecte juridice atunci când reclamantul nu este una dintre persoanele menționate la litera (a) sau (b) a acestui alineat, dar pârâtul este o astfel de persoană.
81. În primul rând, trebuie amintit că obiectul acestei dispoziții constă în împiedicarea executării civile a contractelor sau a creanțelor susceptibile să contravină sancțiunilor prevăzute de Regulamentul nr. 269/2014. Aceste sancțiuni includ printre altele înghețarea activelor anumitor persoane fizice sau juridice, enumerate limitativ în anexa I la acest regulament(56), precum și interdicția de a pune la dispoziția lor resurse economice sau fonduri.
82. În această privință, trebuie amintit că, în Hotărârea Bank Sepah(57), Curtea a apreciat că, pentru a atinge aceste scopuri, este nu doar legitim, ci și indispensabil ca noțiunile de „înghețare a fondurilor” și „înghețare a resurselor economice” să fie interpretate în sens larg, din moment ce se are în vedere împiedicarea oricărei utilizări a activelor înghețate care ar permite eludarea regulamentelor în cauză și exploatarea lacunelor sistemului(58). Această interpretare largă presupune că toate activele unei persoane desemnate trebuie să fie înghețate, inclusiv fondurile provenite de la aceasta și cele destinate persoanei respective(59).
83. În plus, trebuie să se observe că articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014 nu se limitează la procedurile civile în sens strict, ci se aplică hotărârilor a căror recunoaștere, executare sau efecte juridice ar fi susceptibile să aducă atingere eficacității măsurilor restrictive prevăzute de acest regulament. Prin urmare, dispoziția menționată nu se adresează în mod direct părților din litigiu – reclamant sau pârât – ca atare, ci impune instanțelor obligația generală de a nu pronunța hotărâri susceptibile să eludeze finalitatea sancțiunilor.
84. Astfel, atunci când un reclamant intenționează să valorifice drepturi care decurg dintr‑un contract care intră sub incidența articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014 – în special cu o persoană vizată de sancțiuni – sau care are ca scop compromiterea obiectivelor urmărite de acest regulament, instanța sesizată este obligată să nu dea curs cererii. Articolul 11 alineatul (1) din regulamentul menționat urmărește astfel să garanteze eficacitatea măsurilor restrictive ale Uniunii și poate, în acest temei, să producă efecte juridice față de cele două părți în proces, în funcție de persoana care ar beneficia de operațiune(60).
85. Pe de altă parte, trebuie să fim de acord cu analiza Comisiei potrivit căreia articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014 se referă în mod expres la o „cerere”(61), termen al cărui domeniu de aplicare este mult mai restrâns decât cel de „procedură”. Astfel, o persoană care figurează în anexa I la acest regulament poate interveni într‑o procedură atât în calitate de pârâtă, cât și în calitate de reclamantă, în special în cadrul unei cereri reconvenționale. O asemenea cerere poate în principiu să fie formulată de oricare dintre părțile la procedură. În consecință, aplicabilitatea acestei dispoziții trebuie apreciată întotdeauna în raport cu împrejurările concrete ale cauzei.
86. Având în vedere cele ce precedă, propunem să se răspundă la a șasea întrebare preliminară că articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014 trebuie interpretat în sensul că interzice să se dea curs unei cereri care intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, indiferent dacă este formulată de reclamantă sau de pârâtă în procedură.
VI. Concluzie
87. Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Augstākās tiesas Senāts (Curtea Supremă, Letonia) după cum urmează:
1) Articolul 2 și articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 al Consiliului din 17 martie 2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2023/1765 al Consiliului din 13 septembrie 2023,
trebuie interpretat în sensul că
instanța sesizată are obligația să verifice din oficiu, atunci când se află în prezența unor indicii, dacă vreuna dintre părțile la procedură figurează printre persoanele menționate la articolul 2 sau la articolul 11 alineatul (1) litera (a) sau (b) din regulamentul menționat și, în acest scop, să folosească toate competențele de cercetare judecătorească de care dispune. În special, ea este obligată să solicite informațiile necesare de la autoritățile competente specializate pentru a putea efectua această examinare. Obligația de verificare se extinde și la persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organismele asociate părților la procedură.
2) Articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare 2023/1765,
trebuie interpretat în sensul că:
– nu interzice examinarea pe fond a unei cauze, ci interzice să se dea curs, în tot sau în parte, unei cereri privind un contract a cărui executare este afectată, în tot sau în parte, direct sau indirect, de măsuri restrictive. Decizia unei instanțe naționale al cărei dispozitiv prevede că această decizie nu este executorie atât timp cât solicitantul intră în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (a) sau (b) din regulamentul menționat corespunde în principiu acestei interdicții.
– interzice să se dea curs unei cereri care intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, indiferent dacă este formulată de reclamantă sau de pârâtă în procedură.
1 Limba originală: franceza.
2 JO 2014, L 78, p. 6.
3 JO 2023, L 226, p. 3.
4 JO 2022, L 58, p. 1.
5 Decizia Consiliului din 17 martie 2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2014, L 78, p. 16).
6 Curtea consideră articolul 215 TFUE ca o pasarelă între obiectivele Tratatului UE în domeniul PESC și acțiunile Uniunii care au ca obiect măsuri restrictive care intră sub incidența Tratatului FUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 89), și Hotărârea din 10 septembrie 2024, Neves 77 Solutions (C‑351/22, EU:C:2024:723, punctul 45)].
7 A se vedea Hotărârea din 10 martie 2011, Privater Rettungsdienst und Krankentransport Stadler (C‑274/09, EU:C:2011:130, punctele 29 și 36).
8 Potrivit unei jurisprudențe constante, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele din dreptul Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului [a se vedea Hotărârea din 9 martie 2023, Registrų centras (C‑354/21, EU:C:2023:184, punctul 35)].
9 A se vedea punctul 28 din prezentele concluzii.
10 A se vedea Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 89), și Hotărârea din 10 septembrie 2024, Neves 77 Solutions (C‑351/22, EU:C:2024:723, punctul 56).
11 Instanța Uniunii și, respectiv, instanța națională exercită un control jurisdicțional în cadrul competențelor care le sunt atribuite. Controlul actelor Uniunii precum Regulamentul nr. 269/2014 este de competența instanței Uniunii. În schimb, revine instanței naționale sarcina de a asigura protecția jurisdicțională împotriva actelor statale adoptate la nivel național în executarea sau în aplicarea acestor acte ale Uniunii.
12 Giumelli, F., Geelhoed, W., de Vries, M., și Molesini, A., „United in diversity? A study on the implementation of sanctions in the European Union, Beyond Foreign Policy?”, EU Sanctions at the Intersection of Development, Trade, and CFSP, vol. 10, nr. 1 (2022), p. 41.
13 Portela, C., Olsen, K., „Mise en œuvre et suivi des régimes de sanctions de l’UE, y compris des recommandations visant à renforcer les capacités de l’UE à mettre en œuvre et à surveiller les sanctions”, Studiu al Parlamentului European din 10 octombrie 2023, p. 26.
14 Starski, P., „United in Sanctions? Some Observations on the EU Practice of ’Restrictive Measures’ in the Face of the Russian Aggression against Ukraine”, The EU Reexamined, 2024, p. 256.
15 Finelli, F., „Countering circumvention of restrictive measures: the EU response”, Common Market Law Review, vol. 60, nr. 3 (2023), p. 737.
16 A se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Transportes Urbanos y Servicios Generales (C‑118/08, EU:C:2010:39, punctul 31), Hotărârea din 7 aprilie 2022, Caixabank (C‑385/20, EU:C:2022:278, punctul 47), și Hotărârea din 13 martie 2025, Banco Santander (C‑230/24, EU:C:2025:177, punctul 20).
17 A se vedea punctul 34 din prezentele concluzii.
18 A se vedea punctul 33 din prezentele concluzii.
19 Blair, W., „The legal effect of sanctions against Russia on financial and commercial transactions”, International sanctions: Monetary and financial law perspectives, Leiden, 2024, p. 313. Autorul arată că instanțele de stat nu constituie instrumentele principale ale punerii în aplicare a sancțiunilor. Cu toate acestea, în măsura în care deciziile pe care le pronunță au ca efect punerea în aplicare și/sau recunoașterea, în mod direct sau indirect, a unor astfel de sancțiuni, acest efect constituie un element determinant al eficacității lor globale.
20 A se vedea Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza Vedial/OAPI (C‑106/03 P, EU:C:2004:457, punctul 28). Potrivit avocatului general, principiul disponibilității prezintă o mare utilitate pentru a evoca anumite caracteristici ale procesului, în general civil, care sunt expresia recunoașterii autonomiei private a persoanelor. Le revine părților, în calitate de titulare ale acțiunii, nu numai obligația de a o introduce sau de a‑i pune capăt, ci și de a stabili obiectul acesteia. Este vorba, în definitiv, despre consacrarea procedurală a posibilității de a dispune de propriile drepturi, care, la nivel material, se manifestă prin supremația voinței contractuale. Acest principiu își găsește justificarea îndepărtată în faptul că titularul, chiar și potențial sau prezumat, al drepturilor asupra unui bun trebuie să păstreze această facultate de dispoziție pentru a se prevala de ea în justiție, reclamând‑o sau cedând‑o, în tot sau în parte, prin intermediul unei desistări sau al unei achiesări, și pentru a defini astfel de fapt litigiul.
21 Cu condiția ca părțile să poată dispune de obiectul litigiului potrivit dreptului material.
22 A se vedea Hotărârea din 17 decembrie 2009, Martín (C‑227/08, EU:C:2009:792, punctul 20), Hotărârea din 26 aprilie 2017, Farkas (C‑564/15, EU:C:2017:302, punctul 33), și Hotărârea din 14 septembrie 2023, Tuk Travel (C‑83/22, EU:C:2023:664, punctul 45).
23 Obligația instanței naționale de a examina din oficiu respectarea dreptului Uniunii se aplică anumitor dispoziții care țin de protecția consumatorilor [a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2023, Tuk Travel (C‑83/22, EU:C:2023:664, punctele 45-47 și jurisprudența citată)] și de protecția internațională [a se vedea Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică) (C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 94), precum și Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat (C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 52)].
24 A se vedea Hotărârea din 4 octombrie 2024, Comisia și Consiliul/Frontul Polisario (C‑779/21 P și C‑799/21 P, EU:C:2024:835, punctul 133).
25 A se vedea între altele considerentul (1) al preambulului, articolul 3 alineatul (5), articolul 21 alineatul (2) litera (c) și articolul 42 alineatul (1) TUE. A se vedea Hotărârea din 19 iulie 2012, Parlamentul/Consiliul (C‑130/10, EU:C:2012:472, punctul 62).
26 Blair, W., „The legal effect of sanctions against Russia on financial and commercial transactions”, International sanctions: Monetary and financial law perspectives, Leiden, 2024, p. 313. Autorul pare să considere aplicarea sancțiunilor Uniunii ca fiind de ordine publică.
27 Hotărârea din 21 decembrie 2021 (C‑124/20, EU:C:2021:1035).
28 Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran (C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctele 55, 59 și 60).
29 Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran (C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctele 67 și 68).
30 Hotărârea din 21 decembrie 2011 (C‑72/11, EU:C:2011:874).
31 A se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2011, Afrasiabi ș.a. (C‑72/11, EU:C:2011:874, punctele 60 și 62).
32 Finelli, F., „Countering circumvention of restrictive measures: the EU response”, Common Market Law Review, vol. 60, nr. 3 (2023), p. 734.
33 Articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2007, L 103, p. 1).
34 A se vedea punctul 63 și urm. din prezentele concluzii.
35 Vilà Sánchez, E., „The European Union’s sanctions regime on the Russian Federation from 2014 to 2022”, Quaderns IEE: Revista de l’Institut d’Estudis Europeus, vol. 2, nr. 1 (2023), p. 55.
36 Orientările conținute în liniile directoare ale Comisiei par deosebit de utile (a se vedea în această privință Circumvention red flags related to business partners and customers, în documentul „Guidance for EU operators: Implementing enhanced due diligence to shield against Russia sanctions circumvention”).
37 Giumelli, F., Geelhoed, W., de Vries, M., și Molesini, A., „United in diversity? A study on the implementation of sanctions in the European Union, Beyond Foreign Policy?”, op. cit., p. 38.
38 A se vedea punctul 50 din prezentele concluzii.
39 A se vedea punctul 4 din decizia de trimitere.
40 A se vedea Hotărârea din 28 iulie 2016, Kratzer (C‑423/15, EU:C:2016:604, punctul 27).
41 A se vedea punctul 32 din documentul intitulat „Măsuri restrictive (sancțiuni) –Actualizare a bunelor practici ale Uniunii Europene pentru punerea în aplicare eficientă a măsurilor restrictive” din 3 iulie 2024 (denumite în continuare „orientările”) (nr. doc. prec.: 10572/22).
42 A se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2022, Instrubel ș.a. (C‑753/21 și C‑754/21, EU:C:2022:987, punctul 50 și jurisprudența citată).
43 Niestedt, M., EU‑Außenwirtschafts- und Zollrecht, Krenzler, H. G, Herrmann, C., Niestedt, M., „V. Embargo- und Sanktionsmaßnahmen”, C. H. Beck, 2015, punctul 50.
44 Hotărârea din 11 octombrie 2007 (C‑117/06, EU:C:2007:596).
45 A se vedea Hotărârea din 11 octombrie 2007, Möllendorf și Möllendorf‑Niehuus (C‑117/06, EU:C:2007:596, punctul 56).
46 A se vedea punctul 33 din orientări.
47 A se vedea punctul 33 din orientări.
48 A se vedea versiunile în limbile spaniolă („prevalece sobre cualquier acuerdo contractual incompatible”), daneză („vil de gælde forud for alle uforenelige aftalemæssige arrangementer”), germană („treten alle vertraglichen Regelungen, die mit ihnen nicht vereinbar sind, außer Kraft”), engleză („override all incompatible contractual arrangements”), italiană („prevalgono su tutti gli accordi contrattuali incompatibili”), letonă („tai ir prioritāte pār visiem neatbilstīgiem līgumiskiem noteikumiem”), lituaniană („jie yra viršesni už visas su jais nesuderinamas sutartines priemones”), neerlandeză („hebben zij voorrang boven alle daarmee onverenigbare contractuele regelingen”), polonă („uchylają one wszystkie niezgodne porozumienia umowne”) și portugheză („invalidam toda e qualquer disposição contratual que com eles seja incompatível”).
49 Siadat, A., Schultess, A., „Russland‑Embargo‑VO und innerdeutsche Zahlungsaufträge”, Zeitschrift für Bank und Kapitalmarktrecht, 2024, nr. 13, p. 591.
50 Dreptul Uniunii obligă statele membre să sancționeze penal încălcarea măsurilor restrictive ale Uniunii. A se vedea în această privință Directiva (UE) 2024/1226 a Parlamentului European și a Consiliului din 24 aprilie 2024 privind definirea infracțiunilor și a sancțiunilor pentru încălcarea măsurilor restrictive ale Uniunii și de modificare a Directivei (UE) 2018/1673 (JO L, 2024/1226).
51 A se vedea punctul 39 din prezentele concluzii.
52 A se vedea prin analogie Hotărârea din 12 iunie 2014, Peftiev (C‑314/13, EU:C:2014:1645, punctul 24).
53 A se vedea versiunile în limbile spaniolă („no se satisfará”), daneză („ingen fordringer må indfries”), germană („wird nicht stattgegeben”), engleză („no claims […] shall be satisfied”), italiană („non è concesso”), letonă („neapmierina”), lituaniană („netenkinami”), neerlandeză („worden niet toegewezen”), polonă („nie są zaspokajane”) și portugheză („não há lugar ao pagamento”).
54 A se vedea punctul 54 din prezentele concluzii.
55 A se vedea punctul 72 din prezentele concluzii.
56 A se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2024, Jemerak (C‑109/23, EU:C:2024:681, punctul 48).
57 Hotărârea din 11 noiembrie 2021, Bank Sepah (C‑340/20, EU:C:2021:903).
58 Hotărârea din 11 noiembrie 2021, Bank Sepah (C‑340/20, EU:C:2021:903, punctul 56).
59 A se vedea în această privință documentul Comisiei intitulat „Consolidated FAQs on the implementation of Council Regulation No 833/2014 and Council Regulation No 269/2014”, răspunsul la întrebarea 19, p. 34.
60 Este posibil ca o persoană desemnată în cadrul măsurilor restrictive să efectueze o compensare între o datorie pe care o deține față de cocontractantul său și o creanță pe care o deține împotriva acestuia din urmă, în cadrul unei acțiuni introduse de cocontractant, fără a formula însă o cerere reconvențională. O astfel de compensare ar avea ca efect liberarea de datorie a persoanei desemnate cu ocazia procedurii inițiate de cealaltă parte la contract.
61 A se vedea versiunile în limbile spaniolă („reclamación”), daneză („fordring”), germană („Forderung”), engleză („claim”), italiană („diritto”), letonă („prasības”), lituaniană („reikalavimai”), neerlandeză („vordering”), polonă („roszczenia”) și portugheză („pedido”).