Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR
prezentate la 18 septembrie 2025(1)
Cauza C‑447/24 [Höldermann](i)
Staatsanwaltschaft Berlin
cu participarea
SO
[cerere de decizie preliminară formulată de Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania)]
„ Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2008/909/JAI – Recunoaștere reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate – Articolul 9 alineatul (1) litera (i) – Temeiuri de nerecunoaștere și de neexecutare – Persoană care nu a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia – Excepții – Numirea unui mandatar – Condiția referitoare la a avea cunoștință de procesul stabilit – Informare cu privire la data și locul stabilite pentru proces – Renunțare voluntară și neechivocă a persoanei în cauză la a fi prezentă la proces – Marjă de apreciere a autorității competente din statul membru de executare – Obligația de interpretare conformă ”
I. Introducere
1. Dreptul la un proces echitabil este unul dintre principiile de bază ale unei societăți democratice. Dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a fi prezente la proces se întemeiază pe dreptul menționat și ar trebui să fie asigurat în întreaga Uniune Europeană(2). Totuși, acest drept nu este absolut. În anumite condiții, persoanele suspectate sau acuzate ar trebui să aibă posibilitatea de a renunța la acest drept în mod expres sau tacit, dar neechivoc(3).
2. În acest context, prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană(4), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299(5).
3. Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri privind executarea, în Germania, a unei hotărâri pronunțate în Polonia prin care un resortisant german a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate. După ce a solicitat el însuși în fața instanțelor poloneze executarea acestei condamnări în Germania, acest resortisant se opune în prezent executării respective în fața instanței germane competente.
4. Prezenta cauză invită în special Curtea să precizeze ce trebuie să se înțeleagă prin expresia „având cunoștință de procesul stabilit”, care figurează la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, precum și marja de apreciere de care dispun autoritățile competente la punerea în aplicare a temeiului de nerecunoaștere și de neexecutare menționat la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din această decizie-cadru. Subliniem, în această privință, că prezenta cauză se înscrie într‑un context factual care prezintă anumite diferențe în raport cu cel din cauza Khuzdar (C‑95/24), în care prezentăm de asemenea concluzii în această zi(6).
5. În prezentele concluzii, vom propune Curții să interpreteze această dispoziție în concordanță cu prevederile Directivei 2016/343, astfel cum a fost interpretată de Curte. Aceasta ne va determina să considerăm printre altele că condiția prevăzută de dispoziția menționată, potrivit căreia persoana trebuie să fi avut cunoștință de procesul stabilit, impune ca aceasta să fi fost informată cu privire la data și locul stabilite pentru proces, precizând totodată că există situații în care ar trebui să se considere că persoana, având în vedere comportamentul său, a primit o astfel de informare.
6. Vom prezenta motivele pentru care această interpretare este, în opinia noastră, cea mai în măsură să faciliteze recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare între statele membre, garantând atât obiectivele de combatere a impunității și de favorizare a reabilitării sociale a persoanelor condamnate, cât și dreptul la apărare al acestor persoane.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
7. Articolul 9 din Decizia‑cadru 2008/909, intitulat „Temeiuri de nerecunoaștere și de neexecutare”, prevede la alineatul (1) litera (i):
„Autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei, în cazul în care:
[…]
(i) în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4, persoana nu a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care certificatul menționează că, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului emitent, persoana:
(i) în timp util
– fie a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit;
și
– a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces;
sau
(ii) având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces;
sau
(iii) după ce i s‑a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care persoana are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale:
– a declarat în mod expres că nu contestă decizia;
sau
– nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp corespunzător.”
B. Dreptul german
8. Articolul 84b din Gesetz über die internationale Rechtshilfe in Strafsachen (Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală)(7) din 23 decembrie 1982, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „IRG”), intitulat „Condiții suplimentare de admitere”, prevede:
„(1) Executarea nu este posibilă atunci când:
[…]
2. persoana condamnată nu s‑a prezentat personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată hotărârea,
[…]
(3) Prin derogare de la alineatul (1) punctul 2, executarea este posibilă și atunci când:
1. persoana condamnată, în timp util,
a) a fost citată personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată hotărârea sau
b) a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată hotărârea, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit și
c) a fost informată că poate fi pronunțată o hotărâre și în lipsa sa,
[…]
3. persoana condamnată, având cunoștință de ședința stabilită pentru proces, a mandatat un avocat pentru a o apăra în proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv în proces.
(4) Prin derogare de la alineatul (1) punctul 2, executarea este de asemenea posibilă atunci când, după notificarea hotărârii, persoana condamnată
1. a declarat în mod expres că nu contestă hotărârea pronunțată sau
2. nu a solicitat rejudecarea cauzei și nu a introdus o cale de atac în termenele prevăzute.
Persoanei condamnate i se aduce anterior la cunoștință în mod expres dreptul la rejudecarea cauzei sau de a introduce o cale de atac, la care are dreptul să fie prezentă și care permite ca situația de fapt din cauză, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea hotărârii inițiale.”
III. Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare
9. Printr‑o hotărâre pronunțată la 5 august 2019, Sąd Okręgowy w Zielonej Górze (Tribunalul Regional din Zielona Góra, Polonia) l‑a condamnat pe SO la o pedeapsă privativă de libertate de un an pentru asociere infracțională(8).
10. Prin hotărârea din 24 martie 2022, Sąd Apelacyjny w Poznaniu (Curtea de Apel din Poznan, Polonia) a respins apelul formulat de avocatul lui SO împotriva acestei hotărâri.
11. Prin decizia din 30 ianuarie 2023, Sąd Okręgowy w Zielonej Górze (Tribunalul Regional din Zielona Góra) a admis cererea lui SO de a executa pedeapsa privativă de libertate în Germania pentru motivul că acesta este resortisant german, că centrul intereselor sale se află la Berlin (Germania) și că familia sa locuiește de asemenea în acest stat membru.
12. Prin scrisoarea din 2 februarie 2023, la care erau anexate atât decizia menționată, cât și certificatul prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909, hotărârea din 5 august 2019 și hotărârea pronunțată în apel, precum și notificarea cererii către SO în limbile germană și polonă, această instanță a solicitat Staatsanwaltschaft Berlin (Parchetul din Berlin, Germania), în calitate de autoritate germană competentă, să preia executarea pedepsei.
13. Acesta din urmă a solicitat atunci Camerei de executare a pedepselor a Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania) să declare admisibilă executarea pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea din 5 august 2019.
14. În fața acestei Camere de executare a pedepselor, SO s‑a opus cererii Parchetului din Berlin, susținând printre altele că nu a fost prezent în persoană decât la 2 din cele 28 de ședințe ale procesului său din Polonia, care s‑ar fi desfășurat în primă instanță, potrivit afirmațiilor sale, pe o perioadă de peste patru ani și jumătate, și că nu a fost prezent în persoană nici la ședința în apel. SO susține că nu știe dacă a fost apărat în primă instanță la celelalte 26 de ședințe de judecată și în apel.
15. Întrucât Camera de executare a pedepselor menționată a solicitat informații suplimentare Sąd Okręgowy w Zielonej Górze (Tribunalul Regional din Zielona Góra), acesta din urmă a indicat, prin scrisoarea din 31 iulie 2023, că SO s‑a prezentat personal în primă instanță la 3 ședințe în cursul anilor 2012 și 2014, a prezentat observații pe fond și a solicitat ca celelalte ședințe să se desfășoare în lipsă în caz de absență. SO ar fi fost informat cu privire la dreptul său de a se prezenta la proces și cu privire la obligația de a comunica orice schimbare a adresei la care poate fi citat și de a indica o adresă în Polonia în acest scop. În schimb, SO nu ar fi fost prezent în persoană în apel, ci ar fi recurs la asistența unui apărător care ar fi asistat la ședințele din cele două instanțe. Prezența inculpatului în apel, ca și cea a unui apărător, nu ar fi obligatorie în dreptul polonez. Citația pentru a se prezenta în apel ar fi fost transmisă la adresa din Polonia desemnată de SO pentru a primi notificările, și anume cabinetul apărătorului său.
16. Prin scrisoarea din 19 septembrie 2023, Sąd Okręgowy w Zielonej Górze (Tribunalul Regional din Zielona Góra), ca urmare a unei noi cereri din partea Camerei de executare a pedepselor a Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin), a furnizat informații suplimentare cu privire la procesul în primă instanță.
17. Prin decizia din 24 noiembrie 2023, această Cameră de executare a pedepselor a respins cererea Parchetului din Berlin de a declara admisibilă executarea condamnării lui SO în Germania, din moment ce, potrivit informațiilor furnizate de Sąd Okręgowy w Zielonej Górze (Tribunalul Regional din Zielona Góra), SO nu ar fi fost citat la anumite ședințe ale procesului, precizându‑se că nu rezultă nici că actele de procedură efectuate în aceste ședințe ale procesului în primă instanță au vizat numai coinculpații, nici că SO a avut cunoștință de aceste stabiliri în alt mod. Acesta nu ar fi fost nici asistat de un apărător.
18. Parchetul din Berlin a sesizat Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania), care este instanța de trimitere, cu o cale de atac imediată împotriva acestei decizii. În susținerea căii de atac respective, acesta arată că prezența în persoană a lui SO la anumite ședințe, în cursul cărora el s‑a exprimat pe fond și a solicitat să fie judecat chiar în lipsă, este suficientă, întrucât indica decizia sa autonomă de a nu lua parte la dezbaterile din alte zile. Pe de altă parte, SO ar fi solicitat el însuși, prin intermediul apărătoarei sale în fața Sąd Okręgowy w Zielonej Górze (Tribunalul Regional din Zielona Góra), executarea condamnării sale în Germania, renunțând astfel la protecția care rezultă din articolul 84b alineatul (1) punctul 2 din IRG.
19. Potrivit unei declarații a avocatului lui SO, acesta din urmă nu ar fi avut cunoștință de procesul în apel. El nu ar fi fost citat la adresa pe care o are în Germania. În consecință, acesta nu ar fi putut nici să dea un mandat ad litem pentru a fi reprezentat la proces „având cunoștință de procesul stabilit”.
20. În urma unei cereri a instanței de trimitere, avocatul care l‑a apărat pe SO în fața instanțelor poloneze a arătat, printr‑o declarație din 28 februarie 2024, că mandatul său se extindea atât la procedura în primă instanță, cât și la cea de a doua instanță, că SO indicase adresa cabinetului său ca fiind cea la care notificările puteau fi efectuate în Polonia și la care i se puteau comunica în mod valabil scrisori în conformitate cu dreptul polonez și că în apel a fost înlocuit de o colegă. Ar fi probabil ca acesta să nu‑l fi informat pe SO cu privire la data ședinței, întrucât prezența acestuia din urmă la ședință nu era obligatorie, iar avocatul respectiv fusese înlocuit de o colegă.
21. În primul rând, instanța de trimitere ridică problema dacă o citație transmisă unui mandatar pe care persoana condamnată l‑a desemnat pentru a primi notificările îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (i) prima liniuță din Decizia‑cadru 2008/909.
22. În această privință, instanța respectivă consideră că noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, care figurează la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din decizia‑cadru menționată, trebuie înțeleasă în același mod ca noțiunea care figurează la articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584/JAI(9), pe care Curtea a interpretat‑o deja(10), din moment ce aceste două dispoziții au termeni identici, au fost modificate prin aceeași decizie‑cadru și nu există niciun motiv pentru a trata diferit cazurile de predare în vederea executării unui mandat european de arestare și cazurile de preluare a unei hotărâri de condamnare. Această noțiune ar trebui, așadar, să vizeze, atunci când o procedură penală cuprinde mai multe grade de jurisdicție, numai procesul în cursul căruia s‑a statuat definitiv, după o nouă examinare în fapt și în drept, cu privire la vinovăția persoanei în cauză și la condamnarea sa la o pedeapsă. În speță, ar fi vorba despre ședința în apel din 24 martie 2022 în fața Sąd Apelacyjny w Poznaniu (Curtea de Apel din Poznan), iar nu despre procesul în primă instanță avut în vedere de Camera de executare a pedepselor a Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin).
23. Instanța de trimitere tinde să considere că un răspuns negativ la întrebarea adresată reiese din Hotărârea din 24 mai 2016, Dworzecki(11), și din Hotărârea din 21 decembrie 2023, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (Condamnare în lipsă)(12), cu privire la dispoziția identică care figurează la articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Decizia‑cadru 2002/584, în care Curtea a statuat că o citație predată unui adult care face parte din gospodăria persoanei în cauză, care s‑a angajat să o predea persoanei în cauză, nu îndeplinește condițiile prevăzute de această dispoziție decât dacă mandatul european de arestare permite să se stabilească dacă și, eventual, când această persoană a predat‑o efectiv persoanei în cauză. Prin urmare, o autoritate judiciară a statului membru emitent ar trebui să indice în mandatul european de arestare elementele care i‑au permis să stabilească faptul că persoana în cauză a primit efectiv oficial informațiile referitoare la data și locul procesului său. Această jurisprudență ar putea fi transpusă în cazul certificatului prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909, care nu conține astfel de informații în speță.
24. În aceste condiții, faptele din prezenta speță s‑ar distinge de cele care au condus la pronunțarea acestor hotărâri. Astfel, apărătorul care a primit notificarea fusese desemnat în mod expres de SO în fața autorităților judiciare competente drept mandatar abilitat să primească notificări, indicând adresa sa ca adresă la care puteau fi efectuate notificările. S‑ar putea deduce de aici că SO a dorit ca notificările efectuate către mandatarul abilitat să le primească să fie asimilate unor notificări făcute lui însuși.
25. În al doilea rând, în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, instanța de trimitere apreciază că trebuie să se examineze dacă persoana condamnată a fost reprezentată în apel într‑un mod care elimină motivul de refuz al executării. Prin urmare, aceasta solicită să se stabilească dacă condițiile de aplicare a articolului 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 sunt respectate în cazul în care persoana condamnată, în momentul în care acordă un mandat apărătorului său pentru a o reprezenta, nu a avut cunoștință de data procesului, ci numai de faptul că va avea loc un proces.
26. Această instanță arată că, potrivit dispoziției menționate, stabilirea ședinței de judecată ar trebui să preceadă cronologic acordarea mandatului către un apărător. Totuși, acest lucru nu ar fi valabil în mod necesar pentru o procedură de apel. Astfel, instanța menționată arată că, în general, o persoană condamnată în primă instanță care își mandatează apărătorul pentru a declara apel îl va mandata și pentru a‑l apăra în cadrul procesului în apel, chiar și în caz de absență, în măsura în care dreptul național permite aceasta, iar prezența persoanei respective nu este necesară în cadrul procesului în apel. Aceeași instanță observă că persoana menționată are certitudinea că va avea loc un proces în apel, întrucât face apel, dar nu are încă cunoștință de data precisă la care instanța de apel va stabili ședința de judecată.
27. Potrivit instanței de trimitere, simplul fapt de a ști că va avea loc un proces în apel este suficient, dat fiind că, în continuarea procedurii, nu va ține decât de persoana acuzată care a declarat apel să contacteze sau nu instanța și apărătorul său pentru a putea lua cunoștință de data procesului.
28. Instanța de trimitere adaugă că, chiar și în cazurile în care apărătorul declară apel fără știrea clientului său, atunci când nu are contact cu acesta din urmă și intenționează să respecte, cu titlu de măsură asigurătorie, termenul de introducere a apelului, procedura de apel nu va fi continuată fără a anunța clientul și fără a primi confirmare din partea sa. Prin urmare, această instanță deduce din intervenția apărătorului ales și a avocatei care l‑a înlocuit în fața Sąd Apelacyjny w Poznaniu (Curtea de Apel din Poznan) că a existat o concertare cu SO și că acesta a avut, așadar, cu siguranță cunoștință de iminența unui proces în apel, chiar dacă data ședinței nu ar fi fost încă stabilită la momentul concertării respective.
29. În al treilea rând, în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare și al unui răspuns la a doua întrebare în sensul că data procesului trebuie să fi fost deja stabilită, iar persoana în cauză trebuie să aibă cunoștință de aceasta la momentul la care este acordat mandatul apărătorului său, instanța de trimitere arată că preluarea executării pedepsei nu ar fi admisibilă în temeiul articolului 84b alineatul (1) punctul 2 din IRG, din moment ce derogarea prevăzută la articolul 84b alineatul (3) punctul 3 din IRG nu ar fi aplicabilă.
30. Totuși, această instanță observă că, în timp ce articolul 9 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909 conferă o putere de apreciere autorității competente din statul membru de executare, articolul 84b alineatul (1) punctul 2 din IRG prevede un motiv absolut de refuz. Instanța menționată apreciază că nu este posibil să interpreteze această dispoziție contra legem, cu alte cuvinte în sensul că ar dispune, în cadrul examinării motivului de refuz, de o putere de apreciere care ar depăși excepțiile prevăzute la articolul 84b alineatele (3) și (4) din IRG.
31. Instanța de trimitere arată că, dacă ar dispune de o putere de apreciere, preluarea executării pedepsei ar fi considerată admisibilă. Astfel, în pofida apelului pe care l‑a declarat, SO nu ar fi menținut un contact suficient cu autoritățile judiciare poloneze și cu apărătorul său, a cărui adresă a cabinetului o menționase ca adresă la care putea fi făcută orice notificare. În plus, SO însuși ar fi solicitat preluarea executării pedepsei sale în Germania. Ținând seama de aceste împrejurări, instanța respectivă nu identifică un interes legitim al lui SO ca executarea pedepsei sale în acest stat membru să fie refuzată.
32. Aceasta determină instanța menționată să solicite Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea legislației germane cu principiul supremației dreptului Uniunii, chiar dacă un răspuns în sensul incompatibilității ar putea fi dedus din Hotărârea din 21 decembrie 2023, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (Condamnare în lipsă)(13), în care Curtea a interpretat articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.
33. În al patrulea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă persoana condamnată poate renunța la protecția care rezultă din articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă cererea adresată de această persoană autorității competente a statului membru emitent prin care se solicită ca pedeapsa să fie executată în statul său membru de origine constituie o astfel de renunțare.
34. Atitudinea lui SO ar fi contradictorie din moment ce, pe de o parte, a solicitat în Polonia, fără a formula rezerve sau obiecții cu privire la condamnare, ca pedeapsa să fie executată în Germania și, pe de altă parte, a ridicat în prezent în Germania obiecții în această privință. Instanța de trimitere apreciază că această împrejurare ar trebui luată în considerare în cadrul exercitării puterii de apreciere de care ea ar trebui să dispună, dar pe care dreptul național nu i‑o recunoaște.
35. Chiar dacă Decizia‑cadru 2008/909 nu conține niciun temei legal din care ea ar putea deduce că persoanei condamnate îi este permis să renunțe la protecția care rezultă din articolul 9 alineatul (1) litera (i) din decizia‑cadru menționată, această instanță constată că dispoziția amintită cunoaște și situații în care persoana respectivă poate decide, prin atitudinea pe care o adoptă în procedură, dacă dorește să se prevaleze de protecția împotriva executării unei hotărâri pronunțate în lipsă. Astfel, punctul (iii) al dispoziției menționate ar prevedea posibilitatea persoanei menționate de a renunța la contestarea unei hotărâri pronunțate în lipsă. Dacă caracterul executoriu al hotărârii respective ar putea, în această măsură, să depindă de voința persoanei condamnate, ar fi posibil să se admită de asemenea că executarea ulterioară a deciziei menționate depinde de aceeași voință, care ar fi fost exprimată în speță de SO atunci când a solicitat Sąd Okręgowy w Zielonej Górze (Tribunalul Regional din Zielona Góra) ca pedeapsa să fie executată în Germania.
36. În aceste condiții, Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) O citație transmisă unui mandatar din țară autorizat de persoana condamnată să primească notificări îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (i) prima liniuță din Decizia‑cadru [2008/909]?
2) Articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru [2008/909] trebuie interpretat în sensul că procesul trebuie să fie stabilit deja la momentul la care se încredințează mandatul și persoana interesată trebuie să aibă cunoștință de termenul fixat sau este suficient dacă persoana interesată încredințează sau confirmă mandatul cu certitudinea că va avea loc un proces?
3) Este compatibil cu supremația dreptului Uniunii faptul că legiuitorul german a stabilit la articolul 84b alineatul (1) punctul 2 din [IRG] că o condamnare pronunțată în lipsă constituie un motiv absolut de inadmisibilitate [a cererii de executare], deși articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru [2008/909] prevede în această privință doar un motiv facultativ de refuz?
4) Persoana interesată poate să renunțe la protecția care rezultă din articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru [2008/909] și să facă astfel posibilă executarea unei hotărâri pronunțate în lipsă și atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctele (i)-(iii) din [această] decizi[e]-cadru? Cererea de executare în statul de origine, adresată autorității competente din statul emitent, echivalează unei asemenea renunțări?”
37. Guvernul polonez și Comisia Europeană au depus observații scrise și au participat, ca și SO, la ședința care a avut loc la 15 mai 2025, în cursul căreia au răspuns la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte.
IV. Analiză
38. Spre deosebire de cauza Khuzdar (C‑95/24), care face obiectul unor concluzii separate prezentate astăzi, prezenta cauză nu privește refuzul executării unui mandat european de arestare în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584. Această cauză privește o cerere de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești și de executare a unei pedepse în temeiul Deciziei‑cadru 2008/909, independent de executarea unui astfel de mandat.
39. Amintim că, la fel ca Decizia‑cadru 2002/584, Decizia‑cadru 2008/909 concretizează, în domeniul penal, principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce. Această decizie‑cadru consolidează cooperarea judiciară în ceea ce privește recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie penală atunci când persoanele au fost condamnate la pedepse sau la măsuri privative de libertate în alt stat membru în vederea facilitării reabilitării lor sociale(14).
40. Articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Decizia‑cadru 2008/909 prevede astfel posibilitatea ca o hotărâre judecătorească însoțită de certificatul al cărui model figurează în anexa I la această decizie‑cadru să fie transmis statului membru de cetățenie al persoanei condamnate, pe teritoriul căruia trăiește aceasta. Conform articolului 6 alineatul (2) litera (a) din decizia‑cadru menționată, consimțământul persoanei condamnate nu este cerut în această ipoteză.
41. Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909, scopul acesteia este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa pronunțate de o instanță dintr‑un alt stat membru în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate.
42. În acest scop, articolul 8 din decizia‑cadru menționată prevede că autoritatea competentă din statul membru de executare a sentinței este în principiu obligată să admită cererea de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești și de executare a unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate pronunțate într‑un alt stat membru care i‑a fost transmisă în conformitate cu articolele 4 și 5 din decizia‑cadru menționată. În principiu, aceasta nu poate refuza să dea curs unei astfel de cereri decât pentru motivele de nerecunoaștere și de neexecutare enumerate limitativ la articolul 9 din aceeași decizie‑cadru(15).
43. Prezenta cerere de decizie preliminară se referă la motivul prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909.
44. În vederea examinării întrebărilor preliminare, trebuie să ne concentrăm numai asupra procedurii de apel din cauza principală. Astfel, Curtea a statuat deja, în ceea ce privește articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584, că noțiunea „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțeleasă ca desemnând procedura care a condus la hotărârea judecătorească prin care persoana a cărei predare este solicitată în cadrul executării unui mandat european de arestare a fost condamnată definitiv(16). În ceea ce privește, mai specific, o ipoteză precum cea în discuție în litigiul principal, în care procesul a presupus două judecăți succesive, și anume o judecată în prima instanță urmată de o procedură de apel, Curtea a statuat că judecata care a condus la decizia pronunțată în apel este singura relevantă în vederea aplicării articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, în măsura în care această judecată a condus la decizia care nu mai poate face obiectul unei căi de atac ordinare și care, astfel, tranșează definitiv cauza pe fond(17).
45. În măsura în care, pe de o parte, atât articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, cât și articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 au fost inserate în aceste două decizii‑cadru prin Decizia‑cadru 2009/299 și în care, pe de altă parte, modul de redactare și finalitățile acestor două dispoziții sunt similare, aceeași interpretare ar trebui reținută în cadrul prezentei cauze.
46. Întrebările adresate de instanța de trimitere intervin în cadrul unei proceduri penale având ca obiect executarea în Germania a unei condamnări pronunțate în Polonia împotriva unui resortisant german care, după ce a solicitat el însuși în fața instanțelor poloneze executarea acestei condamnări în Germania, se opune în prezent cererii respective în fața instanței germane competente.
47. Această procedură privește o situație în care, în conformitate cu dreptul polonez, nu numai că această persoană condamnată nu a asistat ea însăși la majoritatea ședințelor organizate în primă instanță, dar, mai ales, întrucât a declarat apel împotriva condamnării sale în primă instanță prin intermediul avocatului său, ea nu a asistat în persoană la singura ședință organizată în apel, cu privire la care nu a fost informată personal nici cu privire la dată, nici cu privire la loc. Aceasta a fost totuși reprezentată de o avocată care l‑a înlocuit pe avocatul pe care îl mandatase pentru a o apăra în fața instanțelor poloneze de primă instanță și de apel și căruia îi fusese notificată, la cererea sa, citația pentru a se prezenta în apel.
A. Cu privire la prima întrebare preliminară
48. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să declare dacă articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (i) prima liniuță din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că o citație notificată unui avocat care a fost mandatat de persoana condamnată pentru a o apăra și pe care aceasta l‑a desemnat în statul membru de condamnare pentru a primi notificările îndeplinește cerințele prevăzute de dispoziția menționată.
49. Din modul de redactare a articolului 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 reiese că această dispoziție prevede un motiv facultativ de refuz al recunoașterii unei hotărâri judecătorești transmise de un alt stat membru și al executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate aplicate de acesta, în cazul în care persoana condamnată nu a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia de condamnare. Această posibilitate este însă însoțită de trei excepții, enumerate la punctele (i)-(iii) ale acestei dispoziții, care privează autoritatea competentă din statul membru de executare de posibilitatea de a refuza recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești care îi este transmisă.
50. În ceea ce privește mai specific articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (i) din Decizia‑cadru 2008/909, autoritatea competentă din statul membru de executare este privată de această posibilitate atunci când persoana în cauză fie „a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”, fie „a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit” și, în plus, „a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces”.
51. Curtea a statuat, cu privire la articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Decizia‑cadru 2002/584, că expresiile „citată personal”, precum și „a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit” sunt noțiuni autonome de drept al Uniunii și trebuie interpretate uniform în întreaga Uniune(18). Această jurisprudență poate fi transpusă în cazul dispoziției cu text identic cuprinsă în Decizia‑cadru 2008/909, care rezultă de asemenea din Decizia‑cadru 2009/299.
52. În Hotărârea din 24 mai 2016, Dworzecki(19), Curtea a statuat de asemenea că articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că o citație care nu a fost notificată direct persoanei în cauză, ci a fost predată, la adresa acesteia din urmă, unei persoane adulte din gospodăria sa, care s‑a angajat să predea citația persoanei solicitate, fără ca mandatul european de arestare să permită să se stabilească, eventual, dacă această persoană adultă a predat efectiv citația persoanei interesate, nu îndeplinește prin ea însăși condițiile prevăzute de această dispoziție(20).
53. Situația referitoare la o citație notificată unui avocat pe care persoana condamnată l‑a mandatat pentru a o apăra și pe care l‑a desemnat în statul membru de condamnare pentru a primi notificările nu poate, în opinia noastră, să fie asimilată situației care a condus la pronunțarea hotărârii menționate.
54. Această situație intră mai degrabă, în opinia noastră, sub incidența excepției prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909. A decide altfel ar conduce la lipsirea de efect util a acestei din urmă dispoziții, a cărei aplicare depinde, spre deosebire de ceea ce prevede articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (i) din decizia‑cadru menționată, de condiția potrivit căreia persoana în cauză a mandatat un avocat care a fost numit fie de ea, fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces.
55. În consecință, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (i) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că o citație care este notificată unui mandatar pe care persoana condamnată l‑a desemnat pentru a primi notificările nu permite, ca atare, autorității competente din statul membru de executare să aplice excepția prevăzută de această dispoziție, în măsura în care situația respectivă intră sub incidența punctului (ii) din articolul 9 alineatul (1) litera (i) din decizia‑cadru menționată.
B. Cu privire la a doua întrebare preliminară
56. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să declare dacă articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că data procesului trebuie să fie stabilită deja la momentul la care se încredințează mandatul unui avocat și persoana interesată trebuie să aibă cunoștință de termenul fixat sau este suficient dacă persoana interesată încredințează sau confirmă mandatul cu certitudinea că va avea loc un proces.
57. Amintim că această dispoziție vizează situația în care persoana în cauză, având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de ea însăși, fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces.
1. Faptul de a avea cunoștință de procesul stabilit necesită o informare a persoanei în cauză cu privire la data și locul stabilite pentru proces
58. În majoritatea versiunilor lingvistice ale Deciziei‑cadru 2008/909, din textul articolului 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din această decizie‑cadru nu reiese nicio cerință expresă în ceea ce privește cunoașterea de către persoana în cauză a datei exacte a ședinței de judecată la finalul căreia a fost condamnată, atunci când a fost reprezentată de un avocat. Versiunea în limba italiană a acestei dispoziții se distinge prin utilizarea expresiei „essendo al corrente della data fissata” (fiind la curent cu data stabilită)(21).
59. În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice(22).
60. Acestea fiind precizate, chiar dacă cele mai multe versiuni lingvistice sunt mai puțin precise decât versiunea italiană, trebuie subliniat că expresia „cunoștință de procesul stabilit”, care figurează printre altele în versiunea în limba franceză a articolului 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, are ca echivalent, în anumite versiuni lingvistice, expresia „cunoștință de ședința stabilită”(23) sau „cunoștință de ședința prevăzută”(24). Or, aceste două expresii ar putea fi interpretate ca purtând intrinsec în ele cerința cunoașterii datei stabilite pentru ședință, în măsura în care par să implice că o dată a fost deja stabilită pentru ședință și că acesta este elementul de care persoana în cauză trebuie să aibă cunoștință. Adăugăm că formularea în limba engleză „the scheduled trial”, cu articol definit, lasă să se înțeleagă că o dată face parte din noțiunea de „proces stabilit”, întrucât „scheduled” presupune o dată și o oră precise.
61. Deducem din aceste elemente că, deși este adevărat că cerința expresă în ceea ce privește cunoașterea de către persoana în cauză a datei precise a ședinței este izolată printre versiunile lingvistice ale articolului 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, un număr care nu este neglijabil dintre versiunile respective lasă să se creadă că această cerință face parte în mod intrinsec din dispoziția menționată.
62. Nota de cercetare 25/003 întocmită de Direcția „Cercetare și documentare” a Curții de Justiție a Uniunii Europene permite, în opinia noastră, susținerea acestei constatări, examinând modul în care dispoziția menționată și articolul 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 au fost transpuse în cadrul ordinilor juridice ale unui eșantion de state membre. Mai multe elemente care figurează în această notă merită să fie evidențiate pentru a clarifica modul în care poate fi înțeleasă expresia „având cunoștință de procesul stabilit”.
63. În primul rând, este necesar să se observe că termenul „proces” care figurează în această expresie poate avea, în diferite limbi oficiale, două semnificații diferite. În fapt, acest termen se poate referi atât la procedură în ansamblul său, cât și la ședință. Astfel, în versiunile în limbile bulgară, spaniolă, croată, daneză, greacă, franceză, lituaniană, neerlandeză, română și slovenă ale acestor dispoziții, termenul utilizat corespunde traducerii literale a cuvântului în limba engleză „trial” (proces) și poate desemna, dintr‑un punct de vedere pur terminologic, atât ședința, cât și ansamblul procedurii(25). Trebuie totuși subliniat că, în contextul specific al Deciziilor‑cadru 2002/584 și 2008/909, acesta este interpretat în principiu în ordinile juridice naționale în sensul de „ședință”.
64. În special, versiunile în limba italiană utilizează, la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 și la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909, termenul „processo”, care înseamnă literal „procedură”, iar nu „ședință”, concept pentru care limba italiană dispune de un termen specific („udienza”). Cu toate acestea, în interpretarea sa, expresia „cunoașterea datei procesului” este considerată în general ca făcând referire la „cunoașterea datei primei ședințe de judecată” sau, mai general, la cea a unei ședințe la care este posibilă înfățișarea și participarea legală la proces.
65. Adăugăm că versiunile în limbile cehă, germană, maghiară, polonă și suedeză ale articolului 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 și ale articolului 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 utilizează termenii „jednání”, „Verhandlung”, „tárgyalás”, „rozprawa” și, respectiv, „förhandling”, care înseamnă „ședință”(26).
66. Din aceste elemente deducem că expresia „având cunoștință de procesul stabilit” este majoritar interpretată în ordinile juridice naționale ca desemnând ședința stabilită.
67. În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă faptul de a avea „cunoștință de procesul stabilit” presupune că persoana în cauză trebuie să fi avut cunoștință de data exactă a procesului sau dacă simplul fapt că aceasta a fost la curent cu stabilirea unui proces (fără a cunoaște în mod specific data) este suficient, observăm, în lumina unei examinări a transpunerii dispozițiilor în cauză în mai multe legislații naționale, că pot fi identificate trei categorii în cadrul ordinilor juridice ale statelor membre.
68. În prima categorie, dispozițiile legislative care transpun în dreptul național articolul 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 și articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 nu prevăd nicio cerință specifică în ceea ce privește faptul de a avea cunoștință de ședință(27). Astfel, pentru aceste ordini juridice, este suficient ca persoana condamnată care nu a asistat personal la ședința în urma căreia a fost pronunțată condamnarea sa să fi fost reprezentată de un avocat la această ședință pentru ca mandatul european de arestare emis în privința sa sau ca hotărârea judecătorească pronunțată în urma ședinței menționate să poată fi executată în statul membru de executare. Astfel, ordinile juridice menționate se disting prin lipsa explicită sau implicită, în legislația lor națională, a oricărei cerințe referitoare la cunoașterea ședinței de către persoana condamnată (și a fortiori a datei acesteia).
69. A doua categorie cuprinde majoritatea ordinilor juridice naționale(28). În aceste ordini juridice, dispozițiile legislative care transpun în dreptul național articolul 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 și articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 prevăd că persoana condamnată trebuie să fi avut cunoștință de ședința prevăzută sau de procedura prevăzută, fără a face referire în mod expres la cerința cunoașterii datei ședinței. Astfel, în ordinile juridice menționate, există o concordanță între formularea care figurează, pe de o parte, la articolul 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 și la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 și, pe de altă parte, în dispozițiile de drept național.
70. În aceste condiții, trebuie arătat că, deși termenul „dată” nu este menționat în mod explicit în ordinile juridice care figurează în această a doua categorie, utilizarea expresiei „cunoștință de ședința stabilită” sugerează, cel puțin pentru unele dintre ele, că a avea cunoștință de ședință nu se poate concepe fără cunoașterea unei date precise pentru desfășurarea sa.
71. Prin urmare, lipsa unei cerințe formale referitoare la cunoașterea datei ședinței trebuie nuanțată în măsura în care, în anumite ordini juridice, data pare să fie conținută implicit în noțiunea de „stabilit” care este asociată termenului „proces”, astfel încât necesitatea ca persoana condamnată să fi avut cunoștință de data ședinței nu poate fi înlăturată.
72. Astfel cum am arătat anterior, o asemenea concluzie poate rezulta, de exemplu, din formularea în limba engleză „the scheduled trial” („procesul stabilit”)(29).
73. În a treia categorie, dispozițiile legislative care transpun în dreptul național articolul 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 și articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 prevăd că persoana condamnată trebuie să fi avut cunoștință în mod specific de data ședinței(30).
74. Trebuie arătat că transpunerea acestor dispoziții în ordinile juridice cuprinse în această a treia categorie este, așadar, mai precisă decât ceea ce prevăd stricto sensu dispozițiile menționate. Totuși, la fel cum s‑a arătat cu privire la ordinile juridice cuprinse în a doua categorie, această concluzie trebuie nuanțată, în măsura în care mențiunea „cunoștință de ședința stabilită”, care apare în unele dintre versiunile lingvistice respective ale dispozițiilor în discuție, ar putea implica intrinsec necesitatea unei informări clare și efective a persoanei condamnate cu privire la data ședinței.
75. În opinia noastră, ansamblul indicațiilor care rezultă din diferitele versiuni lingvistice ale articolului 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 este de natură să susțină interpretarea potrivit căreia persoana în cauză trebuie să fi avut cunoștință de data și locul stabilite pentru ședință.
76. Considerăm că această analiză este susținută de examinarea economiei și a obiectivelor Deciziei‑cadru 2008/909. Amintim în această privință că reiese dintr‑o jurisprudență constantă că dispozițiile dreptului Uniunii trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii, și, în caz de divergență între aceste diferite versiuni, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte(31).
77. În ceea ce privește economia deciziei‑cadru menționate, observăm că articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (i) din aceasta exclude posibilitatea ca autoritatea competentă din statul membru de executare să refuze să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei atunci când, printre altele, persoana în cauză fie a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit. Redactată astfel, această dispoziție lasă să se înțeleagă că a avea cunoștință de procesul stabilit necesită ca persoana în cauză să fi fost informată cu privire la data și locul stabilite pentru proces. S‑ar putea deduce de aici că mențiunea identică de la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 a condiției potrivit căreia persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit ar trebui să primească aceeași semnificație, și anume că aceasta conține intrinsec aceeași cerință de informare precisă cu privire la data și locul stabilite pentru proces, chiar dacă această dispoziție nu repetă ceea ce trebuie să se înțeleagă prin expresia „având cunoștință de procesul stabilit”.
78. În schimb, nu suntem convinși de argumentul potrivit căruia ar trebui să se considere că lipsa unei mențiuni exprese în dispoziția menționată referitoare la cunoașterea de către persoana în cauză a datei și a locului stabilite pentru proces s‑ar putea explica prin faptul că persoana a mandatat un avocat pentru a o apăra la proces. Astfel, condiția referitoare la acordarea unui asemenea mandat nu este, în opinia noastră, de natură să se substituie dreptului persoanei în cauză de a fi prezentă în persoană la procesul său. Prin urmare, chiar dacă această persoană ar alege să mandateze un avocat pentru a o apăra la proces, persoana respectivă ar trebui să dispună de informații suficient de precise cu privire la data și locul procesului pentru a putea să se prezinte în persoană dacă dorește, și aceasta până la momentul la care procesul va avea loc efectiv.
79. Rezultă că renunțarea voluntară și neechivocă la dreptul de a se prezenta în persoană la proces trebuie stabilită în cadrul articolului 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 prin îndeplinirea a două condiții, și anume, pe de o parte, informarea persoanei condamnate cu privire la data și locul procesului și, pe de altă parte, apărarea efectivă la proces de către un avocat care a fost mandatat de această persoană.
80. Astfel, condiția referitoare la apărarea efectivă la proces de către un avocat mandatat de persoana condamnată, care este menționată în această dispoziție, constituie corespondentul condiției care figurează la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (i) a doua liniuță din această decizie‑cadru, potrivit căreia persoana respectivă a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces. Condiția privind cunoașterea datei și a locului stabilite pentru proces este, la rândul său, comună punctelor (i) și (ii) din articolul 9 alineatul (1) litera (i) din decizia‑cadru menționată. Cu toate acestea, este necesar să se aducă nuanța potrivit căreia, în conformitate cu cele indicate în considerentul (9) al Deciziei‑cadru 2009/299, din motive practice, data stabilită pentru proces poate fi exprimată inițial sub forma mai multor date posibile într‑un interval redus de timp.
81. Considerăm că interpretarea potrivit căreia a avea cunoștință de procesul stabilit necesită o informare a persoanei în cauză cu privire la data și locul stabilite pentru proces corespunde voinței legiuitorului Uniunii, care este exprimată printre altele în considerentul (4) al Deciziei‑cadru 2009/299, și anume că această decizie‑cadru este destinată precizării definiției temeiurilor comune care să permită autorității competente din statul membru de executare să execute decizia în pofida absenței persoanei în cauză de la proces, respectându‑se pe deplin drepturile persoanei la apărare. Astfel, articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 urmărește să garanteze un nivel ridicat de protecție și să permită autorității competente din statul membru de executare să recunoască hotărârea pronunțată împotriva persoanei în cauză în pofida absenței acesteia de la procesul în urma căruia a fost pronunțată condamnarea, respectând totodată dreptul său la apărare(32). Mai precis, reiese în mod expres din articolul 1 din Decizia‑cadru 2009/299, interpretat în lumina considerentelor (1) și (15) ale acesteia, că articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 a fost modificat pentru a proteja dreptul acuzatului de a fi prezent în persoană la procesul penal desfășurat împotriva sa, îmbunătățind totodată recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare între statele membre(33). Trebuie insistat de asemenea asupra faptului că dreptul inculpatului de a fi prezent la proces constituie un element esențial al dreptului la apărare și, mai general, prezintă o importanță capitală în respectarea dreptului la un proces penal echitabil, consacrat la articolul 47 al doilea și al treilea paragraf, precum și la articolul 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(34).
82. Considerăm că interpretarea pe care o propunem este susținută de luarea în considerare a Directivei 2016/343.
2. O interpretare susținută de luarea în considerare a Directivei 2016/343
83. Directiva 2016/343 a completat arsenalul legislativ instituit printre altele prin Decizia‑cadru 2009/299. Trebuie amintit că această directivă a fost adoptată în temeiul articolului 82 alineatul (2) litera (b) TFUE. Din această dispoziție rezultă că, pentru a facilita recunoașterea reciprocă, precum și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, legiuitorul Uniunii poate stabili norme minime referitoare, printre altele, la drepturile persoanelor în procedura penală. Directiva menționată urmărește astfel, după cum enunță considerentele (9) și (10) ale acesteia, să consolideze dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale, astfel încât să crească încrederea statelor membre în sistemul de justiție penală al celorlalte state membre și, în consecință, să faciliteze recunoașterea reciprocă a deciziilor în materie penală(35). Așa cum confirmă în mod expres considerentul (33) al aceleiași directive, dreptul de a fi prezent la proces face parte integrantă din dreptul fundamental la un proces echitabil(36).
84. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 8 din Directiva 2016/343, statele membre pot prevedea, în anumite condiții, desfășurarea unui proces în lipsă, înțelegându‑se că, în cazul în care un astfel de proces se desfășoară chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din această directivă, persoana interesată are, în temeiul articolului 8 alineatul (4) și al articolului 9 din directiva menționată, care au efect direct, dreptul „la un nou proces sau la o altă cale de atac, care permite reexaminarea pe fond a cauzei […] și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale”(37).
85. În conformitate cu prevederile articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, statele membre pot să prevadă că un proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate poate avea loc în absența persoanei în cauză, cu condiția ca persoana suspectată sau acuzată să fi fost informată în timp util cu privire la proces și la consecințele neprezentării [litera (a) a acestei dispoziții] sau ca persoana suspectată sau acuzată care a fost informată cu privire la proces să fie reprezentată de un avocat mandatat care a fost numit fie de către persoana suspectată sau acuzată, fie de către stat [litera (b) a dispoziției menționate].
86. Astfel cum reiese din articolul 8 alineatul (4) și din articolul 9 din această directivă, dreptul la un nou proces este rezervat persoanelor al căror proces este desfășurat în lipsă, chiar dacă condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată nu sunt îndeplinite(38). Altfel spus, o persoană condamnată în lipsă nu poate fi privată de dreptul la un nou proces decât dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343(39). Prin urmare, atunci când condițiile prevăzute la acest articol 8 alineatul (2) sunt îndeplinite, procesul desfășurat în lipsă poate conduce la o decizie care, în conformitate cu prevederile alineatului (3) al articolului menționat(40), poate fi executată, fără obligația statului membru în cauză de a prevedea dreptul la un nou proces(41).
87. Curtea a avut ocazia de a preciza că literele (a) și (b) ale articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343 sunt aplicabile alternativ și că ele enunță, fiecare, două condiții cumulative, dintre care prima impune ca persoana interesată să fie informată cu privire la procesul său(42). În această privință, Curtea s‑a întemeiat pe considerentul (36) al directivei menționate, care precizează că informarea persoanei suspectate sau acuzate cu privire la proces ar trebui înțeleasă în sensul citării acesteia în persoană sau a informării oficiale a acesteia în alt mod asupra datei și a locului în care urmează să se desfășoare procesul, astfel încât să fie în măsură să aibă cunoștință despre proces(43). Prin urmare, Curtea a statuat că instanței naționale, care este chemată să examineze dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată, îi revine sarcina de a verifica dacă persoanei interesate i‑a fost adresat un document oficial care să menționeze fără echivoc data și locul în care urmează să se desfășoare procesul și, în cazul nereprezentării de către un avocat mandatat, consecințele unei eventuale neprezentări(44).
88. A doua condiție impusă la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343 pentru ca persoana condamnată în lipsă să poată fi privată de dreptul la un nou proces poate fi îndeplinită fie, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) litera (a) și cu articolul 8 alineatul (4) din această directivă, dacă această persoană a fost informată în timp util cu privire la consecințele neprezentării la proces, fie, în temeiul articolului 8 alineatul (2) litera (b) și al articolului 8 alineatul (4) din directiva menționată, în cazul în care persoana respectivă a fost reprezentată la procesul său de un avocat mandatat, care a fost numit de ea sau de stat(45).
89. Rezultă că, deși a doua condiție diferă după cum situația în cauză intră sub incidența literei (a) sau a literei (b) ale articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, prima condiție referitoare la informarea persoanei în cauză cu privire la proces este comună acestor două dispoziții(46).
90. Ni se pare adecvat să se considere că punctele (i) și (ii) din articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 sunt construite potrivit aceleiași arhitecturi.
91. Astfel, trebuie să se considere, prin analogie cu ceea ce Curtea a statuat cu privire la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, că, în fiecare dintre situațiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctele (i)-(iii) din Decizia‑cadru 2008/909, recunoașterea hotărârii judecătorești și dispunerea executării pedepsei nu aduc atingere dreptului la apărare al persoanei în cauză și nici dreptului la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, astfel cum sunt consacrate la articolul 47 și la articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale(47).
92. Astfel, articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 prevede la punctele (i)-(iii) condițiile în care persoana în cauză trebuie să fie considerată că a renunțat în mod voluntar și neechivoc să se prezinte la proces, astfel încât recunoașterea hotărârii judecătorești și dispunerea executării pedepsei care a fost aplicată persoanei condamnate în lipsă nu pot fi supuse condiției ca aceasta să poată beneficia de rejudecarea cauzei în prezența sa în statul membru de condamnare(48).
93. În măsura în care articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343 prevede de asemenea condițiile în care se poate considera că o persoană condamnată a renunțat în mod voluntar și neechivoc să fie prezentă în persoană la proces și, prin urmare, poate fi privată de dreptul la un nou proces(49), apreciem că trebuie să existe o coerență în interpretarea, pe de o parte, a acestei dispoziții și, pe de altă parte, a articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 și a articolului 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909.
94. Această coerență este justificată de faptul că dispozițiile menționate urmăresc același obiectiv de consolidare a dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale pentru a facilita recunoașterea reciprocă a deciziilor în materie penală și fac parte din același sistem global de garanții(50). Dispozițiile amintite se înscriu astfel într‑un ansamblu normativ mai general, care oferă în mod coerent garanții persoanelor care fac obiectul unei proceduri penale.
95. Desigur, este adevărat că, asemenea Deciziei‑cadru 2002/584, Decizia‑cadru 2008/909 introduce un sistem de recunoaștere reciprocă întemeiat pe principiul încrederii reciproce și că, astfel cum reiese din considerentul (14) al Deciziei‑cadru 2009/299, aceasta nu urmărește astfel să armonizeze legislațiile naționale(51).
96. Este de asemenea adevărat că, atunci când a fost chemată să precizeze relația dintre Directiva 2016/343 și Decizia‑cadru 2002/584, Curtea a pornit de la constatarea potrivit căreia această decizie‑cadru conține o dispoziție specifică, și anume articolul 4a, care prevede tocmai ipoteza unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate privind o persoană care nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia care a aplicat această pedeapsă sau a impus această măsură(52). În acest context, Curtea a precizat că o eventuală neconformitate a dreptului național al statului membru emitent cu dispozițiile Directivei 2016/343 nu poate constitui un motiv care să poată determina un refuz al executării mandatului european de arestare(53). Astfel, potrivit Curții, invocarea dispozițiilor unei directive pentru a împiedica executarea unui mandat european de arestare ar permite eludarea sistemului instituit prin Decizia‑cadru 2002/584, care prevede în mod exhaustiv motivele de neexecutare(54). În această privință, Curtea a observat că Directiva 2016/343 nu conține dispoziții aplicabile emiterii și executării mandatelor europene de arestare(55). Având în vedere aceste considerații, Curtea a statuat că articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară de executare nu poate refuza executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate atunci când persoana în cauză a împiedicat citarea sa în persoană și nu a fost prezentă în persoană la proces din cauza faptului că a fugit în statul membru de executare pentru simplul motiv că nu dispune de asigurarea că dreptul la un nou proces, astfel cum este definit la articolele 8 și 9 din Directiva 2016/343, va fi respectat în cazul predării către statul membru emitent(56).
97. Considerăm că această poziție a Curții reflectă voința legiuitorului Uniunii exprimată în considerentul (3) al Deciziei‑cadru 2009/299 de a nu mai condiționa executarea unui mandat european de arestare de furnizarea de către autoritatea emitentă de asigurări, al căror caracter suficient trebuia apreciat de autoritatea de executare, pentru a garanta persoanei care face obiectul acestui mandat că va avea posibilitatea de a solicita rejudecarea cauzei în statul membru emitent. Pentru a înlătura dificultățile privind recunoașterea reciprocă a deciziilor pronunțate în absența persoanei în cauză de la procesul său provocate de existența, în statele membre, a unor diferențe privind protecția drepturilor fundamentale(57), legiuitorul Uniunii a ales să prevadă temeiuri clare și comune pentru nerecunoașterea deciziilor pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană(58).
98. Din această perspectivă, poziția Curții care constă în a refuza crearea unui motiv de neexecutare a unui mandat european de arestare ca urmare a unei eventuale neconformități a dreptului național al statului membru emitent cu dispozițiile Directivei 2016/343(59) nu se opune, în opinia noastră, ca articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 și articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 să fie interpretate în concordanță cu articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343.
99. Astfel, trebuie subliniat că paralelismul dintre aceste dispoziții a determinat Curtea să evidențieze legătura funcțională dintre dispozițiile acestei directive și ale Deciziei‑cadru 2002/584(60). Această constatare este valabilă, în opinia noastră, și pentru dispozițiile Deciziei‑cadru 2008/909.
100. Această legătură funcțională, care asigură coerența și lizibilitatea sistemului de garanții procedurale de care beneficiază persoanele condamnate în lipsă, ne determină să considerăm, în contextul punerii în aplicare a Deciziei‑cadru 2008/909, că, pentru a stabili dacă o situație corespunde uneia dintre situațiile menționate la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctele (i) sau (ii) din această decizie‑cadru și dacă, în consecință, recunoașterea unei hotărâri judecătorești și dispunerea executării unei pedepse nu pot fi refuzate de autoritatea competentă din statul membru de executare, este necesar să se țină seama de condițiile care sunt prevăzute la articolul 8 alineatul (2) literele (a) și, respectiv, (b) din Directiva 2016/343, astfel cum au fost identificate și precizate de Curte.
101. A decide altfel ar putea conduce la obligarea autorității competente din statul membru de executare să recunoască o hotărâre judecătorească și să dispună executarea unei pedepse, chiar dacă condițiile care figurează la articolul 8 alineatul (2) litera (a) sau (b) din Directiva 2016/343 nu sunt îndeplinite, iar persoana condamnată în lipsă nu poate fi, așadar, privată în mod valabil de dreptul său la un nou proces. În special, a admite că punerea în aplicare a articolului 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 depinde de condiții mai flexibile decât cele prevăzute la articolul 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2016/343, precum o simplă cunoaștere a faptului că va avea loc un proces, fără alte precizări, ar putea obliga această autoritate să recunoască o hotărâre care este totuși susceptibilă să fie repusă în discuție la finalul unui nou proces, în cazul în care acesta are loc.
102. Or, amintim că, în conformitate cu prevederile articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2016/343, o hotărâre poate fi pusă în executare împotriva persoanei în cauză atunci când este luată în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) din această directivă. Ni se pare astfel logic să se considere că, atunci când condițiile prevăzute la litera (a) sau (b) ale acestei dispoziții sunt îndeplinite și, în consecință, persoana în cauză poate fi privată de dreptul său la un nou proces, iar hotărârea poate fi executată, autoritatea competentă din statul membru de executare nu se poate opune unei asemenea executări invocând motivul de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909.
103. Aceste elemente susțin opinia noastră potrivit căreia, la fel ca în cazul situațiilor prevăzute la articolul 8 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2016/343(61), trebuie să se considere că punctele (i) și (ii) din articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 sunt aplicabile alternativ și că ele enunță, fiecare, două condiții cumulative, dintre care prima impune ca persoana în cauză să fi avut cunoștință de procesul stabilit, ceea ce înseamnă că trebuie să fi fost informată cu privire la data și locul stabilite pentru proces.
104. A doua condiție impusă la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctele (i) și (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 pentru ca autoritatea competentă din statul membru de executare să nu își poată exercita competența de a refuza să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei este fie că persoana condamnată a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces, fie că această persoană a mandatat un avocat care a fost numit de către persoana menționată sau de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces.
105. Această din urmă condiție, cumulată cu cea referitoare la informarea persoanei în cauză cu privire la data și locul stabilite pentru proces, este de natură să demonstreze că, în conformitate cu cele indicate în considerentul (10) al Deciziei‑cadru 2009/299, această persoană a ales în mod deliberat să fie reprezentată de un avocat în loc să se prezinte în persoană la proces.
106. În schimb, contrar a ceea ce ar putea sugera modul de redactare a articolului 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, nu considerăm că această dispoziție impune ca informarea persoanei în cauză cu privire la data și locul stabilite pentru proces să preceadă în mod necesar mandatul care este acordat avocatului său pentru a o apăra la acest proces. Dispoziția menționată ar trebui interpretată mai degrabă în sensul că enunță două condiții cumulative, dar care nu trebuie îndeplinite în mod obligatoriu într‑o anumită ordine. Adoptarea unei interpretări diferite ar conduce la impunerea unor cerințe de formă excesive, precum necesitatea de a confirma sau de a reînnoi mandatul în vederea procesului în apel, în condițiile în care acest mandat a fost conferit inițial pentru a acoperi întreaga procedură. În cazul în care informarea persoanei în cauză cu privire la data și locul stabilite pentru proces are ca scop, așa cum considerăm, să îi permită acesteia din urmă să fie prezentă la proces, este irelevant dacă aceste informații sunt furnizate înainte ca un mandat să fie acordat avocatului sau după ce acest mandat a fost acordat. Observăm de altfel că, atunci când a precizat condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2016/343, Curtea nu a subliniat necesitatea unei ordini cronologice între informarea persoanei în cauză cu privire la proces și mandatul acordat unui avocat. Arătăm în plus că, atunci când persoana în cauză mandatează un avocat să declare apel și să o reprezinte în apel, acest mandat precedă în mod necesar informarea cu privire la data și locul procesului în apel care, prin definiție, nu sunt cunoscute în acest stadiu.
107. Adăugăm că, dacă respectarea unei astfel de ordini cronologice ar fi impusă în cadrul excepției prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, aceasta ar putea conduce la limitarea considerabilă a cazurilor de aplicare a acestei excepții, ceea ce ar fi contrar regulii potrivit căreia motivele de nerecunoaștere și de neexecutare trebuie interpretate în mod strict. Amintim în această privință că orice excepție de la principiul recunoașterii reciproce trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte(62). Astfel, în ceea ce privește articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/909, Curtea a statuat că condiția dublei incriminări constituie o excepție de la regula generală a recunoașterii hotărârii judecătorești și a executării pedepsei. Prin urmare, domeniul de aplicare al temeiului de refuz al recunoașterii hotărârii judecătorești și al executării pedepsei, întemeiat pe lipsa dublei incriminări, astfel cum este vizat la această dispoziție, trebuie interpretat în mod strict, în scopul limitării cazurilor de nerecunoaștere și de neexecutare(63). Așa cum a precizat deja Curtea, interpretarea strictă a dispoziției menționate contribuie la îndeplinirea obiectivului vizând facilitarea reabilitării sociale a persoanei condamnate, care este urmărit de Decizia‑cadru 2008/909, astfel cum indică articolul 3 alineatul (1) din aceasta(64). În opinia noastră, aceste concluzii ar trebui aplicate în cadrul punerii în aplicare a motivului de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909.
108. Din ansamblul elementelor care precedă deducem că articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că excepția care este prevăzută de această dispoziție impune respectarea a două condiții cumulative, și anume, pe de o parte, ca persoana în cauză să fi fost informată cu privire la data și locul stabilite pentru proces și, pe de altă parte, ca aceasta să fi mandatat un avocat care a fost numit fie de ea însăși, fie de stat pentru a o apăra la proces, fiind într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces. O asemenea informare nu trebuie neapărat să preceadă mandatul acordat avocatului menționat.
109. Este necesar să se precizeze, în prezent, modul în care autoritatea competentă din statul membru de executare trebuie să verifice dacă aceste condiții sunt îndeplinite.
3. Verificarea condițiilor prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909
a) Cu privire la prima condiție: cazurile în care se consideră că persoana în cauză a primit informații suficiente
110. Pentru a verifica dacă prima condiție prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 este îndeplinită, considerăm că este și aici relevant să se țină seama de jurisprudența referitoare la Directiva 2016/343. Astfel, în acest context, Curtea a identificat situații în care persoana în cauză trebuie considerată a fi fost informată cu privire la proces.
111. Astfel, pentru a verifica dacă prima condiție care figurează la articolul 8 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2016/343 este îndeplinită, Curtea a arătat că, după cum rezultă din considerentul (38) al acestei directive, trebuie să se acorde o atenție specială, pe de o parte, diligențelor depuse de autoritățile publice pentru a informa persoana interesată cu privire la proces și, pe de altă parte, diligențelor depuse de această persoană pentru a primi informațiile referitoare la proces. În consecință, potrivit Curții, prezintă relevanță în vederea aprecierii acestei condiții eventuale indicii precise și obiective că persoana respectivă, deși a fost informată oficial că este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni și știind, așadar, că urma să fie organizat un proces împotriva sa, procedează în mod deliberat astfel încât să evite primirea oficială a informațiilor privind data și locul acestui proces. Existența unor asemenea indicii precise și obiective poate fi constatată, de exemplu, atunci când aceeași persoană a comunicat în mod deliberat o adresă eronată autorităților competente sau nu se mai află la adresa pe care le‑a comunicat‑o(65). Astfel, faptul că persoana în cauză a împiedicat în mod deliberat statul să o informeze constituie o împrejurare relevantă pentru a stabili caracterul suficient al informațiilor care i‑au fost transmise.
112. Pe baza acestor elemente, arătăm că, în cauza principală, autoritățile competente din statul membru de condamnare nu par să își fi încălcat obligația de diligență pentru a‑l informa pe SO cu privire la procesul în apel. Astfel, nu se contestă că aceste autorități au trimis în timp util un document oficial care menționează data și locul procesului la adresa pe care SO a comunicat‑o autorităților menționate, și anume adresa cabinetului avocatului său, și că acest document a fost efectiv livrat la adresa respectivă. Indicând adresa menționată, SO și‑a exprimat dorința ca notificările trimise la cabinetul avocatului său să fie asimilate unor notificări făcute lui însuși.
113. În schimb, lui SO i se poate reproșa că nu și‑a îndeplinit obligația de diligență. Astfel, după cum arată instanța de trimitere, în pofida apelului pe care l‑a declarat, SO nu a menținut un contact suficient nici cu autoritățile judiciare poloneze, nici cu avocatul său, a cărui adresă a cabinetului a indicat‑o ca adresă la care trebuiau efectuate toate notificările. Întrucât nu a menținut un asemenea contact, care i‑ar fi permis să ia cunoștință de data și locul procesului său, SO nu poate invoca în prezent în fața autorității competente din statul membru de executare faptul că nu a dispus de aceste informații. Împrejurarea că avocatul nu l‑ar fi informat el însuși pe SO cu privire la data și locul ședinței în apel nu ni se pare relevantă în acest context.
114. În aceste condiții, considerăm că trimiterea în timp util de către autoritățile competente ale statului membru de condamnare a unui document oficial care menționează data și locul procesului la adresa pe care persoana condamnată o comunicase acestor autorități ca adresă la care trebuiau efectuate toate notificările, și anume adresa cabinetului avocatului său, și dovada adusă că acest document a fost efectiv livrat la această adresă echivalează cu informarea persoanei respective cu privire la această dată și acest loc.
115. Rezultă că trebuie să se considere că persoana condamnată a avut cunoștință de data și locul procesului său(66).
116. Întrucât prima condiție menționată la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 este, așadar, în opinia noastră, îndeplinită, trebuie să se verifice dacă această situație se regăsește și în cazul celei de a doua condiții.
b) Cu privire la a doua condiție: mandatul acordat unui avocat care a apărat persoana în cauză la proces
117. În ceea ce privește reprezentarea de către un avocat mandatat, Curtea a precizat că existența unui „mandat”, în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2016/343, impune ca persoana în cauză să fi încredințat ea însăși unui avocat, eventual celui care i‑a fost desemnat din oficiu, misiunea de a o reprezenta la procesul său în lipsă(67). Rezultă că simpla împrejurare că o persoană condamnată în lipsă a fost apărată de un avocat numit din oficiu pe parcursul întregii proceduri judiciare desfășurate în lipsa sa nu este suficientă pentru a îndeplini a doua condiție prevăzută la această dispoziție(68).
118. Potrivit Curții, reprezentarea de către un avocat permite să se demonstreze că persoana judecată în lipsă a renunțat în mod voluntar și neechivoc la dreptul său de a fi prezentă la proces numai dacă această persoană a lăsat în mod deliberat acestui avocat sarcina de a‑i asigura apărarea în fața instanței de judecată, ceea ce presupune ca ea să îl fi desemnat în mod specific pentru a o reprezenta, în lipsa sa, în cadrul procesului(69).
119. Pe baza acestor elemente, care apreciem că trebuie să ghideze examinarea celei de a doua condiții prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, este necesar, în opinia noastră, să se considere, având în vedere dosarul de care dispune Curtea și sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, că această condiție este îndeplinită în speță.
120. Astfel, SO a mandatat avocatul pe care îl numise pentru a‑l reprezenta atât în cursul procedurii în primă instanță, cât și în cursul procedurii în apel. Împrejurarea că SO a fost apărat pe parcursul procesului în apel de o avocată care l‑a înlocuit pe acest avocat nu ne pare problematică în ceea ce privește aspectul dacă SO a fost reprezentat în fața instanței de apel de un avocat mandatat, din moment ce apărarea respectivă, al cărei caracter efectiv nu este contestat, se înscrie în continuitatea mandatului care a fost acordat avocatului menționat.
121. Toate aceste elemente ne determină să considerăm că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, condițiile de aplicare a excepției prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909 par îndeplinite. Prin urmare, autoritatea competentă din statul membru de executare nu poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei.
122. În orice caz, chiar dacă instanța de trimitere ar ajunge la constatarea potrivit căreia aceste condiții nu sunt îndeplinite, trebuie subliniat că ea nu poate fi obligată, în temeiul dreptului său național, să refuze să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei. Aceasta dispune, astfel, de o marjă de apreciere pentru a decide dacă dorește sau nu dorește să aplice motivul de nerecunoaștere a hotărârii judecătorești și de neexecutare a pedepsei prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909. A treia întrebare preliminară privește această problematică.
C. Cu privire la a treia întrebare preliminară
123. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să declare dacă articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care obligă autoritatea competentă din statul membru de executare să refuze să recunoască o hotărâre judecătorească și să dispună executarea unei pedepse atunci când niciuna dintre excepțiile prevăzute de această dispoziție nu este aplicabilă.
124. Pentru motivele pe care le‑am expus în Concluziile noastre prezentate astăzi în cauza Khuzdar (C‑95/24), la care facem trimitere, această întrebare ar trebui, în opinia noastră, să primească un răspuns afirmativ.
D. Cu privire la a patra întrebare preliminară
125. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să declare dacă articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că persoana condamnată poate să renunțe la protecția care rezultă din această dispoziție și să facă astfel posibilă executarea unei hotărâri de condamnare pronunțate în lipsă și atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispoziția menționată. În special, această instanță urmărește să afle dacă faptul că persoana în cauză a solicitat autorității competente din statul membru de condamnare ca pedeapsa să fie executată în statul membru a cărui resortisantă este constituie o asemenea renunțare.
126. Precizăm de la bun început că răspunsul la această întrebare nu prezintă utilitate în cadrul procedurii principale decât în măsura în care instanța de trimitere ar trebui să constate că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din această decizie‑cadru.
127. Amintim că articolul 9 alineatul (1) litera (i) din decizia‑cadru menționată prevede la punctele (i)-(iii) condițiile în care persoana în cauză trebuie să fie considerată că a renunțat în mod voluntar și neechivoc să se prezinte la proces, astfel încât recunoașterea hotărârii judecătorești și dispunerea executării pedepsei care a fost aplicată persoanei condamnate în lipsă nu pot fi supuse condiției ca aceasta să poată beneficia de rejudecarea cauzei în prezența sa în statul membru de condamnare(70).
128. În special, din articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (iii) din Decizia‑cadru 2008/909 rezultă că autoritatea competentă din statul membru de executare nu poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei în cazul în care, după ce i s‑a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care persoana condamnată are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale, această persoană a declarat în mod expres că nu contestă decizia sau nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp corespunzător.
129. În opinia noastră, faptul că persoana în cauză a solicitat autorității competente din statul membru de condamnare ca pedeapsa să fie executată în statul membru a cărui resortisantă este nu îndeplinește, ca atare, condițiile prevăzute de această dispoziție.
130. Desigur, în speță, atitudinea lui SO poate părea contradictorie în măsura în care, solicitând ca pedeapsa sa să fie executată în Germania, el pare să accepte această pedeapsă. Totuși, trebuie subliniat că SO poate formula o astfel de cerere rezervându‑și în același timp dreptul de a solicita desfășurarea unui nou proces.
131. Acestea fiind precizate, trebuie să se țină seama, în acest context, de jurisprudența privind dispoziția identică care figurează în Decizia‑cadru 2002/584. Astfel, din această jurisprudență reiese că, în măsura în care articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru menționată prevede un caz de neexecutare facultativă, o autoritate judiciară de executare poate, în orice caz, chiar după ce a constatat că împrejurările vizate de excepțiile prevăzute în special la literele (a)-(c) ale acestei dispoziții nu acoperă situația în cauză, să ia în considerare alte împrejurări care îi permit să se asigure că predarea persoanei în cauză nu implică o încălcare a dreptului la apărare al acesteia, și în special comportamentul persoanei în cauză(71).
132. Având în vedere această jurisprudență, care ne pare aplicabilă prin analogie în cadrul punerii în aplicare a articolului 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909, apreciem că cererea persoanei în cauză de executare a condamnării sale în statul membru a cărui resortisantă este face parte dintre aceste împrejurări. Autoritatea competentă din statul membru de executare poate astfel să asigure un echilibru între obiectivele de combatere a impunității, de facilitare a reabilitării sociale a persoanei condamnate și de garantare a dreptului la apărare al acesteia din urmă.
133. În consecință, propunem Curții să răspundă la a patra întrebare preliminară că articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că prevede la punctele (i)-(iii) condițiile în care trebuie să se considere că persoana condamnată a renunțat în mod voluntar și neechivoc să fie prezentă la proces. Faptul că această persoană a solicitat autorității competente din statul membru de condamnare ca pedeapsa să fie executată în statul membru a cărui resortisantă este nu îndeplinește, ca atare, condițiile prevăzute la punctul (iii) din această dispoziție. Totuși, o asemenea cerere face parte dintre împrejurările pe care autoritatea competentă din statul membru de executare le poate lua în considerare, în cadrul exercitării puterii sale de apreciere, pentru a decide dacă dorește sau nu să se prevaleze de motivul de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din această decizie‑cadru.
V. Concluzie
134. Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania) după cum urmează:
1) Articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (i) din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009,
trebuie interpretat în sensul că
o citație care este notificată unui mandatar pe care persoana condamnată l‑a desemnat pentru a primi notificările nu permite, ca atare, autorității competente din statul membru de executare să aplice excepția prevăzută de această dispoziție, în măsura în care situația respectivă intră sub incidența punctului (ii) din articolul 9 alineatul (1) litera (i) din decizia‑cadru menționată.
2) Articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299,
trebuie interpretat în sensul că
excepția care este prevăzută de această dispoziție impune respectarea a două condiții cumulative, și anume, pe de o parte, ca persoana în cauză să fi fost informată cu privire la data și locul stabilite pentru proces și, pe de altă parte, ca aceasta să fi mandatat un avocat care a fost numit fie de persoana în cauză, fie de stat pentru a o apăra la proces, fiind într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces. O asemenea informare nu trebuie neapărat să preceadă mandatul acordat avocatului menționat.
Trimiterea în timp util de către autoritățile competente ale statului membru de condamnare a unui document oficial care menționează data și locul procesului la adresa pe care persoana condamnată o comunicase acestor autorități ca adresă la care trebuiau efectuate toate notificările, și anume adresa cabinetului avocatului său, și dovada adusă că acest document a fost efectiv livrat la această adresă echivalează cu informarea persoanei respective cu privire la această dată și acest loc. În acest caz, trebuie să se considere că persoana menționată a avut cunoștință de data și locul stabilite pentru procesul său, astfel încât este necesar să se aprecieze că prima condiție menționată la articolul 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909, cu modificările ulterioare, este îndeplinită.
3) Articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299,
trebuie interpretat în sensul că
se opune unei reglementări naționale care obligă autoritatea competentă din statul membru de executare să refuze să recunoască o hotărâre judecătorească și să dispună executarea unei pedepse atunci când niciuna dintre excepțiile prevăzute de această dispoziție nu este aplicabilă.
Revine instanței naționale, luând în considerare ansamblul dreptului său intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, sarcina de a interpreta reglementarea sa națională, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității Deciziei‑cadru 2008/909, cu modificările ulterioare.
4) Articolul 9 alineatul (1) litera (i) din Decizia‑cadru 2008/909, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299,
trebuie interpretat în sensul că
prevede la punctele (i)-(iii) condițiile în care trebuie să se considere că persoana condamnată a renunțat în mod voluntar și neechivoc să fie prezentă la proces. Faptul că această persoană a solicitat autorității competente din statul membru de condamnare ca pedeapsa să fie executată în statul membru a cărui resortisantă este nu îndeplinește, ca atare, condițiile prevăzute la punctul (iii) din această dispoziție. Totuși, o asemenea cerere face parte dintre împrejurările pe care autoritatea competentă din statul membru de executare le poate lua în considerare, în cadrul exercitării puterii sale de apreciere, pentru a decide dacă dorește sau nu să se prevaleze de motivul de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (i) din această decizie‑cadru.
1 Limba originală: franceza.
i Numele prezentei cauze este un nume fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile la procedură.
2 A se vedea considerentul (33) al Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1). A se vedea de asemenea Hotărârea din 20 mai 2025, Kachev (C‑135/25 PPU, denumită în continuare „Hotărârea Kachev”, EU:C:2025:366, punctul 31 și jurisprudența citată).
3 A se vedea considerentul (35) al Directivei 2016/343. A se vedea de asemenea considerentul (1) al Deciziei‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 de modificare a Deciziilor‑cadru 2002/584/JAI, 2005/214/JAI, 2006/783/JAI, 2008/909/JAI și 2008/947/JAI, de consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la proces (JO 2009, L 81, p. 24).
4 JO 2008, L 327, p. 27.
5 Denumită în continuare „Decizia‑cadru 2008/909”.
6 În această cauză, persoana în cauză s‑a sustras procedurii, fără a alege un domiciliu în vederea notificării, astfel încât instanța slovacă nu a fost în măsură nici să o găsească, nici să îi notifice actul de citare pentru a se prezenta la ședință.
7 BGBl. 1982 I, p. 2071.
8 Denumită în continuare „hotărârea din 5 august 2019”.
9 Decizia‑cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299 (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”).
10 Instanța de trimitere face referire, în această privință, la Hotărârea din 10 august 2017, Tupikas (C‑270/17 PPU, EU:C:2017:628), și la Hotărârea din 21 decembrie 2023, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (Condamnare în lipsă) (C‑397/22, EU:C:2023:1030).
11 C‑108/16 PPU, EU:C:2016:346.
12 C‑397/22, EU:C:2023:1030.
13 C‑396/22, EU:C:2023:1029.
14 A se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Staatsanwaltschaft Aachen (C‑819/21, EU:C:2023:841, punctul 19), și Hotărârea din 4 septembrie 2025, C.J. (Executarea unei pedepse ca urmare a unui MEA) (C‑305/22, EU:C:2025:665, punctul 45).
15 A se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Staatsanwaltschaft Aachen (C‑819/21, EU:C:2023:841, punctul 20).
16 A se vedea printre altele Hotărârea din 21 decembrie 2023, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (Condamnare în lipsă) (C‑398/22, EU:C:2023:1031, punctul 29 și jurisprudența citată).
17 A se vedea printre altele Hotărârea din 21 decembrie 2023, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (Condamnare în lipsă) (C‑398/22, EU:C:2023:1031, punctul 32 și jurisprudența citată).
18 A se vedea Hotărârea din 24 mai 2016, Dworzecki (C‑108/16 PPU, EU:C:2016:346, punctul 32).
19 C‑108/16 PPU, EU:C:2016:346.
20 A se vedea Hotărârea din 24 mai 2016, Dworzecki (C‑108/16 PPU, EU:C:2016:346, punctul 54).
21 Versiunea în limba italiană a articolului 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 este redactată în mod identic.
22 A se vedea printre altele Hotărârea din 25 martie 2010, Helmut Müller (C‑451/08, EU:C:2010:168, punctul 38), și Hotărârea din 3 iulie 2025, Smiliev (C‑263/24, EU:C:2025:525, punctul 67).
23 A se vedea în special versiunile în limbile germană și maghiară.
24 A se vedea în special versiunile în limbile cehă și polonă. A se vedea de asemenea versiunea în limba suedeză, care face referire la „cunoștință de ședința planificată”.
25 În limba bulgară: „protses”, în limba spaniolă: „juicio”, în limba croată: „suđenje”, în limba daneză: „retssag”, în limba greacă: „díkis”, în limba franceză: „procès”, în limba lituaniană: „teisminis nagrinėjimas”, în limba neerlandeză: „proces”, în limba română: „procesul” și în limba slovenă: „sojenje”.
26 În schimb, versiunile în limbile slovacă și finlandeză ale acestor dispoziții fac de asemenea referire la „proces” („konania” și, respectiv, „oikeudenkäynnistä”), însă acest termen este interpretat în sensul de „procedură”, iar nu de „ședință”.
27 Această categorie cuprinde printre altele Republica Croația, Marele Ducat al Luxemburgului și Republica Polonă.
28 Această categorie cuprinde printre altele Regatul Belgiei (luând în considerare transpunerea în dreptul național a dispozițiilor în cauză atât în limba franceză, cât și în limba neerlandeză), Republica Bulgaria, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Irlanda, Republica Elenă, Republica Cipru, Republica Lituania, Ungaria, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Slovacă, Republica Finlanda (luând în considerare transpunerea în dreptul național a dispozițiilor în cauză atât în limba finlandeză, cât și în limba suedeză) și Regatul Suediei. Această categorie cuprinde de asemenea Republica Italiană, dar numai în ceea ce privește transpunerea articolului 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584.
29 Acesta este și cazul legislației cipriote, care utilizează formularea în limba greacă „tis programmatisménis díkis”, care este echivalentul formulării în limba engleză „the scheduled trial”. În Bulgaria, utilizarea cuvântului „nasrochen” (prevăzut, organizat, stabilit) cu privire la ședință provine din cuvântul „nasrochvam”, care înseamnă „definirea momentului în care va avea loc o acțiune”, ceea ce sugerează că noțiunea de „ședință stabilită” în dreptul bulgar implică de asemenea stabilirea unei date specifice. În Danemarca, sunt utilizați termenii „den berammede retssag”, ceea ce se traduce în mod direct prin „ședința programată”. Faptul că a fost programată o ședință înseamnă că au fost stabilite o dată și o oră pentru ședința în cauză. În Ungaria, termenii utilizați sunt „kitűzött tárgyalás”, care înseamnă literal „ședința stabilită”, ceea ce implică faptul că a fost deja stabilită o dată pentru ședință. În Republica Cehă, utilizarea adjectivului „nařízeném”, care înseamnă literal „stabilită” sau „dispusă”, în legătură cu termenul „jednání” (ședință) lasă să se înțeleagă că a fost deja stabilită o dată a ședinței.
30 Această categorie cuprinde printre altele Regatul Spaniei, Republica Franceză, România, Republica Slovenia, precum și Republica Italiană, dar numai, pentru acest din urmă stat membru, în ceea ce privește transpunerea articolului 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909. Mai precis, Regatul Spaniei utilizează termenii „cunoștință de data și locul stabilite pentru ședință”, Republica Franceză, „cunoștință de data și locul procesului” („proces” fiind înțeles în sensul de „ședință”), Republica Italiană [numai pentru transpunerea articolului 9 alineatul (1) litera (i) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2008/909], „cunoștință de data stabilită pentru ședință”, România, „cunoștință de ziua, luna, anul și locul înfățișării”, iar Republica Slovenia, „cunoștință de ziua și locul ședinței stabilite”.
31 A se vedea printre altele Hotărârea din 27 octombrie 1977, Bouchereau (30/77, EU:C:1977:172, punctul 14), și Hotărârea din 13 februarie 2025, Verbraucherzentrale Berlin (Noțiunea de perioadă contractuală inițială) (C‑612/23, EU:C:2025:82, punctul 31 și jurisprudența citată).
32 A se vedea printre altele, prin analogie, Hotărârea din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Hamburg (C‑416/20 PPU, denumită în continuare „Hotărârea Generalstaatsanwaltschaft Hamburg”, EU:C:2020:1042, punctul 39 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 23 martie 2023, Minister for Justice and Equality (Revocarea suspendării) (C‑514/21 și C‑515/21, EU:C:2023:235, punctul 50 și jurisprudența citată).
33 A se vedea printre altele, prin analogie, Hotărârea din 23 martie 2023, Minister for Justice and Equality (Revocarea suspendării) (C‑514/21 și C‑515/21, EU:C:2023:235, punctul 50).
34 A se vedea printre altele Hotărârea din 23 martie 2023, Minister for Justice and Equality (Revocarea suspendării) (C‑514/21 și C‑515/21, EU:C:2023:235, punctul 60 și jurisprudența citată).
35 A se vedea printre altele Hotărârea din 15 septembrie 2022, HN (Procesul unui acuzat îndepărtat de pe teritoriu) (C‑420/20, EU:C:2022:679, punctul 53 și jurisprudența citată).
36 A se vedea printre altele Hotărârea Kachev (punctul 31 și jurisprudența citată).
37 A se vedea printre altele Hotărârea Kachev (punctul 32 și jurisprudența citată). Denumit în continuare „dreptul la un nou proces”.
38 A se vedea Hotărârea din 19 mai 2022, Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) (C‑569/20, EU:C:2022:401, punctul 29).
39 A se vedea Hotărârea din 19 mai 2022, Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) (C‑569/20, EU:C:2022:401, punctul 31), Hotărârea din 16 ianuarie 2025, VB II (Informare privind dreptul la un nou proces) (C‑400/23, EU:C:2025:14, punctul 59), Hotărârea din 16 ianuarie 2025, Stangalov (C‑644/23, EU:C:2025:16, punctul 36), și Hotărârea Kachev (punctul 33).
40 Potrivit acestei dispoziții, o hotărâre luată în conformitate cu alineatul (2) poate fi pusă în executare împotriva persoanei suspectate sau acuzate în cauză.
41 A se vedea Hotărârea din 19 mai 2022, Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) (C‑569/20, EU:C:2022:401, punctul 30).
42 A se vedea Hotărârea Kachev (punctul 34). Curtea a subliniat că articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343 acordă o importanță deosebită informării persoanei în cauză, întrucât condiționează în mod expres orice posibilitate de a organiza un proces în lipsă de informarea cu privire la proces a acestei persoane [a se vedea Hotărârea din 15 septembrie 2022, HN (Procesul unui acuzat îndepărtat de pe teritoriu) (C‑420/20, EU:C:2022:679, punctul 51)].
43 A se vedea Hotărârea din 15 septembrie 2022, HN (Procesul unui acuzat îndepărtat de pe teritoriu) (C‑420/20, EU:C:2022:679, punctul 52).
44 A se vedea Hotărârea din 19 mai 2022, Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) (C‑569/20, EU:C:2022:401, punctul 41).
45 A se vedea Hotărârea Kachev (punctul 38).
46 Astfel, potrivit Curții, atunci când persoana interesată nu a fost informată în timp util cu privire la proces sau atunci când, deși a fost informată cu privire la desfășurarea acestuia sau se presupune că a primit o asemenea informare, această persoană nu a fost informată cu privire la consecințele neprezentării și nici nu a fost reprezentată în mod corespunzător la acest proces de un avocat mandatat, persoana menționată beneficiază, în principiu, de la luarea la cunoștință a hotărârii pronunțate în lipsă, de dreptul la un nou proces [a se vedea printre altele Hotărârea Kachev, punctul 42 și jurisprudența citată)].
47 A se vedea printre altele Hotărârea din 23 martie 2023, Minister for Justice and Equality (Revocarea suspendării) (C‑514/21 și C‑515/21, EU:C:2023:235, punctul 73 și jurisprudența citată).
48 A se vedea prin analogie Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni (C‑399/11, EU:C:2013:107, punctul 52).
49 A se vedea Hotărârea din 19 mai 2022, Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) (C‑569/20, EU:C:2022:401), în care Curtea a statuat că posibilitatea oferită la articolul 8 alineatele (2) și (3) din Directiva 2016/343 statelor membre de a desfășura, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (2) al acestui articol 8, un proces în lipsă și de a executa decizia fără a prevedea dreptul la un nou proces pornește de la premisa că, în situația prevăzută de acest alineat (2), persoana în cauză, informată în mod corespunzător, a renunțat de bunăvoie și în mod neechivoc să își exercite dreptul de a fi prezentă la proces (punctul 34 din această hotărâre).
50 În cadrul mandatului european de arestare, Curtea a arătat astfel că „Decizia‑cadru 2002/584 se înscrie într‑un sistem global de garanții privind protecția jurisdicțională efectivă prevăzute de alte reglementări ale Uniunii” [Hotărârea din 28 ianuarie 2021, Spetsializirana prokuratura (Notă privind drepturile) (C‑649/19, EU:C:2021:75, punctul 76)].
51 A se vedea Ordonanța din 20 septembrie 2024, Annaco (C‑504/24 PPU, denumită în continuare „Ordonanța Annaco”, EU:C:2024:779, punctul 51).
52 A se vedea Hotărârea Generalstaatsanwaltschaft Hamburg (punctul 45).
53 A se vedea Hotărârea Generalstaatsanwaltschaft Hamburg (punctul 46).
54 A se vedea Hotărârea Generalstaatsanwaltschaft Hamburg (punctul 47). A se vedea de asemenea Ordonanța Annaco (punctul 55).
55 A se vedea Hotărârea Generalstaatsanwaltschaft Hamburg (punctul 47).
56 A se vedea Hotărârea Generalstaatsanwaltschaft Hamburg (punctul 56). Subliniem în plus că, în Hotărârea din 23 martie 2023, Minister for Justice and Equality (Revocarea suspendării) (C‑514/21 și C‑515/21, EU:C:2023:235), Curtea a statuat că angajamentul statului membru emitent de a recunoaște persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare dreptul la un nou proces, atunci când aceasta a fost condamnată în lipsă, cu încălcarea dreptului său la apărare, nu figurează printre condițiile prevăzute la articolul 5 din Decizia‑cadru 2002/584. Rezultă că dreptul Uniunii se opune ca autoritatea judiciară de executare să poată supune predarea persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare unei atare condiții (punctul 80 din această hotărâre). Curtea a precizat însă că această autoritate poate fi pusă în situația de a solicita, dacă este cazul, prin intermediul unei cereri de informații suplimentare, în sensul articolului 15 alineatul (2) din această decizie‑cadru, asigurarea statului membru emitent că persoana care face obiectul mandatului european de arestare va fi avertizată cu privire la faptul că, în temeiul dreptului statului membru emitent, va avea dreptul la un nou proces la care va putea participa și care va permite reexaminarea cauzei pe fond, ținând seama de noi elemente de probă, și infirmarea deciziei inițiale, înțelegându‑se că, dacă o astfel de asigurare ar fi furnizată de statul membru emitent, autoritatea judiciară de executare ar fi obligată să predea persoana în cauză, în conformitate cu articolul 4a alineatul (1) litera (d) din decizia‑cadru menționată (punctul 82 din hotărârea menționată).
57 A se vedea Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni (C‑399/11, EU:C:2013:107, punctul 62), precum și Ordonanța Anacco (punctul 58).
58 A se vedea considerentul (4) al Deciziei‑cadru 2009/299. În urma modificărilor introduse prin această decizie‑cadru, Decizia‑cadru 2002/584 efectuează în prezent o armonizare a condițiilor de executare a unui mandat european de arestare în caz de condamnare în lipsă, care reflectă consensul la care au ajuns statele membre în ansamblul lor în privința conținutului care trebuie atribuit, în temeiul dreptului Uniunii, drepturilor procedurale de care beneficiază persoanele condamnate în lipsă care fac obiectul unui mandat european de arestare [a se vedea printre altele Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni (C‑399/11, EU:C:2013:107, punctul 62), precum și Ordonanța Annaco (punctul 58)].
59 În această privință, Curtea evocă imposibilitatea de a invoca Directiva 2016/343 pentru a împiedica executarea unui mandat european de arestare, cu excepția motivelor de neexecutare prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584 [a se vedea Hotărârea Generalstaatsanwaltschaft Hamburg (punctul 55)].
60 A se vedea Hotărârea din 16 ianuarie 2025, VB II (Informare privind dreptul la un nou proces) (C‑400/23, EU:C:2025:14, punctul 48). A se vedea de asemenea Ordonanța Annaco (punctul 52).
61 A se vedea Hotărârea Kachev (punctul 34).
62 A se vedea printre altele Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem) (C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 39), Hotărârea din 14 iulie 2022, Procureur général près la cour d’appel d’Angers (C‑168/21, EU:C:2022:558, punctul 40), și Hotărârea din 6 iunie 2023, O. G. (Mandat european de arestare împotriva unui resortisant al unei țări terțe) (C‑700/21, EU:C:2023:444, punctul 33). A se vedea de asemenea Ordonanța Anacco (punctele 41 și 42, precum și jurisprudența citată).
63 A se vedea Hotărârea din 11 ianuarie 2017, Grundza (C‑289/15, EU:C:2017:4, punctul 46).
64 A se vedea Hotărârea din 11 ianuarie 2017, Grundza (C‑289/15, EU:C:2017:4, punctele 50 și 51).
65 A se vedea printre altele Hotărârea Kachev (punctul 35 și jurisprudența citată).
66 A se vedea prin analogie, în ceea ce privește ipoteza sustragerii persoanei în cauză, Hotărârea Kachev (punctul 37 și jurisprudența citată).
67 A se vedea printre altele Hotărârea Kachev (punctul 41 și jurisprudența citată).
68 A se vedea Hotărârea Kachev (punctul 59).
69 A se vedea Hotărârea Kachev (punctul 61).
70 A se vedea prin analogie Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni (C‑399/11, EU:C:2013:107, punctul 52).
71 A se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2023, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (Condamnare în lipsă) (C‑396/22, EU:C:2023:1029, punctele 41 și 42, precum și jurisprudența citată).