Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 12 iunie 2025(1)
Cauza C-286/24
Meliá Hotels International, S.A.
împotriva
Associação Ius Omnibus
[cerere de decizie preliminară formulată de Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție, Portugalia)]
„ Trimitere preliminară – Acțiuni în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene – Acțiune specială având ca obiect divulgarea de documente – Caracterul plauzibil al prejudiciului – Atingere adusă intereselor consumatorilor cu reședința în Portugalia – Exercitarea dreptului la o actio popularis ”
I. Introducere
1. Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a aduce clarificări în ceea ce privește punerea în aplicare a dreptului concurenței la nivel privat, care în prezent face obiectul Directivei 2014/104/UE(2).
2. Întrebările adresate de Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție, Portugalia) privesc în esență, în primul rând, aspectul dacă cerințele prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 sunt aplicabile în cazul unei cereri de divulgare a unor elemente de probă, formulată înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire, având în vedere că această dispoziție privește caracterul plauzibil al acestei acțiuni pe care reclamantul trebuie să îl dovedească pentru ca cererea sa de divulgare a unor elemente de probă să fie admisibilă și, în al doilea rând, gradul de plauzibilitate impus de dispoziția menționată.
3. În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor limita la analiza acestei a doua problematici.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
4. Articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003(3) prevede:
„Atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre decid în privința unor acorduri, decizii sau practici în temeiul articolului [101] sau articolului [102 TFUE], care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot lua decizii contrare deciziei adoptate de Comisie.”
5. Articolul 5 din Directiva 2014/104 prevede la alineatele (1)-(3):
„(1) Statele membre se asigură că, în cadrul procedurilor dintr-o acțiune în despăgubire din Uniune la cererea unui reclamant care a prezentat o justificare întemeiată conținând faptele și mijloacele de probă disponibile în mod rezonabil și suficiente pentru a dovedi caracterul plauzibil al cererii sale de despăgubire, instanțele naționale pot dispune divulgarea de către pârât sau de către un terț a probelor relevante pe care le controlează, sub rezerva condițiilor prevăzute în prezentul capitol. Statele membre se asigură că instanțele naționale pot, la cererea pârâtului, dispune divulgarea de probe relevante de către reclamant sau de către un terț.
[…]
(2) Statele membre se asigură că instanțele naționale sunt în măsură să dispună divulgarea unor elemente specificate de probă sau a unor categorii relevante de probe delimitate în motivare pe cât de precis și de strict posibil, pe baza unor elemente de fapt disponibile în mod rezonabil.
(3) Statele membre se asigură că instanțele naționale limitează divulgarea probelor la ceea ce este proporțional. La stabilirea proporționalității divulgării solicitate de către o parte, instanțele naționale iau în considerare interesele legitime ale tuturor părților și terților vizați. În special, acestea iau în considerare:
(a) măsura în care cererea sau apărarea este susținută cu fapte și probe disponibile care să justifice cererea de divulgare de probe;
(b) amploarea și costul divulgării, în special pentru eventualii terți implicați, inclusiv pentru a evita căutarea de informații nespecifice, care este puțin probabil să fie relevantă pentru părțile în procedură;
(c) dacă probele a căror divulgare se cere conțin informații confidențiale, în special informații privind eventuali terți, precum și ce mecanisme sunt disponibile pentru protecția unor astfel de informații confidențiale.”
B. Dreptul portughez
6. Directiva 2014/104 a fost transpusă în dreptul portughez prin Lei n.o 23/2018, referente ao Direito a indemnização por infração ao direito da concorrência (Legea nr. 23/2018 privind dreptul la despăgubire în cazul încălcării legislației în materie de concurență) din 5 iunie 2018(4) (denumită în continuare „Legea nr. 23/2018”)(5).
7. Articolul 12 din Legea nr. 23/2018, intitulat „Divulgarea elementelor de probă în cadrul unei acțiuni în despăgubire”, prevede la alineatele 1-4:
„1 – La cererea oricărei părți la acțiunea în despăgubire, judecătorul poate dispune ca cealaltă parte sau un terț, inclusiv entități publice, să divulge elementele de probă pe care le controlează, sub rezerva limitărilor enunțate în prezentul capitol.
2 – Cererea vizată la alineatul precedent este întemeiată pe fapte și mijloace de probă disponibile în mod rezonabil și suficiente pentru a demonstra caracterul plauzibil al cererii de despăgubire sau al apărării și menționează faptele care trebuie dovedite.
3 – Cererea identifică pe cât de precis și de strict posibil elementele de probă sau categoriile de elemente de probă a căror divulgare este solicitată, pe baza faptelor pe care se întemeiază aceasta.
4 – Instanța dispune divulgarea elementelor de probă în cazul în care consideră că acest lucru este proporțional și relevant pentru soluționarea cauzei, cererile care implică căutări nespecifice de informații fiind respinse.”
8. Articolul 13 din această lege, intitulat „Accesul la elementele de probă înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire”, prevede:
„1 – Orice persoană care, conform cu și în sensul articolelor 573-576 din Codul civil, dorește să obțină informații sau divulgarea unor elemente de probă, inclusiv a celor pe care persoana care le controlează nu dorește să i le furnizeze, poate, justificând necesitatea măsurii și sub rezerva celorlalte limitări enunțate în prezentul capitol, să solicite instanței competente să fie chemat autorul refuzului pentru a le divulga la data, la ora și în locul indicate de instanță, în condițiile prevăzute la articolele 1045-1047 din Codul de procedură civilă.
2 – Dispozițiile alineatelor 2-9 ale articolului precedent se aplică mutatis mutandis cererilor de acces menționate la alineatul anterior.”
III. Situația de fapt din litigiul principal, procedura în fața Curții și întrebările preliminare
9. Prin decizia din 21 februarie 2020(6), Comisia a constatat că Meliá Hotels International, S. A. (denumită în continuare „Meliá”), destinatara deciziei, a încălcat articolul 101 TFUE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2014 și 31 decembrie 2015 prin punerea în aplicare, pe cale contractuală, a unor practici verticale care diferențiau consumatorii în funcție de cetățenia sau de țara lor de reședință. Aceste practici au restrâns vânzările, active și pasive, de cazare hotelieră ale Meliá la consumatorii naționali sau rezidenți ai statelor membre. Având în vedere cooperarea sa, Meliá a beneficiat de o reducere a cuantumului amenzii care i-a fost aplicată. Această decizie nu a făcut obiectul unei căi de atac și a rămas definitivă.
10. Ius Omnibus, o asociație pentru apărarea intereselor consumatorilor, a introdus la instanța de prim grad de jurisdicție competentă o acțiune specială având ca obiect divulgarea unor documente deținute de Meliá, pe care le considera necesare pentru a stabili și pentru a dovedi, pe de o parte, întinderea, precum și efectele practicii anticoncurențiale constatate de Comisie și, pe de altă parte, prejudiciul cauzat consumatorilor ca urmare a acestei practici și cuantificarea lui. Cererea menționată precedă eventuala introducere a unei acțiuni colective în despăgubire. Astfel, Ius Omnibus a subliniat că intenționa să acționeze în acest sens, exercitând dreptul la o actio popularis în numele consumatorilor lezați cu reședința în Portugalia, în ipoteza în care, pe baza documentelor solicitate, putea dovedi o atingere adusă unor interese difuze protejate constituțional în Portugalia și unor interese individuale omogene ale consumatorilor cu reședința în Portugalia, a căror cauză ar consta în practica anticoncurențială a Meliá constatată de Comisie.
11. Instanța de prim grad de jurisdicție a admis acțiunea specială introdusă de Ius Omnibus. În urma apelului declarat de Meliá, Tribunal da Relação (Curtea de Apel, Portugalia) a confirmat în totalitate hotărârea pronunțată în primă instanță.
12. Recursul extraordinar formulat de Meliá la Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție) a fost admis de această instanță.
13. În aceste condiții, Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție), prin decizia din 4 martie 2024, primită de Curte la 23 aprilie 2024, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 5 alineatul (1) din [Directiva 2014/104] este aplicabil unei acțiuni prin care se urmărește obținerea accesului la mijloace de probă înainte de exercitarea unei acțiuni în despăgubire în sensul articolului 2 punctul 4 din directiva menționată?
În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare:
2) Cerința privind caracterul plauzibil al prejudiciului, care se desprinde din articolul 5 alineatul (1) din [Directiva 2014/104], impune întotdeauna ca reclamantul să facă dovada că, în speță, ipoteza de a li se fi cauzat prejudicii consumatorilor reprezentați, în acest caz rezidenților în Portugalia, este mai probabilă decât ipoteza contrară?
3) Instanțele naționale pot justifica îndeplinirea criteriului privind caracterul plauzibil al prejudiciului, potrivit articolului 5 alineatul (1) din [Directiva 2014/104], prin simpla existență a unei decizii adoptate de autoritățile competente în materie de concurență[?] În special, ce efect are asupra acestei analize faptul că este vorba despre o decizie adoptată în cadrul unei proceduri de tranzacționare referitoare la o încălcare de tip vertical prin obiect a legislației Uniunii în materie de concurență?”
14. Părțile din litigiul principal, guvernul portughez, precum și Comisia au depus observații scrise. Nu a avut loc o ședință de audiere a pledoariilor.
IV. Analiză
A. Observații introductive
15. Înainte de a aborda problemele juridice ridicate de a doua și de a treia întrebare preliminară, vom examina, pe de o parte, admisibilitatea cererii de decizie preliminară (secțiunea 1) și, pe de altă parte, premisa legată de prima întrebare și pe care se întemeiază a doua și a treia întrebare (secțiunea 2)(7).
1. Admisibilitatea cererii de decizie preliminară
16. Ius Omnibus arată că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că cerințele articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții nu ar fi respectate. În opinia sa, expunerea de către instanța de trimitere a tuturor faptelor relevante, a conținutului dreptului portughez, a motivelor care au determinat-o să aibă îndoieli cu privire la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii, precum și a legăturii pe care o stabilește între aceste dispoziții și litigiul principal este insuficientă. În plus, această instanță nu ar fi prezentat motive care să justifice relevanța celei de a doua și a celei de a treia întrebări. În aceste condiții, Ius Omnibus solicită Curții să considere inadmisibilă prezenta trimitere preliminară.
17. Nu împărtășim argumentele aduse de Ius Omnibus referitoare la nerespectarea, în ceea ce privește prezenta cerere de decizie preliminară, a cerințelor prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură. După cum vom demonstra, aceasta conține toate elementele necesare pentru a permite Curții să se pronunțe asupra cererii.
18. Pe de altă parte, deși instanța de trimitere nu expune în mod clar nici motivele care au determinat-o să adreseze a doua și a treia întrebare preliminară, nici relevanța răspunsurilor la aceste întrebări pentru procedura principală, motivarea sa este totuși evidentă în raport cu conținutul lor. Astfel, această instanță urmărește să se stabilească prin intermediul celei de a doua întrebări dacă respectivul caracter plauzibil al unei cereri de despăgubire trebuie stabilit în funcție de aspectul dacă „ipoteza de a li se fi cauzat prejudicii consumatorilor [...] este mai probabilă decât ipoteza contrară” și, prin intermediul celei de a treia întrebări, dacă este posibil să se stabilească gradul de plauzibilitate necesar pe baza deciziei unei autorități în materie de concurență precum cea din luna 21 februarie 2020.
19. Rezultă că a doua și a treia întrebare sunt admisibile.
2. Introducerea unei cereri de divulgare de probe înainte de exercitarea unei acțiuni pe fond
20. A doua și a treia întrebare – la analiza cărora se vor limita prezentele concluzii conform solicitării Curții – sunt adresate pentru cazul în care Curtea ar răspunde afirmativ la prima întrebare. Analiza noastră cu privire la aceste întrebări trebuie, așadar, să se întemeieze pe premisa că răspunsul la prima întrebare este afirmativ.
21. Din motive de exhaustivitate și în măsura în care răspunsul la prima întrebare constituie punctul de plecare al analizei întrebărilor următoare, vom prezenta câteva observații succinte cu privire la problematica vizată de aceasta.
22. Potrivit formulării primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 se aplică unei cereri de divulgare de probe formulate înainte de exercitarea unei acțiuni în despăgubire. Această întrebare pare să vizeze în realitate aspectul dacă cerințele prevăzute de dispoziția menționată, referitoare la caracterul plauzibil al cererii de despăgubire pe care solicitantul trebuie să îl dovedească, sunt aplicabile acestei cereri de divulgare de probe.
23. Trebuie precizat că prima întrebare nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța de trimitere ridică problema dacă, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, un stat membru este obligat să prevadă posibilitatea de a formula o cerere de divulgare de probe înainte de exercitarea unei acțiuni în despăgubire. Astfel, o asemenea posibilitate a fost prevăzută de legiuitorul portughez.
24. Pe de altă parte, se pare că legiuitorul portughez a interpretat directiva respectivă în sensul că aceasta obligă statele membre să prevadă posibilitatea de a formula o cerere de divulgare de probe, prevăzută la articolul 5 din directiva menționată, numai în cadrul unei acțiuni în despăgubire. Această dispoziție a fost transpusă în ordinea internă portugheză prin articolul 12 din Legea nr. 23/2018.
25. Potrivit interpretării date Directivei 2014/104 de legiuitorul portughez, un stat membru poate totuși să prevadă posibilitatea de a formula o asemenea cerere înainte de introducerea unei acțiuni pe fond. După cum observă guvernul portughez, legiuitorul acestui stat membru a făcut uz de această opțiune și a prevăzut această posibilitate la articolul 13 din Legea nr. 23/2018. Procedura principală pare să privească o astfel de cerere.
26. În această privință, am abordat, în Concluziile noastre prezentate în cauza PACCAR ș.a.(8), problematica cererilor de divulgare de probe introduse înaintea unei acțiuni pe fond în contextul analizei domeniului de aplicare al Directivei 2014/104. Astfel, am examinat dacă această directivă era aplicabilă în procedura principală în cauză pentru a înlătura orice eventuală îndoială privind competența Curții de a răspunde la întrebări preliminare referitoare la interpretarea dispozițiilor directivei menționate.
27. Subliniem că, în cauza menționată, instanța de trimitere nu ridicase această problematică. Totuși, din decizia de trimitere nu reieșea în mod clar dacă cererea de divulgare a probelor fusese formulată în cadrul unei acțiuni în despăgubire sau înainte de introducerea acestei acțiuni. Prin urmare, am examinat dacă și, eventual, în ce condiții această cerere intra în domeniul de aplicare al Directivei 2014/104.
28. Examinarea acestei întrebări ne-a condus la constatarea, în ceea ce privește cererile de divulgare de probe, că, presupunând chiar că Directiva 2014/104 le vizează numai pe cele formulate în cadrul unei acțiuni în despăgubire, o asemenea cerere, formulată, din punct de vedere tehnic, înainte de introducerea acțiunii în despăgubire, poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, s-ar putea considera cel puțin în anumite situații că o asemenea cerere este introdusă în cadrul unei acțiuni în despăgubire sau inițiază în mod condiționat o asemenea acțiune. Am considerat că aceasta este situația atunci când o acțiune în despăgubire trebuie exercitată, cu riscul de a se expune unor sancțiuni, într-un termen scurt după introducerea unei cereri de divulgare de probe în cadrul căreia caracterul plauzibil al cererii de despăgubire a fost dovedit sau, eventual, într-un termen scurt după ce această cerere a fost admisă.
29. Atunci când o cerere de divulgare de probe prezintă asemenea caracteristici, pe de o parte, cerințele prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 îi sunt aplicabile și, pe de altă parte, Curtea este competentă să răspundă la o problemă de interpretare privind această dispoziție adresată de o instanță sesizată cu o astfel de cerere.
30. Acțiunea prin care se urmărește obținerea de probe prevăzută în dreptul portughez nu pare să prezinte caracteristicile menționate la punctul 28 din prezentele concluzii. Cerințele prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 ar putea fi totuși aplicabile acestei acțiuni, iar Curtea ar fi competentă să răspundă la o întrebare privind interpretarea acestei dispoziții.
31. Astfel, articolul 5 alineatul (8) din Directiva 2014/104 autorizează statele membre să prevadă, fără a aduce atingere articolului 5 alineatele (4) și (7), precum și articolului 6 din aceasta, norme care ar conduce la o divulgare mai amplă a probelor. Un stat membru ar putea, așadar, să prevadă posibilitatea de a introduce o cerere de divulgare de probe înainte de exercitarea unei acțiuni în despăgubire și ar putea chiar să prevadă că această cerere intră în totalitate(9) sub incidența regimului prevăzut la articolul 5 din directiva menționată.
32. În acest caz, Curtea ar fi competentă să răspundă la întrebările preliminare privind articolul 5 alineatul (8) din Directiva 2014/104 adresate de o instanță sesizată cu o astfel de cerere, în conformitate cu jurisprudența sa referitoare la situațiile în care dispozițiile dreptului Uniunii se aplică într-un litigiu în temeiul unei trimiteri directe și necondiționate efectuate de dreptul național care are ca efect extinderea domeniului de aplicare al dreptului Uniunii(10).
33. În această privință, este probabil că legiuitorul portughez a dorit ca regimul prevăzut la articolul 5 din Directiva 2014/104 să fie aplicabil în cazul unei acțiuni având ca obiect obținerea de probe, introdusă înaintea unei acțiuni pe fond. Astfel, potrivit articolului 13 alineatul 2 din Legea nr. 23/2018, modalitățile prevăzute la articolul 12 din aceasta și, prin urmare, la articolul 5 din directiva menționată se aplică mutatis mutandis acțiunilor menționate la articolul 13 din această lege.
34. Independent de caracteristicile acțiunii prin care se urmărește obținerea de probe, prevăzută în dreptul portughez, Curtea este deci competentă să răspundă la întrebările preliminare referitoare la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 adresate de o instanță națională sesizată cu o asemenea acțiune în temeiul articolului 13 din Legea nr. 23/2018.
B. Cu privire la fond
35. Cu titlu introductiv, arătăm că a doua și a treia întrebare se referă, pe plan literal, la caracterul plauzibil al prejudiciului prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104. Or, potrivit acestei dispoziții, un reclamant poate obține din partea instanței naționale obligarea pârâtului sau a unui terț să divulge probe relevante, cu condiția să fi dovedit caracterul plauzibil al cererii sale de despăgubire prin prezentarea unor fapte și a unor mijloace de probă disponibile în mod rezonabil și suficiente(11).
36. În această privință, amintim că existența unui prejudiciu constituie una dintre condițiile constitutive ale răspunderii pentru o încălcare a legislației în materie de concurență. Angajarea acestei răspunderi este condiționată de întrunirea a trei condiții, și anume caracterul real al prejudiciului (un prejudiciu), o legătură de cauzalitate între prejudiciu și comportamentul invocat și nelegalitatea comportamentului reproșat(12). Răspunderea menționată poate fi pusă în discuție printr-o acțiune în despăgubire. Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie, așadar, interpretat în sensul că reclamantul este obligat să dovedească respectivul caracter plauzibil al acestor trei condiții.
37. Acestea fiind spuse, în pofida divergenței dintre, pe de o parte, formularea celei de a doua și a celei de a treia întrebări și, pe de altă parte, cea a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, aceste întrebări vizează caracterul plauzibil al celor trei condiții constitutive ale răspunderii pentru o încălcare a dreptului concurenței. Acest lucru se confirmă în special în cea de a doua întrebare prin care instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă gradul de plauzibilitate necesar trebuie stabilit pe baza criteriului care constă în a determina dacă „ipoteza de a li se fi cauzat prejudicii consumatorilor [...] este mai probabilă decât ipoteza contrară”. Acest criteriu vizează atât prejudiciul, cât și legătura dintre acesta și comportamentul invocat. Propunem, așadar, reformularea celei de a doua întrebări în sensul că, prin intermediul acesteia, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă, pentru a dovedi caracterul plauzibil al unei cereri de despăgubire în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, trebuie să se demonstreze că ipoteza întrunirii condițiilor constitutive ale răspunderii pentru o încălcare a dreptului concurenței este mai probabilă decât ipoteza contrară.
38. Tot cu titlu introductiv, observăm că este necesar să se inverseze ordinea de examinare a celei de a doua și a celei de a treia întrebări.
39. Instanța de trimitere solicită, prin intermediul celei de a doua întrebări, să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că, în conformitate cu această dispoziție, gradul de plauzibilitate necesar este determinat în funcție de criteriul potrivit căruia ipoteza întrunirii condițiilor constitutive ale răspunderii pentru o încălcare a dreptului concurenței este mai probabilă decât ipoteza contrară și, prin intermediul celei de a treia întrebări, dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că respectivul caracter plauzibil al unei cereri de despăgubire poate fi stabilit numai pe baza unei decizii a Comisiei de constatare a unei încălcări.
40. A doua întrebare are un caracter mai general decât a treia, iar un răspuns afirmativ la aceasta din urmă ar elimina necesitatea de a răspunde la cea de a doua. Vom începe, așadar, analiza cu cea de a treia întrebare.
1. Cu privire la a treia întrebare
41. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o decizie de constatare a unei încălcări a dreptului concurenței este suficientă pentru a dovedi caracterul plauzibil al unei cereri de despăgubire referitoare la un prejudiciu ce rezultă din această încălcare. În special, instanța menționată ridică problema posibilității de a dovedi caracterul plauzibil al unei astfel de cereri, în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, numai pe baza existenței unei decizii a autorităților competente în materie de concurență (secțiunea a). În plus, aceasta urmărește să se stabilească dacă are incidență asupra răspunsului care trebuie dat la întrebarea menționată faptul că o asemenea decizie privește o restrângere verticală prin obiect (secțiunea b) și că a fost pronunțată în cadrul unei proceduri de tranzacționare (secțiunea c).
a) Este suficientă o decizie de constatare a unei încălcări pentru a dovedi caracterul plauzibil al unei cereri de despăgubire?
42. În esență, a treia întrebare privește aspectul dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că o instanță națională sesizată cu o cerere de divulgare de probe poate aprecia caracterul plauzibil al unei cereri de despăgubire întemeindu-se numai pe o decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări a dreptului concurenței.
43. Precizăm de la bun început că, în opinia noastră, o decizie de constatare a unei încălcări nu este suficientă pentru a dovedi caracterul plauzibil al unei cereri de despăgubire.
44. Astfel cum reiese din articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, o instanță națională nu poate lua decizii care ar fi contrare unei decizii a Comisiei prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE. Pe de altă parte, o instanță națională care se pronunță cu privire la o încălcare identică cu cea vizată de decizia din 21 februarie 2020 trebuie să admită existența încălcării respective. În schimb, existența unui prejudiciu și a unei legături directe între acest prejudiciu și infracțiunea în cauză rămâne supusă aprecierii instanței naționale(13).
45. Prin urmare, atunci când există o decizie de constatare a unei încălcări a dreptului concurenței, o instanță sesizată cu o cerere de divulgare de probe nu mai este obligată să examineze dacă, în raport cu elementele de fapt și cu probele disponibile, caracterul plauzibil al existenței încălcării este dovedit. Totuși, nelegalitatea comportamentului reproșat nu constituie decât una dintre condițiile constitutive ale răspunderii pentru o încălcare a dreptului concurenței. Așa cum am arătat(14), dovedirea caracterului plauzibil al unei cereri de despăgubire echivalează cu stabilirea gradului de plauzibilitate necesar în ceea ce privește cele trei condiții constitutive ale acestei răspunderi. În consecință, admiterea existenței unei infracțiuni nu este suficientă, în sine, pentru a dovedi caracterul plauzibil al unei astfel de cereri.
b) Decizie privind o practică verticală care restrânge concurența prin obiect
46. Instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă faptul că o decizie de constatare a unei încălcări a dreptului concurenței privește o restrângere verticală prin obiect poate modifica în mod substanțial răspunsul care trebuie dat la a treia întrebare.
47. Considerăm că situația nu este aceasta și că o instanță națională nu își poate întemeia aprecierea cu privire la caracterul plauzibil al unei cereri de despăgubire doar pe existența unei asemenea decizii.
48. În primul rând, observăm în această privință că articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104 stabilește o prezumție relativă potrivit căreia încălcările sub forma unor carteluri provoacă prejudicii. Această prezumție, așa cum este prevăzută de legiuitorul Uniunii, nu acoperă totuși restrângerile verticale ale concurenței.
49. Astfel, potrivit considerentului (47) al Directivei 2014/104, este necesar ca prezumția simplă prevăzută la articolul 17 alineatul (2) din aceasta să fie limitată la carteluri, dată fiind natura secretă a cartelurilor, care sporește asimetria informațională și îngreunează obținerea probelor necesare de către reclamanți pentru dovedirea prejudiciului. În plus, articolul 2 punctul 14 din această directivă definește noțiunea de „cartel”, în esență, drept o înțelegere sau o practică concertată între doi sau mai mulți concurenți care urmărește coordonarea comportamentului concurențial al acestora pe piață sau influențarea parametrilor relevanți ai concurenței prin anumite practici. Această definiție nu corespunde celei a unei practici verticale care implică întreprinderi care operează la niveluri diferite ale lanțului de producție sau de distribuție și care nu sunt, așadar, concurente.
50. În plus, potrivit cercetărilor doctrinare(15), articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104 a făcut obiectul unor transpuneri divergente în statele membre. Astfel, unele au ales să dea noțiunii de „cartel” o definiție mai largă decât cea prevăzută la articolul 2 punctul 14 din Directiva 2014/104 sau chiar să extindă în mod expres domeniul de aplicare al acestei prezumții la restrângerile verticale ale concurenței. Această transpunere neuniformă în rândul statelor membre, unele dorind în mod clar să extindă definiția noțiunii de „cartel” prevăzută de această directivă, confirmă interpretarea potrivit căreia prezumția în discuție, astfel cum este prevăzută de legiuitorul Uniunii, se aplică numai cartelurilor care corespund definiției prevăzute la articolul 2 punctul 14 din directiva menționată.
51. Tot în acest context, observăm că revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă legiuitorul portughez a decis că prezumția prevăzută la articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104 este aplicabilă restrângerilor verticale. Nimic nu sugerează că situația ar fi aceasta.
52. În al doilea rând, nici împrejurarea că o decizie de constatare a unei încălcări a dreptului concurenței nu privește o restrângere verticală prin efect, ci o restrângere verticală prin obiect nu poate pune la îndoială considerația potrivit căreia o instanță națională nu poate constata respectarea criteriului caracterului plauzibil al unei cereri de despăgubire, potrivit articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, numai pe baza existenței acestei decizii.
53. Dreptul Uniunii în materie de concurență efectuează o distincție netă între noțiunea de „restrângere prin obiect” și cea de „restrângere prin efect”, fiecare fiind supusă unui regim probatoriu diferit(16). În cadrul acestei prime restrângeri, nu mai este necesar să se examineze efectele restrictive ale practicii în discuție(17). Constatarea unei asemenea restrângeri nu implică însă că un prejudiciu a fost cauzat unei anumite persoane, nici că există o legătură de cauzalitate între această restrângere și prejudiciul respectiv. Aceste condiții constitutive ale răspunderii pentru o încălcare a dreptului concurenței trebuie stabilite în fața instanței sesizate cu acțiunea în despăgubire.
54. În această ordine de idei, referitor la cererea de divulgare de probe prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, gradul de plauzibilitate necesar trebuie de asemenea să fie dovedit de reclamant în ceea ce privește aceste două condiții, respectiv existența unui prejudiciu și a unei legături directe de cauzalitate între acesta și încălcarea în cauză.
55. Din motive de exhaustivitate, observăm că nici împrejurarea că restrângerile verticale nu fac obiectul prezumției prevăzute la articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104(18), nici împrejurarea că restrângerile prin obiect nu sunt supuse unui regim probatoriu special în ceea ce privește cele trei condiții constitutive ale răspunderii pentru o încălcare a dreptului concurenței(19) nu înseamnă că o decizie de constatare a existenței unei restrângeri verticale prin obiect este lipsită de orice relevanță în vederea aprecierii caracterului plauzibil al unei cereri de despăgubire.
56. Astfel, pe de o parte, o instanță națională sesizată cu o cerere de divulgare de probe este obligată să admită existența unei încălcări a dreptului concurenței vizate de această decizie, așa încât una dintre condițiile constitutive ale răspunderii este nu numai plauzibilă, ci și dovedită(20).
57. Pe de altă parte, noțiunea de „restrângere a concurenței prin obiect” privește comportamentele al căror grad de nocivitate pentru concurență, cu alte cuvinte prejudiciul direct sau indirect pe care îl pot cauza utilizatorilor și consumatorilor din cadrul diferitelor sectoare sau piețe relevante, este important(21). Gradul de prejudiciu pe care îl poate cauza un asemenea comportament, împreună cu alte fapte și elemente de probă disponibile în mod rezonabil pentru un reclamant, este relevant pentru stabilirea caracterului plauzibil al unei cereri de despăgubire, potrivit articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104.
c) Decizie adoptată în cadrul unei proceduri de tranzacționare
58. Instanța de trimitere atrage atenția asupra faptului că decizia din 21 februarie 2020 a fost adoptată în cadrul unei proceduri de tranzacționare și solicită Curții să stabilească dacă această împrejurare poate avea incidență asupra răspunsului care trebuie dat la cea de a treia întrebare.
59. Considerăm că răspunsul este negativ.
60. Astfel, decizia din 21 februarie 2020, adoptată în cadrul unei proceduri de tranzacționare, constituie o decizie finală în temeiul articolelor 7 sau 23 din Regulamentul nr. 1/2003(22). Spre deosebire de o decizie privind angajamentele adoptată în temeiul articolului 9 din acest regulament(23), o decizie adoptată în cadrul unei proceduri de tranzacționare conține o constatare a încălcării articolului 101 TFUE sau a articolului 102 TFUE. Faptul că întreprinderea vizată de această decizie poate beneficia de o reducere a cuantumului amenzii nu schimbă natura constatării referitoare la această încălcare.
61. Prin urmare, faptul că o decizie a Comisiei prin care se constată o încălcare a dreptului concurenței a fost adoptată în cadrul unei proceduri de tranzacționare nu are incidență, având în vedere considerațiile prezentate la punctul 45 din prezentele concluzii, asupra aspectului dacă o instanță națională poate constata respectarea criteriului caracterului plauzibil al prejudiciului, potrivit articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, numai pe baza existenței unei decizii a autorității competente în materie de concurență.
d) Concluzie intermediară
62. Este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că o decizie de constatare a unei încălcări a dreptului concurenței nu este suficientă pentru a stabili caracterul plauzibil al unei cereri de despăgubire. Faptul că această decizie privește o restrângere verticală prin obiect și a fost adoptată în cadrul unei proceduri de tranzacționare nu repune în discuție această considerație.
2. Cu privire la a doua întrebare
a) Domeniul de aplicare al celei de a doua întrebări
63. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții în esență să stabilească dacă, pentru a dovedi caracterul plauzibil al unei cereri de despăgubire, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, trebuie să se demonstreze că ipoteza îndeplinirii condițiilor constitutive ale răspunderii pentru o încălcare a dreptului concurenței este mai probabilă decât ipoteza contrară.
64. Această instanță nu explică în ce constă criteriul descris în a doua întrebare. În plus, nici criteriul aplicat de instanțele inferioare în procedura principală nu este clar.
65. Potrivit Ius Omnibus, nu se poate exclude faptul că instanța de trimitere a ignorat criteriul aplicat de instanțele inferioare și a considerat că poate anula hotărârea atacată pentru nemotivare. Instanța de trimitere ar dori, prin urmare, să obțină clarificări cu privire la criteriul care trebuie aplicat pentru a-l putea explica instanțelor inferioare în hotărârea pe care urmează să o pronunțe.
66. Alternativ, trimiterea preliminară ar putea fi înțeleasă în sensul că Meliá contestă criteriul reținut de instanțele inferioare și susține că acestea ar fi trebuit să aplice criteriul mai strict descris în a doua întrebare. În această ipoteză, așa cum a arătat Ius Omnibus, a doua întrebare ar trebui înțeleasă în sensul că urmărește să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că, la transpunerea acesteia în dreptul național, un stat membru nu poate stabili un criteriu mai puțin strict decât cel descris în întrebarea menționată.
67. Prin hotărârea pronunțată în primă instanță și confirmată în apel, instanțele inferioare au dispus astfel ca Meliá să divulge documentele solicitate de Ius Omnibus. Instanța de trimitere se pronunță cu privire la un recurs extraordinar formulat de Meliá împotriva acestei hotărâri.
68. Meliá susține în observațiile sale scrise că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 stabilește un grad de probabilitate care depășește simpla posibilitate a existenței unui prejudiciu. Mai concret, Meliá apreciază că această dispoziție trebuie interpretată în sensul că nu implică această simplă posibilitate, ci mai degrabă o probabilitate reală a producerii sale, și anume că, în lumina contextului factual, juridic și economic în cauză, existența unui prejudiciu trebuie să fie mai probabilă decât inexistența sa sau, cel puțin, să constituie o probabilitate serioasă, cu alte cuvinte întemeiată.
69. În plus, Meliá observă că instanțele portugheze au considerat în alte cauze referitoare la dreptul civil general că noțiunea de caracter plauzibil implică un grad de certitudine mai mare de 50 %, care depășește simplul domeniu al posibilului.
70. Această observație este confirmată parțial de Ius Omnibus, care arată că, în ordinea juridică portugheză, unii susțin de asemenea poziția potrivit căreia criteriul general al probei în procedura civilă este criteriul conform căruia „este mai probabil decât improbabil”. În aceste condiții, Ius Omnibus susține că acest criteriu trebuie adaptat în funcție de contextul în care se aplică. O asemenea adaptare ar fi impusă de articolul 13 alineatul 2 din Legea nr. 23/2018, potrivit căruia condițiile prevăzute la articolul 12 alineatele 2-9 din această lege se aplică mutatis mutandis unei cereri de divulgare a unor elemente de probă, formulată înainte de exercitarea unei acțiuni în despăgubire.
71. Independent de nuanțele proprii situației cu care se confruntă instanța de trimitere(24), obiectivul acesteia este clar: stabilirea aspectului dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 impune un criteriu care implică un grad de plauzibilitate precum cel descris în a doua întrebare, și anume criteriul potrivit căruia ipoteza îndeplinirii condițiilor constitutive ale răspunderii pentru o încălcare a dreptului concurenței este mai probabilă decât ipoteza contrară.
72. Trebuie adăugat în această privință că gradul de plauzibilitate necesar prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 este cel mai ridicat care poate fi impus. Conform articolului 5 alineatul (8) din această directivă, un stat membru poate să prevadă, fără a aduce atingere articolului 5 alineatele (4) și (7), precum și articolului 6 din aceasta, norme care ar conduce la o divulgare mai amplă a probelor. Pentru a facilita accesul la probe, un stat membru poate decide să stabilească gradul de plauzibilitate la un nivel inferior celui impus la articolul 5 alineatul (1) din directiva menționată. În schimb, un stat membru nu poate stabili un criteriu care implică un grad de plauzibilitate mai ridicat decât cel stabilit de legiuitorul Uniunii.
73. Pentru a răspunde la a doua întrebare, trebuie, așadar, să se determine dacă Directiva 2014/104 stabilește un criteriu care implică un grad de plauzibilitate potrivit căruia ipoteza îndeplinirii condițiilor constitutive ale răspunderii este mai probabilă decât ipoteza contrară sau dacă aceasta admite un grad de plauzibilitate inferior celui descris în întrebarea menționată.
b) Apreciere
74. Criteriul descris în cadrul celei de a doua întrebări pare să se bazeze pe o evaluare comparativă a probabilităților. Potrivit acestui criteriu, astfel înțeles, revine reclamantului sarcina de a demonstra că ipoteza de a li se fi cauzat prejudicii consumatorilor reprezentați, în speță consumatori cu reședința în Portugalia, este mai plauzibilă decât ipoteza contrară.
75. Considerăm că nivelul probatoriu impus la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 pentru a justifica o cerere de divulgare de probe este inferior celui al unei asemenea evaluări comparative a probabilităților.
76. Astfel, în primul rând, termenii utilizați în diferitele versiuni lingvistice ale articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 nu par să implice cerințe prea stricte. După cum observă Comisia, termenii utilizați în versiunile acestei directive în limbile portugheză („plausibilidade”), germană („Plausibilität”), engleză („plausibility”) și franceză („plausibilité”), la care se adaugă versiunea în limba polonă („uprawdopodobnienie”), fac referire, potrivit definițiilor lor lexicale, la situația în care o afirmație este sau pare a fi rezonabilă sau acceptabilă(25). Acești termeni sugerează deci că este necesar ca instanța care se pronunță cu privire la cererea de divulgare de probe să fie convinsă că ipoteza că cele trei condiții cumulative ale răspunderii sunt îndeplinite este, în cazul pe care îl examinează, acceptabilă în mod rezonabil.
77. În al doilea rând, trebuie să se observe că, pe lângă definițiile lexicale ale termenilor utilizați în diferitele versiuni lingvistice ale articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, transpunerile naționale ale acestei dispoziții urmează, cel puțin în anumite legislații ale statelor membre, aceeași logică. Aceasta este situația printre altele în dreptul german(26) și în dreptul polonez(27). Dispozițiile de transpunere în vigoare în aceste state membre se limitează să prevadă, în ceea ce privește gradul de plauzibilitate necesar, o probabilitate acceptabilă în mod rezonabil.
78. În al treilea rând, nu se poate pierde din vedere faptul că posibilitatea de a obține accesul la documente este legată din punct de vedere funcțional de exercitarea dreptului la repararea integrală a prejudiciului cauzat printr-o încălcare a dreptului concurenței.
79. Considerentele Directivei 2014/104 pledează în favoarea unei asemenea interpretări.
80. Astfel, considerentul (14) al acestei directive, deosebit de instructiv în ceea ce privește ratio legis a articolului 5 alineatul (1) din aceasta(28), enunță că, „[a]deseori probele necesare pentru susținerea unei cereri de despăgubir[e] sunt deținute exclusiv de către partea adversă sau de terți și nu sunt suficient de cunoscute sau accesibile reclamantului”, motiv pentru care nu pot fi impuse „cerințe juridice stricte ca reclamanții să prezinte în detaliu toate elementele de fapt ale cauzei lor la începutul unei acțiuni și să ofere, în mod precis, probe în susținerea cererii lor”, fără a împiedica în mod nejustificat exercitarea efectivă a dreptului la despăgubire garantat de Tratatul FUE. În plus, considerentul (15) al acestei directive enunță că, pentru a remedia asimetria informațională dintre părțile implicate, „este adecvat să se asigure faptul că reclamanților li se acordă dreptul de a obține divulgarea probelor relevante pentru cererea acestora, fără a fi necesar să specifice mijloace de probă individuale”.
81. Posibilitatea de a obține acces la probele referitoare la o încălcare a dreptului concurenței, garantată la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, urmărește, așadar, să remedieze asimetria informațională existentă între părțile la acțiunile prevăzute de această directivă. Eliminarea acestei asimetrii nu constituie însă un scop în sine. Obținerea de probe trebuie să permită părții prejudiciate să își exercite în mod eficient dreptul de a solicita repararea prejudiciului și contribuie, așadar, în mod indirect la eficacitatea maximă a normelor de concurență(29).
82. În consecință, în primul rând, nu se poate confunda nivelul probatoriu necesar pentru admiterea unei acțiuni pe fond cu cel necesar pentru a atinge gradul de plauzibilitate necesar pentru a se dispune divulgarea probelor. În al doilea rând, gradul de plauzibilitate impus la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 nu poate fi prea strict, din moment ce aceasta ar diminua eficacitatea normelor de concurență.
83. În acest context, observăm, asemenea Comisiei, că criteriul întemeiat pe o evaluare comparativă a probabilităților pare să corespundă celui aplicabil în procedurile civile ale sistemelor de common law(30). Deși o evaluare comparativă a probabilităților a fost considerată aplicabilă acțiunilor în despăgubire în cadrul uneia dintre ordinile juridice de common law care aplică Directiva 2014/104, și anume Regatul Unit, aceasta nu a fost totuși universal aplicată în contextul cererilor de divulgare de probe(31).
84. În al patrulea rând, din articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 reiese că, pentru a obține din partea instanței naționale obligarea pârâtului sau a unui terț să divulge probe relevante, reclamantul trebuie să facă dovada caracterului plauzibil al cererii sale de despăgubire prin prezentarea unor fapte și a unor mijloace de probă disponibile în mod rezonabil și suficiente(32). Într-o situație tipică, reclamantul trebuie, așadar, să fie în măsură să facă dovada caracterului plauzibil al cererii sale de despăgubire pe baza elementelor de fapt și a probelor de care dispune sau pe care le poate obține fără costuri sau dificultăți excesive. În opinia noastră, legiuitorul a elaborat în mod necesar criteriul caracterului plauzibil, prevăzut la această dispoziție, pornind de la această premisă. Ca regulă generală, acest criteriu ar trebui deci să poată fi îndeplinit chiar și pe baza unor informații parțiale sau incomplete.
85. În sfârșit, în al cincilea rând, aplicarea criteriului referitor la o evaluare comparativă a probabilităților pare să impună instanței sesizate cu o cerere de divulgare de probe să stabilească și să compare două ipoteze: cea potrivit căreia succesul cererii de despăgubire este probabil și cea în care nu este probabil.
86. Criteriul avut în vedere în a doua întrebare, care implică o asemenea analiză a acestor două ipoteze, nu pare să fie adaptat rolului pe care îl are dreptul de a obține divulgarea probelor relevante, garantat la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104. Astfel, aprecierea efectuată de instanța națională pentru a dispune divulgarea probelor în faza inițială a procedurii sau chiar înainte ca aceasta să fie inițiată ar trebui, prin natura sa, să aibă un caracter simplificat. În plus, dacă chiar și informații parțiale sau incomplete pot permite reclamantului să dovedească caracterul plauzibil al cererii sale de despăgubire(33), instanța sesizată trebuie în acest caz să își concentreze analiza pe caracterul plauzibil al unei singure ipoteze, și anume cea potrivit căreia condițiile constitutive ale răspunderii sunt îndeplinite.
87. În aceste condiții, este necesar să se considere că, pentru a respecta gradul de plauzibilitate impus la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, un reclamant trebuie să convingă instanța că teza potrivit căreia cele trei condiții cumulative ale răspunderii sunt îndeplinite este, în situația în cauză, acceptabilă în mod rezonabil. Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că criteriul prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 implică un grad de plauzibilitate inferior celui impus de un criteriu potrivit căruia ipoteza îndeplinirii condițiilor constitutive ale răspunderii trebuie să fie mai probabilă decât ipoteza contrară.
V. Concluzie
88. În lumina tuturor considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la a doua și la a treia întrebare adresate de Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție, Portugalia) după cum urmează:
1) Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene
trebuie interpretat în sensul că
o decizie de constatare a unei încălcări a dreptului concurenței nu este suficientă pentru a stabili caracterul plauzibil al unei cereri de despăgubire. Faptul că această decizie privește o restrângere verticală prin obiect și a fost pronunțată în cadrul unei proceduri de tranzacționare nu repune în discuție această considerație.
2) Criteriul prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 implică un grad de plauzibilitate inferior celui impus de un criteriu potrivit căruia ipoteza îndeplinirii condițiilor constitutive ale răspunderii trebuie să fie mai probabilă decât ipoteza contrară.
1 Limba originală: franceza.
2 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (JO 2014, L 349, p. 1).
3 Regulamentul Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167).
4 Diário da República, seria I, nr. 107 din 5 iunie 2018.
5 Observăm că instanța de trimitere s-a limitat să identifice dispozițiile relevante ale acestei legi, fără a reproduce textul acestora în cererea de decizie preliminară. În schimb, acest text figurează în observațiile scrise ale guvernului portughez și ale Comisiei Europene.
6 Decizia C(2020) 893 final referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE [Cazul AT.40528 – Meliá (Holiday Pricing)], al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 2 iunie 2020 (JO 2020, C 182, p. 9), (denumită în continuare „decizia din 21 februarie 2020”).
7 A se vedea punctul 20 din prezentele concluzii.
8 C-163/21, EU:C:2022:286.
9 În această ipoteză, în cazul unei cereri de divulgare de probe s-ar aplica, în consecință, nu numai cerințele prevăzute la articolul 5 alineatele (4) și (7) din Directiva 2014/104, ci toate cerințele stabilite la acest articol.
10 A se vedea recent Hotărârea din 22 octombrie 2024, Kolin Inşaat Turizm Sanayi ve Ticaret (C‑652/22, EU:C:2024:910, punctul 53).
11 A se vedea Hotărârea din 10 noiembrie 2022, PACCAR ș.a. (C-163/21, EU:C:2022:863, punctul 43).
12 A se vedea printre altele Hotărârea din 20 aprilie 2023, Repsol Comercial de Productos Petrolíferos (C-25/21, EU:C:2023:298, punctul 39).
13 A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis ș.a. (C-199/11, EU:C:2012:684, punctul 65).
14 A se vedea punctul 44 din prezentele concluzii.
15 Pentru un studiu comparativ, a se vedea Hornkohl, L., „The Presumption of Harm in EU Private Enforcement of Competition Law – Effectiveness vs Overcompensation”, EU and Comparative Law Issues and Challenges Series, 2021, p. 34-36, și Malinauskaite, J., Cauffman, C., „The Transposition of the Antitrust Damages Directive in the Small Member States of the EU – A Comparative perspective”, Journal of European Competition Law & Practice, 2018, vol. 9, nr. 8, p. 509 și 511.
16 A se vedea Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) ș.a. (C-307/18, EU:C:2020:52, punctul 63).
17 A se vedea a contrario Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise (C-306/20, EU:C:2021:935, punctul 71).
18 A se vedea punctul 50 din prezentele concluzii.
19 A se vedea punctul 53 din prezentele concluzii.
20 A se vedea punctul 44 din prezentele concluzii.
21 A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, FIFA (C-650/22, EU:C:2024:824, punctul 150).
22 A se vedea prin analogie punctul 28 din Comunicarea Comisiei privind desfășurarea procedurilor de tranzacție în vederea adoptării de decizii în temeiul articolelor 7 și 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului în cazurile privind cartelurile (JO 2008, C 167, p. 1).
23 A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Alrosa (C-441/07 P, EU:C:2010:377, punctul 48), și Hotărârea din 28 ianuarie 2025, ASG 2 (C-253/23, EU:C:2025:40, punctul 44).
24 A se vedea punctele 65 și 66 din prezentele concluzii.
25 Este de asemenea cazul termenului utilizat în versiunea în limba polonă („uprawdopdobnienie”), care se referă, potrivit „Słownik języka polskiego PWN (Polskie Wydawnictwo Naukowe)”, https://sjp.pwn.pl/slowniki/uprawdopodobnienie, la faptul de a face probabilă o ipoteză („sprawić, że coś staje się prawdopodobne”).
26 Această dispoziție a fost transpusă în dreptul german prin articolul 33g alineatul (1) din Gesetz gegen Wettbewerbsbeschränkungen (Legea împotriva restrângerilor concurenței) din 26 iunie 2013 (BGBl. 2013 I, p. 1750), potrivit căruia reclamantul trebuie să facă dovada că cererea sa de despăgubire este plauzibilă („der glaubhaft macht, einen solchen Schadensersatzanspruch zu haben”). În hotărârea sa din 4 aprilie 2023, KZR 20/21, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) a clarificat faptul că este suficient să existe o anumită probabilitate, întemeiată pe probe concrete, ca reclamantul să fie titularul unei acțiuni în despăgubire și că o probabilitate covârșitoare nu este necesară.
27 Această dispoziție a fost transpusă în dreptul polonez prin articolul 17 alineatul 1 din ustawa o roszczeniach o naprawienie szkody wyrządzonej przez naruszenie prawa konkurencji (Legea din 21 aprilie 2017 privind repararea prejudiciului cauzat printr-o încălcare a dreptului concurenței). Aceasta stabilește criteriul de plauzibilitate („uprawdopodobnienie”) a unei cereri de despăgubire. Autorii de doctrină au observat că această lege face trimitere la normele generale de procedură civilă. Criteriul reținut de dispoziția menționată ar trebui interpretat în sensul că, pentru ca o astfel de cerere să fie considerată plauzibilă, afirmația existenței sale trebuie să fie acceptabilă în mod rezonabil, iar credibilitatea sa, în lumina probelor prezentate, nu trebuie să fie neglijabilă. Evaluarea acestei cereri este una simplificată și se bazează mai degrabă pe o apreciere prima facie decât pe o analiză detaliată. A se vedea în această privință Machnikowski, P., în Lis-Zarrias, K., Machnikowski, P. (ed.), Ustawa o roszczeniach o naprawienie szkody wyrządzonej przez naruszenie prawa konkurencji. Komentarz, CH BECK, Varșovia, 2018, punctul 16.
28 A se vedea Hotărârea din 10 noiembrie 2022, PACCAR ș.a. (C-163/21, EU:C:2022:863, punctul 44).
29 A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2023, Tráficos Manuel Ferrer (C-312/21, EU:C:2023:99, punctele 42-44).
30 A se vedea Smith, M., „Civil liability and the 50 %+ standard of proof”, The International Journal of Evidence & Proof, 2021, vol. 25, nr. 3, p. 183.
31 A se vedea Rodger, B., „United Kingdom”, în Rodger, B., Sousa Ferro, M., Marcos, F. (ed.), The EU Antitrust Damages Directive: Transposition in the Member States, op. cit., p. 382.
32 A se vedea Hotărârea din 10 noiembrie 2022, PACCAR ș.a. (C-163/21, EU:C:2022:863, punctul 43).
33 A se vedea punctul 84 din prezentele concluzii.