1.

Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda) privește interpretarea, în primul rând, a Acordului comercial și de cooperare dintre Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte (denumit în continuare „ACC”) ( 2 ) și, în al doilea rând, a articolului 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2.

Această cerere a fost formulată în contextul executării în Irlanda a unui mandat de arestare emis de autoritățile judiciare din Regatul Unit pe numele lui MA în scopul efectuării urmăririi penale. Instanța de trimitere urmărește să stabilească obligațiile unei autorități judiciare de executare a unui mandat de arestare atunci când persoana căutată susține că drepturile sale fundamentale vor fi încălcate de autoritățile statului emitent.

3.

În prezentele concluzii vom susține că, deși în dispozițiile ACC referitoare la procedurile de predare este consacrat un nivel ridicat de încredere între Uniune și Regatul Unit în ceea ce privește sistemele lor juridice și deși, în anumite împrejurări, autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat de arestare, nu există niciun motiv pentru a nu executa mandatul de arestare în speță.

4.

ACC este un acord de asociere întemeiat pe articolul 217 TFUE ( 3 ) și pe articolul 101 din Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice ( 4 ). După o primă aplicare cu titlu provizoriu începând cu 1 ianuarie 2021 ( 5 ), acesta a intrat în vigoare la 1 mai 2021, ulterior ratificării de către Uniunea Europeană și de către Regatul Unit ( 6 ). Acordul este compus din șapte părți ( 7 ).

5.

Articolul 5 din ACC, intitulat „Drepturile private”, care figurează în partea întâi ( 8 ), titlul II ( 9 ) din ACC, are următorul cuprins:

6.

Partea a treia se referă la cooperarea în materie de asigurare a respectării legii și cooperarea judiciară în materie penală.

7.

Articolul 524 din ACC, care figurează în partea a treia titlul I ( 10 ), este intitulat „Apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” și are următorul cuprins:

8.

Titlul VII din partea a treia (articolele 596-632), intitulat „Predare”, instituie un regim de predare între statele membre și Regatul Unit. Aceste dispoziții sunt completate de anexa 43, care stabilește informațiile pe care trebuie să le conțină un mandat de arestare ( 11 ).

9.

Articolul 599 alineatul (3) din ACC ( 12 ) prevede:

„Sub rezerva articolului 600, a articolului 601 alineatul (1) literele (b)-(h) și a articolelor 602, 603 și 604, un stat nu poate refuza executarea unui mandat de arestare emis în legătură cu următoarele comportamente, în cazul în care un astfel de comportament este pasibil de pedeapsă cu privarea de libertate sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puțin 12 luni:

10.

Articolul 604 litera (c) din ACC ( 13 ) prevede că, „[d]acă există motive serioase pentru a crede că există un risc real pentru protecția drepturilor fundamentale ale persoanei căutate, autoritatea judiciară de executare poate solicita, după caz, garanții suplimentare cu privire la tratamentul persoanei căutate după predarea acesteia înainte de a decide dacă să execute mandatul de arestare”.

11.

La 26 noiembrie 2021, pe numele lui MA au fost emise patru mandate de arestare de District Judge (judecătorul districtual) din cadrul Magistrates’ Courts of Northern Ireland (Tribunalul de Primă Instanță din Irlanda de Nord, Regatul Unit)] pentru patru infracțiuni care implică acte de terorism ( 14 ), despre care se presupune că au fost săvârșite între 18 și 20 iulie 2020.

12.

Prin hotărârea din 24 octombrie 2022 și prin ordonanțele din 24 octombrie și din 7 noiembrie 2022, High Court (Înalta Curte, Irlanda) a dispus predarea lui MA către Regatul Unit, respingând în același timp încuviințarea formulării unui apel la Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda).

13.

Prin decizia din 17 ianuarie 2023, Supreme Court (Curtea Supremă) a încuviințat introducerea de către MA a unui recurs împotriva respectivei hotărâri și a respectivelor ordonanțe emise de High Court (Înalta Curte).

14.

MA susține că predarea sa este incompatibilă cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.

15.

În această privință, instanța de trimitere arată că ACC prevede că mecanismele de predare se aplică între Regatul Unit și statele membre. Aceasta consideră că, în temeiul legislației irlandeze aplicabile și al Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului ( 15 ), Regatul Unit trebuie să fie tratat ca și cum ar fi stat membru.

16.

Instanța de trimitere arată că, în cazul în care MA ar fi predat către Regatul Unit și ar fi condamnat la închisoare, dreptul său la liberare condiționată ar fi reglementat de legislația Regatului Unit adoptată ulterior pretinsei săvârșiri a infracțiunilor în legătură cu care se desfășoară împotriva sa o procedură penală.

17.

Astfel, regimul care permite liberarea condiționată în Irlanda de Nord a fost modificat cu efect de la 30 aprilie 2021. Anterior acestei modificări, o persoană condamnată pentru anumite infracțiuni legate de terorism era eligibilă pentru liberare condiționată automată după executarea a jumătate din pedeapsă. Potrivit regimului aplicabil de la această dată, liberarea condiționată a unei astfel de persoane va trebui să fie aprobată de o autoritate specializată și nu poate avea loc decât după ce persoana în cauză a executat două treimi din pedeapsă.

18.

În această privință, instanța de trimitere arată că Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) a respins argumentul potrivit căruia modificările cu efect retroactiv aduse regimului de predare sau de liberare anticipată constituie o încălcare a articolului 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”). Cu toate acestea, Curtea EDO a considerat, în Hotărârea Del Río Prada împotriva Spaniei ( 16 ), că măsurile luate în cursul executării unei pedepse pot avea o incidență asupra domeniului său de aplicare. Prin urmare, pentru a se pronunța asupra litigiului principal, este esențial, în opinia instanței de trimitere, să se stabilească efectele exacte ale acestei hotărâri.

19.

Compatibilitatea legislației Regatului Unit în cauză cu CEDO a fost examinată de instanțele din Regatul Unit. Astfel, în hotărârea sa din 19 aprilie 2023, Supreme Court (Curtea Supremă, Regatul Unit) a statuat că aplicarea regimului în cazul infracțiunilor săvârșite înainte de intrarea sa în vigoare nu este incompatibilă cu articolul 7 din CEDO, în măsura în care regimul nu face decât să modifice modul de executare a pedepselor privative de libertate aplicate persoanelor în cauză, fără a crește durata acestora.

20.

În acest context, având în vedere în special garanțiile oferite de sistemul judiciar din Regatul Unit în ceea ce privește aplicarea CEDO, ținând seama de faptul că nu a fost demonstrată existența niciunei deficiențe sistemice care ar sugera o încălcare probabilă și flagrantă a drepturilor garantate de CEDO în caz de predare și ținând seama de posibilitatea de care dispune MA de a sesiza Curtea EDO, instanța de trimitere a respins argumentul lui MA potrivit căruia există un risc de încălcare a acestor drepturi.

21.

Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică problema dacă este posibil să se ajungă la o concluzie similară în ceea ce privește un risc de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă.

22.

Instanța menționată arată în această privință că, în măsura în care articolul 49 alineatul (1) din cartă corespunde articolului 7 din CEDO, acestor două dispoziții trebuie să li se recunoască, în principiu, aceeași întindere, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă. Prin urmare, ar putea fi posibil să se recurgă la raționamentul adoptat în legătură cu articolul 7 din CEDO, fără o verificare suplimentară. Cu toate acestea, instanța de trimitere arată că Curtea de Justiție nu s‑a pronunțat încă cu privire la implicațiile articolului 49 din cartă în ceea ce privește o modificare a dispozițiilor privind liberarea condiționată.

23.

În plus, dat fiind că statul de executare este obligat să predea persoana căutată, instanța de trimitere consideră necesar să aprecieze dacă acest stat este competent să se pronunțe cu privire la un argument întemeiat pe incompatibilitatea articolului 49 alineatul (1) din cartă cu dispozițiile referitoare la sancțiuni care pot fi aplicate în statul emitent, în condițiile în care acest stat nu este obligat să respecte carta, iar Curtea a stabilit cerințe stricte în ceea ce privește luarea în considerare a unui risc de încălcare a drepturilor fundamentale în statul membru emitent.

24.

Prin urmare, instanța de trimitere consideră că trebuie să solicite Curții să stabilească criteriile pe care autoritatea judiciară de executare ar trebui să le aplice pentru a aprecia respectarea în statul emitent a principiului legalității pedepselor și a aspectului dacă există un risc de încălcare a acestui principiu în situația în care nici Constituția națională, nici CEDO nu se opun predării.

25.

În aceste condiții, prin ordonanța din 7 martie 2024, primită de Curte la 14 martie 2024, Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarea întrebare preliminară:

„În cazul în care, în temeiul [ACC] (care încorporează dispozițiile [Deciziei‑cadru 2002/584]), predarea este solicitată în scopul urmăririi penale a infracțiunilor de terorism, iar persoana în cauză încearcă să se opună acestei predări invocând faptul că ar constitui o încălcare a articolului 7 din [CEDO] și a articolului 49 alineatul (2) din [cartă] pe baza faptului că a fost introdus un act normativ care modifică partea din pedeapsă ce trebuie executată în detenție, precum și modalitățile de liberare condiționată, și care a fost adoptat după data presupusei infracțiuni pentru care se solicită predarea și, atunci când se aplică următoarele considerații:

o instanță a cărei decizie nu este supusă vreunei căi de atac în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE și ținând seama de articolul 52 alineatul (3) din cartă și de obligația de încredere dintre statele membre și cele obligate să efectueze predarea conform dispozițiilor privind [mandatul european de arestare] [și] în temeiul [ACC], este îndreptățită să concluzioneze că persoana solicitată nu a reușit să demonstreze existența unui risc real ca predarea sa să constituie o încălcare a articolului 49 alineatul (2) din cartă sau o astfel de instanță este obligată să efectueze o cercetare suplimentară și, în cazul unui răspuns afirmativ, care este natura și întinderea acestei cercetări?”

26.

Prin înscrisul separat din 25 martie 2024, Supreme Court (Curtea Supremă) a solicitat ca prezenta cauză să fie judecată potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

27.

Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate ( 17 ).

28.

La 22 aprilie 2024, președintele Curții a decis, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei cereri de decizie preliminară potrivit procedurii accelerate, conform articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Președintele Curții și‑a întemeiat decizia pe faptul că întrebarea preliminară a fost adresată de instanța de trimitere în contextul unei cauze referitoare la o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, în sensul articolului 267 al patrulea paragraf TFUE. În plus, răspunsul la această întrebare este susceptibil, având în vedere natura întrebării și împrejurările în care aceasta este adresată, să aibă un efect asupra menținerii în detenție a persoanei în cauză ( 18 ).

29.

Președintele Curții a fixat pentru 7 mai 2024 termenul de prezentare a observațiilor scrise. Conform articolului 105 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, data ședinței a fost stabilită pentru 4 iunie 2024.

30.

Părțile din litigiul principal, guvernul maghiar, Comisia Europeană și guvernul Regatului Unit au depus observații scrise ( 19 ). Toate părțile, cu excepția guvernului maghiar, au participat la ședința care a avut loc la 4 iunie 2024.

31.

Prin intermediul întrebării adresate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă autoritățile judiciare ale unui stat membru pot refuza executarea unui mandat de arestare emis în scopul urmăririi penale de către o autoritate judiciară din Regatul Unit în temeiul ACC pentru motivul că poate exista un risc de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă, întrucât persoana căutată va fi supusă, în cazul în care este condamnată, unui regim de liberare condiționată mai strict decât cel în vigoare la momentul săvârșirii presupusei infracțiuni. În plus, instanța de trimitere solicită clarificări cu privire la natura și la întinderea controlului care trebuie efectuat înainte de a se pronunța, pentru acest motiv, în favoarea refuzării executării mandatului de arestare în cauză.

32.

Pentru a răspunde la această întrebare, vom stabili mai întâi care sunt normele de drept incidente în prezenta cauză și, în mod esențial, care este criteriul de interpretare și jurisprudențial ce trebuie aplicat, înainte de a aborda problema de fond a ceea ce impun aceste norme autorității judiciare de executare ( 20 ).

33.

Întrucât cele patru mandate de arestare ( 21 ) au fost emise după intrarea în vigoare a ACC, dispozițiile acestui acord sunt incidente în speță. În această privință, observăm că, contrar celor susținute de instanța de trimitere, nu este aplicabilă Decizia‑cadru 2002/584. Astfel, această decizie‑cadru (i) era aplicabilă înainte de retragerea Regatului Unit din Uniune ( 22 ), (ii) a continuat să se aplice în perioada de tranziție care a urmat ( 23 ) și a încetat ulterior să se aplice în privința Regatului Unit.

34.

În plus, carta este aplicabilă. Prezenta cauză intră sub incidența dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, întrucât prezenta cauză privește interpretarea ACC. În măsura în care întrebarea adresată de instanța de trimitere se referă la obligațiile unei autorități judiciare (de executare) a unui stat membru al Uniunii, această autoritate trebuie, atunci când acționează în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, să respecte cerințele cartei.

35.

Orice sistem care se referă la predarea transfrontalieră și la executarea mandatelor de arestare se confruntă cu interese aparent contradictorii care, pentru ca sistemul să funcționeze, trebuie conciliate. Pe de o parte, trebuie luată în considerare eficacitatea în sine a sistemului. Pentru ca o procedură de predare să funcționeze, mandatele de arestare trebuie să fie executate. Acest lucru necesită și presupune un nivel ridicat de încredere reciprocă care se traduce din punct de vedere juridic prin așa‑numitul principiu al „recunoașterii reciproce”. Acest principiu implică existența unei ample echivalențe funcționale între statele participante în ceea ce privește sistemele lor juridice respective în general și protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor vizate în special. Pe de altă parte, tocmai aceste drepturi fundamentale trebuie respectate. Această obligație se aplică atât autorității judiciare emitente, cât și autorității judiciare de executare.

36.

În general, sunt în primul rând în joc drepturile fundamentale ale persoanei căutate, iar statele au obligația de a proteja aceste drepturi. Cu toate acestea, problema poate fi mai complexă. Pot exista situații în care statele (atât cele emitente, cât și cele de executare) trebuie să protejeze mai multe drepturi fundamentale care nu sunt în conflict, dar care ar putea să fie, ceea ce face necesară efectuarea unui exercițiu delicat de punere în balanță a acestor drepturi fundamentale. De exemplu, o autoritate judiciară de executare are obligația, în mod evident, de a se asigura că drepturile fundamentale ale persoanei căutate sunt respectate în statul emitent. În același timp, după caz, aceeași autoritate judiciară de executare poate avea obligația de a asigura așa‑numita latură procedurală a dreptului la viață, consacrat la articolul 2 din cartă ( 24 ), ceea ce înseamnă că trebuie să contribuie la desfășurarea unei anchete efective atunci când dreptul la viață al unei persoane a fost încălcat sau riscă să fie încălcat, justificându‑se astfel în mod intrinsec o predare rapidă către statul emitent ( 25 ).

37.

Un sistem care impune executarea mandatelor de arestare, în cazul în care acest lucru ar implica o încălcare a drepturilor fundamentale, nu este de conceput sau, în ceea ce privește dreptul Uniunii, nu este compatibil cu carta.

38.

Încrederea reciprocă nu este absolută și nici nu constituie un concept binar. În schimb, aceasta constituie, astfel cum a susținut în sens figurat Comisia în ședință, o scară progresivă. Există diferite forme și permutări ale încrederii reciproce. Pe scurt, cu cât încrederea reciprocă dintre părți este mai mare, cu atât gradul de control din partea unei autorități judiciare de executare a unui mandat de arestare este mai redus în ceea ce privește aspectul dacă, în cazuri individuale, persoana care urmează să fie predată se confruntă cu probleme legate de drepturile sale fundamentale. Cu toate acestea, chiar și în această situație, încrederea reciprocă nu înseamnă încredere „oarbă” ( 26 ). Ajungem astfel la Decizia‑cadru 2002/584.

39.

În ceea ce privește situațiile în interiorul Uniunii, și anume situațiile dintre statele membre, trebuie amintit că aceste situații sunt guvernate, astfel cum a arătat Curtea în mod ilustrativ în Avizul 2/13 ( 27 ), de „caracteristici esențiale ale dreptului Uniunii [care] au dat naștere unei rețele structurate de principii, de norme și de relații juridice mutual interdependente care leagă, reciproc, Uniunea însăși și statele sale membre, precum și statele membre între ele, acestea fiind în prezent angajate, astfel cum se amintește la articolul 1 al doilea paragraf TUE, într‑un «[proces] de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei»” ( 28 ). O asemenea construcție juridică se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia, astfel cum se prevede la articolul 2 TUE, fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea ( 29 ). Această premisă implică și justifică existența încrederii reciproce dintre statele membre în recunoașterea acestor valori și, așadar, în respectarea dreptului Uniunii care le pune în aplicare ( 30 ).

40.

În consecință, cel mai înalt nivel de încredere reciprocă în ceea ce privește situațiile de predare se regăsește în Decizia‑cadru 2002/584 privind mandatul european de arestare. În cadrul acesteia, astfel cum amintește în mod regulat Curtea ( 31 ), considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584 subliniază că mandatul european de arestare constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce, pe care Consiliul European ( 32 ) l‑a calificat drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare.

41.

Aceasta implică faptul că pragul care trebuie atins pentru ca o autoritate judiciară de executare să nu execute un mandat de arestare din motive legate de drepturile fundamentale este extrem de ridicat. În acest scop, Curtea a statuat în mod constant că autoritățile judiciare de executare nu pot refuza executarea unui mandat european de arestare decât pentru motive ce rezultă din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost interpretată de Curte, și că, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 33 ).

42.

Cu toate acestea, dat fiind că din articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 reiese că aceasta nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale garantate de cartă, Curtea a statuat că riscul de încălcare a drepturilor menționate poate permite autorității judiciare de executare să se abțină, cu titlu excepțional și în urma unei examinări adecvate, să execute un mandat european de arestare. Până în prezent, Curtea a statuat că respectiva abținere se aplică dreptului de a nu fi supus unor tratamente sau pedepse inumane sau degradante, consacrat la articolul 4 din cartă ( 34 ), dreptului la o cale de atac eficientă, consacrat la articolul 47 din cartă ( 35 ), precum și dreptului la viață privată și de familie și dreptului la protecția interesului superior al copilului, garantate de articolele 7 și, respectiv, 24 din cartă ( 36 ).

43.

În ceea ce privește metodologia care trebuie aplicată de autoritatea judiciară de executare pentru aprecierea unui astfel de risc, Curtea impune în mod obișnuit acestei autorități să efectueze o examinare în două etape. Aceasta implică o analiză bazată pe criterii diferite, ceea ce înseamnă că aceste etape nu pot fi confundate și trebuie parcurse în mod succesiv ( 37 ). În acest scop, în cadrul unei prime etape, autoritatea judiciară de executare trebuie să stabilească dacă există elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător prin care se urmărește să se demonstreze existența unui risc real de încălcare, în statul membru emitent, a dreptului fundamental. Aceste elemente pot rezulta printre altele din hotărâri judecătorești internaționale, din decizii, din rapoarte și din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei sau care fac parte din sistemul Organizației Națiunilor Unite, precum și din informații identificate în baza de date a Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) ( 38 ). Luând exemplul unei pretinse încălcări a articolelor 7 și 24 din cartă, în cadrul unei a doua etape, autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și precis, în ce măsură deficiențele constatate în cadrul primei etape a examinării pot avea un impact asupra condițiilor de detenție a persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare sau asupra condițiilor de luare în îngrijire a copiilor acesteia și dacă, având în vedere situația lor personală, există motive serioase și întemeiate de a crede că această persoană sau copiii săi vor fi expuși unui risc real de încălcare a drepturilor fundamentale menționate ( 39 ).

44.

În plus, Curtea a precizat, în ceea ce privește articolul 47 din cartă ( 40 ) și articolele 7 și 24 din aceasta, că trebuie efectuată o examinare în două etape chiar dacă persoana în cauză nu invocă deficiențe sistemice sau generalizate ( 41 ). În schimb, Curtea a statuat că o autoritate judiciară de executare poate fi obligată, în temeiul articolului 4 din cartă, să refuze executarea unui mandat european de arestare emis pe numele unei persoane grav bolnave atunci când nu poate exclude un risc de încălcare a acestui articol, fără a trebui să parcurgă prima etapă a examinării în două etape ( 42 ).

45.

În ceea ce privește relația dintre statele membre ale Uniunii Europene și țările terțe, punctul de plecare este că, în mod axiomatic, relația nu este și nu poate fi ancorată în același nivel de încredere reciprocă. Acest lucru se datorează faptului că raportul juridic general dintre părți este, prin definiție, mai puțin apropiat.

46.

Islanda și Norvegia, două dintre cele trei state membre ale Spațiului Economic European, au încheiat cu Uniunea Europeană un acord care reglementează o procedură de predare ( 43 ). Astfel cum se arată în preambulul acordului și astfel cum a subliniat Curtea, părțile contractante și‑au exprimat „încrederea reciprocă” în structura și în funcționarea sistemelor lor juridice, precum și în capacitatea lor de a garanta un proces echitabil ( 44 ).

47.

Pentru a risipi eventualele îndoieli legate de terminologie, dorim să subliniem că, potrivit cunoștințelor noastre, termenii „mutual trust” și „mutual confidence” sunt utilizați în mod interschimbabil. De fapt, în marea majoritate a limbilor oficiale ale Uniunii Europene, este utilizat un singur termen. În consecință, dat fiind că (i) toate limbile oficiale ale Uniunii Europene constituie limbile autentice ale actelor în care sunt redactate și, (ii) prin urmare, tuturor versiunilor lingvistice ale unui act al Uniunii trebuie, de principiu, să le fie recunoscută aceeași valoare ( 45 ), (iii) o interpretare a unei dispoziții a dreptului Uniunii implică astfel o comparare a versiunilor lingvistice ( 46 ) și (iv) diferitele versiuni lingvistice ale unui text al Uniunii trebuie să fie interpretate în mod uniform ( 47 ), propunem Curții să nu caute să identifice o diferență în ceea ce privește utilizarea termenului „mutual trust” și, respectiv, a termenului „mutual confidence” în limba engleză.

48.

În ceea ce privește acordul de predare încheiat cu Islanda și Norvegia, Curtea a considerat, în plus, că dispozițiile acestui acord sunt „foarte asemănătoare cu dispozițiile corespunzătoare din Decizia‑cadru 2002/584” ( 48 ).

49.

În această privință, observăm că, în interpretarea acordului menționat, Curtea se întemeiază pe interpretarea sa cu privire la dispozițiile corespunzătoare din Decizia‑cadru 2002/584 ( 49 ). Chiar și atunci când acordul nu conține o dispoziție similară unei dispoziții esențiale a Deciziei‑cadru 2002/584 ( 50 ), Curtea a statuat că, „în pofida lipsei unei dispoziții exprese în acest sens în Acordul privind procedura de predare, statele părți la acest acord sunt în principiu obligate să dea curs unui mandat de arestare emis de un alt stat parte la acordul menționat și nu pot refuza executarea unui astfel de mandat decât pentru motive care decurg din același acord” ( 51 ).

50.

În plus, în contextul unei predări în interiorul Uniunii care implică Norvegia, Curtea a calificat relația dintre Uniune și Norvegia ca fiind o „legătur[ă] privilegiat[ă] […] depășind cadrul unei cooperări economice și comerciale” ( 52 ). Acest lucru s‑a datorat faptului că Norvegia „este parte la Acordul privind Spațiul Economic European, participă la sistemul european comun de azil, implementează și aplică acquis‑ul Schengen și a încheiat cu Uniunea Acordul privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia” ( 53 ).

51.

Trebuie remarcat faptul că, în susținerea argumentației sale, Curtea se întemeiază pe aplicarea de către Norvegia a acquis‑ului Schengen. Explicația noastră în această privință este că acest lucru este justificat de particularitățile cauzelor în discuție. În fiecare dintre aceste cauze, situația de fapt a implicat atât un stat membru al Spațiului Economic European, cât și o situație din interiorul Uniunii ( 54 ). În schimb, prezenta cauză este mai tranșantă, întrucât privește doar un stat membru (Irlanda) și o țară terță (Regatul Unit).

52.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Petruhhin ( 55 ), într‑o situație care intra în domeniul de aplicare al cartei în temeiul articolului 51 alineatul (1) din aceasta ( 56 ), una dintre întrebări viza criteriul pe care autoritatea judiciară de executare îl poate aplica în executarea unei cereri de extrădare formulate de un stat terț cu care Uniunea nu a încheiat un acord de extrădare ( 57 ).

53.

Întemeindu‑se pe jurisprudența relevantă a Curții EDO ( 58 ), Curtea a statuat că existența unor declarații și acceptarea unor tratate internaționale care garantează, în principiu, respectarea drepturilor fundamentale nu sunt suficiente, în sine, pentru a asigura o protecție adecvată împotriva riscului de rele tratamente atunci când din surse fiabile reies practici ale autorităților – sau tolerate de acestea – vădit contrare principiilor CEDO ( 59 ). Curtea a statuat că, în consecință, în măsura în care autoritatea competentă a statului membru solicitat dispune de elemente care atestă un risc real privind aplicarea unor tratamente inumane sau degradante persoanelor în statul terț solicitant, ea are obligația să aprecieze existența riscului respectiv atunci când trebuie să decidă cu privire la extrădarea unei persoane către acest stat ( 60 ). În acest scop, autoritatea competentă a statului membru solicitat trebuie să se întemeieze pe elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător. Aceste elemente pot rezulta printre altele din decizii judiciare internaționale, precum hotărârile Curții EDO, din decizii judiciare ale statului terț solicitant, precum și din decizii, din rapoarte sau din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei sau ale celor care fac parte din sistemul Națiunilor Unite ( 61 ).

54.

Înțelegem că examinarea pe care Curtea a trebuit să o efectueze cu ocazia pronunțării Hotărârii Petruhhin a fost mai puțin rigidă și mai puțin strictă decât examinarea în două etape efectuată în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584. Împrejurările specifice ale speței, iar nu în mod necesar eventualele deficiențe ale sistemului juridic al statului emitent în general, sunt cele care sunt decisive.

55.

Astfel cum se arată pe scurt în secțiunea referitoare la cadrul juridic din prezentele concluzii, ACC este un acord de asociere întemeiat pe articolul 217 TFUE ( 62 ). Acesta a fost adoptat ca un acord „exclusiv al Uniunii”, nu ca un acord mixt, ceea ce înseamnă că statele membre nu sunt părți contractante.

56.

Întrebarea, fără îndoială esențială, legată de dispozițiile oricărui acord internațional este dacă (unele dintre) dispozițiile sale au efect direct, ceea ce înseamnă că acestea pot fi invocate de particulari în fața instanțelor naționale (din cadrul Uniunii). În general, Curtea a răspuns la această întrebare prin examinarea spiritului, a economiei generale și a termenilor dispozițiilor acordului internațional în cauză ( 63 ). În ceea ce privește dispozițiile referitoare la „predare” din partea a treia titlul VII din ACC, răspunsul la această întrebare poate, în opinia noastră, să fie conturat prin examinarea articolului 5 alineatul (1) din ACC și prin aplicarea unui raționament a contrario. Potrivit articolului 5 alineatul (1) din ACC, cu excepția, în ceea ce privește Uniunea Europeană, a părții a treia din ACC ( 64 ), nicio dispoziție a ACC sau a oricărui acord de completare nu se interpretează ca acordând drepturi sau impunând obligații persoanelor, altele decât cele create între părți în temeiul dreptului internațional public, nici ca permițând invocarea directă a ACC sau a oricărui acord de completare în sistemele juridice interne ale părților. Având în vedere că partea a treia din ACC este exclusă în mod expres, nu există niciun motiv să se presupună că dispozițiile sale, odată ce îndeplinesc criteriile obișnuite în ceea ce privește efectul direct, nu ar trebui să aibă efect direct în ordinea juridică a Uniunii.

57.

Astfel cum reiese din articolul 216 alineatul (2) TFUE și dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, fiind un acord internațional încheiat de Uniune, ACC este obligatoriu pentru aceasta din urmă și face parte integrantă din ordinea juridică a acesteia de la data intrării sale în vigoare ( 65 ). În interpretarea acordurilor internaționale, Curtea pune un accent deosebit pe obiectivele unui acord. Prin urmare, potrivit unei jurisprudențe constante, un tratat internațional trebuie interpretat nu numai în funcție de termenii în care este redactat, ci și ținând seama de obiectivele acestuia ( 66 ). În consecință, în mod esențial, faptul că textul dispozițiilor unui acord și cel al dispozițiilor corespunzătoare din dreptul Uniunii sunt identice nu înseamnă că acestea trebuie în mod necesar să fie interpretate în mod identic ( 67 ).

58.

Obiectivul ACC este stabilit la articolul 1 ca fiind acela de stabilire a bazei pentru o relație amplă între Uniunea Europeană și Regatul Unit, într‑un spațiu al prosperității și bunei vecinătăți caracterizat de relații strânse și pașnice bazate pe cooperare, care respectă autonomia și suveranitatea fiecărei părți. Articolul 3 din ACC precizează în continuare că părțile, dând dovadă de respect reciproc deplin și de bună‑credință, își acordă asistență reciprocă în îndeplinirea atribuțiilor care decurg din acord. Potrivit articolului 4 alineatul (1) din acord, interpretarea dispozițiilor acestuia trebuie efectuată cu bună‑credință, în conformitate cu sensul lor obișnuit în contextul lor și din perspectiva obiectului și a scopului acordului, în conformitate cu regulile obișnuite de interpretare a dreptului internațional public, inclusiv cu cele codificate în Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor ( 68 ). Pentru mai multă certitudine, nici ACC, nici vreun alt acord de completare nu stabilesc obligația de a interpreta dispozițiile acestora în conformitate cu dreptul intern al vreuneia dintre părți ( 69 ). În mod similar, nici o interpretare a ACC sau a oricărui acord de completare dată de instanțele judecătorești ale uneia dintre părți nu are caracter obligatoriu pentru instanțele judecătorești ale celeilalte părți ( 70 ).

59.

Fără a intra în detalii în ceea ce privește dispozițiile corespunzătoare din Tratatul UE și din Tratatul FUE, devine imediat evident că acest obiectiv este, în ceea ce privește ambiția și intenția sa, o îndepărtare de ceea ce se regăsește în preambulul și în primele articole din Tratatul UE și din Tratatul FUE.

60.

Cu toate acestea, pe măsură ce ACC avansează și la o lectură a dispozițiilor sale de fond, se întrevede un grad de ambiție considerabil mai mare decât cel la care se face aluzie în primele sale articole. Astfel, partea a treia privind cooperarea în materie de asigurare a respectării legii și cooperarea judiciară în materie penală ( 71 ) și, mai precis, titlul VII din partea a treia, privind predarea, conține un set detaliat de norme privind drepturi și obligații reciproce ale Uniunii și ale Regatului Unit.

61.

În primul rând, articolul 524 din ACC ( 72 ) prevede, pentru întreaga parte a treia din ACC, că (i) cooperarea reglementată prin partea a treia din ACC se bazează pe respectarea de lungă durată de către părți și statele membre a democrației, a statului de drept și a protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, inclusiv astfel cum sunt prevăzute în Declarația universală a drepturilor omului și în CEDO, precum și pe importanța punerii în aplicare pe plan intern a drepturilor și libertăților prevăzute în convenția respectivă și că (ii) nicio dispoziție din partea a treia din ACC nu modifică obligația de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice, astfel cum sunt reflectate, în special, în CEDO și, în cazul Uniunii și al statelor sale membre, în cartă.

62.

În măsura în care o astfel de descriere este permisă în ceea ce privește un acord internațional încheiat de Uniune și de un stat terț, articolul 524 din ACC este o dispoziție de importanță constituțională. Cooperarea în materie de asigurare a respectării legii și cooperarea judiciară în materie penală reprezintă, prin definiție, un domeniu de drept care implică în mod intrinsec drepturi fundamentale. Afirmarea de către Uniunea Europeană și Regatul Unit a angajamentului lor reciproc de respectare a democrației, a statului de drept și a drepturilor fundamentale transmite un semnal puternic în ceea ce privește caracterul strâns al cooperării reglementate de partea a treia din ACC și servește drept criteriu de interpretare pentru întreaga parte a treia a ACC.

63.

Obiectivul părții a treia titlul VII din ACC este enunțat la articolul 596 din acordul menționat ca fiind acela de a asigura că sistemul de extrădare dintre statele membre, pe de o parte, și Regatul Unit, pe de altă parte, se bazează pe un mecanism de predare.

64.

Dat fiind că această dispoziție utilizează termenii „extrădare” și „predare”, este adecvată o observație foarte scurtă în ceea ce privește terminologia. În dreptul Uniunii, „predarea” în sensul Deciziei‑cadru 2002/584 se referă la o situație între două state membre, în timp ce „extrădarea” se referă în general la o situație între un stat membru și un stat terț ( 73 ). Cu toate acestea, atunci când statele terțe respective au o legătură strânsă cu Uniunea, precum statele membre ale Spațiului Economic European, sintagma utilizată este „proceduri de predare” ( 74 ). Același lucru este valabil și în cazul ACC. Titlul VII se referă în mod curent la „predare” atunci când descrie o situație între statele membre și Regatul Unit și la „extrădare” atunci când se referă la o situație între statele membre sau Regatul Unit și un stat terț ( 75 ). De ce atunci articolul 596 din ACC se referă atât la extrădare, cât și la predare? Explicația noastră este că termenul „extrădare” este considerat termenul standard de drept internațional public, în timp ce „predarea” se referă la situații care implică Uniunea Europeană și unii dintre cei mai apropiați parteneri ai acesteia, astfel cum s‑a menționat mai sus ( 76 ).

65.

Articolul 599 din ACC se referă la domeniul de aplicare al mecanismului de predare și precizează situațiile în care poate fi emis un mandat de arestare. Potrivit articolului 599 alineatul (1) din ACC, un mandat de arestare poate fi emis pentru fapte sancționate de legislația statului emitent cu o pedeapsă sau o măsură privativă de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură privativă de libertate, pentru condamnări de cel puțin patru luni. În plus, potrivit articolului 599 alineatul (3) din ACC, sub rezerva în special a articolului 600, a articolului 601 alineatul (1) literele (b)-(h) și a articolului 604 din ACC, un stat nu poate refuza executarea unui mandat de arestare referitor printre altele la infracțiuni de terorism atunci când aceste infracțiuni sunt pasibile de o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 12 luni.

66.

Articolele 600 și 601 din ACC stabilesc o serie de motive obligatorii ( 77 ) și facultative ( 78 ) de neexecutare a unui mandat de arestare. La fel ca în cazul dispozițiilor corespunzătoare ale Deciziei‑cadru 2002/584 ( 79 ), niciunul dintre aceste motive nu se referă în mod direct la drepturile fundamentale în general sau, în mod evident, la articolul 49 alineatul (1) din cartă în special.

67.

Potrivit articolului 604 litera (c) din ACC, executarea unui mandat de arestare de către o autoritate judiciară de executare poate fi supusă garantării faptului că, dacă sunt motive serioase pentru a crede că există un risc real pentru protecția drepturilor fundamentale ale persoanei căutate, autoritatea judiciară de executare poate solicita, după caz, garanții suplimentare cu privire la tratamentul persoanei căutate după predarea acesteia înainte de a decide dacă să execute mandatul de arestare.

68.

Articolul 613 din ACC reglementează deciziile de predare. Potrivit alineatului (1) al acestei dispoziții, autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile definite în titlul VII, în special în conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul 597, dacă persoana în cauză trebuie să fie predată ( 80 ). În conformitate cu articolul 613 alineatul (2) din ACC, în cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolul 597, articolele 600-602, articolul 604 și articolul 606, și poate stabili un termen pentru primirea acestora, luând în considerare necesitatea de a respecta termenele prevăzute la articolul 615.

69.

Trebuie remarcat faptul că nicio dispoziție nu corespunde în mod direct articolului 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 ( 81 ). Acest lucru nu schimbă însă cu nimic faptul că există o obligație generală implicită a autorităților de a executa un mandat de arestare emis în temeiul ACC. Înțelegem că toate dispozițiile cuprinse în partea a treia titlul VII din ACC se întemeiază pe această premisă.

70.

Dispozițiile părții a treia titlul VII din ACC sunt marcate de un nivel ridicat de încredere între Uniunea Europeană și Regatul Unit în ceea ce privește angajamentul privind respectarea drepturilor fundamentale. Încrederea reciprocă în faptul că drepturile fundamentale au fost, sunt și vor fi protejate în viitor se regăsește în întregul text ( 82 ).

71.

Din această prezentare succintă și în niciun caz exhaustivă a unora dintre dispozițiile‑cheie din titlul VII din partea a treia din ACC rezultă că Uniunea Europeană și Regatul Unit au instituit un sistem de predare marcat de o apropiere considerabilă și de un nivel ridicat de încredere reciprocă. Astfel, instanța de trimitere consideră că dispozițiile cuprinse în partea a treia titlul VII din ACC sunt „identice cu mecanismele de [predare] prevăzute de [Decizia‑cadru 2002/584]” ( 83 ).

72.

Această afirmație a instanței de trimitere privește esența prezentei cauze și justifică în acest stadiu exprimarea unei oarecare prudențe. Chiar dacă cea mai mare parte a dispozițiilor cuprinse în partea a treia titlul VII din ACC se aseamănă cu dispozițiile cuprinse în Decizia‑cadru 2002/584, în măsura în care sunt formulate în mod identic, există aspecte cu privire la care cele două texte diferă ( 84 ), un exemplu elocvent fiind cel al infracțiunilor politice ( 85 ).

73.

Ajungem astfel la esența prezentei cauze, și anume la aspectul legat de obligațiile autorității judiciare de executare în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale de către autoritățile statului emitent. Se impun în această privință următoarele observații.

74.

În primul rând, dat fiind că situația în cauză intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în temeiul articolului 51 alineatul (1) din cartă, autoritatea judiciară de executare care decide cu privire la executarea unui mandat de arestare este obligată să respecte carta în sensul că trebuie să se asigure că predarea persoanei căutate nu va conduce la o încălcare a drepturilor care îi revin acesteia în temeiul cartei.

75.

În al doilea rând, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze această examinare numai atunci când o astfel de încălcare excepțională a drepturilor fundamentale este invocată de persoana care face obiectul mandatului de arestare.

76.

În al treilea rând, este inutil, în opinia noastră, să se încerce să se transpună ad literam examinarea în două etape, aplicabilă de la pronunțarea Hotărârii Aranyosi și Căldăraru ( 86 ) situațiilor din interiorul Uniunii, în privința sistemului instituit prin ACC. Astfel cum s‑a explicat în detaliu mai sus, acest criteriu jurisprudențial se bazează pe cel mai înalt nivel de încredere reciprocă posibil în cadrul ordinii juridice a Uniunii, și anume cel al încrederii reciproce dintre statele membre ale Uniunii. Nivelul de încredere reciprocă dintre Uniunea Europeană și Regatul Unit este ridicat, dar nu la fel de ridicat ca nivelul de încredere care stă la baza Deciziei‑cadru 2002/584.

77.

În al patrulea rând, încrederea reciprocă nu este un concept binar, ci mai degrabă o scară progresivă și, astfel cum s‑a arătat mai sus, dispozițiile relevante ale ACC se bazează pe un nivel considerabil de încredere reciprocă, care depășește încrederea dintre un stat membru și majoritatea covârșitoare a țărilor terțe. Prin urmare, se așteaptă, în principiu, ca autoritatea judiciară de executare să execute mandatul de arestare și poate refuza acest lucru numai în cazul în care există dovezi concrete privind riscul real de încălcare a drepturilor fundamentale. Uniunea Europeană și Regatul Unit, prin dispozițiile relevante ale ACC, și‑au exprimat încrederea că atât Uniunea Europeană, cât și Regatul Unit își vor onora obligațiile privind drepturile fundamentale. Prin urmare, există o prezumție, sub rezerva răsturnării acesteia, că drepturile fundamentale au fost protejate până în prezent, sunt protejate în prezent și vor fi protejate și în viitor de părțile contractante.

78.

În această privință, propunem Curții (i) ca punct de plecare, să aplice criterii comparabile cu cele dezvoltate în Hotărârea Petruhhin ( 87 ), dar (ii) plecând de la premisa că autoritatea judiciară de executare va efectua propria apreciere a drepturilor fundamentale invocate.

79.

În speță, în cazul în care autoritățile irlandeze dispun de elemente care atestă un risc real de încălcare a drepturilor fundamentale în statul terț solicitant, acestea sunt obligate să aprecieze acest risc atunci când sunt chemate să decidă cu privire la extrădarea unei persoane către statul respectiv. În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie să se întemeieze pe elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător. Elementele respective pot rezulta printre altele din decizii judiciare internaționale, precum hotărârile Curții EDO, din decizii judiciare ale statului terț solicitant, precum și din decizii, din rapoarte sau din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei sau ale celor care fac parte din sistemul Națiunilor Unite. Simpla existență a unor declarații și acceptarea unor tratate internaționale care garantează respectarea drepturilor fundamentale nu sunt, în principiu, suficiente.

80.

În mod esențial, trebuie subliniat că nu este suficient ca autoritatea judiciară de executare să se întemeieze numai pe faptul că Regatul Unit, în urma retragerii sale din Uniune, continuă să fie parte contractantă la CEDO. În mod similar, nu este suficient să se facă trimitere din punct de vedere formal numai la jurisprudența instanțelor din Regatul Unit pentru a demonstra că procedura de predare este compatibilă cu dreptul fundamental în cauză. Revine autorității judiciare de executare sarcina de a efectua propria examinare pentru a se pronunța, la figurat vorbind, asupra compatibilității unei predări cu drepturile fundamentale. Aceasta implică faptul că autoritatea judiciară de executare nu poate doar să ia act de existența unor hotărâri relevante ale instanțelor din Regatul Unit. Deși astfel de hotărâri pot constitui un indiciu al respectării drepturilor fundamentale, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze în continuare propria apreciere și să realizeze propria „concluzie” în speță.

81.

Deși, în mod evident, suntem conștienți de faptul că revine în cele din urmă instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă în prezenta cauză există un risc de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă, considerăm că, pe baza elementelor de care dispune, Curtea este în măsură să orienteze instanța de trimitere în acest stadiu.

82.

Trebuie amintit că regimul care permite liberarea condiționată în Irlanda de Nord a fost modificat cu efect de la 30 aprilie 2021. Înainte de această modificare, o persoană condamnată pentru anumite infracțiuni legate de terorism era eligibilă pentru liberare condiționată automată după executarea a jumătate din pedeapsă. În cadrul regimului aplicabil de la această dată, liberarea condiționată a unei astfel de persoane trebuie să fie aprobată de o autoritate specializată și nu poate avea loc decât după ce persoana în cauză a executat două treimi din pedeapsă.

83.

Întrebarea este dacă această modificare a regimului de liberare condiționată este contrară principiului neretroactivității, consacrat la articolul 49 alineatul (1) a doua teză din cartă.

84.

Potrivit articolului 49 alineatul (1) din cartă, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.

85.

Articolul 49 din cartă conține astfel cerințele pentru aplicarea pedepselor. Această dispoziție nu conține (simple) principii în sensul articolului 52 alineatul (5) din cartă, ci prevede drepturi care pot fi exercitate ( 88 ).

86.

Curtea a statuat deja că articolul 49 din cartă trebuie interpretat în sensul că conține aceleași prevederi precum cele care decurg din articolul 7 din CEDO ( 89 ), confirmând astfel informațiile furnizate în explicațiile neobligatorii, dar totuși instructive ( 90 ) cu privire la cartă ( 91 ). De altfel, formularea primelor două teze ale articolului 49 alineatul (1) este identică cu cea a articolului 7 alineatul 1 din CEDO. În consecință, se poate invoca jurisprudența relevantă a Curții EDO ( 92 ).

87.

În această privință, subliniem că garanția consacrată la articolul 7 din CEDO, care constituie un element esențial al statului de drept, ocupă un loc important în sistemul de protecție al CEDO, după cum o demonstrează faptul că nicio derogare de la aceasta nu este permisă potrivit articolului 15 din CEDO ( 93 ).

88.

Astfel cum subliniază însăși instanța de trimitere, Curtea EDO a respins argumentul potrivit căruia modificările cu efect retroactiv aduse sistemelor de predare sau de liberare anticipată constituie o încălcare a articolului 7, întrucât astfel de măsuri nu fac parte din „pedeapsă” în sensul acestui articol.

89.

Deși noțiunea de „pedeapsă” are un domeniu de aplicare autonom ( 94 ), Curtea EDO ( 95 ) face distincție în jurisprudența sa între o măsură care constituie o pedeapsă în sine și o măsură care privește executarea sau punerea în aplicare a pedepsei. În consecință, atunci când natura și finalitatea unei măsuri se referă la reducerea unei pedepse sau la modificarea unui regim de liberare anticipată, aceasta nu face parte din „pedeapsă” în sensul articolului 7 din CEDO ( 96 ).

90.

În această privință, instanța de trimitere arată că Curtea EDO a precizat că „în practică, distincția dintre o măsură care constituie o «pedeapsă» și o măsură care privește «executarea» sau «punerea în aplicare» a «pedepsei» poate să nu fie întotdeauna clară” și că este posibil ca o măsură luată în cursul executării unei pedepse, în loc să se refere doar la modul de executare a pedepsei, să aibă, în schimb, incidență asupra întinderii sale. Instanța de trimitere se referă la Hotărârea Del Río Prada împotriva Spaniei. Instanța de trimitere ridică problema dacă și, în caz afirmativ, în ce măsură această hotărâre se îndepărtează de jurisprudența anterioară a Curții EDO.

91.

Nu considerăm că decizia Curții EDO la care face referire instanța de trimitere constituie un reviriment în raport cu jurisprudența consacrată a acestei instanțe cu privire la articolul 7 alineatul 1 din CEDO.

92.

Fragmentul citat din Hotărârea Del Río Prada împotriva Spaniei face trimitere la jurisprudența anterioară și constantă a acestei instanțe. Prin urmare, deja înainte de pronunțarea acestei hotărâri, Curtea EDO a acordat o atenție deosebită aspectului dacă o măsură care aparent privește executarea sau punerea în aplicare a unei pedepse afectează, în realitate, întinderea acesteia. Cu alte cuvinte, nu vedem nicio posibilitate de a afirma, astfel cum o face MA, că Hotărârea Del Río Prada împotriva Spaniei demonstrează „o abordare mai flexibilă din partea Curții EDO în ceea ce privește aplicarea articolului 7 [din CEDO] decât jurisprudența sa anterioară” ( 97 ).

93.

În Hotărârea Del Río Prada împotriva Spaniei, pedepsele cu închisoarea la care a fost condamnată reclamanta, doamna del Río Prada, pentru infracțiuni săvârșite între anii 1982 și 1987, însumau o durată de peste 3000 de ani ( 98 ). Ulterior, această durată a fost redusă în mod semnificativ în temeiul Codului penal spaniol din 1973, care prevedea o pedeapsă maximă de 30 de ani de detenție efectivă. În acest sens, reclamanta avea dreptul la anumite reduceri ale pedepsei sale pentru munca prestată și pentru studiile efectuate în detenție. Ulterior, și anume după condamnarea reclamantei și eliberarea acesteia din închisoare, Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) a introdus o nouă linie jurisprudențială ( 99 ), potrivit căreia reducerile de pedeapsă ar trebui aplicate fiecărei pedepse în parte, iar nu duratei maxime de 30 de ani. Acest lucru a dus la o prelungire a perioadei de timp pe care mulți deținuți, inclusiv doamna del Río Prada, urmau să o petreacă în închisoare, ceea ce a determinat Curtea EDO să constate o încălcare a articolului 7 din CEDO.

94.

În adoptarea acestei decizii, Curtea EDO a considerat esențial că, la momentul condamnării reclamantei și la momentul notificării deciziei de cumulare a pedepselor sale și de stabilire a unei pedepse maxime cu închisoarea, nimic nu indica o evoluție jurisprudențială perceptibilă în sensul hotărârii Curții Supreme spaniole în discuție ( 100 ).

95.

Caracterul excepțional al Hotărârii Del Río Prada împotriva Spaniei este confirmat de hotărârea ulterioară a Curții EDO în cauza Devriendt ( 101 ). În cauza respectivă, în ceea ce privește condamnările pentru pedeapsa cu închisoarea pe viață, o lege belgiană a ridicat pragul minim pentru liberare condiționată de la 10 la 15 ani ( 102 ). Această creștere a avut loc între momentul în care infracțiunile au fost comise de persoana în cauză și momentul condamnării (definitive). Curtea EDO a făcut în mod explicit distincție între această cauză și Hotărârea Del Río Prada împotriva Spaniei și a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 7 din CEDO. În special, Curtea a statuat că liberarea condiționată în discuție era o modalitate de executare a unei pedepse privative de libertate prin care persoana condamnată execută pedeapsa în afara închisorii, sub rezerva respectării condițiilor impuse în cursul unei perioade de probă determinate, și că această cauză se deosebea în această privință de Hotărârea Del Río Prada împotriva Spaniei, în care era vorba despre o reducere a pedepsei care trebuie executată, iar nu despre o simplă reducere sau adaptare a condițiilor de executare ( 103 ). Aceasta a arătat de asemenea că, deși noul regim a avut ca efect creșterea termenului de eligibilitate pentru liberarea condiționată, ceea ce a condus, fără îndoială, la o situație mai dificilă în ceea ce privește detenția reclamantului, contrar situației din Hotărârea Del Río Prada împotriva Spaniei, un astfel de tratament mai sever nu a avut ca efect imposibilitatea acordării liberării condiționate ( 104 ).

96.

Pentru a stabili dacă o măsură luată în cursul executării unei pedepse nu privește decât modul de executare a pedepsei sau, dimpotrivă, are incidență asupra întinderii acesteia, trebuie să se examineze în fiecare caz ce presupune efectiv „pedeapsa” aplicată în temeiul dreptului intern în vigoare la data faptelor din litigiul principal sau, cu alte cuvinte, care este natura sa intrinsecă. În acest sens, trebuie să se țină seama de dreptul intern în ansamblul său și de modul în care acesta a fost aplicat la data faptelor din litigiul principal ( 105 ).

97.

În speță, observăm că nu există niciun indiciu că pedepsele aplicabile faptelor imputate, și anume închisoarea pe viață, s‑au modificat de la data prezumată a comiterii faptelor și până în prezent.

98.

În plus, faptul că, în temeiul regimului modificat care permite liberarea condiționată în Irlanda de Nord, o persoană condamnată pentru anumite infracțiuni legate de terorism nu mai poate beneficia de liberarea condiționată automată după executarea a jumătate din pedeapsă, ci liberarea condiționată a unei astfel de persoane va trebui să fie aprobată de o autoritate specializată și poate avea loc numai după ce persoana în cauză a executat două treimi din pedeapsa sa, nu schimbă cu nimic faptul că, chiar în cazul liberării condiționate, această persoană va continua să execute pedeapsa.

99.

În concluzie, se poate afirma că regimul care permite liberarea condiționată nu se încadrează în definiția unei „pedepse” în sensul articolului 49 alineatul (1) a doua teză din cartă și, prin urmare, nu intră sub incidența acestei dispoziții.

100.

Potrivit articolului 52 alineatul (3) din cartă, în măsura în care carta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de CEDO. Acest lucru nu împiedică dreptul Uniunii să acorde o protecție mai extinsă.

101.

În măsura în care se ridică în continuare problema dacă articolul 49 alineatul (1) din cartă are un domeniu de aplicare mai larg sau impune cerințe mai stricte decât cele prevăzute la articolul 7 alineatul 1 din CEDO, nu identificăm nicio posibilitate de a considera sau niciun motiv de a crede că aceasta ar putea fi situația. În special, după cum a subliniat Comisia, nu există o tradiție constituțională comună statelor membre în sensul că domeniul de aplicare al articolului 49 alineatul (1) din cartă ar fi sau ar trebui să fie mai larg decât cel al articolului 7 alineatul 1 din CEDO.

102.

În lumina tuturor considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda) după cum urmează:

În cazul în care un stat membru primește o cerere din partea Regatului Unit, în temeiul dispozițiilor părții a treia titlul VII din Acordul comercial și de cooperare dintre Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte, prin care se solicită predarea unei persoane căutate și în cazul în care se prezintă argumente și dovezi în sensul că predarea persoanei căutate ar încălca drepturile sale în temeiul articolului 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, autoritățile judiciare ale statului membru:

Faptul că persoana căutată va fi supusă, în cazul în care va fi condamnată, unui regim de liberare condiționată mai strict decât cel în vigoare la data săvârșirii presupusei infracțiuni nu constituie, ca atare, o încălcare a articolului 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale.