Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL NICHOLAS EMILIOU
prezentate la 12 martie 2026(1)
Cauza C‑191/24 P
Crédit agricole SA,
Crédit agricole Corporate & Investment Bank
împotriva
Comisiei Europene
„ Recurs – Concurență – Articolul 101 TFUE – Ratele dobânzii interbancare oferite la operațiunile în euro – Articolul 263 TFUE – Obligația de motivare – Competență de fond – Recurs incident – Înlăturarea de către Tribunal a unei decizii de modificare – Articolul 288 TFUE – Sarcina probei – Principiul ne ultra petita ”
I. Introducere
1. Prin recursul formulat, Crédit agricole SA și Crédit agricole Corporate & Investment Bank (denumite în continuare împreună „CA”) solicită Curții anularea hotărârii Tribunalului(2) prin care acesta a respins în parte și a admis în parte acțiunea lor în anulare. Acțiunea lor a fost îndreptată în esență împotriva a două decizii ale Comisiei Europene: (i) decizia de încheiere a investigației privind sectorul instrumentelor financiare derivate pe rata dobânzii în euro (EIRD) (denumită în continuare „decizia atacată”)(3) și (ii) o decizie de modificare a deciziei atacate, adoptată ulterior (denumită în continuare „decizia de modificare”)(4). La rândul său, Comisia a formulat de asemenea un recurs incident, solicitând Curții anularea în parte a hotărârii atacate.
2. În conformitate cu cererea Curții, analiza noastră din prezentele concluzii se va limita la două aspecte ale litigiului: (i) al patrulea motiv al recursului principal, care se referă în esență la exercitarea de către Tribunal a competenței de fond în ceea ce privește cuantumul amenzii aplicate de Comisie împotriva CA, precum și (ii) motivul unic invocat în recursul incident, care se referă în esență la decizia Tribunalului de a înlătura motivarea suplimentară pe care decizia de modificare a adăugat‑o la decizia atacată, atunci când a examinat motivarea referitoare la unul dintre parametrii pe care Comisia i‑a utilizat pentru a calcula cuantumul amenzii.
II. Situația de fapt și cadrul juridic
3. În scopul prezentelor concluzii, situația de fapt și cadrul juridic al prezentei cauze pot fi rezumate după cum urmează.
4. La 7 decembrie 2016, Comisia a adoptat decizia atacată în temeiul articolelor 7 și 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003(5). Comisia a constatat că CA și alte întreprinderi au încălcat articolul 101 TFUE și articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea, în perioada 27 septembrie 2006-19 martie 2007, la o încălcare unică și continuă care a avut ca obiect modificarea cursului normal de stabilire a prețurilor pe piața EIRD [articolul 1 litera (c) din decizia atacată] și a aplicat acestor întreprinderi o amendă [articolul 2 literele (a), (b) și (c) din decizia atacată]. Amenda aplicată CA se ridica la 114 654 000 de euro.
5. În ceea ce privește stabilirea amenzilor aplicate întreprinderilor care au participat la încălcare, inclusiv CA, Comisia a arătat că nu era în măsură să aplice în întregime metodologia definită în „Orientările privind calcularea amenzilor”(6). Aceste orientări sunt structurate pornind de la o abordare în două etape: în primul rând, stabilirea unui cuantum de bază pentru fiecare întreprindere; în al doilea rând, ajustarea acestui cuantum, după caz, în sensul majorării sau al reducerii. De regulă, cuantumul de bază se calculează pe baza valorii vânzărilor de bunuri sau servicii care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea, în sectorul geografic relevant din teritoriul SEE.
6. Cu toate acestea, în măsura în care EIRD nu generează vânzări în sensul obișnuit al termenului, în decizia atacată Comisia a statuat că valoarea vânzărilor trebuie stabilită prin intermediul unei valori de înlocuire. Comisia a considerat potrivit să considere ca valoare de înlocuire încasările în numerar generate de fluxurile de numerar obținute de fiecare bancă din portofoliul său de EIRD legate de scadența Euribor și/sau EONIA și încheiate cu contrapărți stabilite în SEE(7). Comisia a considerat de asemenea adecvat să reducă valorile încasărilor în numerar cu un factor uniform pentru a ține seama de particularitățile pieței EIRD. Având în vedere o serie de considerente, Comisia a stabilit factorul de reducere la 98,849 %(8).
7. Fiecare dintre destinatarii deciziei atacate a introdus o acțiune în anulare împotriva acesteia la Tribunal.
8. Prin Hotărârea din 24 septembrie 2019, HSBC Holdings și alții/Comisia(9), Tribunalul a anulat articolul 2 litera (b) din decizia atacată, având în vedere că Comisia nu a explicat corespunzător cerințelor legale motivele pentru care factorul de reducere a fost fixat la 98,849 %, iar nu la un nivel eventual superior și a respins în rest acțiunea.
9. Prin scrisoarea din 24 februarie 2021, Comisia a informat CA și ceilalți destinatari ai deciziei atacate cu privire la intenția sa de a modifica decizia respectivă ținând seama de Hotărârea Tribunalului în cauza HSBC. Prin aceeași scrisoare, precum și prin scrisoarea din 16 aprilie 2021, Comisia a furnizat informații și explicații suplimentare tuturor destinatarilor cu privire la motivele care au determinat‑o să stabilească factorul de reducere la 98,849 %. CA și‑a prezentat observațiile cu privire la aceste scrisori la 7 mai 2021.
10. La 28 iunie 2021, Comisia a adoptat decizia de modificare. Întrucât factorul de reducere aplicat în decizia atacată era identic pentru toți destinatarii, ea a considerat că era probabil ca raționamentul folosit de Tribunal în hotărârea pronunțată în cauza HSBC, cu privire la insuficiența motivării, să se aplice în același mod în cazul amenzilor aplicate celorlalți destinatari. Prin urmare, Comisia a considerat că, în conformitate cu principiul bunei administrări, se impunea corectarea erorilor identificate în acea hotărâre prin modificarea deciziei atacate în privința CA și a celorlalți destinatari, prin completarea motivării referitoare la factorul de reducere.
11. Prin Hotărârea din 12 ianuarie 2023, HSBC Holdings și alții/Comisia(10), Curtea a anulat hotărârea Tribunalului în cauza HSBC, prin care s‑a respins cererea principală având ca obiect anularea articolului 1 din decizia atacată și cererea subsidiară având ca obiect anularea articolului 1 litera (b) din aceasta. În plus, Curtea s‑a pronunțat cu privire la acțiunea introdusă de HSBC în cauza T‑105/17, pe care a respins‑o dat fiind că avea ca obiect anularea articolului 1 din decizia atacată și, cu titlu subsidiar, a articolului 1 litera (b) din aceasta.
12. La 27 noiembrie 2024, Tribunalul a respins acțiunea introdusă de HSBC Holdings ș.a. având ca obiect, pe de o parte, anularea articolului 1 din decizia de modificare și a articolului 2 litera (b) din decizia atacată, astfel cum a fost modificată, și, pe de altă parte, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată prin decizia de modificare(11).
III. Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
13. În acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, CA a solicitat în esență anularea în parte a deciziei atacate sau, cu titlu subsidiar, reducerea amenzii aplicate prin această decizie. În plus, acestea au solicitat anularea deciziei de modificare sau, cu titlu subsidiar, pronunțarea unei ordonanțe potrivit căreia aceasta este înlăturată. În sfârșit, acestea au solicitat Tribunalului obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
14. La rândul său, Comisia a solicitat Tribunalului respingerea acțiunii și obligarea CA la plata cheltuielilor de judecată.
15. La 8 iunie 2019 și la 30 martie 2021, Tribunalul a decis suspendarea procedurii până la pronunțarea hotărârii Curții în cauza HSBC Holdings și alții/Comisia(12).
16. La 8 septembrie 2021, CA au depus un memoriu în adaptare, iar la 19 noiembrie 2021, Comisia a depus observațiile sale cu privire la acest memoriu.
17. Prin hotărârea atacată, Tribunalul: (i) a constatat că modificările aduse deciziei atacate prin intermediul deciziei de modificare trebuiau înlăturate; (ii) a anulat articolul 2 litera (a) din decizia atacată pentru nemotivare; (iii) în exercitarea competenței sale de fond, a stabilit cuantumul amenzii aplicate CA la 110 000 000 de euro; (iv) a respins în rest acțiunea și (v) a obligat fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.
IV. Procedura în fața Curții și concluziile părților
18. La 21 martie 2024, CA au formulat recurs împotriva hotărârii Tribunalului. Acestea solicită Curții: (i) anularea hotărârii atacate; (ii) trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului și (iii) obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
19. La 3 iunie 2024, Comisia a formulat un recurs incident, prin care solicita Curții: (i) anularea hotărârii atacate în măsura în care aceasta anulează articolul 2 litera (a) din decizia atacată; (ii) respingerea acțiunii formulate de CA în cauza T‑113/17 în măsura în care are ca obiect anularea acestei dispoziții sau, cu titlu subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului; și (iii) soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată sau obligarea CA la plata cheltuielilor de judecată.
20. Comisia solicită Curții respingerea recursului principal, iar CA solicită Curții respingerea recursului incident.
21. Părțile au fost ascultate în ședința din 14 ianuarie 2026.
V. Apreciere
22. În recursul său, CA invocă patru motive, două dintre acestea fiind compuse din mai multe părți. Cu toate acestea, astfel cum am arătat în partea introductivă a prezentelor concluzii, analiza noastră cu privire la recursul principal se va limita la al patrulea motiv, care privește modul în care Tribunalul și‑a exercitat competența de fond în ceea ce privește cuantumul amenzii. În prezentele concluzii, vom aborda de asemenea motivul unic care stă la baza recursului incident al Comisiei, și anume refuzul Tribunalului de a lua în considerare modificările aduse deciziei atacate prin intermediul deciziei de modificare (denumită în continuare „motivarea suplimentară”).
23. Vom începe cu recursul incident al Comisiei, care, dacă ar fi întemeiat, ar conduce la anularea hotărârii atacate, în măsura în care aceasta anulează articolul 2 litera (a) din decizia atacată. În acest caz, nu ar fi necesar să se examineze al patrulea motiv invocat de CA.
A. Cu privire la recursul incident al Comisiei
24. Recursul incident al Comisiei este îndreptat împotriva punctelor 515-526 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a decis, cu ocazia examinării argumentelor formulate de CA cu privire la o pretinsă motivare insuficientă a stabilirii factorului de reducere la 98,849 %, că motivarea suplimentară trebuia înlăturată.
1. Argumentele părților
25. Comisia susține că decizia de modificare constituie o „decizie” în sensul articolului 288 TFUE. Faptul că aceasta nu a modificat dispozitivul deciziei atacate nu îi afectează natura. Prin faptul că a înlăturat motivarea suplimentară furnizată în această decizie, Tribunalul ar fi privat Comisia de competența de a adopta, de a modifica sau de a retrage decizii în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003, depășindu‑și competența care îi revine în temeiul articolului 263 TFUE.
26. CA susține, în primul rând, că recursul incident este inadmisibil, întrucât Comisia a introdus un „motiv nou” care nu a fost invocat în primă instanță. În plus, aceasta susține concluzia Tribunalului potrivit căreia nu există nicio diferență substanțială între furnizarea unei motivări suplimentare într‑o cerere adresată instanței și prezentarea acesteia printr‑o decizie de modificare. În sfârșit, CA susține că, în orice caz, decizia de modificare era nelegală, întrucât Comisia nu era îndreptățită să modifice decizia atacată.
2. Analiză
27. Considerăm că recursul incident al Comisiei este admisibil și întemeiat.
a) Admisibilitate
28. Excepția de inadmisibilitate invocată de CA trebuie respinsă în mod sumar.
29. Potrivit unei jurisprudențe constante, o parte nu poate invoca pentru prima dată în fața Curții un motiv pe care nu l‑a invocat în fața Tribunalului, întrucât acest lucru ar extinde recursul dincolo de litigiul cu care a fost învestită prima instanță. În cadrul unui recurs, competența Curții este, prin urmare, limitată la aprecierea soluției legale date cu privire la motivele și la argumentele dezbătute în fața primei instanțe. Cu toate acestea, un recurent poate invoca motive derivate din hotărârea atacată prin care să conteste temeinicia în drept a acesteia(13).
30. În prezenta cauză, nu identificăm niciun principiu sau normă în susținerea excepției de inadmisibilitate invocate de CA. Nici CA nu a fost în măsură să clarifice acest aspect în cadrul ședinței, atunci când i s‑a solicitat acest lucru.
31. În primă instanță, Comisia a fost singura pârâtă și nu a invocat niciun motiv de fond. Motivul unic care stă la baza recursului incident, care este în mod vădit îndreptat împotriva unei anumite părți din hotărârea atacată, nu poate fi considerat, așadar, „nou” în raport cu cele invocate în primă instanță.
32. Prin recursul incident formulat, Comisia solicită anularea hotărârii atacate în ceea ce privește partea pentru care a căzut în pretenții. În temeiul articolului 177 alineatul (1) și al articolului 178 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, Comisia are în principiu dreptul de a invoca motivele și argumentele pe care le consideră necesare pentru a contesta concluziile Tribunalului pe care le consideră eronate.
33. În acest context, Comisia poate, în cadrul recursului, să discute natura, domeniul de aplicare, efectul și finalitatea deciziei de modificare pentru a contesta concluziile Tribunalului. Aceste aspecte sunt, în orice caz, chestiuni de drept cărora li se aplică principiul iura novit curia(14). Prin urmare, orice diferență între termenii utilizați de Comisie în recursul incident și cei pe care i‑a prezentat în primă instanță este irelevantă în ceea ce privește admisibilitatea recursului.
34. Vom examina în continuare temeinicia motivului invocat de Comisie. Din motive de claritate, vom începe prin a rezuma pasajele relevante din hotărârea atacată.
b) Aprecierea Tribunalului
35. Tribunalul își începe în mod întemeiat analiza subliniind că, potrivit unei jurisprudențe constante, puterea Comisiei de a adopta un anumit act trebuie să cuprindă în mod necesar puterea de a modifica acest act, cu condiția ca dispozițiile relevante ale tratatului, inclusiv toate cerințele de formă și garanțiile procedurale, să fie pe deplin respectate (punctul 519 din hotărârea atacată).
36. Cu toate acestea, la punctele 520-526 din hotărârea atacată, Tribunalul a continuat prin a explica motivele pentru care, în împrejurările speței, a considerat că motivarea suplimentară nu putea fi luată în considerare. Comisia contestă tocmai aceste pasaje.
37. În special, Tribunalul a considerat că, întrucât decizia de modificare nu a modificat dispozitivul deciziei atacate, ci doar a completat motivarea acesteia, ea nu putea „fi considerată o decizie nouă care modifică decizia atacată în sensul jurisprudenței citate la punctul 519 [din hotărârea menționată], ci trebuie asimilată unei motivări suplimentare prezentate de pârâtă în cadrul procedurii jurisdicționale”.
38. În această privință, Tribunalul a amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, lipsa motivării unui act atacat nu poate fi remediată prin explicații suplimentare furnizate în cursul procedurii în fața instanțelor Uniunii. Tribunalul a arătat că în speță Comisia nu a invocat imposibilitatea, la acel moment, de a motiva corespunzător cerințelor legale decizia atacată. În consecință, acesta a considerat că motivarea suplimentară furnizată în cursul procedurii jurisdicționale „nu poate fi admisă” și a decis astfel că „trebuie înlăturată” decizia de modificare.
39. Din motivele expuse în continuare, considerăm că anumite aspecte ale acestor declarații sunt destul de derutante.
c) Cu privire la validitatea deciziei de modificare
40. În primul rând, este consacrat faptul că actele instituțiilor Uniunii beneficiază în principiu de o prezumție de legalitate și produc, prin urmare, efecte juridice atât timp cât nu au fost revocate, anulate în cadrul unei acțiuni în anulare sau declarate ca fiind nevalide în urma unei trimiteri preliminare sau a unei excepții de nelegalitate(15).
41. Însă hotărârea atacată nu conține nicio constatare potrivit căreia decizia de modificare ar fi nulă sau lipsită de validitate, deși CA îi contestase efectiv validitatea(16). În lipsa unei astfel de constatări, Tribunalul nu putea pur și simplu să „înlăture” modificările aduse deciziei atacate prin decizia de modificare. Procedând astfel, Tribunalul a încălcat principiul care stă la baza jurisprudenței menționate la punctul anterior, negând efectele juridice ale unei decizii valide.
42. Tribunalul a depășit de asemenea competențele care îi sunt conferite prin articolul 263 TFUE, care prevede procedura de control al legalității actelor adoptate de instituțiile Uniunii. În cadrul acestei proceduri, instanța Uniunii poate stabili dacă un act este legal sau nelegal. Tertium non datur: nu există un al treilea tip de act care să fie valid, dar ale cărui efecte să poată fi, totuși, înlăturate. În măsura în care actul în discuție este relevant și aplicabil (ratione materiae, temporis și așa mai departe) și cu excepția situației în care efectele sale au fost suspendate în temeiul articolelor 278 și 279 TFUE, trebuie să se considere că acesta produce toate efectele juridice, inclusiv în cazurile în care validitatea sa a fost contestată(17).
43. În al doilea rând, este cert că, astfel cum s‑a arătat la punctul 35 din prezentele concluzii, puterea Comisiei de a adopta un anumit act atrage după sine puterea de a modifica acest act, cu condiția ca dispozițiile relevante ale tratatului, inclusiv toate cerințele de formă și garanțiile procedurale, să fie pe deplin respectate. Prin urmare, respectarea strictă a normelor de fond și de procedură este esențială. De exemplu, pot exista împrejurări în care o instituție nu mai poate modifica un act – de exemplu atunci când actul inițial „a fost adoptat în cadrul unei proceduri strict reglementate care obliga instituția competentă să adopte actul ulterior în cadrul lanțului procedural într‑un termen stabilit, după expirarea căruia instituția și‑a pierdut puterea de decizie”(18).
44. Cu toate acestea, hotărârea atacată nu face referire la niciun element care să indice că (i) una sau mai multe dintre condițiile de fond sau procedurale pentru adoptarea deciziei de modificare nu erau îndeplinite la momentul adoptării sale sau că (ii) Comisia și‑a pierdut puterea de a modifica actul.
45. Rezultă că nu se poate considera că Tribunalul a constatat, chiar și în mod implicit, că Comisia nu putea să adopte decizia de modificare.
46. În al treilea rând, pot exista situații în care, în pofida faptului că condițiile de fond și procedurale pentru adoptarea actului de modificare par a fi îndeplinite în mod formal, instituția și‑a exercitat totuși puterea în mod nelegal, nerespectând o normă sau un principiu de drept primar.
47. Astfel, un act al Uniunii este nevalid atunci când autorul acestuia a săvârșit un „abuz de putere”(19). Aceasta este situația atunci când „rezultă, pe baza unor indicii obiective, pertinente și concordante, că a fost adoptat, în mod exclusiv sau cel puțin determinant, în alte scopuri decât cele invocate ori pentru a eluda o procedură special prevăzută de tratat pentru a răspunde circumstanțelor cauzei”(20).
48. În plus, este de la sine înțeles că un act de modificare trebuie să respecte principiile generale ale dreptului Uniunii, inclusiv printre altele principiile securității juridice și protecției încrederii legitime(21). Prin urmare, pot exista situații în care o persoană afectată de un anumit act se poate opune în mod legitim efectelor juridice defavorabile care rezultă din retragerea sau din modificarea unui act existent. Aceasta poate fi situația în special atunci când actul Uniunii în cauză conferă un drept subiectiv destinatarului său(22).
49. Încă o dată, niciuna dintre aceste împrejurări nu este menționată și cu atât mai puțin stabilită în hotărârea atacată. Prin urmare, niciun element din această hotărâre nu permite să se concluzioneze în sensul nevalidității deciziei atacate din cauza unui abuz de putere ori a unei încălcări a tratatelor sau a oricărei norme de drept referitoare la aplicarea acestora.
d) Cu privire la natura deciziei de modificare și a elementelor sale constitutive
50. În al patrulea rând, deciziile și memoriile prezentate în cadrul unei proceduri jurisdicționale constituie, în mod evident, acte juridice distincte. Acestea sunt adoptate în conformitate cu diferite proceduri și au efecte juridice semnificativ diferite. Atât timp cât actul juridic atacat în fața instanței Uniunii rămâne valid, aceasta nu poate în principiu să o recalifice ca fiind de o natură sau de un tip diferit de cel care reiese din modul său de redactare.
51. Or, potrivit articolului 288 al patrulea paragraf TFUE, „[d]ecizia este obligatorie în toate elementele sale”. În consecință, Tribunalul nu putea decide să trateze o decizie validă ca și cum, în scopul procedurii aflate în desfășurare, aceasta nu ar avea decât valoarea unui memoriu prezentat în instanță, fără a încălca articolul 288 TFUE.
52. Desigur, într‑un număr limitat de cazuri excepționale, Curtea a statuat că un act atacat în mod formal în fața sa era în realitate un alt act „camuflat”. În aceste cauze, Curtea a examinat conținutul actului și împrejurările adoptării sale pentru a stabili adevărata sa natură(23). Această jurisprudență își are originea, înainte de toate, în necesitatea de a evita ca principiul constituțional potrivit căruia actele instituțiilor Uniunii trebuie de regulă să facă obiectul controlului jurisdicțional(24) să fie compromis printr‑o simplă redenumire sau printr‑o „camuflare” a actului în cauză(25).
53. Această jurisprudență este însă inaplicabilă în speță. Decizia de modificare a fost adoptată de instituția competentă în temeiul Regulamentului nr. 1/2003 și avea cu adevărat scopul de a remedia un eventual viciu juridic care ar afecta validitatea actului inițial. Adoptarea sa ține, așadar, în mod clar de sarcina care revine Comisiei, în temeiul articolului 105 alineatul (1) TFUE, de a „asigur[a] aplicarea principiilor stabilite la articolele 101 și 102 [TFUE]”. În plus, este incontestabil că instanța Uniunii are competența de a examina legalitatea deciziei de modificare, dacă este cazul, în temeiul articolelor 263, 267 și 277 TFUE.
54. În al cincilea rând, hotărârea atacată pare să sugereze că numai în cazul în care decizia de modificare ar fi modificat dispozitivul deciziei atacate, impactul său asupra procedurii în curs ar fi justificat o apreciere diferită.
55. Această abordare nu poate fi corectă. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dispozitivul unui act nu poate fi disociat de motivarea acestuia, astfel încât, în scopul interpretării, trebuie să fie luate în considerare motivele care au condus la adoptarea lui(26). Potrivit articolului 296 TFUE, motivarea și dispozitivul oricărui act obligatoriu al Uniunii constituie un tot unitar(27). Prin urmare, nu există niciun temei de principiu care să permită examinarea, în cadrul unei proceduri în fața instanței Uniunii, a unui act modificat numai în ceea ce privește una dintre aceste două elemente esențiale în mod diferit față de un act în care ambele au fost modificate.
56. În al șaselea rând, este adevărat că, astfel cum a arătat Tribunalul în hotărârea atacată, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pe de o parte, motivarea trebuie de principiu comunicată persoanei interesate în același timp cu decizia care lezează și că, pe de altă parte, lipsa motivării într‑un act atacat nu poate fi remediată prin explicații suplimentare furnizate în cursul procedurii în fața instanței Uniunii.
57. Cu toate acestea, niciunul dintre aceste curente jurisprudențiale nu este relevant în prezentul context. Vom începe cu al doilea curent jurisprudențial menționat la punctul anterior.
58. Linia jurisprudențială menționată privește – iar acest lucru trebuie subliniat – situațiile în care o motivare suplimentară a unui act atacat este prezentată de autorul acesteia în observațiile scrise și orale prezentate în cursul procedurii desfășurate în fața instanței Uniunii(28). În opinia noastră, aceasta nu poate fi transpusă, nici măcar prin analogie, în împrejurările speței, care privesc o modificare a motivării care rezultă din modificarea formală a însuși actului atacat în sine.
59. Obligația de motivare urmărește un dublu obiectiv: în primul rând, să permită persoanelor interesate să înțeleagă motivele actului și, dacă este cazul, să decidă dacă este necesar să conteste validitatea acestuia și, în al doilea rând, să permită instanței Uniunii să își exercite controlul judiciar(29). A permite autorului unui act să expună motivele adoptării sale pentru prima dată în fața instanței, odată ce actul a fost deja atacat, ar lipsi în mod vădit articolul 296 TFUE de o mare parte a efectului său util. Aceeași logică se aplică și explicațiilor suplimentare furnizate în mod informal înainte de procedura în fața instanței și reiterate ulterior în etapa contencioasă(30).
60. Această logică este însă inaplicabilă atunci când un act a fost modificat și notificat în mod valabil destinatarilor săi în mod corespunzător și în timp util. Este irelevant dacă modificarea respectivă intervine înainte de demararea unei proceduri jurisdicționale sau în cursul acesteia. În astfel de împrejurări, actul modificat este cel care devine obligatoriu pentru destinatari și a cărui validitate, în cazul în care este contestată, face obiectul controlului exercitat de instanța Uniunii.
61. În schimb, versiunea inițială a actului încetează să existe în ordinea juridică a Uniunii și nu poate fi „reînviată” decât dacă actul de modificare este anulat de instanța Uniunii(31). Refuzând să țină seama de decizia de modificare, Tribunalul a statuat în fapt asupra validității unei decizii care, în forma sa inițială, nu mai era în vigoare.
62. În consecință, luarea în considerare a actului de modificare în cadrul litigiului pendinte nu aduce atingere obiectivelor urmărite de articolul 296 TFUE. Dimpotrivă, adaptarea procedurii permite atingerea acestor obiective într‑un mod mai eficient și fără întârzieri inutile.
63. Din același motiv, invocarea de către CA a primului curent jurisprudențial la care se face trimitere mai sus, potrivit căruia motivarea trebuie în principiu să fie comunicată persoanei interesate în același timp cu decizia cauzatoare de prejudicii, nu are de asemenea niciun efect. Motivarea actului care, la acest moment, este obligatoriu pentru CA și a cărui validitate ar fi putut fi examinată de Tribunal este cea care figurează în decizia atacată, astfel cum a fost modificată prin decizia de modificare. Această motivare a fost comunicată la momentul modificării deciziei – trebuie prezumat, în mod valabil – printr‑un act care îmbracă aceeași formă juridică și care produce aceleași efecte juridice.
64. Acestea fiind spuse, trebuie să insistăm asupra unui aspect important: în situația în care decizia de modificare a modificat motivarea inițială care stă la baza impunerii amenzii, pentru motivul că această motivare era – sau era prezumată a fi – insuficientă, obligația de a plăti amenda nu poate fi considerată în mod logic ca decurgând din adoptarea deciziei atacate. Aceasta ia naștere numai de la data adoptării deciziei de modificare, întrucât numai acest act constituie la ora actuală temeiul juridic suficient pentru aplicarea amenzii.
65. După cum s‑a explicat, motivarea și dispozitivul deciziei sunt indisolubil legate. Comisia însăși a observat în recursul incident că orice „modificare a motivării implică în mod necesar o modificare (a conținutului și a domeniului de aplicare) a dispozitivului deciziei atacate, întrucât motivarea și dispozitivul constituie un întreg indisolubil, chiar și în cazul în care dispozitivul, luat în considerare în mod izolat, rămâne neschimbat din punct de vedere formal”.
66. În urma pronunțării hotărârii Tribunalului în cauza HSBC, Comisia avea la dispoziție două opțiuni principale, în cazul în care considera că decizia sa, în ansamblu, era corectă: (i) să retragă decizia atacată și să o reemită, cu anumite modificări sau (ii) să modifice decizia atacată prin intermediul unei decizii de modificare. Tehnica legislativă aleasă de Comisie pentru a lua măsurile necesare în vederea respectării hotărârii Tribunalului în cauza HSBC ținea de marja de apreciere de care dispune această instituție(32). Cu toate acestea, este clar că alegerea unei tehnici în detrimentul celeilalte nu ar putea aduce atingere intereselor financiare ale destinatarilor deciziei atacate. O concluzie contrară ar conduce la o inegalitate de tratament nejustificată între întreprinderile vizate, depinzând în întregime de situația în care acțiunile acestora au fost judecate (precum în cauza T‑105/17) sau suspendate de Tribunal (precum în cauzele T‑106/17 și T‑113/17)(33).
67. Întrebată în ședință dacă este de acord cu aspectele mai sus menționate, Comisia a răspuns că nu este de acord. Argumentele sale cu privire la acest aspect par însă contradictorii. Pe de o parte, prin faptul că contestă abordarea adoptată de Tribunal în privința deciziei de modificare, Comisia subliniază că dispozitivul deciziei inițiale este în mod necesar afectat de modificările aduse ulterior considerentelor sale. Pe de altă parte, aceasta susține că motivarea suplimentară nu constituie decât o explicație mai detaliată a ceea ce Comisia a decis cu ocazia adoptării deciziei atacate. Această poziție este ilogică: în cazul în care dispozitivul este într‑adevăr afectat, motivarea suplimentară nu poate fi pur explicativă, iar dacă este pur explicativă, nu poate afecta substanțial dispozitivul. Comisia trebuie să aleagă una din cele două variante. În plus, a accepta argumentul Comisiei în această privință ar echivala de asemenea cu aplicarea retroactivă a deciziei de modificare, cu încălcarea vădită a unui principiu general consacrat al dreptului Uniunii(34).
68. În consecință, considerăm că Comisia este în principiu abilitată să modifice o decizie existentă, chiar și atunci când aceasta face obiectul unui litigiu în fața instanței Uniunii. Desigur, acest lucru este supus condiției ca acest comportament al Comisiei să nu constituie un abuz de putere în sensul articolului 263 TFUE. În plus, Comisia nu poate, printr‑o decizie de modificare, să „remedieze” o eventuală lipsă de validitate a actului inițial cu efect retroactiv.
e) Cu privire la buna administrare a justiției și economia judiciară
69. În al șaptelea rând, este clar, în opinia noastră, că Comisia dispunea de puterea de a modifica decizia atacată atât anterior contestării de către CA, cât și ulterior pronunțării unei hotărâri de către instanța Uniunii, a fortiori în cazul în care această hotărâre ar conduce la anularea în parte a deciziei atacate. Întrebată în ședință dacă era de acord cu această poziție, CA a confirmat acest lucru.
70. Dacă aceasta este situația, nu vedem niciun temei rezonabil pentru a considera puterea Comisiei de a modifica actul ca fiind „paralizată” în intervalul dintre aceste două evenimente. Astfel, în cazul în care Comisia consideră că actul este lipsit de validitate, acest punct de vedere este pe deplin conform cu obligația sa de bună administrare de a acționa fără întârziere pentru a remedia orice vicii. Simplul fapt că actul ar fi putut fi atacat în fața instanței Uniunii este în general lipsit de relevanță în acest context.
71. La prima vedere, această poziție poate părea în contradicție cu protecția efectivă a dreptului la apărare al reclamantelor sau cu buna administrare a justiției. O reflecție mai aprofundată asupra acestei chestiuni conduce însă în mod inevitabil la un alt punct de vedere.
72. În ceea ce privește dreptul la apărare al reclamantelor, acest drept nu este încălcat cu condiția ca (i) acestea să fie ascultate de autorul actului anterior adoptării actului de modificare(35) și ca (ii) instanța Uniunii să le oferă posibilitatea de a‑și modifica concluziile și cererile în cadrul litigiului pendinte(36). Astfel, însăși existența unei dispoziții specifice în Regulamentul de procedură al Tribunalului – articolul 86 din acesta, care permite reclamantelor să își adapteze cererea introductivă „[a]tunci când un act, a cărui anulare este solicitată, este înlocuit sau modificat printr‑un alt act având același obiect” – este foarte sugestivă în ceea ce privește capacitatea Comisiei de a modifica un act care face obiectul unei proceduri de anulare..
73. În plus, destinatarii deciziei atacate nu suportă nicio consecință financiară negativă ca urmare a modificării deciziei inițiale, întrucât, astfel cum s‑a explicat mai sus, modificarea nu operează retroactiv. Modificarea nu dezavantajează reclamanta nici din punct de vedere procedural: în cazul în care o reclamantă decide să renunțe la acțiunea sa în anulare, ținând seama de modificarea respectivă, Tribunalul își păstrează competența, în temeiul articolului 136 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, de a obliga reclamanta la plata cheltuielilor de judecată(37).
74. În continuare, a împiedica Comisia să modifice un act care face obiectul unei proceduri jurisdicționale în curs de desfășurare ar conduce, în opinia noastră, la un rezultat care contravine cerinței unei bune administrări a justiției. Acest lucru este valabil în special atunci când Comisia este conștientă că actul în litigiu poate fi anulat și apreciază că modificări specifice pot fi suficiente pentru a remedia viciile care îi afectează legalitatea. În astfel de împrejurări, continuarea „forțată” a procedurii nu ar servi niciunui obiectiv util.
75. Într‑o astfel de situație, procedura ar putea conduce la ceea ce ar putea fi descrisă în mod întemeiat ca fiind o „victorie în van” pentru reclamante. Orice beneficiu care ar decurge din anulare ar fi, după toate probabilitățile, atât limitat, cât și efemer. Comisia ar adopta cel mai probabil un act modificat la puțin timp după pronunțarea hotărârii, obligând astfel reclamantele să inițieze o a doua serie de litigii pentru a obține un control jurisdicțional al legalității actului astfel cum a fost modificat. Un astfel de rezultat ar fi dificil de conciliat cu cerințele de economie procedurală și de protecție jurisdicțională efectivă și ar impune în același timp o povară inutilă atât părților, cât și instanței Uniunii.
76. În schimb, a permite reclamantelor, în cadrul procedurii inițiale, să își adapteze motivele și concluziile în lumina modificărilor aduse actului atacat este de natură să evite o duplicare inutilă a procedurilor și să conducă la o soluționare mai rapidă și mai puțin costisitoare a litigiului(38). O astfel de abordare profită nu numai părților la procedură, ci și, chiar dacă în mod indirect, instanței Uniunii înseși.
77. În sfârșit, nu suntem convinși de invocarea de către CA a anumitor hotărâri ale instanțelor Uniunii care s‑ar presupune că îi susțin poziția.
78. CA invocă în primul rând hotărârea Curții în cauza Culin/Comisia(39). Cauza privea respingerea de către Comisie a unei reclamații formulate de domnul Culin, unul dintre funcționarii săi, prin care se contesta numirea unui alt funcționar într‑un post pentru care acesta și‑a depus de asemenea candidatura. Era cert că decizia de respingere a reclamației era insuficient motivată. Cu toate acestea, după inițierea procedurii în justiție de către domnul Culin, Comisia a adăugat un addendum la decizia menționată, care urmărea să corecteze decizia inițială prin prezentarea „motivelor reale” pentru respingerea candidaturii sale. Cu toate acestea, Tribunalul a statuat că addendumul nu putea fi luat în considerare și a anulat decizia atacată(40).
79. La prima vedere, Hotărârea Culin ar putea părea să susțină argumentele invocate de CA. Cu toate acestea, o analiză mai aprofundată demonstrează că nu aceasta este situația.
80. Acțiunea introdusă de domnul Culin nu era o acțiune ordinară în anulare în temeiul articolului 173 CEE de atunci (devenit articolul 263 TFUE), ci o acțiune formulată în temeiul articolului 179 CEE (devenit articolul 270 TFUE). Potrivit acestei dispoziții, „Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra oricărui litigiu dintre [Uniune] și agenții săi, în limitele și condițiile stabilite prin statut sau care rezultă din regimul care se aplică acestora din urmă.”(41)
81. Titlul VII din statut, care reglementează „căile de atac”, prevede la articolul 90 o procedură precontencioasă obligatorie, care trebuie finalizată într‑un termen determinat, înainte ca o eventuală cale de atac să poată fi introdusă în fața instanței Uniunii. Procedura precontencioasă servește, pe de o parte, atât pentru a oferi posibilitatea unei soluționări pe cale amiabilă, cât și, pe de altă parte, pentru a defini obiectul litigiului. În etapa contencioasă, obiectul litigiului nu poate în principiu să fie modificat de niciuna dintre părți(42). Un act administrativ care diferă din punct de vedere material de actul atacat nu poate fi examinat în cadrul aceleiași proceduri și necesită introducerea unei noi acțiuni în temeiul articolului 270 TFUE(43). De asemenea, în cadrul procedurii în fața Curții nu pot fi formulate obiecții care nu au fost invocate în cadrul procedurii precontencioase(44). Aceste caracteristici ale cauzei Culin au fost subliniate în concluziile avocatului general(45).
82. În acest context, concluzia Curții potrivit căreia addendumul nu putea fi luat în considerare este corectă. Addendumul a fost prezentat după expirarea termenului și în afara procedurii prevăzute la articolul 90 din statut, iar conținutul său diferea în mod fundamental de actul inițial atacat. Admiterea acestuia ar fi modificat obiectul litigiului.
83. În schimb, acțiunile de anulare introduse în temeiul articolului 263 TFUE nu sunt reglementate de normele și principiile menționate la punctele precedente. Prin urmare, concluziile formulate de Curte în Hotărârea Culin nu pot fi transpuse în mod direct într‑o situație precum cea în discuție în prezenta cauză. În acest context, trebuie amintit că situația examinată de Curte în cauza Comisia/Di Bernardo(46), menționată în hotărârea atacată, era comparabilă cu cea din cauza Culin: o acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE împotriva unei decizii a Comisiei privind aplicarea statutului, în care Comisia a urmărit să completeze motivarea într‑o etapă tardivă a procedurii.
84. Invocarea de către CA a hotărârii Tribunalului pronunțate în cauza Lucchini/Comisia(47) pare să se întemeieze de asemenea pe o neînțelegere. Cauza menționată privea o acțiune formulată de destinatarul unei decizii a Comisiei prin care se impunea o amendă pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii. Anexa la decizia inițială, astfel cum a fost notificată destinatarilor săi, nu conținea anumite tabele care trebuiau incluse. După ce a luat cunoștință de această omisiune, Comisia a adoptat, la mai puțin de o lună de la notificarea deciziei inițiale, o decizie de modificare care includea tabelele lipsă, care a fost notificată în mod corespunzător destinatarilor deciziei inițiale(48).
85. În cererea introductivă, Lucchini a susținut că acest mod de a proceda era viciat de mai multe erori de drept, care justificau anularea deciziei atacate. În special, aceasta a argumentat că, în lipsa tabelelor, decizia inițială era insuficient motivată și că adăugarea ulterioară a acestor tabele, prin intermediul unei decizii de modificare, nu putea remedia acest viciu(49).
86. În acest context, Tribunalul a apreciat că „trebuie verificat dacă, independent de lipsa tabelelor [în discuție] în anexa la prima decizie, considerentele relevante ale acestei decizii, în susținerea cărora au fost menționate respectivele tabele, relevă în mod clar și neechivoc raționamentul Comisiei și au permis reclamantelor să ia cunoștință de justificările măsurii adoptate”. Acesta a concluzionat că lipsa tabelelor nu afecta caracterul suficient al motivării și, în consecință, a respins argumentele formulate de Lucchini(50).
87. În opinia noastră, CA interpretează în mod eronat această hotărâre. Observația Tribunalului de la punctul 80 din hotărâre, potrivit căreia trebuia verificat dacă decizia inițială era suficient motivată, în pofida lipsei tabelelor, nu poate fi înțeleasă ca implicând faptul că adăugarea ulterioară a acestora era nelegală. Argumentele reclamantelor se întemeiau pe afirmația că, fără tabele, decizia inițială nu era suficient de clară pentru ca destinatarii săi să înțeleagă raționamentul Comisiei. Cu toate acestea, întrucât Tribunalul a constatat că motivarea era adecvată în pofida omisiunii din anexă, validitatea modificărilor pur și simplu nu a fost examinată(51).
88. În plus, orice interpretare diferită a jurisprudenței menționate mai sus ar fi dificil de conciliat cu jurisprudența constantă în care instanțele Uniunii au admis – pentru motive de bună administrare a justiției și de economie procedurală – că o acțiune în anulare poate fi introdusă în pofida modificărilor aduse actului atacat în cursul procedurii jurisdicționale. Astfel cum s‑a arătat la punctul 72 de mai sus, această abordare se supune condiției ca obiectul acțiunii să rămână în esență neschimbat și ca reclamantelor să li se ofere posibilitatea de a‑și adapta motivele și concluziile.
f) Consecințele aprecierii recursului incident
89. Având în vedere cele ce precedă, apreciem că recursul incident formulat de Comisie este întemeiat. Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a examinat caracterul suficient al motivării referitoare la cuantumul amenzii aplicate CA, prin înlăturarea motivării suplimentare introduse prin decizia de modificare.
90. Cu toate acestea, CA solicită respingerea recursului incident pentru motivul că decizia de modificare însăși este lipsită de validitate. Acest argument echivalează în esență cu o excepție de nulitate în sensul articolului 277 TFUE.
91. În această privință, trebuie să se observe că, în realitate, argumentele invocate în susținerea acestei excepții corespund celor invocate de CA în primă instanță. Examinarea acestora ar necesita o apreciere detaliată, atât în drept, cât și în fapt, a argumentelor prezentate de toate părțile în cadrul procedurii în fața Tribunalului, în lumina elementelor de probă prezentate. Cu toate acestea, în hotărârea atacată nu se regăsește o astfel de apreciere. În plus, în prezenta procedură, părțile au făcut referire doar în mod succint la aceste argumente.
92. În aceste condiții, considerăm că litigiul nu este în stare de judecată în fața Curții cu privire la acest aspect. Prin urmare, propunem Curții (i) să admită recursul incident formulat de Comisie și să anuleze hotărârea atacată în măsura în care aceasta anulează articolul 2 litera (a) din decizia atacată; (ii) să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului și (iii) să soluționeze odată cu fondul cererea privind cheltuielile de judecată.
93. În cadrul procedurii ulterioare, Tribunalul va fi chemat să se pronunțe asupra a două aspecte principale. În primul rând, va trebui să se pronunțe cu privire la susținerea CA potrivit căreia decizia de modificare este nelegală și, prin urmare, ar trebui anulată. În al doilea rând, în cazul în care ar constata că decizia de modificare este validă, îi va reveni sarcina să stabilească dacă decizia atacată, astfel cum a fost modificată, este suficient motivată.
94. După cum s‑a explicat mai sus, în cazul în care Curtea ar fi de acord cu concluzia noastră privind recursul incident al Comisiei, nu ar fi necesar să se examineze al patrulea motiv invocat de CA. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea ar adopta un punct de vedere diferit și, în orice caz, din motive de exhaustivitate, vom aborda în continuare principalele probleme ridicate de acest motiv de recurs.
B. Cu privire la al patrulea motiv al recursului principal
95. Prin intermediul celui de al patrulea motiv, CA contestă punctele 454-683 din hotărârea atacată, în care Tribunalul și‑a exercitat competența de fond în ceea ce privește cuantumul amenzii care trebuie stabilită. După examinarea argumentelor invocate de părți, Tribunalul a concluzionat că „se va face o justă apreciere a împrejurărilor cauzei în raport cu principiul individualizării sancțiunii și al proporționalității acesteia prin stabilirea cuantumului amenzii la 110 000 000 de euro, amendă la plata căreia [CA este] obligat[ă]”.
1. Argumentele părților
96. De la bun început, trebuie să exprimăm o anumită perplexitate în ceea ce privește formularea acestui motiv de către CA. Acesta se împarte în două aspecte, fiecare dintre acestea fiind la rândul său compus din mai multe elemente și dintr‑o combinație de argumente principale și subsidiare. Printre erorile invocate se numără printre altele pronunțarea ultra petita, exercitarea eronată a competenței de fond, răsturnarea nelegală a sarcinii probei, lipsa motivării, omiterea de elemente relevante și încălcarea principiilor egalității de tratament, contradictorialității și proporționalității.
97. În fața acestei acumulări de pretinse vicii, nu este simplu să se „separe grâul de neghină”(52), cu alte cuvinte să se identifice care sunt criticile suficient de întemeiate de cele care sunt insuficient justificate(53). Mai multe argumente par să se suprapună, în timp ce altele par să fi fost invocate mai mult pentru a consolida critica globală decât pentru a formula motive de recurs distincte și autonome.
98. Acestea fiind spuse, o critică subzistă în mod clar și pare să constituie una dintre principalele critici invocate de CA împotriva acestei părți din hotărârea atacată. CA reamintește că Tribunalul a statuat că, în absența unei explicații mai detaliate a motivelor pentru care Comisia a stabilit factorul de reducere la 98,849 %, acesta nu a fost „în măsură să exercite un control aprofundat, în drept și în fapt, cu privire la un element al deciziei care a putut avea un impact semnificativ asupra cuantumului amenzii aplicate [CA]”(54).
99. Cu toate acestea, după ce a ajuns la această concluzie, Tribunalul însuși a reținut același factor de reducere precum cel aplicat de Comisie, fără a furniza, potrivit CA, alte explicații cu privire la fundamentarea acestuia. CA susține că motivarea hotărârii ar fi, așadar, viciată de aceeași lipsă de motivare, care ar fi determinat Tribunalul să substituie amenda aplicată prin decizia atacată.
100. Comisia contestă acest punct de vedere. Aceasta susține că Tribunalul și‑a exercitat în mod corect competența de fond și, procedând astfel, a stabilit un cuantum adecvat al amenzii. În special, aceasta susține că Tribunalul a explicat în mod suficient diferiții factori pe care i‑a luat în considerare pentru a stabili factorul de reducere la 98,849 %, îndeplinindu‑și astfel obligația de motivare.
2. Analiză
101. În opinia noastră, al patrulea motiv invocat de CA este întemeiat. Pentru a explica motivele acestei concluzii, vom începe cu câteva observații generale, (a) cu privire la noțiunea de „competență de fond” și (b) cu privire la obligația de motivare care revine Tribunalului în exercitarea acestei competențe. Vom aborda apoi (c) critica specifică identificată la punctele 98 și 99 de mai sus, înainte de a aborda, pe scurt, (d) celelalte argumente invocate în cadrul acestui motiv.
a) Observații generale I: cu privire la competența de fond
102. Articolul 261 TFUE prevede că „[r]egulamentele adoptate de Consiliu și cele adoptate în comun de Parlamentul European și de Consiliu […] pot să confere Curții de Justiție a Uniunii Europene competența de fond în ceea ce privește sancțiunile prevăzute de aceste regulamente”. În această privință, potrivit articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003, „Curtea de Justiție are plenitudine de competență cu privire la acțiunile introduse împotriva deciziilor [adoptate în temeiul acestui regulament] prin care Comisia stabilește o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu; aceasta poate elimina, reduce sau mări amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată”.
103. Cu alte cuvinte, noțiunea de „competență de fond” desemnează competența instanței Uniunii de a exercita controlul judiciar deplin asupra cuantumului amenzilor aplicate de Comisie în deciziile adoptate în temeiul articolelor 101 și 102 TFUE. Această noțiune nu ar trebui însă asimilată unei competențe „neîngrădite” de examinare. După cum se va explica mai jos, exercitarea competenței de fond este limitată de o serie de principii procedurale și de fond. Ceea ce înseamnă că, în exercitarea acestei competențe, instanțele Uniunii nu se cantonează în limitele inerente unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, ci pot ele însele să confirme sau să anuleze o amendă și să modifice cuantumul acesteia, fie prin mărire, fie prin micșorare.
104. În temeiul articolului 263 TFUE, instanța Uniunii este chemată să controleze legalitatea actelor instituțiilor atacate în fața sa. În principiu, acest control se extinde la toate elementele de fapt și de drept invocate în actul atacat(55). Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când instituțiile Uniunii dispun de o marjă de apreciere sau sunt chemate să efectueze aprecieri tehnice complexe, instanța Uniunii trebuie să exercite controlul jurisdicțional cu un grad adecvat de moderație(56).
105. În special, atunci când este chemată să controleze rezultatul unei marje de apreciere în materie de politici sau al unei aprecieri tehnice complexe, instanța Uniunii nu poate anula actul atacat decât dacă această apreciere este afectată de o eroare „vădită”. O eroare poate fi considerată vădită atunci când reclamanta demonstrează că analiza efectuată de instituția vizată este nerezonabilă sau că acele concluzii la care s‑a ajuns nu sunt plauzibile. În schimb, din moment ce decizia adoptată de această instituție este justificată în mod rezonabil în raport cu situația de fapt și elementele de probă existente la momentul adoptării sale, ea nu poate fi considerată nelegală.
106. Rezultă că, în cadrul unei proceduri în temeiul articolului 263 TFUE, instanțele Uniunii nu sunt abilitate să efectueze o apreciere de novo a situației care a determinat instituția în cauză să adopte actul atacat și nici să substituie aprecierea instituției în ceea ce privește ceea ce ar fi constituit, în opinia lor, cea mai bună cale de acțiune în acele împrejurări cu propria apreciere. Rolul instanțelor se limitează la controlul legalității actului și, dacă este cazul, la constatarea nulității sau a lipsei de validitate a acestuia(57).
107. În schimb, atunci când își exercită competența de fond conferită de articolul 261 TFUE și în pofida puterii de apreciere extinse de care dispune Comisia în definirea și punerea în aplicare a politicii sale în materie de amenzi, instanțele Uniunii pot, în primul rând, să anuleze sau să modifice cuantumul unei amenzi, chiar și în absența unei erori de drept, cu atât mai puțin a unei erori vădite, în al doilea rând, să facă acest lucru prin substituirea aprecierii Comisiei cu propria apreciere în ceea ce privește nivelul adecvat al amenzii(58), iar în al treilea rând, să ia în considerare orice element de drept sau de fapt pertinent, inclusiv factorii care nu au fost invocați de Comisie sau au fost invocați de întreprinderi în cursul procedurii administrative, precum și evenimentele ulterioare adoptării deciziei atacate(59), fără a fi ținute de metodologia prezentată în Orientările Comisiei privind calcularea amenzilor(60). Cu alte cuvinte, o apreciere de novo este admisibilă.
108. În exercitarea competențelor care îi revin în temeiul articolului 261 TFUE, instanța Uniunii nu exercită, propriu‑zis, un control al legalității deciziei atacate sau al motivării care stă la baza acesteia, ci apreciază caracterul adecvat al unei (singure) componente specifice a acesteia, și anume amenda(61). Competența de fond constituie, așadar, o formă complementară de competență jurisdicțională sau, dintr‑o altă perspectivă, un temei de competență suplimentar atribuit instanței Uniunii(62). În timp ce controlul jurisdicțional exercitat în temeiul articolului 263 TFUE se ghidează după normele aplicabile de rang superior, în speță articolele 101 și 102 TFUE, dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003 și principiile generale ale dreptului Uniunii, exercitarea competenței de fond în temeiul articolului 261 TFUE se supune, înainte de toate, unor considerente de echitate(63).
109. Această noțiune de „echitate” trebuie înțeleasă în sens larg. Cu toate că include, fără îndoială, proporționalitatea, egalitatea și nediscriminarea, ea depășește aceste cerințe(64). Aceasta permite instanței Uniunii să efectueze o apreciere de ansamblu și, într‑o anumită măsură, mai subiectivă a amenzii și a cuantumului acesteia(65). Prin urmare, chiar și în cazul în care Comisia nu a săvârșit nicio încălcare a normelor aplicabile, iar modul în care aceasta a stabilit amenda este în general rezonabil, instanța Uniunii are în continuare dreptul de a‑i modifica cuantumul în situația în care consideră că un alt nivel al amenzii ar fi mai adecvat în raport cu împrejurările cauzei(66).
110. Cu toate acestea, revine reclamantelor și, dacă este cazul, Comisiei, în cazul în care aceasta solicită o majorare a amenzii, sarcina de a invoca argumentele care justifică exercitarea competenței de fond și, dacă este cazul, de a prezenta elementele de probă pertinente. Instanța Uniunii nu exercită această competență din oficiu(67).
111. Însă, trebuie precizat că acest lucru nu înseamnă că, atunci când își exercită competența de fond, instanța Uniunii este ținută în aceeași măsură de principiul ne ultra petita ca și în materia controlului validității(68). Potrivit unei jurisprudențe constante, instanța Uniunii este abilitată să utilizeze pe deplin această competență în măsura în care stabilirea cuantumului unei amenzi face obiectul aprecierii sale(69). O astfel de chestiune poate fi ridicată în fața instanței fie direct, printr‑o cerere explicită prin care Curtea este invitată să își exercite competența de fond, fie indirect, atunci când o parte solicită o reducere a amenzii ca o consecință logică a unei anulări în parte a deciziei în discuție.
112. Această concluzie decurge din dubla natură a competenței de fond a instanțelor Uniunii. Obiectivul principal al acesteia este de a oferi o garanție suplimentară de protecție jurisdicțională întreprinderilor cărora Comisia, acționând în calitatea sa de autoritate administrativă, le‑a impus o amendă(70). În același timp, aceasta urmărește un obiectiv secundar și complementar, și anume garantarea coerenței și a eficacității sistemului global de punere în aplicare.
113. Odată ce competența de a stabili, într‑un mod cuprinzător, cuantumul amenzii este transferată de la autoritatea administrativă la autoritatea judiciară, aceasta din urmă trebuie să se asigure de asemenea că sancțiunea își atinge scopul. Prin urmare, amenda trebuie să aibă un caracter suficient de descurajator la adresa întreprinderilor al căror comportament poate prejudicia structura sau funcționarea pieței interne și, în consecință, poate diminua deplina eficacitate economică a acesteia, în special în detrimentul consumatorilor(71). Acesta este motivul pentru care, la stabilirea cuantumului amenzii, instanța Uniunii trebuie să ia în considerare în special efectul disuasiv(72) al acesteia și poate, dacă este cazul, să aplice o amendă care depășește cuantumul celei stabilite de Comisie(73).
b) Observații generale II: cu privire la obligația de motivare care revine Tribunalului
114. Având în vedere considerațiile care precedă, următoarea chestiune care trebuie abordată privește întinderea obligației de motivare care revine Tribunalului atunci când își exercită competența de fond în cadrul controlului unei amenzi.
115. Răspunsul la o astfel de întrebare este în principiu foarte simplu. Larga putere de apreciere conferită instanței Uniunii în temeiul articolului 261 TFUE nu diminuează cu nimic obligația sa de a prezenta o motivare suficientă, în conformitate cu articolul 296 TFUE, cu articolul 36 din Statutul Curții și cu articolul 47 din cartă(74).
116. Principiile de bază care reglementează această chestiune sunt bine stabilite. Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea unei hotărâri trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei luate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional(75). În plus, obligația de motivare urmărește un obiectiv mai larg: aceasta constituie o garanție împotriva arbitrarului, asigurând părților în litigiu posibilitatea de a avea confirmarea faptului că argumentele lor au fost ascultate în mod corespunzător, obligând în același timp instanțele să își întemeieze deciziile pe motive obiective și verificabile(76).
117. Întinderea acestei obligații poate totuși varia în funcție de natura hotărârii și trebuie apreciată în raport cu ansamblul procedurii și cu ansamblul împrejurărilor relevante, ținând seama în mod corespunzător de garanțiile procedurale aferente acesteia(77). Curtea a statuat în special că Tribunalul nu este obligat să abordeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părți. Motivarea Tribunalului poate fi, în anumite împrejurări, implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru respingerea argumentele lor, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul legalității hotărârii atacate(78).
118. În acest context și în special în ceea ce privește exercitarea de către Tribunal a competenței de fond, întinderea obligației de motivare trebuie înțeleasă în lumina considerentelor procedurale și de fond inerente exercitării unei astfel de competențe. În această privință, trei serii de factori pot fi considerați, în opinia noastră, deosebit de pertinenți.
119. În primul rând, deși Tribunalul poate, deși nu este obligat, să ia în considerare elemente, argumente și aspecte care nu i‑au fost aduse în mod expres la cunoștință de către părți(79), acesta este obligat în principiu să ia în considerare toate elementele care au fost invocate în mod corespunzător în fața sa de către părți(80). Acest lucru ar trebui să se reflecte în mod firesc în motivarea hotărârii. Aspectul dacă astfel de argumente trebuie examinate în mod explicit și nivelul de detaliu cu care este examinat fiecare dintre ele vor depinde, în mod evident, de relevanța, de claritatea și de importanța lor probantă.
120. În al doilea rând, Tribunalul dispune de o largă putere de apreciere atunci când stabilește cuantumul unei amenzi corespunzătoare într‑o anumită cauză. Această marjă de apreciere trebuie totuși exercitată cu respectarea principiilor generale ale dreptului Uniunii și în special a principiilor proporționalității, individualizării sancțiunilor și egalității de tratament(81). În plus, amenda ar trebui să corespundă în principal gravității și duratei încălcării, asigurând în același timp efectul disuasiv al acesteia(82). În consecință, ori de câte ori se ridică efectiv în discuție una sau mai multe dintre aceste chestiuni, este de așteptat în mod rezonabil ca motivarea să le abordeze suficient de detaliat. Astfel, după cum a arătat Tribunalul însuși la punctul 661 din hotărârea atacată, „în cadrul obligației sale de motivare, [acestuia îi revine sarcina] de a prezenta într‑un mod detaliat elementele de care a ținut seama atunci când a stabilit cuantumului amenzii”(83).
121. În al treilea rând, astfel cum s‑a explicat anterior, la stabilirea cuantumului unei amenzi în temeiul articolului 261 TFUE, Tribunalul nu este ținut nici de metodologia prezentată în Orientările Comisiei privind calcularea amenzilor, nici, în mod logic, de orice altă metodă alternativă care ar fi putut fi aplicată în decizia atacată. În egală măsură, Tribunalul nu este obligat să respecte o anumită formulă matematică sau un calcul economic specific(84). Cu toate acestea, nimic nu îl împiedică să facă acest lucru în cazul în care consideră că o astfel de abordare este adecvată. Aceasta poate fi situația, de exemplu, atunci când mai multor întreprinderi li se aplică o amendă în temeiul aceleiași decizii, iar respectarea unei metodologii specifice – precum cea utilizată de Comisie – poate servi la asigurarea egalității de tratament între acestea(85).
122. În schimb, atunci când consideră oportun să se îndepărteze, în totalitate sau parțial, de aceste metodologii, Tribunalul trebuie să acorde o atenție deosebită indicării diferitelor elemente pe care le‑a luat în considerare pentru a stabili cuantumul adecvat al amenzii și, dacă este cazul, furnizării unei explicații orientative cu privire la importanța relativă a acestora(86). Însă această abordare nu impune ca motivarea să se transforme într‑o demonstrație de scrupulozitate aritmetică sofisticată și meticuloasă(87). Trebuie să se constate că, în temeiul articolului 261 TFUE, anumite aprecieri ex bono et aequo sunt perfect legitime. În plus, în anumite cazuri, o motivare concisă – bazată pe o evaluare globală a tuturor factorilor pertinenți sau prin raportare la concluziile deja formulate la alt punct din hotărâre – poate fi suficientă(88).
123. În esență, ceea ce se poate aștepta în mod rezonabil din partea Tribunalului este să prezinte, cu suficientă claritate, precizie și coerență internă, etapele esențiale ale raționamentului urmat, precum și natura și importanța elementelor luate în considerare(89).
124. O pretinsă lipsă de motivare este, desigur, supusă examinării în recurs. Cu toate acestea, trebuie amintit că, în absența oricărei erori de drept săvârșite de Tribunal, Curtea nu își va exercita propria competență de fond pentru a substitui aprecierea Tribunalului cu propria apreciere. Prin urmare, nu este suficient ca o reclamantă să se limiteze la a susține că amenda aplicată de Tribunal este inadecvată sau injustă. O astfel de amendă poate fi anulată doar în măsura în care cuantumul acesteia se dovedește a fi „excesiv, până la a fi disproporționat”(90).
125. În lumina acestor principii vom examina în continuare argumentele invocate de CA în această privință.
c) Cu privire la lipsa motivării în speță
126. La punctele 659-683 din hotărârea atacată, Tribunalul a prezentat factorii pe care i‑a luat în considerare, în exercitarea competenței sale de fond, la stabilirea cuantumului amenzii. Acesta a examinat trei categorii de elemente: gravitatea și durata încălcării (punctele 663-679), existența unor circumstanțe atenuante (punctele 680 și 681) și efectul disuasiv al amenzii (punctul 682). După ce a efectuat ceea ce a descris ca fiind o „justă apreciere” a tuturor împrejurărilor pertinente, Tribunalul a stabilit cuantumul amenzii la 110 000 000 de euro (punctul 683), ceea ce reprezintă o sumă ceva mai redusă decât cea impusă în temeiul articolului 2 litera (a) din decizia atacată(91).
127. În lumina principiilor enunțate în secțiunea precedentă, motivarea Tribunalului privind exercitarea competenței sale de fond pare, la prima vedere, detaliată și metodică. Aceasta este structurată în mod clar, astfel încât să poată fi urmărită evoluția logică a raționamentului hotărârii, identifică elementele considerate pertinente pentru apreciere, cu indicarea importanței relative a acestora, și procedează în conformitate cu jurisprudența constantă.
128. Cu toate acestea, la o examinare mai atentă – și în concordanță cu argumentele invocate de CA –, anumite aspecte ale acestui raționament par criticabile. Unele pasaje par să nu aibă coerență internă în comparație cu concluziile formulate în alte părți ale aceleiași hotărâri.
129. Astfel, la punctul 664 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că se dovedește oportun „să se utilizeze metodologia care, într‑o primă etapă, identifică, la fel ca metodologia urmată în speță de Comisie, un cuantum de bază al amenzii care, într‑o a doua etapă, poate fi ajustat în funcție de circumstanțele proprii cauzei”. În acest context, în ceea ce privește valoarea vânzărilor ca informație inițială, a considerat că trebuie să se ia în considerare, ca valoare de înlocuire pentru aceasta, încasările în numerar reduse, apreciind că alte metode disponibile de calcul al numerarului sunt inadecvate sau nejustificate. Prin urmare, a fost acceptată valoarea încasărilor în numerar aplicată de Comisie pentru CA (punctele 665-668 din hotărârea atacată).
130. În continuare, la punctele 669-673 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat de la bun început că părțile nu contestă că „reținerea, ca bază de calcul al amenzii, doar a încasărilor în numerar ar conduce la aplicarea unei amenzi prea disuasive”. Prin urmare, a statuat că trebuie aplicat un factor de reducere pentru a diminua aceste încasări. În continuare, Tribunalul a subliniat în esență cinci puncte. În primul rând, Comisia a aplicat un factor de reducere uniform stabilit la 98,849 %. În al doilea rând, determinarea factorului de reducere menționat este rezultatul „unui exercițiu complex ce reflectă mai multe elemente” și este vorba despre „o aproximare a unei valori construite [și, astfel,] prin definiție, nu există un singur factor de reducere posibil”. În al treilea rând, factorii de reducere alternativi propuși de CA nu au fost considerați adecvați. În al patrulea rând, părțile nu contestă că „factorul de reducere se ridică la cel puțin 98,849 %”. În al cincilea rând, Tribunalul amintește că „stabilirea unei amenzi în cadrul exercitării competenței sale de fond nu este un exercițiu aritmetic exact”.
131. Cu toate că textul hotărârii atacate nu este pe deplin clar cu privire la acest aspect, pare rezonabil să se deducă din cele de mai sus că Tribunalul a aplicat în cele din urmă același factor de reducere precum cel utilizat în decizia atacată, și anume 98,849 %. Într‑adevăr, cuantumul amenzii stabilit de Tribunal în exercitarea competenței sale de fond este foarte apropiat de cel impus de Comisie(92). Această interpretare este confirmată și de Hotărârea din 20 decembrie 2023, JPMorgan Chase ș.a./Comisia(93), pronunțată în aceeași zi de Tribunal, care, utilizând un raționament aproape identic cu privire la acest aspect, a stabilit amenda la exact același cuantum precum cel reținut în decizia atacată(94).
132. Cu toate acestea, la punctele 494-512 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că decizia atacată este viciată de o motivare insuficientă în ceea ce privește determinarea factorului de reducere la 98,849 %. Acesta a observat că doar câteva pasaje, destul de vagi, din decizia atacată ofereau informații cu privire la raționamentul Comisiei pentru determinarea factorului de reducere la acest nivel specific. Această deficiență a fost considerată deosebit de problematică, având în vedere importanța centrală a factorului de reducere în metoda utilizată de Comisie pentru stabilirea amenzii.
133. În acest context, este oarecum surprinzător că Tribunalul a aprobat în cele din urmă același factor de reducere. Pentru a fi clar, nu se poate exclude posibilitatea ca, pe baza propriei aprecieri, Tribunalul să fi concluzionat că acest factor era, de fapt, cel mai adecvat. Simplul fapt că Comisia nu a explicat în mod adecvat calculul său nu înseamnă în mod necesar că valoarea care stătea la baza acestuia era eronată(95).
134. Totuși, dacă aceasta ar fi fost într‑adevăr concluzia Tribunalului, ar fi trebuit să indice acest lucru în mod expres, cu precizarea faptului că, potrivit propriei estimări, factorul de reducere de 98,849 % reprezintă coeficientul cel mai adecvat și prin explicarea chiar și succintă, a motivelor pentru care a ajuns la această concluzie.
135. Or, hotărârea atacată nu conține niciunul dintre aceste elemente. În primul rând, astfel cum s‑a arătat la punctul 131 de mai sus, aceasta nici măcar nu menționează în mod explicit că factorul de reducere aplicat de Tribunal a fost stabilit la 98,849 %. În al doilea rând, hotărârea atacată nu oferă nicio indicație cu privire la motivele pentru care această valoare specifică a fost considerată cea mai adecvată.
136. Desigur, stătea în sarcina CA să prezinte argumente în sprijinul afirmației sale potrivit căreia metodologia și cifrele specifice utilizate de Comisie au condus la o amendă disproporționată, discriminatorie sau injustă. Cu toate acestea, faptul că factorii de reducere alternativi propuși de CA au fost considerați excesivi nu presupune în sine că Tribunalul era obligat să confirme valoarea reținută în decizia atacată.
137. În mod evident, nu era vorba despre o situație în care exista doar un set restrâns și prestabilit de alternative. Tribunalul însuși a recunoscut că valoarea utilizată de Comisie este doar o aproximare a unei valori construite și că, astfel, nu există un singur factor de reducere care să poată fi considerat ca fiind singurul corect.
138. Cu toate acestea, în pofida absenței oricărei explicații clare în decizia atacată cu privire la motivul pentru care ar trebui considerat adecvat un factor de reducere de 98,849 %, Tribunalul a confirmat totuși această valoare, în esență pentru că alternativele propuse de CA nu erau preferabile. Lectura hotărârii atacate creează impresia că Tribunalul a optat pentru ceea ce a perceput ca fiind „răul cel mai mic” dintre valorile prezentate de părți.
139. În opinia noastră, această abordare nu reflectă tipul de apreciere la care este ținut să procedeze Tribunalului în exercitarea competenței sale de fond în temeiul articolului 261 TFUE. Atunci când decide să anuleze o amendă impusă printr‑o decizie și să o înlocuiască cu alta, Tribunalul trebuie să determine el însuși cuantumul pe care îl consideră cel mai adecvat în raport cu toate împrejurările pertinente. În acest scop, Tribunalul ar fi putut adopta orice valoare pe care o considera adecvată pentru a o înlocui pe cea utilizată de Comisie, continuând în același timp, dacă dorea acest lucru, să urmeze un cadru metodologic în mare măsură similar.
140. Cu titlu subsidiar, în cazul în care Tribunalul ar fi concluzionat că nu este în măsură să identifice un factor de reducere adecvat, ar fi trebuit să recurgă la o metodologie diferită, în loc să se limiteze la una a cărei aplicare a recunoscut‑o el însuși ca fiind incertă sau sub nivelul optim. Prin urmare, decizia sa de a acționa în alt mod este dificil de conciliat cu logica competenței de fond care îi este conferită.
141. În consecință, considerăm că Tribunalul nu a motivat în mod adecvat modul în care și‑a exercitat competențele conferite prin articolul 261 TFUE(96). Chiar presupunând că părțile nu contestă că „factorul de reducere se ridică la cel puțin 98,849 %” – o teză respinsă cu fermitate de CA și care de altfel nu pare să fie confirmată de elementele din dosar –, această împrejurare ar fi, în orice caz, lipsită de pertinență în acest context. O astfel de concluzie nu ar răspunde argumentului principal al CA potrivit căruia valoarea respectivă era excesiv de scăzută, ceea ce a dus la aplicarea unei amenzi nejustificate.
142. În plus, simplul fapt că niciuna dintre recurente nu a propus un factor de reducere cu o valoare inferioară celei aplicate de Comisie nu poate fi asimilat de Tribunal cu un element de probă care să confirme caracterul adecvat al acestei cifre. Dacă ni se îngăduie o undă de ironie, observăm că, după cunoștințele noastre, nicio întreprindere căreia Comisia i‑a aplicat o amendă nu a atacat vreodată o decizie pentru motivul că sancțiunea impusă era prea mică. Desigur, instanțele Uniunii nu au considerat niciodată absența unor astfel de contestații drept un indiciu că amenda aplicată de Comisie era în mod necesar rezonabilă.
143. Lipsa unei explicații clare a motivelor pentru care Tribunalul a decis să aplice același factor de reducere precum cel utilizat de Comisie, în pofida propriei constatări potrivit căreia Comisia nu prezentase o justificare adecvată pentru acest factor, este deosebit de problematică în împrejurările specifice ale speței. Nu este nevoie să reamintim că încasările în numerar, indicatorul adoptat de Comisie pentru a înlocui valoarea vânzărilor realizate de întreprinderi, constituie o noutate în acest domeniu. Având în vedere noutatea acestei abordări și problemele metodologice pe care le ridică în ceea ce privește calculul său, ar fi fost de așteptat o motivare mai cuprinzătoare cu privire la acest aspect. În mod evident, nu era vorba despre o cauză în care, într‑o chestiune atât de importantă, ar putea fi considerată suficientă o motivare foarte concisă sau pur și simplu implicită.
144. Pentru aceste motive, considerăm că motivarea este inadecvată și lipsită de coerență internă în ceea ce privește calculul amenzii aplicate de Tribunal în exercitarea competenței sale de fond. În consecință, se impune admiterea celui de al patrulea motiv invocat de CA și anularea în parte a hotărârii atacate.
d) Cu privire la celelalte aspecte și argumente ale celui de al patrulea motiv
145. Întrucât am concluzionat că recursul incident trebuie admis și că, în subsidiar, al patrulea motiv invocat de CA ar trebui de asemenea să fie admis, nu este necesar să se examineze în detaliu celelalte argumente invocate de CA în susținerea acestui motiv. Prin urmare, le vom aborda foarte succint.
146. În primul rând, CA susține că Tribunalul s‑a pronunțat ultra petita atunci când și‑a exercitat competența de fond. Potrivit CA, Tribunalul nu putea să impună o amendă în cadrul acestei competențe, întrucât a admis cererea principală de anulare a amenzii impuse de Comisie, în condițiile în care cererea de reducere a amenzii fusese formulată doar cu titlu subsidiar.
147. Nu suntem de acord cu această apreciere. Astfel cum am explicat deja, principiul ne ultra petita joacă doar un rol limitat atunci când Tribunalul examinează o amendă în exercitarea competenței sale de fond. Instanțele Uniunii sunt abilitate să exercite competența de fond de fiecare dată când sunt sesizate în materia cuantumului amenzii. Prin urmare, ceea ce contează este dacă una dintre părți a solicitat Tribunalului să examineze amenda respectivă. Aceasta a fost în mod evident situația în primă instanță, întrucât CA a făcut acest lucru atât direct, cât și indirect. Curtea a statuat deja că faptul că un reclamant a solicitat, cu titlu subsidiar, reducerea unei amenzi nu exclude exercitarea competenței de fond(97).
148. În al doilea rând, nu suntem convinși de susținerea CA potrivit căreia Tribunalul nu își putea exercita competența de fond fără a adopta în prealabil o măsură de cercetare judecătorească, pentru motivul că lipseau anumite detalii privind metodologia de calcul a Comisiei. Tribunalul nu era obligat să respecte metodologia adoptată în decizia atacată și a ales să aplice o metodologie similară, deși nu identică în toate aspectele(98). Această alegere în sine nu este criticabilă. În speță, problema constă în lipsa unei motivări adecvate pentru a explica această alegere.
149. În al treilea rând, nu suntem convinși nici de afirmația CA potrivit căreia, în exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul nu a ținut seama de anumite elemente pertinente invocate de CA. Argumentul potrivit căruia CA ar fi jucat un rol minor în încălcare a fost examinat în mod corespunzător la punctele 635-639 din hotărârea atacată. În plus, afirmațiile potrivit cărora Comisia, în decizia atacată, ar fi aplicat articolul 101 TFUE unor forme de comportament care nu au produs efecte pe piață sau din care CA nu a obținut niciun beneficiu sunt vădit lipsite de pertinență. Este deja stabilit că dovada efectelor nu este necesară în cazul unei restrângeri prin obiect. În opinia noastră, nici faptul că o întreprindere nu a obținut profit dintr‑un acord anticoncurențial nu ar trebui să conducă la impunerea unei sancțiuni mai ușoare.
150. În sfârșit, înclinăm să fim de acord cu opinia CA potrivit căreia ar putea exista o încălcare a principiului egalității de tratament sau, cel puțin, o aplicare eronată a normelor privind sarcina probei, în măsura în care Tribunalul nu a ținut seama de metodele diferite utilizate de anumite bănci pentru calcularea încasărilor în numerar.
151. Trebuie să arătăm de la bun început că existența unor abordări divergente în această privință a fost recunoscută în decizia atacată și nu este contestată de părți(99). Comisia a susținut totuși, atât în decizia atacată, cât și în fața Tribunalului, că impactul acestor diferențe asupra calculului amenzilor era unul nesemnificativ(100). La rândul său, CA susține că, dat fiind rolul central jucat de factorul de reducere, chiar și variații minore în datele privind încasările în numerar utilizate în calculul amenzilor ar putea avea potențialul de a conduce la diferențe în cuantumurile finale care sunt departe de a fi neglijabile.
152. În lipsa unor date credibile în dosar cu privire la această chestiune, considerăm că este imposibil pentru Curte să verifice dacă datele utilizate, în pofida unei anumite eterogenități, au produs rezultate comparabile.
153. În această privință, trebuie arătat că Tribunalul a constatat că Comisia nu a recurs la măsuri de investigare suplimentare pentru a clarifica diferitele metodele utilizate de o serie de bănci, cu toate că unele dintre acestea au avertizat în mod corespunzător Comisia cu privire la dificultățile pe care le întâmpinaseră pentru a furniza datele solicitate privind încasările în numerar(101). Este de asemenea cert că băncile implicate nu au avut niciodată acces deplin la calculele detaliate efectuate de Comisie(102). De asemenea, Tribunalul nu a solicitat Comisiei să prezinte aceste calcule în cadrul procedurii în primă instanță, în pofida faptului că această chestiune a fost dezbătută în detaliu între părți.
154. Desigur, astfel cum a arătat Comisia în cadrul ședinței, este adevărat că, chiar și atunci când aplică metodologia cu un caracter mai tradițional prevăzută în Orientările privind calcularea amenzilor, calculele trebuie să se bazeze în mod necesar pe datele privind vânzările furnizate chiar de întreprinderi. Astfel de date pot reflecta în mod natural diferitele structuri organizatorice, strategii comerciale și practici contabile ale unor întreprinderi diferite.
155. Cu toate acestea, considerăm că este evident că, în aceste situații, riscul unor diferențe semnificative în calculul datelor privind vânzările este, măcar potențial, mult mai limitat decât într‑un caz precum cel din speță. Astfel cum s‑a arătat mai sus, în cazul de față, metoda prevăzută în Orientările privind calcularea amenzilor a fost aplicată într‑o manieră inovatoare, prin utilizarea unei valori de înlocuire nou concepute, a cărei adecvare a fost contestată de părți și a cărei punere în aplicare a condus la abordări divergente între diferitele întreprinderi implicate.
156. În orice caz, deși nu se poate aștepta în mod rezonabil din partea Comisiei ca aceasta să verifice toate detaliile datelor prezentate de fiecare întreprindere în parte care face obiectul unei proceduri în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, ea este în continuare obligată să asigure respectarea principiului egalității de tratament. Aceasta implică, pe de o parte, verificarea comparabilității datelor în cazul în care există îndoieli în această privință și, pe de altă parte, utilizarea setului de date celui mai adecvat pentru fiecare întreprindere în parte, atunci când situațiile respective nu sunt pe deplin comparabile(103).
157. În acest context, ni se pare dificil de înțeles motivul pentru care Tribunalul (i) a invocat afirmația nefondată a Comisiei potrivit căreia eterogenitatea datelor utilizate nu avea un impact semnificativ asupra rezultatului și (ii) a concluzionat că CA nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale că aprecierea Comisiei era eronată. În opinia noastră, un astfel de raționament a impus într‑adevăr CA o probatio diabolica sau, mai prozaic, o sarcină a probei nejustificată, ceea ce reflectă astfel o aplicare incorectă a normelor care reglementează sarcina probei. Procedând astfel, Tribunalul nu a verificat în mod corespunzător temeinicia motivului invocat de CA întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament.
VI. Concluzie
158. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să admită recursul incident formulat de Comisie sau, în subsidiar, să admită al patrulea motiv invocat de Crédit agricole SA și Crédit agricole Corporate & Investment Bank.
1 Limba originală: engleza.
2 Hotărârea din 20 decembrie 2023, Crédit agricole și Crédit agricole Corporate and Investment Bank/Comisia (T‑113/17, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2023:847).
3 Decizia C(2016) 8530 final a Comisiei din 7 decembrie 2016 referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 TFUE și al articolului 53 din Acordul privind SEE [cazul AT.39914 – Instrumente financiare derivate pe rata dobânzii în euro (EIRD)].
4 Decizia C(2021) 4610 final a Comisiei din 28 iunie 2021 care modifică decizia atacată.
5 Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167).
6 Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările privind calcularea amenzilor”).
7 „Euribor” este prescurtarea termenului Euro Interbank Offered Rate (rata dobânzii interbancare oferită la operațiunile în euro), iar „EONIA” este prescurtarea termenului Euro Overnight Index Average (rata medie a dobânzii overnight în euro).
8 A se vedea considerentele (639)-(648) ale deciziei atacate.
9 T‑105/17, denumită în continuare „Hotărârea Tribunalului în cauza HSBC”, EU:T:2019:675.
10 Hotărârea din 12 ianuarie 2023, HSBC Holdings ș.a./Comisia (C‑883/19 P, EU:C:2023:11). În cadrul acestei proceduri, prin Ordonanța președintelui Curții din 16 iulie 2020, HSBC Holdings ș.a./Comisia (C‑883/19 P, EU:C:2020:601), a fost admisă cererea de intervenție formulată de CA în susținerea concluziilor recurentelor.
11 Hotărârea din 27 noiembrie 2024, HSBC Holdings ș.a./Comisia (T‑561/21, EU:T:2024:869).
12 A se vedea mai sus punctul 11 din prezentele concluzii.
13 A se vedea printre altele Hotărârea din 5 septembrie 2024, Comisia/Republica Cehă (Brichete de buzunar) (C‑494/22 P, EU:C:2024:684, punctele 129 și 130, precum și jurisprudența citată).
14 A se vedea prin analogie Hotărârea din 3 septembrie 2024, Illumina și Grail/Comisia (C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:677, punctul 134).
15 A se vedea printre altele Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 100 și jurisprudența citată).
16 A se vedea mai sus punctul 13 din prezentele concluzii.
17 A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 2010, Lafarge/Comisia (C‑413/08 P, EU:C:2010:346, punctele 81-86).
18 Concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauza Comisia/Consiliul (C‑27/04, EU:C:2004:313, punctul 135).
19 A se vedea în special articolul 263 al doilea paragraf TFUE.
20 A se vedea de exemplu Hotărârea din 20 septembrie 2017, Tilly‑Sabco/Comisia (C‑183/16 P, EU:C:2017:704, punctul 64 și jurisprudența citată).
21 A se vedea de exemplu Hotărârea din 20 iunie 1991, Cargill/Comisia (C‑248/89, EU:C:1991:264, punctul 20 și jurisprudența citată).
22 A se vedea în special Hotărârea din 22 septembrie 1983, Verli‑Wallace/Comisia (159/82, EU:C:1983:242, punctul 8 și jurisprudența citată).
23 A se vedea de exemplu Hotărârea din 30 iunie 1993, Parlamentul/Consiliul și Comisia (C‑181/91 și C‑248/91, EU:C:1993:271, punctul 14).
24 Cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 24 alineatul (1) din TUE și la articolul 275 din TFUE.
25 Aceasta este o chestiune pe care înșiși autorii tratatelor au avut‑o în vedere încă de la bun început. A se vedea Concluziile avocatului general Lagrange prezentate în cauza Assider/Înalta Autoritate (3/54, EU:C:1954:6, p. 171). A se vedea de asemenea Arena, A., „La tutela giurisdiand dinanzi alla Corte di giustizia: origini, evoluzione e tratti distintivi”, în Mastroianni, R., Il diritto processuale dell’Unione europea, Giappichelli, 2025, p. 10-16.
26 A se vedea în special Hotărârea din 26 martie 2020, Hungeod ș.a. (C‑496/18 și C‑497/18, EU:C:2020:240, punctul 69 și jurisprudența citată).
27 A se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2013, Ungaria/Comisia (T‑240/10, EU:T:2013:645, punctele 89 și 90).
28 A se vedea în special Hotărârea din 26 noiembrie 1981, Michel/Parlamentul (195/80, EU:C:1981:284, punctele 20-22), Hotărârea din 19 iulie 2012, Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții (C‑628/10 P și C‑14/11 P, EU:C:2012:479, punctul 77), Hotărârea din 20 septembrie 2011, Evropaïki Dynamiki/BEI (T‑461/08, EU:T:2011:494, punctele 109 și 115), precum și Hotărârea din 12 decembrie 2013, Nabipour ș.a./Consiliul (T‑58/12, EU:T:2013:640, punctele 36-39).
29 A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia (C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 148 și jurisprudența citată).
30 A se vedea de exemplu Hotărârea din 10 iulie 2019, Comisia/Icap ș.a. (C‑39/18 P, EU:C:2019:584, punctele 39-41).
31 În acest sens, a se vedea de exemplu Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers (C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912, punctul 88).
32 A se vedea articolul 266 primul paragraf TFUE.
33 A se vedea punctele 7, 8, 15 și 16 din prezentele concluzii.
34 A se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 1979, Racke (98/78, EU:C:1979:14, punctul 19), Hotărârea din 21 februarie 1991, Zuckerfabrik Süderdithmarschen și Zuckerfabrik Soest (C‑143/88 și C‑92/89, EU:C:1991:65, punctul 49), precum și Hotărârea din 25 ianuarie 2022, VYSOČINA WIND (C‑181/20, EU:C:2022:51, punctele 47-49).
35 A se vedea în special articolul 41 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
36 A se vedea în special Hotărârea din 3 martie 1982, Alphasteel/Comisia (14/81, EU:C:1982:76, punctele 7 și 8), Hotărârea din 2 februarie 2012, Dow Chemical/Comisia (T‑77/08, EU:T:2012:47, punctul 35), Hotărârea din 12 decembrie 2013, Nabipour ș.a./Consiliul (T‑58/12, EU:T:2013:640, punctul 20), precum și Hotărârea din 17 decembrie 2014, Pilkington Group ș.a./Comisia (T‑72/09, EU:T:2014:1094, punctul 46).
37 În cazul unui recurs introdus împotriva unei hotărâri a Tribunalului, același principiu se aplică în procedura în fața Curții, în temeiul articolului 141 din Regulamentul de procedură al Curții.
38 A se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 3 martie 1982, Alphasteel/Comisia (14/81, EU:C:1982:76, punctul 8).
39 Hotărârea din 7 februarie 1990 (C‑343/87, denumită în continuare „Hotărârea Culin”, EU:C:1990:49).
40 Ibidem, punctul 11.
41 Sublinierea noastră. A se vedea Regulamentul nr. 31 (CEE), nr. 11 (CEEA) de stabilire a Statutului funcționarilor și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Comunității Economice Europene și ai Comunității Europene a Energiei Atomice (JO 1962, nr. 45, p. 1385) cu modificările ulterioare (denumit în continuare „Statutul funcționarilor”)
42 A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2002, Campogrande/Comisia (C‑62/01 P, EU:C:2002:248, punctul 33), și Hotărârea din 8 martie 2023,/Comisia (T‑763/21, EU:T:2023:113, punctul 14).
43 A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2002, Campogrande/Comisia (C‑62/01 P, EU:C:2002:248, punctul 34), precum și Hotărârea din 11 noiembrie 2020, AD/ECHA (T‑25/19, EU:T:2020:536, punctul 32).
44 A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2002, Campogrande/Comisia (C‑62/01 P, EU:C:2002:248, punctul 34 și jurisprudența citată).
45 Concluziile avocatului general Mischo prezentate în cauza Culin/Comisia (343/87, EU:C:1989:342, punctele 6-17).
46 Hotărârea din 11 iunie 2020, Comisia/Di Bernardo (C‑114/19 P, EU:C:2020:457).
47 Hotărârea din 9 decembrie 2014 (T‑91/10, denumită în continuare „Hotărârea Lucchini”, EU:T:2014:1033).
48 Ibidem, punctele 42-45.
49 Ibidem, punctele 74 și 75.
50 Ibidem, punctele 76-102.
51 Se poate adăuga de asemenea că, la punctele 107-110 din Hotărârea Lucchini, Tribunalul a examinat și a respins în mod expres argumentele reclamantelor întemeiate pe faptul că adoptarea deciziei de modificare încălca principiul securității juridice și pe cel al respectării dreptului la apărare.
52 Această expresie este considerată în general ca provenind din Biblie, Matei 3:12..
53 A se vedea, mutatis mutandis, Concluziile avocatului general Wathelet prezentate în cauza Telefónica și Telefónica de España/Comisia (C‑295/12 P, EU:C:2013:619, punctele 7-9). În această privință, am adăuga, în treacăt, că împărtășim punctul de vedere exprimat de colegul nostru emerit, avocatul general Wahl, care a invitat anterior Curtea, atunci când stabilește repartizarea cheltuielilor de judecată, să ia în considerare lungimea și complexitatea inutile ale observațiilor părților, precum și lipsa de claritate și de precizie a acestora. A se vedea Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Feralpi ș.a./Comisia (C‑85/15 P, C‑86/15 P și C‑87/15 P, C‑88/15 P și C‑89/15 P, EU:C:2016:940, punctele 134-139).
54 Cu trimitere la punctul 511 din hotărârea atacată.
55 A se vedea în special Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia (C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 67).
56 A se vedea cu privire la acest aspect Concluziile noastre prezentate în cauza BCE/Crédit Lyonnais (C‑389/21 P, EU:C:2022:844, punctele 49 și 50).
57 A se vedea, pentru mai multe detalii și cu trimiteri suplimentare, ibidem, punctele 41-74.
58 A se vedea de exemplu Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia (C‑3/06 P, EU:C:2007:88, punctul 61 și jurisprudența citată). În acest context, a se vedea de asemenea Hotărârea din 4 iulie 2024, Westfälische Drahtindustrie și Pampus Industriebeteiligungen/Comisia (C‑70/23 P, EU:C:2024:580, punctul 47).
59 A se vedea în special Hotărârea din 16 noiembrie 2000, SCA Holding/Comisia (C‑297/98 P, EU:C:2000:633, punctul 55), precum și Concluziile avocatului general prezentate în cauza Comisia/Tomkins (C‑286/11 P, EU:C:2012:499, punctul 43 și jurisprudența citată).
60 A se vedea în special Hotărârea din 16 iunie 2022, Quanta Storage/Comisia (C‑699/19 P, EU:C:2022:483, punctul 167 și jurisprudența citată).
61 A se vedea Hotărârea din 21 ianuarie 2016, Galp Energía España ș.a./Comisia (C‑603/13 P, EU:C:2016:38, punctele 76 și 77).
62 A se vedea de exemplu Hotărârea din 8 decembrie 2011, KME Germany ș.a./Comisia (C‑389/10 P, EU:C:2011:816, punctul 130), precum și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Pilkington Group ș.a./Comisia (C‑101/15 P, EU:C:2016:258, punctul 116). A se vedea de asemenea Bernardeau, L., și Christienne, J.-P., Les amendes en droit de la concurrence – Pratique décisionnelle et contrôle juridictionnel du droit de l’Union, Larcier, 2013, p. 800 și 801.
63 A se vedea de exemplu Hotărârea din 28 martie 1984, Officine Bertoli/Comisia (8/83, EU:C:1984:129, punctul 29).
64 Cu privire la importanța unei interpretări extinse a acestei noțiuni, a se vedea Concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauza Dansk Rørindustri ș.a./Comisia (C‑189/02 P, EU:C:2004:415, punctele 129-133). În acest context, a se vedea de asemenea Arabadjiev, A., „Unlimited Jurisdiction: What Does It Mean Today?”, în Cardonnel, P., et al (ed.), Constitutionalising the EU Judicial System – Essays in Honour of Pernilla Lindh, Hart, 2012, p. 400.
65 A se vedea Wahl, N., „Enjeu et limites actuelles de la jurisprudence relative à la compétence de pleine juridiction conférée au juge de l’Union en matière de concurrence”, în Tizzano, A., et al., La Cour de justice de l’Union européenne sous la présidence de Vassilios Skouris – Liber amicorum, Bruylant, 2017, p. 735.
66 A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 decembrie 2025, Intel Corporation/Comisia (T‑1129/23, EU:T:2025:1091, punctul 107).
67 A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia (C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 64), precum și Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Duravit ș.a./Comisia (C‑609/13 P, EU:C:2017:46, punctul 32).
68 În mod similar, Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza Groupe Danone/Comisia (C‑3/06 P, EU:C:2006:720, punctul 49), Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Comisia/Tomkins (C‑286/11 P, EU:C:2012:499, punctul 37), precum și Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Total/Comisia (C‑597/13 P, EU:C:2015:207, punctul 58).
69 A se vedea în special Hotărârea din 26 septembrie 2013, Alliance One International/Comisia (C‑679/11 P, EU:C:2013:606, punctul 103 și jurisprudența citată).
70 A se vedea de exemplu Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri ș.a./Comisia (C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctul 445).
71 A se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal (C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 36).
72 A se vedea mai departe, punctul 120 din prezentele concluzii.
73 A se vedea de exemplu Hotărârea din 12 decembrie 2007, BASF și UCB/Comisia (T‑101/05 și T‑111/05, EU:T:2007:380, punctul 222).
74 A se vedea în acest sens de exemplu Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Lietuvos geležinkeliai/Comisia (C‑42/21 P, EU:C:2023:12, punctul 154 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin (C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctele 81-85).
75 A se vedea de exemplu Hotărârea din 11 iulie 2013, Ziegler/Comisia (C‑439/11 P, EU:C:2013:513, punctul 81).
76 A se vedea Curtea EDO, Hotărârea din 15 decembrie 2022, Rutar și Rutar Marketing d.o.o. împotriva Sloveniei (CE:ECHR:2022:1215JUD002116420, § 62).
77 A se vedea de exemplu Hotărârea din 23 octombrie 2014, flyLAL‑Lithuanian Airlines (C‑302/13, EU:C:2014:2319, punctul 52).
78 A se vedea de exemplu Hotărârea din 18 iulie 2013, Dow Chemical ș.a./Comisia (C‑499/11 P, EU:C:2013:482, punctul 57).
79 A se vedea mai sus punctul 110 din prezentele concluzii.
80 A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia (C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 57), Hotărârea din 12 ianuarie 2017, Timab Industries și CFPR/Comisia (C‑411/15 P, EU:C:2017:11, punctul 108), precum și Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Altice Group Lux/Comisia (C‑746/21 P, EU:C:2023:836, punctele 221-223 și 229).
81 A se vedea în special Hotărârea din 16 iunie 2022, Quanta Storage/Comisia (C‑699/19 P, EU:C:2022:483, punctul 167 și jurisprudența citată).
82 A se vedea prin analogie Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Altice Group Lux/Comisia (C‑746/21 P, EU:C:2023:836, punctul 246). Printre celelalte elemente care pot fi luate în considerare figurează în special „comportamentul fiecărei întreprinderi în cauză, rolul avut de fiecare dintre acestea în instituirea acordurilor sau a practicilor în discuție, profitul pe care acestea l‑au putut obține din aceste acorduri sau practici, dimensiunea lor și valoarea mărfurilor în discuție, precum și riscul pe care încălcări de acest tip îl reprezintă pentru obiectivele Uniunii” (a se vedea Hotărârea din 10 aprilie 2014, Comisia/Siemens Österreich ș.a. și Siemens Transmission & Distribution ș.a./Comisia (C‑231/11 P‑C‑233/11 P, EU:C:2014:256, punctele 53 și 91). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza E.ON Energie/Comisia (C‑89/11 P, EU:C:2012:375, punctele 113-115).
83 Sublinierea noastră.
84 A se vedea prin analogie Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Finnboard/Comisia (C‑298/98 P, EU:C:2000:634, punctul 87).
85 A se vedea de exemplu Hotărârea din 18 septembrie 2003, Volkswagen/Comisia (C‑338/00 P, EU:C:2003:473, punctele 146 și 147), și Hotărârea din 4 septembrie 2014, YKK ș.a./Comisia (C‑408/12 P, EU:C:2014:2153, punctul 98).
86 A se vedea în acest sens Ordonanța din 9 martie 2000, Sarrió/Comisia (C‑291/98 P, EU:C:2000:112, punctul 98).
87 A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2016, Trafilerie Meridionali/Comisia (C‑519/15 P, EU:C:2016:682, punctul 55).
88 A se vedea de exemplu Hotărârea din 6 decembrie 2012, Comisia/Verhuizingen Coppens (C‑441/11 P, EU:C:2012:778, punctul 82), precum și Hotărârea din 9 octombrie 2014, ICF/Comisia (C‑467/13 P, EU:C:2014:2274, punctul 64).
89 A se vedea prin analogie Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia (C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 151).
90 A se vedea în special Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Lietuvos geležinkeliai/Comisia (C‑42/21 P, EU:C:2023:12, punctul 153 și jurisprudența citată).
91 A se vedea mai sus punctul 17 din prezentele concluzii. Aceasta se datorează faptului că Tribunalul a constatat că, în decizia atacată, Comisia a atribuit în mod eronat reclamantelor anumite forme de comportament. A se vedea punctele 413-428, 451-453 și 679 din hotărârea atacată.
92 În ceea ce privește motivul pentru acest lucru, a se vedea nota de subsol 89 de mai sus.
93 T‑106/17, EU:T:2023:832.
94 A se vedea punctul 124 din Concluziile noastre prezentate în cauza JPMorgan Chase și JPMorgan Chase Bank, National Association/Comisia, C‑160/24 P, pronunțate tot la această dată.
95 A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2013, Eni/Comisia (C‑508/11 P, EU:C:2013:289, punctul 99), precum și Hotărârea din 9 iunie 2016, PROAS/Comisia (C‑616/13 P, EU:C:2016:415, punctul 51).
96 A se vedea mutatis mutandis Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza Servier și alții/Comisia (C‑201/19 P, EU:C:2022:577, punctul 257).
97 A se vedea Hotărârea din 26 septembrie 2013, Alliance One International/Comisia (C‑679/11 P, EU:C:2013:606, punctele 105-107).
98 Punctul 664 din hotărârea atacată.
99 A se vedea în special punctele 539-556 din hotărârea atacată.
100 A se vedea în special punctele 531, 549, 551, 554, 572, 574, 575, 577, 579-581 și 587 din hotărârea atacată.
101 Punctele 560-569 din hotărârea atacată.
102 Ibidem, punctul 576.
103 A se vedea, în acest sens, Hotărârea din 12 noiembrie 2014, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia (C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctele 51-66).