1.

Prezenta cerere de decizie preliminară, adresată de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), privește o acțiune în răspundere civilă introdusă în fața instanțelor austriece de un consumator cu reședința obișnuită în Austria împotriva foștilor administratori ai unei societăți de jocuri de noroc înregistrate în Malta (în prezent în faliment). Consumatorul susține că propunerea de către societatea respectivă a unor jocuri de noroc online în Austria fără licența necesară în temeiul legislației statului respectiv constituie o faptă ilicită (care i‑a cauzat pierderi financiare semnificative) pentru care administratorii respectivi sunt răspunzători.

2.

Aflată în situația de a decide dacă dreptul austriac sau dreptul maltez reglementează această faptă ilicită, instanța de trimitere solicită clarificări cu privire la două aspecte. În primul rând, aceasta solicită să se stabilească dacă Regulamentul (CE) nr. 864/2007 ( 2 ) (denumit în continuare„Regulamentul Roma II”) este aplicabil unui asemenea fapte ilicite. Mai precis, această instanță ridică problema dacă articolul 1 alineatul (2) litera (d) din acest instrument, care exclude din domeniul său de aplicare obligațiile necontractuale „care derivă din dreptul societăților comerciale”, vizează acest tip de răspundere a administratorilor pentru faptele societății. Presupunând că nu acesta este cazul, această instanță ridică problema interpretării normei generale prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat, potrivit căreia o obligație necontractuală care decurge dintr‑o faptă ilicită este reglementată de legea țării în care se produce „prejudiciul”. În esență, instanța de trimitere solicită să se stabilească care este exact „prejudiciul” și unde se produce acesta în contextul unei asemenea acțiuni.

3.

Articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul Roma II prevede că sunt excluse din domeniul de aplicare al acestui regulament „obligațiile necontractuale care derivă din dreptul societăților comerciale […] cu privire la aspecte precum […] răspunderea personală a asociaților […] pentru obligațiile societății comerciale […]”.

4.

Articolul 4 din Regulamentul Roma II, intitulat „Norma generală”, prevede la primul alineat că, „cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt”.

5.

Articolul 1301 din Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil general) (denumit în continuare „Codul civil general austriac”) prevede că „mai multe persoane pot fi considerate răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat în mod ilicit dacă au contribuit la acesta în comun, direct sau indirect, prin instigare, amenințare, comandă, ajutor, tăinuire și alte asemenea fapte sau chiar prin simpla neîndeplinire a obligației lor specifice de a preveni prejudiciul”.

6.

Articolul 1311 din codul menționat prevede că „simplul eveniment fortuit este suportat de acela care este afectat în ceea ce privește bunurile sau persoana sa. Cu toate acestea, în cazul în care o persoană a provocat evenimentul fortuit printr‑o faptă ilicită, a încălcat o lege care are ca obiect prevenirea prejudiciilor fortuite […], aceasta este răspunzătoare pentru orice prejudiciu care nu s‑ar fi produs altfel”.

7.

Articolul 3 din Glücksspielgesetz (Legea privind jocurile de noroc, denumită în continuare „Legea privind jocurile de noroc austriacă”) prevede că, „cu excepția cazului în care prezenta lege federală prevede altfel, dreptul de a organiza jocuri de noroc este rezervat statului federal (monopolul jocurilor de noroc)”.

8.

Din decizia de trimitere, precum și din elementele dosarului reiese că Titanium Brace Marketing Limited (denumită în continuare „Titanium”), aflată în prezent în lichidare, propunea jocuri de noroc online de la sediul său social din Malta. Toate instalațiile, inclusiv serverele, utilizate pentru această activitate erau situate în acel loc. La data faptelor din litigiul principal, NM și OU erau administratori ai societății respective. Titanium și‑a direcționat activitatea către mai multe țări, printre care Austria, prin intermediul site‑ului internet www.drueckglueck.com. Consumatorii puteau participa, din țara respectivă, pe site‑ul internet menționat la jocurile în cauză. Titanium deținea o licență pentru jocuri de noroc eliberată de autoritățile malteze, în conformitate cu legislația malteză. Cu toate acestea, Titanium nu deținea o licență pentru jocuri de noroc în Austria, în conformitate cu Legea privind jocurile de noroc austriacă.

9.

Pentru a participa la jocurile de noroc online, consumatorii trebuiau să creeze un cont (denumit în continuare „contul de jucător”) pe site‑ul internet al Titanium, ceea ce implica acceptarea de către consumator a termenilor și condițiilor generale ale acestei societăți (încheind de fapt un contract de jocuri de noroc cu aceasta din urmă). Ulterior, consumatorii trebuiau să alimenteze acel cont prin una dintre metodele oferite, cum ar fi plata prin intermediul unui card de credit sau prin virament bancar. În momentul participării la un joc de noroc, pariurile plasate erau debitate din respectivul cont. Eventualele câștiguri erau de asemenea creditate în acel cont. Clienții puteau solicita Titanium virarea soldului existent în contul lor de jucător.

10.

Conform legislației malteze, Titanium deținea un cont bancar (denumit în continuare „cont bancar pentru protecția jucătorilor”), administrat de o bancă stabilită în Malta, în care erau depuse sumele corespunzătoare soldurilor cumulate ale tuturor conturilor jucătorilor. Aceste fonduri erau astfel păstrate separat de restul activelor societății pentru a garanta plata creanțelor jucătorilor în caz de faliment.

11.

În perioada cuprinsă între 14 noiembrie 2019 și 3 aprilie 2020, TE, un consumator cu reședința obișnuită în Viena (Austria), a participat la jocuri de noroc online prin intermediul site‑ului internet al Titanium. Pentru a alimenta contul său de jucător, el a transferat bani din contul său bancar personal, administrat de o bancă stabilită în Austria, în contul bancar pentru protecția jucătorilor din Malta. În această perioadă, el a suferit o pierdere în cuantum total de 18547,67 euro ca urmare a activității respective.

12.

TE a introdus o acțiune în răspundere civilă împotriva lui NM și a lui OU în fața Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien (Tribunalul Regional pentru Litigii Civile din Viena, Austria), solicitând despăgubiri echivalente cu pierderile sale suferite la jocurile de noroc, plus dobânzi și cheltuieli de judecată. TE a susținut că oferirea în Austria de jocuri de noroc online fără licența prevăzută de Legea austriacă privind jocurile de noroc constituie o încălcare a legii respective. În calitatea lor de administratori ai Titanium, NM și OU ar fi responsabili pentru acțiunile societății. Având în vedere că Legea austriacă privind jocurile de noroc a fost concepută (printre altele) pentru a preveni prejudiciile aduse consumatorilor austrieci, aceasta constituie „norme de protecție” (Schutzgesetze) în sensul articolului 1311 din Codul civil general austriac. În temeiul acestei din urmă dispoziții, încălcarea unor astfel de „norme de protecție” ar constitui o faptă ilicită pentru care NM și OU sunt personal răspunzători față de clienții Titanium. TE a susținut de asemenea că instanța sesizată are competență internațională în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 3 ) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles Ia”).

13.

În răspuns, NM și OU au susținut că instanțele austriece nu au competență internațională. În opinia lor, în realitate, articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles Ia atribuie competența instanțelor din Malta. Ei au mai susținut că acțiunea formulată de TE este guvernată nu de dreptul austriac, ci de dreptul maltez, care nu recunoaște o astfel de răspundere a administratorului.

14.

Prin decizia din 27 aprilie 2023, Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien (Tribunalul Regional pentru Litigii Civile din Viena) a respins acțiunea, invocând lipsa competenței internaționale.

15.

Ca urmare a apelului formulat de TE, Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena, Austria), prin decizia din 4 septembrie 2023, a reținut că, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles Ia, instanțele austriece sunt competente să judece acțiunea formulată de TE. În consecință, acesta a anulat partea relevantă a deciziei pronunțate în primă instanță și a dispus ca Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien (Tribunalul Regional pentru Litigii Civile din Viena) să se pronunțe pe fond.

16.

Drept urmare, NM și OU au formulat recurs împotriva deciziei Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena) la Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă), care a fost declarat admisibil.

17.

Considerând că, pe de o parte, competența instanțelor austriece în temeiul Regulamentului Bruxelles Ia pare a fi clară, dar că, pe de altă parte, problema legii aplicabile acțiunii formulate de TE nu este clară, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

18.

NM și OU, TE, guvernele belgian și maltez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. NM și OU, TE, guvernele austriac, german, belgian și maltez, precum și Comisia au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 5 februarie 2025.

19.

Contextul prezentei cauze este reprezentat de jocurile de noroc propuse online de societăți cu sediul în Malta. De obicei, site‑urile lor internet pot fi nu numai accesate din alte state membre, ci și direcționate (prin limbile utilizate, prin publicitate etc.) către acestea. Deși aceste societăți își desfășoară activitatea în temeiul unor licențe eliberate de autoritățile malteze, în conformitate cu dreptul maltez (care se referă la furnizarea de servicii de jocuri de noroc nu numai în Malta, ci și din Malta), ele adesea nu dețin licențele necesare, în temeiul dreptului statelor membre vizate, pentru a furniza astfel de servicii în statele respective (sau, în cazul Austriei, le este complet interzis să o facă, întrucât jocurile de noroc sunt supuse de regulă unui monopol de stat).

20.

Un număr semnificativ de consumatori din statele membre respective participă la aceste jocuri de noroc online. Mulți dintre aceștia pierd astfel sume considerabile. În ultimii ani, astfel de jucători păgubiți au încercat să își recupereze pierderile prin introducerea unei acțiuni civile în fața instanțelor locale împotriva societăților malteze de jocuri de noroc. În mod obișnuit, aceștia susțin că, întrucât jocurile la care au participat le‑au fost propuse ilegal (dat fiind că furnizorul respectiv nu a respectat legislația statului membru în care a jucat consumatorul), contractul de jocuri de noroc încheiat este nul, ceea ce implică restituirea prestațiilor schimbate în temeiul acestuia, inclusiv a mizelor plătite de consumator. În Austria și în Germania, aceste proceduri au devenit chiar litigii de masă ( 4 ). Se pare că, în majoritatea cazurilor, instanțele austriece și germane s‑au pronunțat în favoarea acestor cereri.

21.

Procedura introdusă de TE în fața instanțelor austriece se înscrie în acest context întrucât și el a participat la jocurile de noroc online propuse de o societate malteză (Titanium) și a pierdut o sumă semnificativă, pe care urmărește în prezent să o recupereze. Cu toate acestea, acțiunea sa prezintă anumite particularități. După cum s‑a menționat la punctul 12 de mai sus, în primul rând, acțiunea nu este îndreptată împotriva societății de jocuri de noroc (Titanium) în sine, ci împotriva a doi dintre foștii săi administratori și, în al doilea rând, aceasta nu se bazează pe pretinsa nelegalitate a contractului de jocuri de noroc și pe dreptul la restituire, ci pe dreptul (austriac) al răspunderii delictuale.

22.

Se pare că există două motive pentru care TE a decis să se îndrepte împotriva celor doi administratori, NM și OU, iar nu împotriva Titanium. Primul este destul de comun: societatea a intrat în faliment. Cel de al doilea este, în schimb, unul extraordinar: ca reacție la litigiile de masă menționate anterior și având în vedere impactul financiar potențial asupra societăților malteze de jocuri de noroc, legislativul maltez a adoptat, la 12 iunie 2023, o lege, „Legea 55”, prin care a fost introdus articolul 56 A în Legea privind jocurile de noroc malteză. Această nouă dispoziție prevede în esență că cererile de restituire ale jucătorilor sunt inadmisibile în fața instanțelor malteze, dar și că nicio hotărâre străină de admitere a unei astfel de cereri nu va fi recunoscută sau executată în Malta.

23.

Problema legii aplicabile acțiunii formulate de TE, care constituie singurul obiect al întrebărilor adresate de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) ( 5 ), este esențială pentru soluționarea acțiunii respective. După cum explică instanța de trimitere, potrivit dreptului austriac, astfel cum a fost interpretat în propria sa jurisprudență, acțiunea respectivă ar putea fi admisă: în temeiul articolelor 1301 și 1311 din Codul civil general austriac, administratorii pot fi într‑adevăr considerați răspunzători pentru încălcarea „normelor de protecție” (în sensul articolului 1311) de către societate, iar părțile relevante din Legea privind jocurile de noroc austriacă intră sub incidența acestei calificări. În schimb, potrivit afirmațiilor lui NM și ale lui OU, dreptul maltez nu recunoaște o astfel de răspundere.

24.

Urmând ordinea logică în care instanța de trimitere și‑a prezentat întrebările, vom aborda la punctele următoare, în primul rând, problema aplicabilității Regulamentului Roma II în cazul unei acțiuni precum cea formulată de TE (secțiunea A, prima întrebare). În al doilea rând, vom examina problema legii care reglementează această acțiune în temeiul normei privind conflictul de legi prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat (secțiunea B, a doua întrebare). În al treilea rând, vom merge dincolo de aceste întrebări și vom aborda în mod succint o chestiune strâns legată de ultima problemă menționată, și anume posibilitatea de a înlocui legea desemnată prin articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II în temeiul așa‑numitei „clauze derogatorii” prevăzute la articolul 4 alineatul (3) din regulamentul menționat (secțiunea C).

25.

Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul Roma II stabilește domeniul său de aplicare material. În temeiul acestei dispoziții, instrumentul menționat se aplică, în „situații care implică un conflict de legi”, „obligațiilor necontractuale” în „materie civilă și comercială”.

26.

Aceste condiții sunt îndeplinite în speță. În primul rând, situația pe care se întemeiază acțiunea formulată de TE „implică un conflict de legi”: situația de fapt are legătură atât cu Austria, cât și cu Malta, ceea ce ridică problema dacă această acțiune trebuie soluționată în temeiul dreptului austriac sau al dreptului maltez. În al doilea rând, pretinsa obligație a lui NM și a lui OU de a‑l despăgubi pe TE, pe care se întemeiază acțiunea acestuia din urmă, este în mod clar „necontractuală” în sensul Regulamentului Roma II: rezultă dintr‑o „faptă ilicită” (potrivit terminologiei utilizate în regulament) ( 6 ) pretins săvârșită de NM și de OU, constând în încălcarea unei interdicții impuse de lege oricărei persoane, independent de orice „contract” (și anume interdicția de a oferi publicului în Austria jocuri de noroc fără licență, prevăzută de Legea privind jocurile de noroc austriacă). În al treilea rând, litigiul privește „materia civilă și comercială”, întrucât a apărut între particulari, fiind guvernat de normele comune de drept civil.

27.

În principiu, normele privind conflictul de legi prevăzute de Regulamentul Roma II stabilesc legea aplicabilă unei astfel de „obligații necontractuale”. Cu toate acestea, articolul 1 alineatul (2) din regulamentul menționat exclude anumite materii din domeniul său de aplicare. În special, litera (d) prevede, cu titlu de excepție, că acest instrument nu se aplică în ceea ce privește „obligațiile necontractuale care derivă din dreptul societăților comerciale”. Cu titlu de exemplu, această dispoziție precizează că respectiva categorie include „răspunderea personală a asociaților […] pentru obligațiile societății comerciale”.

28.

În acest context, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere ridică problema dacă derogarea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul Roma II vizează o acțiune precum cea formulată de TE împotriva lui NM și a lui OU, în calitatea lor de administratori ai Titanium.

29.

Împărtășim opinia exprimată atât de TE, cât și de guvernele austriac și belgian și de Comisie, în sensul că răspunsul ar trebui să fie negativ.

30.

Mai întâi, în lipsei unei trimiteri la (vreun) drept național în cadrul articolului 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul Roma II, categoria „obligațiilor necontractuale care derivă din dreptul societăților comerciale” trebuie să primească o definiție autonomă, în sensul regulamentului menționat. În această privință, trebuie să se acorde o importanță deosebită obiectivului urmărit de legiuitorul Uniunii prin derogarea în cauză.

31.

După cum a explicat Curtea în Hotărârea BMA Nederland ( 7 ), în esență acest obiectiv este de a garanta că anumite materii strâns legate de „nașterea” (constituirea), de „viața” (funcționarea și exploatarea) și de „moartea” (dizolvarea) societăților comerciale și care sunt în mod obișnuit reglementate în dreptul statelor membre de norme speciale, derogatorii de la normele comune de drept civil și comercial, rămân supuse unui corpus legislativ unic, denumit „dreptul aplicabil societăților comerciale” (lex societatis).

32.

Astfel, dacă un alt corpus de norme (de exemplu dreptul general al răspunderii delictuale) ar interfera cu astfel de chestiuni atunci când societățile își desfășoară activitatea în mai multe state, acest lucru ar crea un grad semnificativ de insecuritate juridică pentru acestea (și pentru membrii, asociații și creditorii acestora). În schimb, securitatea în ceea ce privește dreptul aplicabil unei societăți prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul Roma II urmărește să promoveze libertatea societăților de a se stabili și de a presta servicii pe întreaga piață internă, în temeiul articolelor 49 și 56 TFUE ( 8 ).

33.

Având în vedere obiectivul urmărit de articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul Roma II și astfel cum a constatat Curtea în Hotărârea BMA Nederland, această excludere vizează răspunderea/„obligațiile necontractuale” ale organelor societăților, inclusiv ale administratorilor, care există pentru „motive specifice dreptului societăților” ( 9 ). Aceasta este situația atunci când acea răspundere/„obligație” decurge din încălcarea unei obligații (sau interdicții) impuse administratorului respectiv în virtutea funcției sale (care teoretic depășește obligațiile impuse în mod obișnuit de normele generale de drept civil și comercial), indiferent de calificarea juridică a obligației respective în lex fori sau lex causae națională. Astfel, în general, drepturile de care beneficiază administratorii și obligațiile care le revin ca urmare a numirii lor sunt indisolubil legate de administrarea, funcționarea, exploatarea cotidiană, prin urmare, de „viața” unei societăți. În plus, aceste drepturi și obligații depind de obicei de forma de societate utilizată. Prin urmare, astfel de aspecte trebuie să rămână exclusiv sub incidența lex societatis relevante. În consecință, o astfel de răspundere/obligație ar trebui să se considere că „derivă din dreptul societăților comerciale” în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul Roma II. Aceasta este ceea ce legiuitorul a avut în vedere atunci când a menționat în această dispoziție „răspunderea personală a asociaților” ( 10 ).

34.

În schimb, astfel cum susțin TE, guvernul belgian și Comisia, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul Roma II nu poate viza răspunderea/„obligațiile necontractuale” ale administratorului unei societăți, care decurg din „motive […] străine [dreptului societăților]” ( 11 ). Deși, conform susținerilor guvernului maltez, administratorii societăților ar beneficia de o securitate juridică în cazul în care orice răspundere ce le poate reveni în exercitarea atribuțiilor lor, indiferent de temeiurile acesteia, ar fi guvernată de corpul legislativ unic constând în lex societatis, a acorda un domeniu de aplicare atât de larg excluderii respective ar extinde‑o pe aceasta dincolo de obiectivul său, după cum s‑a arătat la punctul 31 de mai sus. Acest lucru ar fi cu atât mai inadecvat cu cât, ca excepție de la domeniul de aplicare al regulamentului menționat, articolul 1 alineatul (2) litera (d) trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 12 ).

35.

Acțiunea formulată de TE (și răspunderea/„obligația necontractuală” corespunzătoare care revine NM și OU, pe care se întemeiază această acțiune), deși este îndreptată împotriva administratorilor societății care acționează în această calitate, se referă la cea de a doua situație descrisă mai sus. Astfel, răspunderea/„obligația” impusă lui NM și lui OU rezultă din încălcarea unei interdicții stabilite prin lege, independent de numirea lor (și anume interdicția impusă oricărei persoane de a oferi publicului jocuri de noroc fără licență în Austria, prevăzută de Legea privind jocurile de noroc austriacă). O astfel de interdicție, precum și consecințele unei încălcări a acesteia nu sunt legate de administrarea, funcționarea, exploatarea cotidiană și astfel de „viața” societății respective. Aceasta este impusă pentru alte motive „străine” (inclusiv protecția intereselor consumatorilor).

36.

Astfel, pretinsa răspundere/„obligație necontractuală” a lui NM și a lui OU nu se poate considera că „derivă din dreptul societăților comerciale”, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul Roma II. În consecință, o astfel de răspundere/„obligație” intră în domeniul de aplicare al regulamentului respectiv și este reglementată de legea desemnată de normele cuprinse în respectivul instrument. În funcție de normele respective și de situația de fapt din speță, este foarte posibil ca această lege să fie diferită de lex societatis care reglementează societatea. Problema legii aplicabile acestei „obligații” va fi examinată în secțiunea următoare a prezentelor concluzii.

37.

Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul lui NM și al lui OU sau al guvernului maltez potrivit căruia, întrucât persoana care a propus propriu‑zis jocurile de noroc în litigiu în Austria a fost Titanium, iar nu administratorii săi, numai această societate ar fi putut încălca interdicția prevăzută de Legea privind jocurile de noroc austriacă. Pretinsa „obligație necontractuală” care decurge din această faptă ilicită este de fapt o „obligație a societății”. Aspectul dacă un administrator al societății poate fi considerat „personal răspunzător” față de terțul prejudiciat pentru o astfel de „obligație” ține în esență de „dreptul societăților comerciale”. O astfel de răspundere există (numai) în cazul în care administratorul respectiv și‑a încălcat obligația de diligență care îi revine ca urmare a numirii sale de a se asigura că societatea își respectă obligațiile legale ( 13 ).

38.

Astfel, contrar celor susținute de intervenienți, în primul rând, atunci când o societate comite o faptă ilicită, aspectul dacă obligația „necontractuală” rezultată poate fi imputată administratorilor societății respective reprezintă în esență un aspect care trebuie soluționat în conformitate cu legea aplicabilă respectivei fapte ilicite, astfel cum este stabilită potrivit Regulamentului Roma II ( 14 ). Normele în materie de răspundere civilă ale statelor membre (la fel ca și normele lor de drept penal) atribuie adesea unei persoane faptele altei persoane, în temeiul unor instituții diverse (precum instigarea, răspunderea pentru fapta altuia etc.). În special, faptele ilicite săvârșite de societăți sunt uneori imputabile administratorilor acestora (pentru motivul că aceștia au dispus adoptarea conduitei în litigiu ori au avut dreptul, capacitatea sau obligația de a o controla etc.), independent de obligațiile impuse organelor respective pe baza „dreptului societăților comerciale”. Temeiul unei asemenea imputabilități potențiale a răspunderii este prin natura sa de ordin „delictual”. El vizează asigurarea respectării normelor de conduită în cadrul societății și despăgubirea adecvată a victimelor încălcării acestora. Imputarea anumitor fapte ilicite săvârșite de societăți persoanelor care le administrează poate contribui la garantarea faptului că normele respective sunt luate în considerare în mod corespunzător de astfel de entități juridice și că victimele pot obține despăgubiri în caz de încălcare. Caracterul „delictual” al acestui aspect este confirmat de articolul 15 litera (g) din Regulamentul Roma II. Astfel, această dispoziție precizează că legea aplicabilă unei „obligații necontractuale” care decurge dintr‑o faptă ilicită reglementează „răspunderea pentru fapta altuia”.

39.

În al doilea rând, este posibil ca, în situația de fapt din speță, pe lângă răspunderea „delictuală”/„obligația necontractuală” care rezultă din încălcarea Legii privind jocurile de noroc austriece, NM și OU să se confrunte și cu o obligație de „drept al societăților”/„obligație necontractuală” pentru încălcarea unei obligații de diligență care le revenea, ca urmare a numirii lor, și anume aceea de a se asigura că societatea își respectă obligațiile legale. De altfel, se întâmplă frecvent ca un singur eveniment să atragă pentru un administrator o astfel de acumulare de forme de răspundere ( 15 ). Totuși, aceste „obligații” sunt distincte și sunt calificate în consecință, având în vedere rațiunea lor de a fi: acestea sunt reglementate de legi diferite, determinate în lumina unor norme diferite privind conflictul de legi (Regulamentul Roma II, pe de o parte, normele naționale, pe de altă parte). În speță, amintim că acțiunea formulată de TE se întemeiază pe răspunderea „delictuală” a lui NM și a lui OU, iar nu pe vreo potențială răspundere paralelă în „dreptul societăților comerciale”, care le‑ar putea fi impusă.

40.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că excluderea referitoare la „obligațiile necontractuale care derivă din dreptul societăților comerciale”, prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul Roma II, nu vizează o pretinsă „obligație necontractuală” a unui administrator al unei societăți care rezultă din încălcarea unei obligații sau a unei interdicții impuse de lege, independent de numirea sa, precum interdicția impusă oricărei persoane de a propune jocuri de noroc într‑un anumit stat membru fără o licență acordată de autoritățile statului respectiv.

41.

Din secțiunea anterioară rezultă că Regulamentul Roma II este aplicabil unei „obligații necontractuale” precum cea care stă la baza acțiunii formulate de TE. În continuare, ne vom referi la problema legii care reglementează această „obligație” în temeiul regulamentului menționat.

42.

Niciuna dintre normele speciale prevăzute la articolele 5-9 din Regulamentul Roma II nu vizează o faptă ilicită precum cea în discuție. Părțile nici nu au ales, astfel cum permite articolul 14 din regulamentul menționat, legea aplicabilă „obligației necontractuale” care decurge din fapta ilicită respectivă. În consecință, legea aplicabilă ar trebui să fie stabilită în temeiul normei generale prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din instrumentul menționat.

43.

Potrivit acestei norme generale, legea aplicabilă unei „obligații necontractuale” care decurge dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs „prejudiciul”, indiferent în ce țară are loc „faptul cauzator de prejudicii” și indiferent de țara sau țările în care se manifestă „efectele indirecte” ale respectivului fapt.

44.

În acest context, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească care este „prejudiciul” cauzat de (pretinsa) fapta ilicită care stă la baza acțiunii formulate de TE și unde se consideră că s‑a produs „prejudiciul” respectiv, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II. Această instanță sugerează în întrebarea sa mai multe puncte de legătură care ar putea fi relevante în această privință. În opinia noastră, anumite explicații preliminare sunt necesare pentru a percepe complexitatea acestei întrebări.

45.

În sensul Regulamentului Roma II, articolul 2 alineatul (1) din acesta definește noțiunea de „prejudiciu” ca fiind „orice consecință a unei fapte ilicite […]” (sublinierea noastră). Cu toate acestea, din cuprinsul punctului 43 de mai sus rezultă că articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat se întemeiază pe o distincție mai subtilă între „prejudiciul”direct ( 16 ) cauzat de fapta prejudiciabilă și „consecințele”indirecte ale faptei respective. Numai primul dintre aceste elemente este important pentru stabilirea legii aplicabile faptei ilicite.

46.

În multe cazuri, este relativ simplu să se facă distincția între „prejudiciul” direct cauzat de o faptă prejudiciabilă și oricare dintre „consecințele indirecte” ale acesteia. De exemplu, în cazul unui accident de circulație, acel „prejudiciu” este reprezentat de vătămarea corporală a victimei și/sau de pagubele materiale provocate mașinii sale în urma accidentului respectiv. Prejudiciul a avut loc acolo unde s-a produs coliziunea. Consecințele economice ulterioare ale vătămării respective (costurile tratamentului medical, pierderea de venituri pe care o implică vătămarea etc.) și/sau daunele materiale (costurile de reparare a mașinii etc.) sunt „consecințe indirecte” ale accidentului ( 17 ).

47.

În schimb, distincția dintre „prejudiciul” direct cauzat de fapta prejudiciabilă și „consecințele indirecte” ale acesteia se poate dovedi dificilă în situațiile în care prejudiciul invocat de reclamant nu are nicio manifestare fizică. Aceasta este situația în speță: pierderile suferite la jocuri de noroc invocate de TE constau în esență într‑o diminuare a unor active necorporale de natură monetară. Acest prejudiciu face parte din categoria prejudiciilor „pur economice” sau „pur financiare”. De aici rezultă cea de‑a doua întrebare adresată de instanța de trimitere.

48.

Acestea fiind precizate, pentru a răspunde la întrebarea respectivă, amintim că, în general, „prejudiciul” prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II este consecința directă a faptei ilicite asupra victimei (sau, mai precis, asupra unui interes protejat în mod legal al acesteia din urmă, la care se referă acțiunea). Acesta depinde de natura (pretinsei) faptei ilicite care stă la baza acțiunii ( 18 ). Astfel, pentru a identifica „prejudiciul” în cauză, o analiză a caracteristicilor respectivei fapte ilicite constituie un punct de plecare. Cu toate acestea, întrucât exercițiul de identificare a „prejudiciului” este efectuat în scopul stabilirii legii aplicabile în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II, trebuie să se țină seama de obiectivul urmărit de această dispoziție. Alegerea de către legiuitorul Uniunii a țării în care se produce „prejudiciul” ca punct de legătură a fost menită să garanteze, în majoritatea cazurilor, aplicarea legii care prezintă cea mai strânsă legătură cu fapta ilicită și care este previzibilă atât pentru victimă, cât și pentru autorul faptei, asigurând astfel securitatea juridică. Scopul acestui punct de legătură a constat de asemenea în asigurarea unui „echilibru acceptabil” între interesele părților ( 19 ). Criteriul ales pentru a identifica „prejudiciul” în cauză trebuie să fie convingător din punctul de vedere al obiectivelor menționate și poate fi diferit de soluția care poate exista în această privință în dreptul material ( 20 ).

49.

În acest context, ar trebui să se țină seama și de jurisprudența Curții cu privire la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles Ia. Amintim că dispoziția menționată conține o normă de competență specială „în materie delictuală”, care desemnează instanțele de la „locul unde s‑a produs […] fapta prejudiciabilă”. În Hotărârea Bier ( 21 ), Curtea a statuat că aceasta vizează atât: (i) locul unde s‑a materializat prejudiciul, cât și (ii) locul unde s‑a produs faptul cauzator de prejudicii (astfel încât reclamantul să poată alege unde să introducă acțiunea atunci când aceste două locuri nu coincid). În ceea ce privește primul criteriu, Curtea a statuat, în Hotărârea Marinari ( 22 ), că acesta este limitat la locul materializării „prejudiciului inițial” și nu vizează niciun loc în care victima pretinde că a suferit alte „consecințe indirecte” ale faptei prejudiciabile. Întrucât articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles Ia și articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II se bazează pe aceleași distincții și urmăresc obiective similare (cel puțin în ceea ce privește legătura strânsă cu fapta ilicită, previzibilitatea și securitatea juridică) ( 23 ), ar trebui să se asigure o interpretare coerentă a celor două instrumente ( 24 ).

50.

Având în vedere situația de fapt rezumată la punctele 8-11 de mai sus, intervenienții au exprimat opinii radical diferite cu privire la ceea ce ar trebui considerat în speță ca fiind „prejudiciul” direct cauzat de (pretinsa) faptă ilicită care stă la baza acțiunii formulate de TE și, respectiv, cu privire la locul în care s‑ar fi produs acest prejudiciu, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II.

51.

Pe de o parte, NM și OU, guvernul maltez și Comisia susțin că prejudiciul constă în pierderile suferite de TE ca urmare a pariurilor pierdute plasate pe site‑ul internet al Titanium. Consecința directă a pierderilor respective a constat în reducerea și, în cele din urmă, pierderea completă a unui activ specific al lui TE, distinct de restul patrimoniului său, și anume suma de bani pe care acesta a transferat‑o în mod voluntar în contul bancar de protecție a jucătorilor pentru a‑și alimenta contul (virtual) de jucător ( 25 ). Prejudiciul respectiv s‑a produs în locul în care este deschis contul bancar menționat, care, la rândul său, este considerat ca fiind locul unde se află sediul instituției la care era înregistrat contul ( 26 ). Întrucât banca respectivă este stabilită în Malta, „prejudiciul” s‑a produs în țara respectivă și, în consecință, potrivit articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II, acțiunea formulată de TE este guvernată de dreptul maltez. În schimb, efectele financiare pe care această pierdere le‑a avut asupra patrimoniului lui TE în ansamblul său constituie doar „consecințe indirecte” ale pretinsei fapte ilicite. Astfel, chiar dacă s‑ar admite că TE a resimțit efectele respective la locul reședinței sale obișnuite din Austria (pe baza ficțiunii potrivit căreia „centrul patrimoniului său” s‑ar afla acolo), acest aspect este irelevant în sensul dispoziției menționate.

52.

Pe de altă parte, TE și guvernele austriac, german și belgian consideră în esență că „prejudiciul” în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II constă în transferul inițial de fonduri efectuat de TE către Titanium pentru a‑și alimenta contul (virtual) de jucător și pentru a plasa pariuri. Se consideră că „prejudiciul” respectiv s‑a produs în Austria, având în vedere o serie de factori cumulativi, și anume: faptul că activitatea desfășurată de Titanium era direcționată către Austria, că TE a participat la jocurile de noroc în litigiu din acel stat, că a transferat fondurile respective dintr‑un cont bancar austriac, că reședința sa obișnuită și „centrul patrimoniului” său se află acolo, iar acțiunea sa se întemeiază pe pretinsa încălcare a Legii privind jocurile de noroc austriece ( 27 ). Astfel, potrivit articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II, dreptul austriac ar fi cel care guvernează respectiva faptă ilicită.

53.

Desigur, alegerea între cele două soluții nu este ușoară. Cu toate acestea, după o analiză atentă, suntem în esență de acord cu cel de al doilea punct de vedere.

54.

Soluția sugerată de NM și de OU, de guvernul maltez și de Comisie se bazează în esență pe o analogie cu Hotărârea Kronhofer ( 28 ), care privește norma de competență în materie delictuală prevăzută în prezent la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles Ia. În cauza respectivă, un consumator cu domiciliul în Austria (domnul Kronhofer) încheiase un contract cu o întreprindere de investiții din Germania. Ca urmare, el a transferat fonduri într‑un cont de investiții deschis la societatea din Germania, care au fost apoi utilizate pentru subscrierea de instrumente financiare. Instrumentele respective și‑au pierdut din valoare, ceea ce a condus la pierderea unei părți din fondurile investite.

55.

Din această hotărâre se poate deduce că, în opinia Curții, „prejudiciul” direct a constat în pierderea unei părți din fondurile depuse în contul de investiții. „Prejudiciul” respectiv s‑a produs în Germania, în locul în care era situată instituția la care era înregistrat contul ( 29 ). În schimb, efectele financiare pe care pierderea respectivă le‑a avut asupra patrimoniului domnului Kronhofer, în ansamblul său, constituie doar „consecințe indirecte” ale faptei prejudiciabile. Chiar presupunând că domnul Kronhofer ar fi resimțit aceste efecte la locul unde se află domiciliul său din Austria (în temeiul ficțiunii potrivit căreia „centrul patrimoniului” victimei era situat acolo) ( 30 ), acest lucru nu poate justifica atribuirea competenței instanțelor de la locul respectiv ( 31 ).

56.

Soluția care se deduce din Hotărârea Kronhofer este, în opinia noastră, adecvată pentru cazurile în care o persoană (i) mandatează o altă persoană (de obicei o bancă sau o întreprindere de investiții) să administreze un anumit activ al său, (ii) în acest scop, separă voluntar acest activ de restul patrimoniului său, depunându‑l într‑un cont specific, în acord cu mandatarul, iar (iii) mandatarul respectiv săvârșește ulterior o faptă ilicită legată de gestionarea defectuoasă a activului în cauză (investiție neglijentă, deturnare de fonduri, abuz de tranzacționare etc.). Într‑un asemenea caz, „prejudiciul” direct, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II, poate fi în mod convingător considerat ca fiind reprezentat de diminuarea sau pierderea acelui activ specific (întrucât protejarea respectivului interes financiar al reclamantului se află la baza faptei ilicite în discuție), iar locul producerii prejudiciului poate fi considerat statul în care a fost depus acel activ. Legea țării respective are cea mai strânsă legătură cu fapta ilicită și, întrucât părțile au convenit asupra destinației bunului, ambele puteau să prevadă că legea respectivă urma să se aplice.

57.

Cu toate acestea, (pretinsa) faptă ilicită care stă la baza acțiunii formulate de TE este destul de diferită de cele descrise mai sus. Astfel cum subliniază TE și guvernele austriac, german și belgian, această faptă ilicită nu se referă la o eventuală administrare defectuoasă de către Titanium a sumei de bani transferate de TE în contul bancar de protecție a jucătorilor pentru alimentarea contului său (virtual) de jucător. În schimb, pretinsa faptă ilicită constă, amintim, în faptul că Titanium i‑a propus lui TE respectivele jocuri de noroc, deși nu deținea licența prevăzută de Legea privind jocurile de noroc austriacă.

58.

Având în vedere caracteristicile acestei fapte ilicite, considerăm că TE urmărește, prin acțiunea sa, să apere interesele consumatorilor, protejate în temeiul Legii privind jocurile de noroc austriece, de a nu le fi propuse jocuri de noroc, cu excepția celor reglementate și acoperite de o licență (evitând dependența de jocurile de noroc și consecințele sale sociale și financiare etc.) ( 32 ). O atingere adusă acestor interese și, prin urmare, „prejudiciul” cauzat de fapta ilicită s‑ar fi putut produce numai atunci când TE a participat la asemenea jocuri de noroc neacoperite de o licență, în mod concret prin plasarea unor pariuri în cadrul acestora (în condițiile în care, dacă legea ar fi fost respectată, el nu ar fi putut niciodată să facă acest lucru) ( 33 ).

59.

În acest context, crearea de către TE a unui cont de jucător pe site‑ul internet al Titanium și plata de sume de bani către Titanium pentru alimentarea contului respectiv constituie, în opinia noastră, simple acte pregătitoare care au condus la „prejudiciul” respectiv. Rezultă în special că contul bancar (sau cardul de credit asociat) utilizat de jucător în acest scop este lipsit de relevanță în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II. În plus, luarea în considerare a locului unde este deschis contul respectiv ca punct de legătură nu ar fi în concordanță cu obiectivele de legătură strânsă, previzibilitate și securitate juridică urmărite de această dispoziție. Este posibil ca un jucător să aibă conturi bancare în mai multe țări și să utilizeze oricare dintre conturile respective pentru a alimenta contul său de jucător. Prin urmare, un astfel de punct de legătură ar putea conduce la aplicarea unei legi care nu are legătură cu fapta ilicită și care nu ar fi previzibilă pentru autorul faptei ( 34 ).

60.

În mod similar, consecințele financiare negative suplimentare care rezultă din plasarea de pariuri ( 35 ) (precum imposibilitatea de a solicita rambursarea unor sume de la societatea de jocuri de noroc întrucât nu mai există sold disponibil în contul de jucător) constituie, în opinia noastră, „consecințe indirecte” ale faptei, care sunt irelevante în scopul stabilirii legii aplicabile în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II. În plus, localizarea acestor „consecințe” ar reprezenta o alegere greșită a punctului de legătură. A considera că ele s‑au produs în țara în care societatea de jocuri de noroc păstrează fondurile jucătorilor (în speță, acolo unde era deschis contul bancar de protecție a jucătorilor) nu ar fi adecvat. O astfel de țară nu ar fi neapărat previzibilă pentru jucător ( 36 ). „Încredințarea” (ca să spunem așa) a acestor fonduri în grija Titanium reprezintă un aspect accesoriu al participării la jocurile de noroc ( 37 ), iar dreptul aplicabil nu ar trebui să depindă de un astfel de mecanism. După cum s‑a precizat mai sus, în prezent un cont bancar poate fi deschis oriunde; un astfel de element ar putea fi chiar manipulat de societățile de jocuri de noroc în scopul alegerii unei legi mai favorabile. Prin urmare, este posibil ca legea țării în care se află contul respectiv să nu aibă o legătură deosebit de strânsă cu fapta ilicită. Localizarea acestor consecințe financiare, cu titlu alternativ, în „centrul patrimoniului” jucătorului ar reprezenta o ficțiune prea fantezistă.

61.

Întrucât „prejudiciul”, în sensul consecințelor negative asupra intereselor protejate invocate, s‑a produs atunci când consumatorul a participat la jocuri de noroc neacoperite de o licență, se prezumă că „prejudiciul” s‑a produs în locul în care s‑au desfășurat jocurile respective. În opinia noastră, alegerea acestui punct de legătură pentru stabilirea locului în care s‑a produs „prejudiciul” direct în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II este în concordanță cu tendința actuală a jurisprudenței Curții, referitoare la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles Ia, în ceea ce privește pierderile financiare cauzate de tranzacții pe care, în lipsa acțiunilor autorului faptei ilicite, victimele nu le‑ar fi efectuat (sau cel puțin nu le‑ar fi efectuat în aceleași condiții) ( 38 ).

62.

Utilizând acest punct de legătură, este ușor să se stabilească „prejudiciul” direct în cazul în care o persoană a participat la jocuri de noroc neacoperite de o licență într‑un loc fizic (un cazinou ilegal, de exemplu). „Prejudiciul” s‑a produs în acel loc. În speță, dificultatea constă în faptul că TE a participat la astfel de jocuri online, pe site‑ul internet al Titanium.

63.

NM și OU, precum și guvernul maltez sugerează în esență adoptarea unei ficțiuni juridice potrivit căreia jocurile de noroc în litigiu au avut loc în Malta, invocând argumentul că toate instalațiile și infrastructurile, inclusiv serverele, utilizate de Titanium pentru a propune respectivele jocuri și pentru a procesa pariurile erau situate în acea țară, că site‑ul internet și conturile (virtuale) ale jucătorilor erau gestionate de personalul Titanium de acolo și că toate deciziile luate de administratorii Titanium cu privire la activitatea societății erau luate tot acolo.

64.

În opinia noastră, nu există nicio îndoială că toate deciziile și acțiunile întreprinse de Titanium, NM și OU, care au condus la (presupusa) ingerință în interesele TE, au intervenit în Malta. Totuși, acest lucru face ca Malta să fie, înainte de toate, „țar[a în care] are loc faptul cauzator de prejudicii”, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II. După cum s‑a precizat la punctul 43 de mai sus, acest punct de legătură a fost respins de legiuitorul Uniunii în ceea ce privește legea aplicabilă faptelor ilicite, printre altele pentru că nu asigură un „echilibru acceptabil” între interesele părților ( 39 ) (întrucât, după câte înțelegem, acesta ar conduce adesea la desemnarea legii țării în care este stabilit sau își are reședința obișnuită autorul faptei ilicite).

65.

În speță, a considera că „prejudiciul” direct s‑a produs și în Malta, potrivit ficțiunii că jocurile de noroc în litigiu s‑au desfășurat în acea țară, ar ignora, în opinia noastră, această intenție a legiuitorului. În schimb, este potrivit ca în speță să se rețină mai curând ficțiunea că aceste jocuri s‑au desfășurat în Austria, astfel cum susțin în esență TE și guvernele austriac, german și belgian, ceea ce conduce la aplicarea dreptului austriac în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II.

66.

Contrar celor susținute de NM și OU, această ficțiune nu este justificată numai de faptul că site‑ul internet al Titanium era accesibil în Austria. În fapt, este cert că Titanium și‑a direcționat activitatea către (printre alții) consumatorii austrieci precum TE. Site‑ul internet în cauză avea un titlu în limba germană (www.drueckglueck.com) și utiliza această limbă, folosea un domeniu de prim nivel neutru „.com” (în locul extensiei naționale malteze „.mt”) și aparent făcea obiectul publicității în Austria. În opinia noastră, aceasta permite în mod rezonabil să se considere că faptul că TE a plasat pariuri pe acest site internet din Austria este determinant ( 40 ). În plus, ficțiunea este în concordanță cu originile acțiunii formulate de TE: întrucât domeniul de aplicare al Legii privind jocurile de noroc austriece, în calitate de act de drept public adoptat de statul austriac, este limitat la teritoriul austriac, interesele consumatorului protejate în temeiul acestei legi nu pot fi încălcate decât dacă un consumator participă la jocuri de noroc neacoperite de o licență în Austria.

67.

NM și OU obiectează în ceea ce privește o astfel de ficțiune că, în realitate, TE ar fi putut accesa site‑ul internet al Titanium de oriunde, inclusiv din afara Austriei, utilizând un smartphone de exemplu. În fapt, nu este clar unde se afla cu exactitate TE atunci când a accesat site‑ul internet. Mai mult, fapta ilicită nu privește un singur pariu, ci o serie de pariuri care ar fi putut fi plasate din locuri diferite, atât din Austria, cât și din afara acesteia.

68.

În mod evident, legea aplicabilă nu ar trebui să varieze pentru fiecare pariu plasat, în funcție de locul în care se afla TE la momentul respectiv. Nu numai că locurile exacte din care au fost plasate pariurile ar putea fi greu de dovedit, dar o astfel de abordare ar putea conduce și la o fragmentare a legii aplicabile, precum și la desemnarea unei legi (sau a mai multor legi) care are o legătură redusă sau chiar inexistentă cu fapta ilicită, fiind complet imprevizibilă pentru autorul faptei ( 41 ).

69.

Pentru a se evita dificultățile menționate anterior, (toate) pariurile ar trebui totuși considerate ca fiind plasate la reședința obișnuită a lui TE în Austria la momentul relevant, fără a se ține seama de locul în care el se afla efectiv de fiecare dată când a jucat un joc de noroc.

70.

În opinia noastră, această interpretare conduce la desemnarea unei legi (în speță cea austriacă) care are o legătură strânsă cu pretinsa faptă ilicită (care, amintim, se întemeiază tocmai pe faptul că jocurile de noroc erau ilegale în temeiul Legii privind jocurile de noroc austriece). Aceasta răspunde de asemenea obiectivului securității juridice și previzibilității: în mod evident, astfel cum subliniază TE și guvernele austriac, german și belgian, o societate malteză de jocuri de noroc care își direcționează activitatea către un anumit stat membru se poate aștepta în mod rezonabil ca legea statului respectiv să se aplice faptelor ilicite legate de respectiva activitate ( 42 ).

71.

Având în vedere cele de mai sus, răspunsul la cea de a doua întrebare ar trebui să fie că, în situația în care un consumator susține că a suferit pierderi din jocuri de noroc ca urmare a participării, din statul membru în care își are reședința obișnuită, la jocuri de noroc online propuse de un prestator stabilit într‑un alt stat membru, fără o licență acordată de autoritățile primului stat, „prejudiciul”, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II, s‑a produs în acel prim stat, în calitate de țară din care au fost plasate pariurile.

72.

În fața Curții, NM și OU, precum și guvernul maltez susțin că, în cazul în care s‑ar considera, contrar celor sugerate de aceștia, că dreptul austriac este aplicabil faptei ilicite care stă la baza acțiunii formulate de TE, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II, această lege ar trebui să fie înlocuită în temeiul „clauzei derogatorii” prevăzute la articolul 4 alineatul (3) din instrumentul menționat. În opinia acestora, „reiese clar din toate circumstanțele referitoare la caz că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară”, astfel cum se prevede la articolul 4 alineatul (3), și anume Malta. Astfel, în temeiul acestei dispoziții, ar trebui să se aplice mai curând dreptul maltez. Întrucât această chestiune este legată de cea de a doua întrebare, o vom aborda pe scurt.

73.

Trebuie să subliniem de la bun început că, deși „clauza derogatorie” prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul Roma II este menită să contrabalanseze regula generală „rigidă” prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din acest instrument, oferind instanței sesizate o anumită flexibilitate pentru a se asigura în toate cazurile că legea aplicabilă este cea care are efectiv cea mai strânsă legătură cu fapta ilicită ( 43 ), înlocuirea legii desemnate în temeiul articolului 4 alineatul (1) ar trebui să constituie o măsură excepțională, pentru a asigura previzibilitatea și securitatea juridică urmărite de Regulamentul Roma II. Astfel cum rezultă din modul de redactare a articolului 4 alineatul (3), „clauza derogatorie” ar trebui utilizată numai în cazul în care, în cadrul unei analize globale a circumstanțelor cauzei, fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea în care s‑a produs „prejudiciul”. Este un nivel ridicat de exigență.

74.

Astfel cum susțin TE și guvernele austriac, german și belgian, nu aceasta este situația în speță. Deși fapta ilicită prezintă în mod incontestabil legături cu Malta, acestea nu sunt în mod vădit mai semnificative decât cele cu Austria în scopul alegerii legii aplicabile.

75.

Astfel, în timp ce sediul și instalațiile Titanium erau situate în Malta, jocurile de noroc în litigiu erau direcționate către Austria, țara în care TE își avea reședința obișnuită și din care a participat la aceste jocuri. Deși este posibil ca NM și OU să își fi exercitat atribuțiile din Malta în temeiul dreptului maltez al societăților comerciale, amintim că acțiunea lui TE se bazează pe o presupusă încălcare a normelor austriece privind jocurile de noroc. Împrejurarea că locul în care se află contul bancar pentru protecția jucătorilor este Malta nu este, așa cum am explicat în secțiunea anterioară, relevantă pentru fapta ilicită în discuție (după cum, în mod corespunzător, nu este relevantă nici împrejurarea că locul în care se află contul bancar personal al lui TE este Austria). În sfârșit, în ceea ce privește argumentul invocat de NM și OU, precum și de guvernul maltez, potrivit căruia contractul de jocuri de noroc dintre TE și Titanium era reglementat de dreptul maltez, este adevărat că articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul Roma II precizează că o legătură vădit mai strânsă cu o altă țară „se poate întemeia, în special, pe [un contract preexistent] între părți […] care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită” (sublinierea noastră). Cu toate acestea, în primul rând, nu suntem convinși că contractul în cauză este relevant pentru pretinsa faptă ilicită. În al doilea rând, nu este deloc clar că respectivul contract era reglementat de dreptul maltez. Întrucât a fost încheiat între un consumator și un profesionist care și‑a direcționat activitatea către cel dintâi, acesta era mai degrabă reglementat de legea țării în care consumatorul respectiv își avea reședința obișnuită (cu alte cuvinte legea austriacă), în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale ( 44 ).

76.

Dorim să facem o ultimă observație cu privire la prezenta cauză. Prezentele concluzii se referă în întregime la legea care reglementează fapta ilicită ce stă la baza acțiunii formulate de TE. Aspectul dacă această acțiune este fondată reprezintă o chestiune diferită. Astfel, aspectul dacă TE ar trebui să aibă dreptul la o despăgubire pentru pierderile suferite sau dacă o astfel de despăgubire ar trebui refuzată pentru motivul că el a contribuit la pierderile respective sau a săvârșit el însuși o faptă culpabilă atunci când a ales să participe la jocurile de noroc propuse de Titanium reprezintă o problemă de fond, care trebuie soluționată în lumina dreptului austriac al răspunderii delictuale. În mod similar, o parte semnificativă a dezbaterii în fața Curții a vizat aspectul dacă obligarea societăților de jocuri de noroc stabilite în Malta și care își desfășoară activitatea pe bază de licențe malteze să respecte Legea privind jocurile de noroc austriacă (și stabilirea răspunderii delictuale a societăților respective și a administratorilor acestora în caz contrar) este compatibilă cu libertatea de a presta servicii garantată la articolul 56 TFUE. Aceasta este de asemenea o chestiune de fond, care trebuie soluționată de instanța sesizată în cadrul aprecierii pe fond. În mod evident, în cazul în care dispozițiile relevante ale Legii privind jocurile de noroc austriece ar implica o restricție nejustificată a acestei libertăți, o astfel de răspundere nu le‑ar putea fi imputată lui NM și lui OU, astfel încât acțiunea formulată de TE ar trebui respinsă. În schimb, dacă această lege ar fi compatibilă cu libertatea în cauză, nu ar fi contrar nici acestei libertăți să se angajeze răspunderea administratorilor respectivi pentru fapta ilicită săvârșită de Titanium.

77.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) după cum urmează: