1.

Atunci când o cauză penală privește fapte care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, articolul 52 coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 4 din Decizia-cadru 2008/841/JAI (2) a Consiliului din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate și articolul 19 alineatul (1) a treia teză din Tratatul privind Uniunea Europeană, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea din capitolul XXVI din Nakazatelno-protsesualen kodeks (Codul de procedură penală) (modificat în Darzhaven vestnik [Monitorul Oficial al Bulgariei] nr. 63/2017, în vigoare din 5 noiembrie 2017), prin care se suprimă dreptul unei persoane acuzate la încetarea procedurii penale desfășurate împotriva sa, în condițiile în care acest drept s-a născut în timpul în care a fost în vigoare o lege care prevedea o asemenea posibilitate, dar care, din cauza unei erori judiciare, a fost constatat abia după abrogarea acestei legi?

2.

Care ar fi căile de atac efective în sensul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pe care ar trebui să le aibă la dispoziție o asemenea persoană acuzată? În special, instanța națională poate dispune, în temeiul dreptului Uniunii, încetarea procedurii penale împotriva unei astfel de persoane, dacă completul sesizat anterior a omis să dispună încetarea, deși, potrivit legii naționale în vigoare la acel moment, erau îndeplinite condițiile în acest sens?