1

Prin recursul formulat, Centre d’étude et de valorisation des algues SA (CEVA) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 6 septembrie 2023, Comisia/CEVA și alții (T‑748/20, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2023:521), prin care s‑a stabilit cuantumul creanței Comisiei Europene la 168220,16 euro, plus dobânzi moratorii, reprezentând rambursarea granturilor acordate în cadrul contractului de finanțare încheiat cu CEVA pentru implementarea unui proiect în cadrul programului specific de cercetare și dezvoltare intitulat „Calitatea vieții și gestionarea resurselor vii” (denumită în continuare „creanța în litigiu”).

2

Articolul 71 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198), intitulat „Constatarea creanțelor”, prevedea, în versiunea aplicabilă situației de fapt din prezentul recurs, la alineatele (1)-(3):

„(1)   Constatarea unei creanțe este actul prin care ordonatorul de credite delegat sau subdelegat:

„(2)   Resursele proprii puse la dispoziția Comisiei și orice creanță identificată ca fiind certă, în sumă fixă și exigibilă, trebuie constatate printr‑un ordin de recuperare înaintat contabilului, urmat de o notă de debit transmisă debitorului, ambele documente fiind întocmite de ordonatorul de credite competent.

(3)   Sumele plătite în mod necuvenit se recuperează.”

3

Articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO 2000, L 160, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 143), intitulat „Competență internațională”, prevedea, în versiunea aplicabilă situației de fapt, la alineatele (1) și (2):

„(1)   Competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.

„(2)   Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de‑al doilea stat membru.”

4

Articolul 4 din Regulamentul nr. 1346/2000, intitulat „Legea aplicabilă”, prevedea la alineatul (2):

„Legea statului de deschidere [a procedurii de insolvență] determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:

[…]

[…]”

5

Articolul 16 din acest regulament, intitulat „Principiu”, prevedea la alineatul (1):

„Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 este recunoscută în toate celelalte state membre de îndată ce își produce efectele în statul de deschidere.”

6

Articolul 17 din regulamentul menționat, intitulat „Efectele recunoașterii”, prevedea la alineatul (1):

„Hotărârea de deschidere a procedurii menționate la articolul 3 alineatul (1) produce, fără îndeplinirea vreunei formalități suplimentare, în orice alt stat membru efectele pe care i le atribuie legea statului de deschidere, cu excepția cazului unei dispoziții contrare în prezentul regulament și atât timp cât nu este deschisă în celălalt stat membru nicio procedură de tipul celei menționate la articolul 3 alineatul (2).”

7

Articolul 1134 din Codul civil belgian, în versiunea aplicabilă situației de fapt din prezentul recurs (denumit în continuare „Codul civil belgian”), prevedea:

„Convențiile legal încheiate constituie legea părților.

[…]

Acestea trebuie executate cu bună‑credință.”

8

În temeiul articolului 2257 din Codul civil belgian:

„Prescripția nu curge în niciun fel:

În privința unei creanțe care depinde de o condiție, până la îndeplinirea condiției;

[…]”

9

Potrivit articolului 2262 bis alineatul (1) primul paragraf din Codul civil belgian:

„Toate acțiunile personale se prescriu în termen de 10 ani.”

10

Articolul L. 622‑21‑I din code de commerce, în versiunea aplicabilă situației de fapt din prezentul recurs (denumit în continuare „Codul comercial francez”), prevedea:

„Hotărârea de deschidere întrerupe sau împiedică orice acțiune în justiție care este formulată de oricare dintre creditorii a căror creanță nu este menționată la alineatul I al articolului L. 622‑17 și care are ca obiect:

11

Articolul L. 622‑24 din Codul comercial francez avea următorul cuprins:

„De la data publicării hotărârii, toți creditorii a căror creanță s‑a născut anterior hotărârii de deschidere, cu excepția salariaților, adresează declarația de creanțe mandatarului judiciar în termenele stabilite prin decret al Conseil d’État (Consiliul de Stat). În cazul în care creditorul a fost repus în termen în conformitate cu articolul L. 622‑26, termenele curg numai de la notificarea acestei decizii; în acest caz, ele se reduc la jumătate. Creditorii care dețin o garanție publicată sau legată de debitor printr‑un contract publicat sunt informați personal sau la domiciliul ales, după caz. Termenul de formulare a declarației curge în privința acestora de la notificarea informării respective.

[…]”

12

Articolul L. 622‑25‑I din acest cod prevedea:

„Declarația de creanță întrerupe termenul de prescripție până la închiderea procedurii; ea dispensează de orice punere în întârziere și constituie un act de acționare în judecată.”

13

Articolul 2 alineatul 1 din contractul încheiat de Comisie cu CEVA la 17 ianuarie 2001, care avea ca obiect implementarea unui proiect în cadrul programului special de cercetare și dezvoltare intitulat „Calitatea vieții și gestionarea resurselor vii” (denumit în continuare „proiectul Seapura”) și care viza acordarea unui grant în valoare de 123735 de euro (denumit în continuare „contractul Seapura”), prevede:

„Durata proiectului este de 36 de luni începând de la 01/02/2001.”

14

Articolul 5 alineatele 1 și 2 din contractul Seapura prevede:

„1   Prezentul contract este guvernat de dreptul belgian.

„2   [Tribunalul] și, în cazul unui recurs, [Curtea] sunt singurele competente să soluționeze litigiile dintre [Uniunea Europeană], pe de o parte, și contractanți, pe de altă parte, în ceea ce privește validitatea, aplicarea sau interpretarea prezentului contract.”

15

Articolul 3 alineatul 5 din anexa II la acest contract prevede:

„După executarea sau rezilierea contractului ori încetarea participării unui contractant, Comisia poate solicita sau, după caz, solicită contractantului, în urma unor fraude sau a unor nereguli financiare grave constatate în cadrul unui audit, restituirea întregii contribuții comunitare care i‑a fost acordată. […]”

16

Istoricul litigiului figurează la punctele 2-22 din hotărârea atacată.

17

La 17 ianuarie 2001, Comisia a încheiat cu CEVA contractul Seapura, care prevedea acordarea unui grant în cuantum de 123735 de euro.

18

În cursul anului 2006, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a deschis o investigație în urma unor suspiciuni de fraudă vizând mai multe proiecte implementate de CEVA, printre care și proiectul Seapura.

19

La 11 decembrie 2007, OLAF a întocmit raportul său definitiv referitor la această anchetă (denumit în continuare „raportul OLAF”), în care a constatat nereguli în executarea contractului Seapura constând, printre altele, în falsificări ale fișelor de gestiune a timpului de lucru al personalului CEVA.

20

Prin scrisoarea din 29 octombrie 2008, Comisia a informat CEVA că intenționa să emită în privința sa, din cauza neregulilor grave constatate în raportul OLAF, note de debit în cuantum de 123735 de euro, sumă majorată cu dobânzi, în vederea restituirii grantului acordat în temeiul contractului Seapura.

21

La 13 martie 2009, Comisia a adresat CEVA patru note de debit în cuantum total de 168220,16 euro (denumite în continuare „notele de debit”).

22

La 12 iunie 2009, întrucât CEVA nu a dat curs nici notelor de debit, nici celor patru scrisori de atenționare adresate de Comisie, această instituție i‑a notificat, la 11 mai 2009, patru scrisori de punere în întârziere.

23

La 17 iulie 2009, CEVA a introdus la Tribunal o acțiune prin care a solicitat anularea acestor scrisori de atenționare.

24

Prin Hotărârea din 15 septembrie 2011, CEVA/Comisia (T‑285/09, EU:T:2011:479), Tribunalul a respins această acțiune ca inadmisibilă.

25

Prin hotărârea pronunțată la 26 aprilie 2011 de tribunal correctionnel de Rennes (Tribunalul Corecțional din Rennes, Franța), CEVA și fostul său director au fost declarați vinovați de înșelăciune, precum și de deturnare de fonduri publice și condamnați la o amendă de 80000 de euro și, respectiv, la o pedeapsă cu închisoarea de 18 luni cu suspendare. Pronunțându‑se cu privire la acțiunea civilă exercitată de Comisie, instanța amintită a obligat în parte inculpații la plata în solidar a sumei de 303631 de euro către Comisie pentru repararea prejudiciului material suferit, în special ca urmare a neregulilor financiare săvârșite în executarea contractului Seapura.

26

Prin hotărârea din 1 aprilie 2014, cour d’appel de Rennes (Curtea de Apel din Rennes, Franța) a achitat CEVA și pe fostul său director pentru toate capetele de acuzare și a respins acțiunea civilă a Comisiei.

27

Prin hotărârea din 12 noiembrie 2015, chambre criminelle de la Cour de cassation (Secția penală a Curții de Casație, Franța) a casat hotărârea pronunțată la 1 aprilie 2014 numai în ceea ce privește dispozițiile de achitare a inculpaților pentru deturnare de fonduri publice și a trimis cauza spre rejudecare în acest sens la cour d’appel de Caen (Curtea de Apel din Caen, Franța).

28

Prin hotărârea din 22 iunie 2016, tribunal de commerce de Saint‑Brieuc (Tribunalul Comercial din Saint‑Brieuc, Franța) a deschis o procedură de insolvență denumită „de reorganizare judiciară” în privința CEVA (denumită în continuare „procedura de insolvență”) și a desemnat SELARL TCA în calitate de mandatar judiciar.

29

La 15 septembrie 2016, în cadrul procedurii de reorganizare judiciară, Comisia a declarat o creanță reprezentând cuantumul total al notelor de debit emise în vederea obținerii restituirii unor granturi, printre care și cele acordate în temeiul contractului Seapura, constând în principalul de 289012,95 euro, majorat cu dobânzi moratorii, adică un total de 431002,18 euro.

30

La 6 decembrie 2016, TCA a contestat creanța Comisiei.

31

Prin hotărârea din 21 iulie 2017, tribunal de commerce de Saint‑Brieuc (Tribunalul Comercial din Saint‑Brieuc) a adoptat planul de reorganizare judiciară a CEVA și a desemnat SELARL AJIRE în calitate de lichidator responsabil cu aplicarea planului de reorganizare judiciară.

32

Prin hotărârea din 23 august 2017, rămasă definitivă, cour d’appel de Caen (Curtea de Apel din Caen), pronunțându‑se în urma trimiterii spre rejudecare după casare, a achitat CEVA pentru deturnare de fonduri publice și l‑a condamnat pe fostul său director la o pedeapsă cu închisoarea de un an cu suspendare și la o amendă de 20000 de euro pentru deturnare de fonduri publice.

33

Prin ordonanța din 11 septembrie 2017, judecătorul sindic din procedura de reorganizare judiciară a respins în totalitate declarația de creanță a Comisiei.

34

Comisia a declarat apel împotriva acestei ordonanțe.

35

Prin hotărârea din 24 noiembrie 2020, cour d’appel de Rennes (Curtea de Apel din Rennes) a anulat ordonanța menționată și a constatat totodată existența a două contestații serioase, sub aspectul prescripției și al temeiniciei notelor de debit, privind declarația de creanță a Comisiei, apreciind că aceste contestații trebuiau soluționate de instanța competentă pe care Comisia trebuia să o sesizeze.

36

La 19 decembrie 2020, Comisia a introdus o acțiune împotriva CEVA, a TCA și a AJIRE, întemeiată pe articolul 272 TFUE, în temeiul clauzei compromisorii care figurează în contractul Seapura, în vederea stabilirii cuantumului creanței sale ce corespunde rambursării granturilor acordate CEVA în temeiul acestui contract.

37

În ședința din 11 noiembrie 2022 de la Tribunal, Comisia a arătat că acțiunea sa nu privea TCA și AJIRE și că nu solicita Tribunalului să constate că acestea din urmă erau obligate să ramburseze sumele acordate în executarea contractului Seapura, aspect de care Tribunalul a luat act la punctul 97 din hotărârea atacată.

38

În apărare, CEVA a susținut, primo, că cererea Comisiei era prescrisă, secundo, că ancheta OLAF nu vizase proiectul Seapura și că raportul OLAF nu dovedise că neregulile care au fost identificate fuseseră săvârșite cu ocazia executării contractului Seapura, tertio, că acuzațiile de înșelăciune sau de deturnare de fonduri publice nu fuseseră reținute împotriva sa de instanțele penale franceze și, quarto, că, în temeiul principiului autonomiei procedurale, Comisia nu se poate prevala de procedurile inițiate în Franța în temeiul dreptului francez, în condițiile în care contractul Seapura era guvernat de dreptul belgian.

39

În această privință, în primul rând, Tribunalul a respins, la punctele 30-59 din hotărârea atacată, excepția prescripției invocată de CEVA.

40

După ce a constatat că problema eventualei prescripții a cererii Comisiei era guvernată de dreptul belgian, potrivit căruia termenul de prescripție era în speță de zece ani, Tribunalul a considerat, la punctele 40 și 41 din hotărârea menționată, că exigibilitatea creanței Uniunii era condiționată de formularea de către Comisie a unei cereri de rambursare prealabilă în temeiul articolului 3 alineatul 5 din anexa II la contractul Seapura. Tribunalul a apreciat că data acestei cereri corespundea în speță datei la care această instituție trimisese notele de debit către CEVA, și anume 13 martie 2009, fără ca CEVA să fi invocat vreun argument special care să permită să se stabilească faptul că creanța ar fi devenit exigibilă anterior acestei date. La punctul 46 din aceeași hotărâre, Tribunalul a concluzionat că, în principiu, data la care a intervenit prescripția creanței Uniunii era, potrivit dreptului belgian, 14 martie 2019.

41

Pe de altă parte, Tribunalul a statuat, la punctul 57 din hotărârea atacată, că declarația de creanță formulată de Comisie la 15 septembrie 2016 în procedura de reorganizare judiciară întrerupsese prescripția.

42

În această privință, Tribunalul a considerat, pe de o parte, că, potrivit dreptului francez, declarația de creanță întrerupe prescripția până la închiderea procedurii. Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000, legea statului membru de deschidere a procedurii de insolvență determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență, precum și efectele acestei proceduri asupra cererilor individuale de executare silită. Totodată, Tribunalul a considerat că, în temeiul articolului 16 alineatul (1) și al articolului 17 alineatul (1) din acest regulament, orice decizie de deschidere a unei proceduri de insolvență este recunoscută în toate statele membre și își produce efectele fără nicio altă formalitate. Or, Tribunalul a constatat că deschiderea în Franța a procedurii de reorganizare judiciară în privința CEVA și declarația de creanță formulată de Comisie în acea procedură de reorganizare judiciară au produs, în virtutea dreptului francez, în special a articolului L. 622‑25‑1 din Codul comercial francez, efecte în dreptul belgian, mai exact această declarație de creanță întrerupsese termenul de prescripție a cererii Comisiei, astfel încât ea nu era prescrisă la data la care a fost introdusă.

43

În al doilea rând, la punctele 66-80 din hotărârea atacată, Tribunalul, pronunțându‑se pe fond, a verificat dacă Comisia era îndreptățită să se prevaleze de raportul OLAF pentru a solicita de la CEVA restituirea tuturor sumelor plătite în executarea contractului Seapura.

44

În această privință, Tribunalul a constatat, pe de o parte, la punctele 70 și 71 din hotărârea menționată, că investigația OLAF cu privire la CEVA a cuprins două aspecte, primul cu privire la cheltuielile directe, iar al doilea cu privire la fondurile structurale, și a vizat două tipuri de comportamente care au creat suspiciuni, și anume, primo, falsificarea fișelor de gestiune a timpului de lucru al personalului și, secundo, plagierea unor documente științifice în cadrul diferitelor proiecte executate de CEVA.

45

Pe de altă parte, la punctele 72-74 din hotărârea menționată, Tribunalul a constatat că raportul OLAF nu a dovedit existența unui plagiat, dat fiind că nu a identificat documentele științifice pretins plagiate în cadrul executării acestui contract. În schimb, Tribunalul a subliniat că acest raport a constatat existența unor nereguli financiare grave privind toate proiectele încredințate CEVA, inclusiv proiectul Seapura. Acesta a considerat că din raport reieșea, primo, că OLAF dovedise existența unor nereguli financiare grave privind fișele de gestiune a timpului de lucru al personalului CEVA și, secundo, că aceste fișe făcuseră obiectul unor falsificări în toate aceste proiecte într‑un mod deliberat și sistematic. Prin urmare, la punctul 79 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentul CEVA întemeiat pe o pretinsă lipsă de legătură a neregulilor constatate în raportul OLAF cu proiectul Seapura.

46

În al treilea rând, la punctele 81-88 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat incidența procedurilor penale desfășurate la instanțele franceze, întrucât CEVA a susținut în apărare că cererea Comisiei nu se putea întemeia pe caracterul pretins fraudulos al gestionării grantului acordat, în condițiile în care în final a fost achitat de acuzațiile de înșelăciune și de deturnare de fonduri publice. În această privință, Tribunalul a considerat, la punctul 87 din hotărârea respectivă, că articolul 3 alineatul 5 din anexa II la contractul Seapura condiționa rambursarea contribuției Uniunii la proiectul Seapura de simpla constatare a existenței unor fraude sau nereguli financiare grave printr‑un audit, fără ca această rambursare să depindă de o condamnare penală sau de o încadrare penală a faptelor în cauză. Tribunalul a dedus de aici, la punctul 88 din hotărârea menționată, că achitarea de care a beneficiat CEVA nu avea incidență asupra aplicării acestei dispoziții contractuale.

47

În al patrulea rând, la punctele 89-95 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat și a respins argumentul formulat de CEVA în temeiul pretinsei încălcări a principiului autonomiei procedurale, întrucât o procedură de insolvență deschisă în Franța nu poate produce efecte în dreptul belgian. În această privință, Tribunalul a statuat, la punctul 93 din hotărâre, că a fost sesizat pe baza unei clauze compromisorii în temeiul articolului 272 TFUE și că era de competența sa să soluționeze litigiul în conformitate cu dreptul material aplicabil contractului, în special cu Regulamentul nr. 1346/2000, potrivit căruia anumite dispoziții ale Codului comercial francez își produc efectele în dreptul belgian. Prin urmare, Tribunalul a considerat că Comisia era îndreptățită să se prevaleze, în temeiul Regulamentului nr. 1346/2000, de efectele în dreptul belgian ale procedurii de insolvență inițiate în Franța.

48

Pe baza tuturor acestor motive, Tribunalul a admis cererea Comisiei și a stabilit cuantumul creanței în litigiu la 168220,16 euro plus dobânzi.

49

CEVA solicită Curții:

50

Comisia solicită Curții:

51

În susținerea recursului, CEVA invocă două motive, întemeiate în esență, primul, pe o eroare de drept, întrucât Tribunalul ar fi stabilit în mod eronat termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în justiție a Comisiei, și, al doilea, pe o încălcare a principiului bunei administrări a justiției.

52

Primul motiv de recurs este îndreptat împotriva punctelor 42-59 din hotărârea atacată și cuprinde patru aspecte.

53

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, CEVA susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a reținut că data emiterii notelor de debit era punctul de plecare al termenului de prescripție.

54

În primul rând, CEVA arată că Tribunalul s‑a întemeiat în mod eronat în această privință pe articolul 3 alineatul 5 din anexa II la contractul Seapura, în condițiile în care această dispoziție contractuală viza numai posibilitatea de a efectua un audit financiar.

55

În al doilea rând, CEVA consideră că, pe de o parte, având în vedere articolul 2 alineatul 1 din contractul Seapura și articolul 7 alineatul 2 din anexa II la acesta, contractul a încetat la 12 octombrie 2004. Pe de altă parte, potrivit dreptului belgian, termenul de prescripție începe să curgă din ziua în care ia naștere dreptul de a acționa pentru care este aplicabil acest termen, ziua respectivă fiind ziua în care obligația care face obiectul acțiunii trebuia executată.

56

Astfel, potrivit CEVA, o interpretare corectă a contractului Seapura și a dreptului belgian trebuie să conducă la concluzia că creanța în litigiu a devenit exigibilă din momentul prezentării cercetărilor avute în vedere în acest contract. CEVA adaugă că, potrivit articolului 7 alineatul 6 din anexa II la contractul Seapura, Comisia putea solicita rambursarea contribuției financiare ținând seama de natura și de rezultatul lucrărilor efectuate. CEVA consideră pe baza acestor elemente că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de zece ani prevăzut de dreptul belgian trebuie stabilit la 13 octombrie 2004, astfel încât acest termen a expirat la 13 octombrie 2014.

57

CEVA susține că acest aspect nu constituie o argumentație nouă, fiind astfel admisibil întrucât la Tribunal a invocat argumente similare, după cum reiese din memoriul său în apărare și din cuprinsul punctelor 48-58 din memoriul în duplică depus în primă instanță.

58

Comisia invocă inadmisibilitatea primului aspect al primului motiv, întrucât CEVA, pe de o parte, nu a susținut la Tribunal că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție trebuia să fie data la care a încetat contractul Seapura. Pe de altă parte, CEVA a admis la Tribunal că data la care Comisia i‑a fost trimis notele de debit corespundea datei la care creanța în litigiu devenise exigibilă, termenul de prescripție începând din ziua următoare acestei date. Acesta este contextul în care Tribunalul a statuat, la punctul 44 din hotărârea atacată, că „[…] CEVA nu a formulat niciun argument special care să permită să se stabilească faptul că creanța ar fi devenit exigibilă înainte de 13 martie 2009”.

59

În ipoteza în care primul aspect al primului motiv ar trebui considerat admisibil, Comisia arată că acesta este, în orice caz, nefondat.

60

Trebuie amintit că, potrivit articolului 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, recursul nu poate modifica obiectul litigiului dedus judecății Tribunalului. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, competența Curții în cadrul unui recurs este limitată la aprecierea soluției juridice date cu privire la motivele și la argumentele dezbătute în fața primei instanțe. O parte nu poate, așadar, să invoce pentru prima dată în fața Curții o critică pe care nu a invocat‑o în fața Tribunalului întrucât aceasta ar echivala cu a‑i permite să sesizeze Curtea, a cărei competență în materie de recurs este limitată, cu un litigiu mai extins decât cel cu care a fost învestit Tribunalul (Hotărârea din 16 martie 2023, Comisia/Jiangsu Seraphim Solar System și Consiliul/Jiangsu Seraphim Solar System și Comisia, C‑439/20 P și C‑441/20 P, EU:C:2023:211, punctul 83, precum și jurisprudența citată).

61

În speță, CEVA susține că a abordat „problematica momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție” în memoriul său în apărare și că și‑a „detaliat” raționamentul la punctele 48-58 din „memoriul în cerere”, astfel încât a prezentat în fața Tribunalului un motiv referitor la prescrierea cererii Comisiei.

62

În această privință, trebuie să se constate că o argumentație precum cea formulată în cadrul prezentului aspect nu reiese din niciunul dintre înscrisurile depuse de CEVA la Tribunal.

63

Astfel, CEVA a susținut, atât la punctele 48-56 din memoriul în apărare, cât și la punctele 48-58 din memoriul în duplică, că creanța în litigiu era prescrisă ca urmare a faptului că, contrar celor susținute de Comisie, nu se poate admite nicio întrerupere a termenului de prescripție. În schimb, CEVA nu a contestat că momentul de la care a început să curgă acest termen corespundea datei la care au fost emise notele de debit.

64

Dimpotrivă, la punctul 56 din memoriul în apărare și la punctul 58 din memoriul în duplică, CEVA a indicat în mod expres că, „[î]n definitiv, trebuie să se considere că notele de debit din 12 martie 2009 au declanșat curgerea termenului de prescripție de 10 ani, în temeiul dreptului belgian”.

65

Rezultă că, sub acest prim aspect, motivul întemeiat pe eroarea de drept pe care ar fi săvârșit‑o Tribunalul prin faptul că s‑a întemeiat pe data emiterii notelor de debit, iar nu pe data încetării contractului, pentru a stabili momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție constituie un motiv nou.

66

În aceste condiții, este necesar să se constate că primul aspect al primului motiv de recurs este inadmisibil.

67

CEVA arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că, la punctele 39-44 din hotărârea atacată, a statuat că o creanță contractuală putea lua naștere dintr‑o notă de debit.

68

În această privință, CEVA susține că, potrivit jurisprudenței instanțelor Uniunii, pe de o parte, notele de debit nu constituie nici decizii administrative atacabile, nici titluri executorii și, pe de altă parte, Comisia nu dispune în raporturile contractuale de dreptul de a adopta acte unilaterale de natură decizională în privința cocontractanților. CEVA deduce de aici că Comisia nu putea adopta un act unilateral având ca obiect recuperarea unei creanțe contractuale fără a obține în prealabil recunoașterea existenței unei astfel de creanțe de către instanța competentă.

69

Comisia arată în replică faptul că al doilea aspect al primului motiv al CEVA trebuie respins ca inadmisibil și, în orice caz, ca nefondat.

70

Este necesar să se constate că, prin intermediul acestui aspect, recurentul susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a reținut, ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripție a creanței în litigiu, o dată ulterioară datei de 13 octombrie 2004.

71

Or, astfel cum s‑a arătat la punctele 63 și 64 din prezenta hotărâre, CEVA nu a contestat la Tribunal, ci, dimpotrivă, a admis că momentul de la care începe să curgă acest termen corespundea datei de emitere a notelor de debit, și anume datei de 12 martie 2009.

72

Prin urmare, sub acest al doilea aspect, motivul întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept întrucât că nu a considerat că termenul de prescripție începuse să curgă înainte de această din urmă dată constituie un motiv nou.

73

Rezultă că al doilea aspect al primului motiv trebuie de asemenea respins ca inadmisibil.

74

CEVA susține mai întâi că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a stabilit că termenul de prescripție a creanței în litigiu a fost întrerupt prin declararea acestei creanțe în procedura de reorganizare judiciară.

75

În această privință, CEVA contestă existența creanței în litigiu, pe care Comisia nu ar putea să o dovedească prin simpla prezentare a notelor de debit sau a declarației de creanță. CEVA amintește că această creanță a fost respinsă prin ordonanța judecătorului sindic din 11 septembrie 2017, menționată la punctul 33 din prezenta hotărâre, și susține că Comisia nu și‑a dovedit creanța în fața instanței competente. În plus, această declarație de creanță într‑o procedură de reorganizare judiciară deschisă în Franța nu ar avea, în opinia CEVA, efecte asupra prescripției acțiunii civile guvernate de dreptul belgian. Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat că Regulamentul nr. 1346/2000 permite întreruperea termenului de prescripție a unei creanțe care nu ar fi fost exigibilă la momentul deschiderii procedurii de reorganizare judiciară.

76

De altfel, CEVA arată în memoriul în replică faptul că, și dacă s‑ar admite că deschiderea unei proceduri de reorganizare judiciară poate întrerupe termenul de prescripție, actul de întrerupere trebuie să rezulte dintr‑o cerere oficială din partea creditorului, pe care nu o pot constitui, precum în speță, notele de debit.

77

Pe de altă parte, procedura de reorganizare judiciară a fost deschisă abia la 22 iunie 2016, în timp ce creanța Comisiei s‑ar fi prescris în cursul anului 2014. Rezultă, în opinia CEVA, că declarația de creanță formulată de Comisie în acea procedură nu putea întrerupe termenul de prescripție, întrucât el era împlinit la data formulării declarației.

78

În plus, potrivit CEVA, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat că prescripția a fost întreruptă prin emiterea citației pentru ca CEVA să se prezinte în fața instanțelor penale franceze, întrucât „dreptul belgian nu prevede nici întreruperea termenelor de prescripție, nici aplicarea termenelor belgiene de introducere a unei acțiunii publice în cazul procedurilor inițiate într‑un alt stat”.

79

Astfel, CEVA susține că din jurisprudența Cour de cassation (Curtea de Casație, Belgia) reiese că o întrerupere care survine în urma unei citații în justiție nu profită decât celui care se află la originea actului de întrerupere. În speță, nu Comisia, ci Ministerul Public francez ar fi sesizat instanța penală franceză. În plus, din această jurisprudență ar mai reieși că o citație întrerupe termenul de prescripție „pentru cererea introdusă și pentru cererea al cărei obiect este menționat în mod virtual în citație”, ceea ce impune luarea în considerare a obiectului cererii. Or, în speță, acțiunea publică în Franța avea ca obiect acuzațiile de înșelăciune și de deturnare de fonduri publice, în timp ce cererea Comisiei privea rambursarea granturilor acordate CEVA.

80

În sfârșit, CEVA susține că, potrivit dreptului belgian, întreruperea termenului de prescripție este considerată în orice caz neavenită dacă cererea reclamantului este respinsă. Or, acțiunea civilă a Comisiei ar fi fost respinsă de instanțele penale franceze.

81

Comisia susține că al treilea aspect al primului motiv este în parte inadmisibil și în parte nefondat.

82

În această privință, ea contestă interpretarea articolului L. 622‑25‑1 din Codul comercial francez reținută de CEVA.

83

Comisia arată că Tribunalul a constatat în mod întemeiat că declarația de creanță formulată în procedura de reorganizare judiciară a întrerupt prescripția, în temeiul articolului 16 din Regulamentul nr. 1346/2000, în toate statele membre. În orice caz, Comisia susține că dreptul belgian conferă unei declarații de creanță același efect de întrerupere.

84

În ceea ce privește argumentul CEVA potrivit căruia Tribunalul ar fi reținut în mod eronat că citația în justiție care i‑a fost notificată pentru a se înfățișa în fața instanțelor penale franceze a întrerupt termenul de prescripție, Comisia susține că acesta este inadmisibil, întrucât Tribunalul nu s‑ar fi pronunțat cu privire la acest aspect.

85

Cu titlu subsidiar, Comisia susține că prescripția creanței în litigiu a fost întreruptă prin constituirea ca parte civilă a Uniunii Europene în fața instanței penale franceze în anul 2011 și a fost suspendată până la 23 august 2017, data încheierii procedurii penale.

86

În ceea ce privește, în primul rând, argumentația CEVA că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că termenul de prescripție fusese întrerupt prin citația care i‑a fost emisă pentru a se prezenta în fața instanțelor penale franceze, este necesar să se constate că această argumentație se întemeiază pe o interpretare eronată a hotărârii atacate.

87

Astfel, după ce a constatat, la punctele 52-59 din hotărârea atacată, că declarația de creanță a Comisiei formulată în procedura de reorganizare judiciară întrerupsese prescripția acestei creanțe, Tribunalul nu s‑a pronunțat cu privire la aspectul dacă și citarea CEVA pentru a se înfățișa în fața instanțelor franceze a întrerupt această prescripție.

88

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentația CEVA referitoare la întreruperea termenului de prescripție prin declarația de creanță a Comisiei în procedura de reorganizare judiciară, este necesar să se arate că Tribunalul a constatat mai întâi, la punctul 52 din hotărârea atacată, că Tribunal de commerce de Saint‑Brieuc (Tribunalul Comercial din Saint‑Brieuc) deschisese împotriva CEVA o procedură de reorganizare la 22 iunie 2016 și că, în cadrul acestei proceduri, Comisia își declarase creanța la 15 septembrie 2016.

89

Apoi Tribunalul a constatat, pe de o parte, la punctul 53 din hotărârea atacată, că din articolul L. 622-24 din Codul comercial francez reiese că toți creditorii a căror creanță s‑a născut anterior hotărârii de deschidere a unei proceduri de reorganizare judiciară, cu excepția salariaților, trebuie să adreseze declarația de creanțe mandatarului judiciar începând de la data publicării hotărârii de deschidere. Pe de altă parte, la punctul 54 din hotărârea respectivă, Tribunalul a arătat că, în temeiul articolului L. 622‑25‑1 din acest cod, declarația de creanță întrerupe prescripția până la închiderea procedurii, dispensează de orice punere în întârziere și constituie un act de acționare în judecată.

90

În final, Tribunalul, pe de o parte, a constatat, la punctul 55 din hotărârea atacată, că Regulamentul nr. 1346/2000 era direct aplicabil. Pe de altă parte, la punctul 56 din hotărârea menționată, Tribunalul a considerat în esență că, în temeiul acestui regulament, primo, legea statului de deschidere determină condițiile de deschidere, de desfășurare și de închidere a procedurii de insolvență, secundo, orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru este recunoscută în toate celelalte state membre de îndată ce își produce efectele în statul membru de deschidere și, tertio, o hotărâre de deschidere produce, fără nicio altă formalitate, în orice alt stat membru, efectele pe care i le atribuie legea statului membru de deschidere.

91

La punctul 57 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că deschiderea procedurii de reorganizare judiciară în Franța și declarația de creanță formulată de Comisie au produs, în temeiul dreptului francez, efecte în dreptul belgian, mai precis au întrerupt prescripția acestei creanțe.

92

Procedând în acest fel, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept.

93

Astfel, pe de o parte, argumentația CEVA potrivit căreia creanța Comisiei trebuia stabilită de o instanță pentru a întrerupe prescripția nu este susținută de modul de redactare a articolului L. 622‑25‑1 din Codul comercial francez, care prevede că o simplă declarație de creanță în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară este suficientă pentru a întrerupe prescripția.

94

Pe de altă parte, argumentul CEVA conform căruia Regulamentul nr. 1346/2000 nu poate produce efecte în dreptul belgian nu poate fi admis.

95

În această privință, este suficient să se amintească faptul că, potrivit articolului 288 TFUE, un regulament are o aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.

96

În al treilea și ultimul rând, dat fiind că recurentul susține că declarația de creanță din procedura de reorganizare judiciară, în anul 2016, ar fi survenit după prescrierea creanței Uniunii la 13 octombrie 2014, din răspunsul dat la primul și la al doilea aspect ale prezentului motiv rezultă că această critică este inadmisibilă.

97

Rezultă că al treilea aspect al primului motiv trebuie respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

98

CEVA arată că, prin constatarea existenței unei creanțe a Comisiei și prin stabilirea cuantumului acesteia, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. CEVA susține că dreptul francez interzice tuturor creditorilor entității care face obiectul unei proceduri de reorganizare judiciară să continue în mod individual recuperarea judiciară a creanțelor lor odată ce a fost deschisă această procedură. CEVA concluzionează că, „din perspectiva dreptului francez al insolvenței, [hotărârea atacată] nu poate fi primită de instanța franceză întrucât creanța declarată este ulterioară”.

99

Comisia susține că acest aspect nu este întemeiat.

100

Este suficient să se constate că Tribunalul nu a obligat CEVA în acest sens.

101

Astfel, din cuprinsul punctului 95 din hotărârea atacată, precum și din cuprinsul punctului 1 din dispozitivul acesteia reiese că Tribunalul s‑a limitat să constate existența creanței în litigiu și a stabilit cuantumul acesteia la suma de 168220,16 euro cu titlu principal, majorată cu dobânzi, fără a obliga CEVA la plata acestei creanțe. Argumentul CEVA se întemeiază, așadar, pe o interpretare eronată a hotărârii atacate.

102

În aceste condiții, este necesar să se respingă al patrulea aspect al primului motiv și, prin urmare, primul motiv de recurs în totalitate.

103

Al doilea motiv cuprinde patru aspecte.

104

CEVA susține că Tribunalul a considerat în mod eronat, la punctele 70-80 din hotărârea atacată, că CEVA săvârșise nereguli financiare în executarea contractului Seapura. În această privință, CEVA arată, făcând referire la un pasaj precis din raportul OLAF, că reiese din acest raport că, în ceea ce privește proiectul Seapura, nu s‑a reținut în privința sa săvârșirea unor nereguli financiare. Acesta susține că concluziile acestui raport referitoare la astfel de nereguli nu priveau contractul Seapura, ci alte două contracte, granturile acordate în temeiul lor fiind rambursate Comisiei.

105

În memoriul în replică, CEVA adaugă, pe de o parte, că niciun element din dosar nu permite să se constate existența unei falsificări a fișelor de gestiune a timpului de lucru al personalului în ceea ce privește proiectul Seapura. Pe de altă parte, din raportul menționat ar mai reieși că CEVA nu a plagiat documente științifice cu ocazia executării contractului Seapura, contrar criticilor formulate de Comisie.

106

Comisia consideră că primul aspect al celui de al doilea motiv este nefondat.

107

Așa cum a arătat Tribunalul la punctul 71 din hotărârea atacată, raportul OLAF cuprindea două părți, referitoare, prima, la cheltuielile directe, iar a doua, la fondurile structurale, și privea două tipuri de comportamente, pe de o parte, o falsificare a fișelor de gestiune a timpului de lucru al personalului și, pe de altă parte, plagierea unor documente științifice.

108

Tribunalul a precizat, la punctele 74 și 75 din hotărârea atacată, că, deși raportul OLAF nu confirmase susținerea privind plagierea unor documente științifice în cadrul proiectului Seapura, acest raport ajunsese totuși la concluzia că CEVA falsificase fișele de gestiune a timpului de lucru al personalului său, „în special pentru proiectele europene, pentru a debloca maximul de fonduri alocate fiecărui proiect”.

109

Pe baza analizei diferitelor pasaje din raportul OLAF, Tribunalul a constatat existența unor nereguli financiare grave în ceea ce privește toate proiectele încredințate CEVA, inclusiv proiectul Seapura.

110

În această privință, este necesar să se constate că argumentația formulată de CEVA în cadrul prezentului aspect, în măsura în care se bazează pe fragmentul citat din raportul OLAF, confundă, referitor la contractul Seapura, exonerarea vizând existența unui plagiat cu o pretinsă exonerare generală vizând orice neregulă. În orice caz, prin această argumentație, CEVA solicită în realitate Curții să substituie propria apreciere a situației de fapt cu aprecierea Tribunalului.

111

Or, în conformitate cu articolul 256 alineatul (1) TFUE și cu articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recursul se limitează la chestiuni de drept. Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze faptele pertinente, precum și să aprecieze elementele de probă. Aprecierea acestor fapte și elemente de probă nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării lor, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs [Hotărârea din 10 septembrie 2024, Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping), C‑48/22 P, EU:C:2024:726, punctul 61 și jurisprudența citată].

112

Întrucât o denaturare a faptelor nu a fost invocată și nici demonstrată, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca inadmisibil.

113

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, CEVA susține că Tribunalul a încălcat principiul bunei administrări a justiției, menționat la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât la punctul 72 din hotărârea atacată a considerat că „natura orizontală a domeniului anchetei OLAF includea în mod necesar contractul Seapura”, deși, pe de altă parte, a recunoscut că din raportul OLAF reieșea că afirmația privind plagierea unor documente științifice nu se confirma cu privire la acest contract.

114

Astfel, CEVA consideră că, în cadrul controlului vizând aprecierea Comisiei cu privire la raportul OLAF, Tribunalul s‑a limitat la o interpretare generală a acestui raport, așa încât a încălcat principiul bunei administrări a justiției, care îl obliga să examineze cu atenție toate elementele relevante în speță, în condițiile în care o interpretare adecvată a raportului menționat ar evidenția lipsa unei legături între neregulile constatate și contractul Seapura.

115

Comisia consideră că acest aspect este inadmisibil și, în orice caz, nefondat.

116

Prin intermediul acestui aspect, CEVA reproșează Tribunalului că a efectuat, la punctele 70-80 din hotărârea atacată, o interpretare generală și din acest motiv incorectă a raportului OLAF, omițând examinarea cu atenție a tuturor elementelor relevante în speță. Prin această argumentație, recurentul urmărește în realitate ca Curtea să substituie propria apreciere a situației de fapt, astfel cum ar reieși din examinarea acestui raport, cu aprecierea Tribunalului.

117

Or, după cum s‑a arătat la punctul 111 din prezenta hotărâre, aprecierea faptelor și a elementelor de probă nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestora, care nu este invocată și, oricum, nici dovedită în speță, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs.

118

Prin urmare, al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca inadmisibil.

119

CEVA susține că Tribunalul a statuat în mod eronat că Comisia era creditoare pentru suma de 168220,16 euro, fără a lua în considerare faptul că instanțele penale franceze l‑au achitat pentru acuzațiile de înșelăciune și de deturnare de fonduri publice și au respins definitiv cererile Comisiei formulate în calitate de parte civilă. Aceste decizii ar avea autoritate de lucru judecat la nivel național, astfel încât principiile echivalenței, efectivității, precum și securității juridice nu ar permite contestarea unor asemenea decizii în temeiul dreptului Uniunii.

120

Comisia consideră că acest aspect este inadmisibil întrucât CEVA nu specifică punctele din hotărârea atacată pe care le vizează. Acesta ar fi, în orice caz, inoperant.

121

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, motivele și argumentele de drept invocate identifică cu precizie aspectele din motivarea deciziei Tribunalului care sunt contestate. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere, sub sancțiunea inadmisibilității recursului sau a motivului în cauză (Hotărârea din 28 septembrie 2023, Changmao Biochemical Engineering/Comisia, C‑123/21 P, EU:C:2023:708, punctul 87 și jurisprudența citată).

122

Deși CEVA nu citează punctele din hotărârea atacată pe care le critică, dat fiind că această hotărâre cuprinde subtitlul „Cu privire la procedurile penale desfășurate la instanțele franceze”, este evident că această argumentație este îndreptată împotriva punctelor 85-88 din hotărârea menționată.

123

În această privință, Tribunalul a amintit mai întâi, la punctul 85 din hotărârea atacată, că, în cazul unui contract precum contractul Seapura, simpla constatare a existenței unor fraude sau nereguli financiare grave cu ocazia unui audit este suficientă pentru a justifica dreptul Comisiei de a solicita restituirea sumelor pe care le‑a acordat. În continuare, în cadrul aprecierii sale suverane a faptelor, Tribunalul a considerat, la punctul 86 din această hotărâre, că falsificarea fișelor de gestiune a timpului de lucru al personalului, astfel cum se constatase în raportul OLAF, constituia cel puțin o neregulă financiară gravă. Pe de altă parte, la punctul 87 din hotărârea menționată, Tribunalul a statuat în esență că articolul 3 alineatul 5 din anexa II la contractul Seapura conferea Comisiei dreptul de a solicita rambursarea contribuției Uniunii în cauză doar pe baza constatării existenței unor fraude sau a unor nereguli financiare grave, fără ca acest drept să fie condiționat de cerința ca astfel de comportamente să fi făcut, în plus, obiectul unei condamnări sau al unei încadrări penale.

124

În sfârșit, la punctul 88 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat, pe baza acestor aprecieri, că achitarea CEVA de către o instanță penală națională de acuzațiile de înșelăciune și de deturnare de fonduri publice nu avea vreo incidență asupra dreptului Comisiei de a solicita rambursarea grantului în cauză în temeiul articolului 3 alineatul 5 din anexa II la contractul Seapura.

125

Un astfel de raționament nu conține nicio eroare de drept. Mai precis, contrar celor susținute implicit de recurentă, instanțele penale franceze nu s‑au pronunțat cu privire la existența unor „nereguli financiare grave” în sensul acestei dispoziții, această noțiune contractuală neconfundându‑se cu încadrarea faptelor de care a fost acuzată, dar achitată, ca înșelăciune sau deturnarea de fonduri publice.

126

În consecință, al treilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.

127

CEVA susține că Tribunalul a încălcat principiul autonomiei procedurale prin faptul că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, justițiabilii nu ar putea invoca dreptul unui stat membru în fața instanțelor unui alt stat membru. Prin urmare, Tribunalul ar fi respins în mod eronat argumentul CEVA potrivit căruia Comisia nu se putea prevala de procedurile inițiate în Franța în temeiul dreptului francez, în condițiile în care contractul Seapura prevede aplicarea dreptului belgian și competența exclusivă a instanțelor Uniunii.

128

Comisia apreciază că CEVA nu indică în ce mod hotărârea atacată ar fi viciată de o eroare de drept, astfel încât acest aspect trebuie respins ca inadmisibil.

129

În orice caz, al patrulea aspect al celui de al doilea motiv ar fi nefondat.

130

Cu titlu introductiv, deși CEVA nu citează punctele din hotărârea atacată pe care le critică, dat fiind că această din urmă hotărâre cuprinde subtitlul „Cu privire la principiul autonomiei procedurale”, este evident că această argumentație este îndreptată împotriva punctelor 92-95 din hotărârea menționată.

131

Pe fond, este necesar să se arate, pe de o parte, că, astfel cum s‑a amintit la punctele 94 și 95 din prezenta hotărâre, potrivit articolului 288 TFUE, Regulamentul nr. 1346/2000 are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.

132

Pe de altă parte, aplicarea principiului autonomiei procedurale presupune lipsa unei reglementări a Uniunii în materie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2021, Balgarska Narodna Banka, C‑501/18, EU:C:2021:249, punctul 116 și jurisprudența citată), astfel încât nu poate fi invocată încălcarea acestui principiu în speță.

133

Prin urmare, Tribunalul nu a încălcat principiul autonomiei procedurale prin faptul că, la punctul 93 din hotărârea atacată, a considerat că aplicabilitatea dreptului belgian în cazul contractului Seapura nu aducea atingere aplicabilității directe a Regulamentului nr. 1346/2000, în temeiul căruia anumite dispoziții ale Codului comercial francez produc efecte în dreptul belgian.

134

În consecință, al patrulea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca nefondat și, prin urmare, al doilea motiv de recurs trebuie respins în totalitate.

135

Întrucât niciunul dintre motivele invocate de CEVA în susținerea recursului nu poate fi admis, recursul trebuie respins în totalitate.

136

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

137

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură menționat, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

138

Întrucât Comisia a solicitat obligarea CEVA la plata cheltuielilor de judecată, iar CEVA a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată aferente prezentei proceduri, și pe cele efectuate de Comisie.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară și hotărăște: