–

pentru Falconeri Srl, de R. Cinti, avvocato;

–

pentru guvernul spaniol, de A. Pérez‑Zurita Gutiérrez, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Armenia, M. Björkland și F. Moro, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE (JO 2009, L 9, p. 12).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Hera Comm SpA, o societate care furnizează energie electrică, pe de o parte, și Falconeri Srl, o societate clientă, pe de altă parte, în legătură cu restituirea unei taxe suplimentare față de acciza pe energia electrică, prevăzută de reglementarea italiană.

3

Directiva 2008/118 a fost abrogată prin Directiva (UE) 2020/262 a Consiliului din 19 decembrie 2019 de stabilire a regimului general al accizelor (JO 2020, L 58, p. 4). Cu toate acestea, Directiva 2008/118 rămâne aplicabilă ratione temporis faptelor din litigiul principal.

4

Considerentul (2) al acestei directive avea următorul cuprins:

„Condițiile privind perceperea accizelor pentru produsele reglementate de Directiva 92/12/CEE [a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse (JO 1992, L 76, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 129)], denumite în continuare «produse accizabile», trebuie să rămână armonizate, pentru a se garanta buna funcționare a pieței interne.”

5

Articolul 1 din directiva menționată prevedea:

„(1)   Prezenta directivă stabilește un regim general pentru accizele percepute, direct sau indirect, consumului următoarelor produse (denumite în continuare «produse accizabile»)

[…]

(2)   Statele membre pot aplica produselor accizabile taxe indirecte suplimentare, în anumite scopuri, cu condiția ca taxele în cauză să fie conforme cu normele comunitare de impunere aplicabile accizelor sau taxei pe valoarea adăugată în ceea ce privește calcularea bazei de impozitare, calcularea taxei, exigibilitatea și monitorizarea taxei, aceste norme neincluzând dispozițiile referitoare la scutiri.

[…]”

6

Articolul 9 al doilea paragraf din aceeași directivă prevedea:

„Accizele se percep și se colectează și, dacă este cazul, se restituie sau se remit în conformitate cu procedurile stabilite de fiecare stat membru. Statele membre aplică aceleași proceduri pentru produsele naționale și pentru produsele provenind din alte state membre.”

7

Articolul 48 alineatul (1) din Directiva 2008/118 prevedea:

„Statele membre adoptă și publică până la 1 ianuarie 2010 actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive începând cu 1 aprilie 2010. […]”

8

Articolul 1 din Directiva 2003/96 prevede:

„Statele membre impozitează produsele energetice și electricitatea în conformitate cu prezenta directivă.”

9

Articolul 2 alineatul (1) din această directivă stabilește lista produselor care intră în sfera noțiunii „produse energetice”, în sensul directivei menționate. Articolul 2 alineatul (2) din aceeași directivă precizează că aceasta se aplică și electricității incluse în codul NC 2716.

10

Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2003/96 prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere altor dispoziții comunitare, statele membre pot aplica sub control fiscal scutiri totale sau parțiale sau reduceri ale nivelului de impozitare la:

[…]

[…]”

11

Articolul 2033 din Codice civile (Codul civil) prevede:

„Orice persoană care a efectuat o plată nedatorată are dreptul să solicite restituirea sumei pe care a plătit‑o. Aceasta are de asemenea dreptul la fructe și dobânzi începând din ziua plății, în cazul în care persoana care a primit‑o a fost de rea‑credință, sau, în cazul în care aceasta a fost de bună‑credință, de la data cererii de chemare în judecată.”

12

În versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiul principal, decreto‑legge n. 511 – Disposizioni urgenti in materia di finanza regionale e locale (Decretul‑lege nr. 511 privind dispoziții urgente în materie de finanțe regionale și locale) din 28 noiembrie 1988 (GURI nr. 280 din 29 noiembrie 1988), astfel cum a fost modificat prin articolul 5 din decreto legislativo n. 26 – Attuazione della direttiva 2003/96/CE che ristruttura il quadro comunitario per la tassazione dei prodotti energetici e dell’elettricita (Decretul legislativ nr. 26 de punere în aplicare a Directivei 2003/96/CE privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității) din 2 februarie 2007 (GURI nr. 68 din 22 martie 2007, supliment ordinar nr. 77) (denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 511/1988”) menționa în preambulul său „necesitatea, cu caracter extraordinar și urgent, de a asigura resursele necesare finanțelor colectivităților regionale și locale pentru a garanta îndeplinirea misiunilor instituționale”.

13

Articolul 6 din Decretul‑lege nr. 511/1988, care a fost abrogat cu efect de la 1 aprilie 2012, avea următorul cuprins:

„1.   Se instituie o taxă suplimentară față de acciza pe energia electrică prevăzută la articolul 52 și următoarele din Textul unic al dispozițiilor legislative privind taxele pe producție și pe consum, precum și sancțiunile penale și administrative, aprobat prin [decreto legislativo n. 504 – Testo unico delle disposizioni legislative concernenti le imposte sulla produzione e sui consumi e relative sanzioni penali e amministrative (Decretul legislativ nr. 504 privind Textul unic al dispozițiilor legislative privind taxele pe producție și pe consum, precum și sancțiunile penale și administrative) din 26 octombrie 1995 (GURI nr. 279 din 29 noiembrie 1995, supliment ordinar nr. 143) (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 504/1995”) în cuantum de:

[…]

3.   Taxele suplimentare prevăzute la alineatul 1 sunt datorate de persoanele impozabile prevăzute la articolul 53 din [Decretul legislativ nr. 504/1995] cu ocazia furnizării energiei electrice către consumatorii finali sau, în cazul energiei electrice produse sau cumpărate pentru uz propriu, la momentul consumului său. Taxele suplimentare se percep și se colectează potrivit acelorași modalități ca acciza pe energia electrică.

4.   Taxele suplimentare prevăzute la alineatul 1, referitoare la furnizarea de energie electrică la o putere disponibilă care nu depășește 200 kW, se plătesc direct comunelor și provinciilor pe teritoriul cărora se află utilizatorii. Taxele suplimentare referitoare la furnizarea de energie electrică cu o putere disponibilă mai mare de 200 kW și cele referitoare la consumul de energie electrică produsă sau cumpărată pentru uz propriu sunt plătite către Trezoreria Publică, cu excepția celor percepute pe teritoriul regiunii Valle d’Aosta [Italia] și al provinciilor autonome Trento [Italia] și Bolzano [Italia], care sunt plătite direct comunelor și provinciilor înseși.

5.   Dispozițiile articolului 52 alineatul 3 din [Decretul legislativ nr. 504/1995] nu se aplică taxelor suplimentare prevăzute la alineatul 1; cu toate acestea, consumul legat de iluminatul public și de desfășurarea activităților de producție, transport și distribuție a energiei electrice este scutit de taxe suplimentare.

[…]”

14

Procedura referitoare la cererea de restituire a accizelor plătite fără a fi datorate este reglementată de Decretul legislativ nr. 504/1995.

15

Articolul 14 din acest decret legislativ, intitulat „Restituirea accizelor”, prevede la alineatul 1:

„Accizele se restituie atunci când se dovedește că au fost plătite fără a fi datorate; normele referitoare la restituire prevăzute de prezentul articol se aplică și cererilor privind facilitățile acordate prin restituirea totală sau parțială a accizelor plătite sau prin alte mijloace prevăzute de normele care reglementează fiecare facilitate.”

16

Articolul 16 din decretul legislativ menționat, intitulat „Privilegiu”, prevede la alineatul 3:

„Creanțele deținute de persoanele impozabile, după achitarea taxei, față de cumpărătorii produselor pentru care au plătit această taxă pot fi repercutate cu ocazia facturării […]”

17

Articolul 52 din același decret legislativ are următorul cuprins:

„1.   Energia electrică (codul NC 2716) este supusă unei accize, la nivelul prevăzut în anexa I, la momentul furnizării către consumatorii finali sau la momentul consumului energiei electrice produse de producător pentru uz propriu.

[…]

3.   Este scutită de accize energia electrică:

[…]”

18

Articolul 53 din Decretul legislativ nr. 504/1995 prevede:

„1.   Sunt obligate să plătească acciza pentru energia electrică:

[…]”

19

Articolul 60 din acest decret legislativ prevede:

„Dispozițiile prezentului titlu, cu excepția celor prevăzute la articolul 52 [al treilea paragraf], se aplică și taxelor suplimentare față de accizele pe energia electrică, în cazul în care modalitățile lor de aplicare sunt aceleași cu cele prevăzute pentru accize.”

20

Articolul 2 alineatul 6 din decreto legislativo n.o23 – Disposizioni in materia di federalismo Fiscale Municipale (Decretul legislativ nr. 23 privind dispoziții referitoare la federalismul fiscal municipal) din 14 martie 2011 (GURI nr. 67 din 23 martie 2011) prevede că, începând cu anul 2012, taxa suplimentară care se adaugă la accizele pe electricitate prevăzută la articolul 6 alineatul 1 literele a) și b) din Decretul‑lege nr. 511/1988 încetează să se mai aplice în regiunile cu statut obișnuit. Taxa suplimentară a fost abrogată definitiv începând cu 1 aprilie 2012.

21

În temeiul unui contract încheiat la 1 octombrie 2009, Hera Comm a furnizat periodic energie electrică societății Falconeri.

22

Până la 1 aprilie 2012, dată la care a fost abrogat articolul 6 din Decretul‑lege nr. 511/1988, Hera Comm a plătit Trezoreriei italiene taxa suplimentară față de acciza pe energie electrică prevăzută de această dispoziție (denumită în continuare „taxa suplimentară”). Ea a repercutat taxa astfel achitată asupra societății Falconeri, recuperând astfel integral contravaloarea acestei taxe.

23

Considerând că taxa menționată era contrară dreptului Uniunii, Falconeri a introdus o cerere de restituire a plății nedatorate la Tribunale di Bologna (Tribunalul din Bologna, Italia), în vederea obligării societății Hera Comm la restituirea sumelor plătite cu acest titlu.

24

Prin ordonanța din 19 aprilie 2021, Tribunale di Bologna (Tribunalul din Bologna) a admis această cerere, considerând că articolul 6 din Decretul‑lege nr. 511/1988 era contrar articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența constantă a Curții, și că, în consecință, aplicarea sa trebuia înlăturată. Întrucât plățile efectuate de Falconeri cu titlu de taxă suplimentară erau, așadar, lipsite de temei juridic, această instanță a obligat societatea Hera Comm la restituirea sumelor corespunzătoare, începând de la expirarea termenului de transpunere a Directivei 2008/118 până la abrogarea articolului 6 alineatul 1 din Decretul‑lege nr. 511/1988.

25

În consecință, Hera Comm a procedat la restituirea plăților necuvenite. Cu toate acestea, la 19 mai 2021, ea a declarat apel împotriva acestei ordonanțe la Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna, Italia), instanța de trimitere, susținând că taxa suplimentară era o simplă majorare a nivelului accizei pe energia electrică și nu constituia, așadar, o „taxă indirectă suplimentară”, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118.

26

Instanța de trimitere se întreabă, în primul rând, dacă taxa suplimentară trebuie să fie considerată o taxă diferită de acciza pe energia electrică, întrucât ea nu constituie decât o fracție sau un multiplu al acesteia. Ea precizează că această acciză și această taxă au o structură similară și regimuri care coincid în parte. În special, taxa menționată ar majora nivelul accizei pe energia electrică și ar avea modalități de plată, de stabilire și de percepere identice cu aceasta. În aceste condiții, taxa suplimentară ar putea fi considerată o simplă majorare a nivelului accizei, neconstituind astfel o „taxă indirectă suplimentară” în sensul articolului 1 alineatul (2) din această directivă, și nu ar fi supusă obligației prevăzute de această dispoziție de a fi afectată anumitor scopuri.

27

În schimb, dacă ar fi vorba despre taxe distincte, ar putea exista o contradicție între norma de drept intern care a instituit taxa suplimentară fără a o afecta anumitor scopuri și articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118, care impune o astfel de afectare. Posibilitatea de a repercuta plata acestei taxe asupra clientului final ar depinde astfel de soluționarea acestei contradicții.

28

Potrivit instanței de trimitere, interpretarea literală, globală și teleologică a articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 se opune ca acciza pe energia electrică și taxa suplimentară să fie considerate drept una și aceeași taxă indirectă. Această directivă ar limita competența de impozitare a statelor membre nu în funcție de formele în care poate fi exercitată, ci din perspectiva finalităților urmărite și a repercusiunilor pe care impozitele care rezultă din aceasta le produc asupra pieței.

29

În al doilea rând, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 este susceptibil să producă efecte orizontale directe în cadrul unui litigiu între particulari, precum cel cu care este sesizată. Mai precis, aceasta se referă la jurisprudența consacrată a Curții privind interzicerea efectului direct orizontal al directivelor, care nu ar permite totuși în mod expres să se stabilească dacă această interdicție acoperă sau nu „efectul de excludere”, care urmărește să înlăture aplicarea normei de drept intern contrare unei directive.

30

Această instanță consideră că, potrivit unui prim curent jurisprudențial național, este necesar să se înlăture articolul 6 alineatele 1 și 2 din Decretul‑lege nr. 511/1988, independent de efectul direct, orizontal sau vertical, al articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118, ca urmare a principiului aplicabilității imediate a interpretării dreptului Uniunii date de Curte în temeiul articolului 267 TFUE. În schimb, potrivit unui al doilea curent jurisprudențial, lipsa de efect a directivelor „autoexecutorii” în raporturile orizontale ar împiedica un consumator final să invoce Directiva 2008/118 împotriva unui furnizor și nu i‑ar lăsa deschisă decât calea acțiunii în despăgubire.

31

În speță, ordonanța pronunțată în primă instanță s‑ar înscrie într‑o jurisprudență consacrată a Corte di cassazione (Curtea de Casație, Italia), potrivit căreia normele care guvernează restituirea taxei suplimentare sunt compatibile cu dreptul Uniunii, din moment ce, în lipsa unor norme comune în acest temei, revine statelor membre sarcina de a reglementa o astfel de restituire în conformitate cu principiile echivalenței și efectivității. Potrivit acestei jurisprudențe naționale, acciza și taxa suplimentară ar constitui două taxe distincte. Ar fi totuși exclus ca această taxă să îndeplinească condiția legată de urmărirea anumitor scopuri, impusă la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118, singurul obiectiv urmărit de aceasta fiind acela de „a asigura resursele necesare finanțelor colectivităților regionale și locale, pentru a garanta îndeplinirea misiunilor lor instituționale”.

32

Instanța de trimitere mai precizează că Hera Comm nu este o întreprindere cu participare publică și nici nu este însărcinată cu un serviciu public. Prin urmare, raportul juridic pe care aceasta îl întreține cu clientul său pentru repercutarea taxei suplimentare ar fi de natură orizontală. Potrivit acestei instanțe, a afirma efectul direct al articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 în acest raport orizontal ar asigura pe deplin punerea în aplicare a principiilor echivalenței și efectivității și ar evita discriminarea nerezonabilă a clientului care nu ar putea opune cocontractantului său nelegalitatea taxei suplimentare a cărei sarcină economică a suportat‑o, pentru motivul că această taxă este contrară dreptului Uniunii.

33

În aceste condiții, Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

34

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 trebuie interpretat în sensul că o taxă suplimentară față de acciza aplicată unui produs, care nu constituie decât o fracțiune sau un multiplu al accizei căreia îi este deja supus acest produs, dar ale cărei venituri sunt afectate unor colectivități publice diferite de cea căreia îi este afectată acciza, și care nu urmează normele de scutire aplicabile acesteia, poate să fie considerată o taxă distinctă de acciza respectivă și să intre astfel în sfera noțiunii de „taxe indirecte suplimentare”, în sensul acestei dispoziții, iar această taxă poate fi percepută de statele membre în măsura în care urmărește un anumit scop, distinct de cel al accizei.

35

În speță, astfel cum reiese din informațiile furnizate de instanța de trimitere, acciza pe energia electrică și taxa suplimentară au o structură și un regim care coincid în parte, dat fiind că cea de a doua majorează nivelul celei dintâi și că ea are modalități de plată, stabilire și percepere identice cu cele ale acesteia. Potrivit societății Hera Comm, taxa suplimentară nu constituie decât o majorare a accizei pe energia electrică, iar nu o taxă distinctă. Or, potrivit precizărilor furnizate de instanța de trimitere, ordonanța pronunțată în primă instanță în cadrul litigiului principal s‑ar înscrie într‑un curent jurisprudențial național care consideră că acciza și taxa suplimentară sunt două taxe distincte.

36

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că calificarea unui impozit, a unei taxe, a unei contribuții sau a unei prelevări în raport cu dreptul Uniunii revine Curții în funcție de caracteristicile obiective ale impozitării, independent de calificarea care îi este dată în dreptul național (Hotărârea din 3 martie 2021, Promociones Oliva Park, C‑220/19, EU:C:2021:163, punctul 45 și jurisprudența citată).

37

În această privință, este necesar să se arate de la bun început că, potrivit articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118, statele membre pot aplica produselor accizabile taxe indirecte suplimentare, în anumite scopuri, cu condiția ca taxele în cauză să fie conforme cu normele comunitare de impunere aplicabile accizelor sau taxei pe valoarea adăugată în ceea ce privește calcularea bazei de impozitare, calcularea taxei, exigibilitatea și monitorizarea taxei, aceste norme neincluzând dispozițiile referitoare la scutiri.

38

În ceea ce privește mai precis noțiunea de „taxe indirecte suplimentare”, în sensul acestei dispoziții, conform jurisprudenței constante a Curții, această noțiune desemnează taxele indirecte pe consumul produselor enumerate la articolul 1 alineatul (1) din această directivă, altele decât „accizele”, în sensul acestei din urmă dispoziții, și care sunt percepute în anumite scopuri (Hotărârea din 4 iunie 2015, Kernkraftwerke Lippe‑Ems, C‑5/14, EU:C:2015:354, punctul 59, și Hotărârea din 3 martie 2021, Promociones Oliva Park, C‑220/19, EU:C:2021:163, punctul 48).

39

În această privință, primo, articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2008/118 consacră principiul potrivit căruia această directivă stabilește un regim general pentru accizele aplicate, direct sau indirect, consumului unor produse precum energia electrică, prin armonizarea condițiilor privind perceperea accizelor, astfel cum enunță considerentul (2) al acestei directive.

40

Secundo, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2003/96, energia electrică face obiectul regimului de impozitare armonizat instituit prin această directivă.

41

Tertio, Curtea a precizat că posibilitatea recunoscută statelor membre prin articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 urmărește să țină seama de diversitatea tradițiilor fiscale ale statelor membre în materie și de recurgerea frecventă la impozite indirecte pentru punerea în aplicare a unor politici nebugetare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2021, Promociones Oliva Park, C‑220/19, EU:C:2021:163, punctul 48 și jurisprudența citată).

42

Din moment ce, în temeiul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/118 și al articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2003/96, impozitarea energiei electrice face obiectul unei armonizări în cadrul Uniunii Europene, o taxă suplimentară care ar fi distinctă de acciza pe energia electrică, în măsura în care nu ar constitui o simplă majorare a nivelului accizei, nu ar putea fi totuși admisă decât dacă ar îndeplini condițiile prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118.

43

În primul rând, în ceea ce privește caracterul distinct al taxei suplimentare în discuție în litigiul principal, din decizia de trimitere reiese, pe de o parte, că baza de impozitare a acestei taxe era calculată în același mod ca cea a accizei pe energia electrică și, pe de altă parte, că taxa menționată respecta aceleași norme de stabilire, de plată și de percepere precum cele aplicabile acesteia din urmă. În plus, faptul generator al taxei suplimentare era identic cu cel al accizei, și anume furnizarea și vânzarea de energie electrică.

44

Cu toate acestea, mai întâi, beneficiarul final al taxei suplimentare era diferit de cel al accizei. Astfel, după cum a arătat instanța de trimitere, pentru aceeași cantitate de energie electrică distribuită consumatorilor finali, pe de o parte, acciza trebuia plătită Trezoreriei publice italiene, iar pe de altă parte, de taxa suplimentară beneficiau colectivitățile locale sau regionale.

45

Apoi, articolul 6 din Decretul‑lege nr. 511/1988 permitea diferențierea impozitării energiei electrice în funcție de utilizare, de locul de furnizare, precum și de cantitatea consumată. Or, astfel de criterii de diferențiere nu sunt aplicabile accizei, din moment ce nu sunt prevăzute de Directivele 2008/118 și 2003/96.

46

În sfârșit, în timp ce articolul 52 alineatul (3) din Decretul legislativ nr. 504/1995 prevedea, în conformitate cu Directiva 2003/96, anumite scutiri de accize, persoanele obligate la plata taxei suplimentare nu beneficiau de aceleași scutiri.

47

Or, astfel cum a arătat Comisia în observațiile sale scrise, dacă taxa menționată nu ar fi fost decât o majorare a nivelului accizei pe energia electrică, ea ar fi trebuit să fie reglementată ca și aceasta și să facă obiectul acelorași scutiri precum cele prevăzute de legiuitorul național pentru aceasta din urmă, în conformitate cu Directiva 2003/96.

48

Reiese din cele de mai sus că taxa suplimentară în cauză nu poate fi considerată o simplă majorare a nivelului accizei pe energia electrică, ca fracțiune sau ca multiplu al acesteia, ci este susceptibilă să constituie o taxă indirectă suplimentară care se aplică direct sau indirect consumului de energie electrică vizat de Directiva 2003/96.

49

În al doilea rând, trebuie amintit că, deși articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 permite în esență statelor membre să aplice produselor accizabile taxe indirecte suplimentare, acest lucru este posibil cu dubla condiție ca taxele în cauză să urmărească un „numit scop” sau „anumite scopuri” și ca ele să fie conforme cu normele Uniunii de impunere aplicabile accizelor sau taxei pe valoarea adăugată în ceea ce privește calcularea bazei de impozitare, calcularea taxei, exigibilitatea și monitorizarea taxei, aceste norme neincluzând dispozițiile referitoare la scutiri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2015, Statoil Fuel & Retail, C‑553/13, EU:C:2015:149, punctul 35).

50

Aceste două condiții, care au drept scop să evite împiedicarea nelegală a comerțului prin aplicarea unor taxe indirecte suplimentare, sunt cumulative, astfel cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 1 alineatul (2) din această directivă (Hotărârea din 5 martie 2015, Statoil Fuel & Retail, C‑553/13, EU:C:2015:149, punctul 36 și jurisprudența citată).

51

Referitor la prima dintre aceste condiții, din jurisprudența Curții reiese că un „anumit scop”, în sensul acestei dispoziții, nu trebuie să fie pur bugetar. Cu toate acestea, din moment ce orice taxă urmărește în mod necesar un scop bugetar, această simplă împrejurare nu poate exclude ca o taxă suplimentară să poată avea de asemenea un anumit scop, în sensul acestei dispoziții, în caz contrar această dispoziție fiind golită de orice efect util (Hotărârea din 14 martie 2024, f6 Cigarettenfabrik, C‑336/22, EU:C:2024:226, punctul 37 și jurisprudența citată).

52

În speță, din decizia de trimitere reiese că obiectivul urmărit de taxa suplimentară era, potrivit preambulului Decretului‑lege nr. 511/1988, „asigurarea resurselor necesare finanțelor colectivităților regionale și locale, pentru a garanta îndeplinirea misiunilor lor instituționale”. De altfel, instanța de trimitere arată că ar exista un alt obiectiv, ipotetic, și anume contribuția la serviciul de eliminare a deșeurilor, care nu ar fi însă prezentat de legislația națională decât ca fiind potențial, și că nu ar exista nicio dovadă că această finalitate a fost efectiv urmărită.

53

Or, existența unui „anumit scop” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 nu poate fi stabilită prin simpla afectare a veniturilor din taxa în cauză finanțării unor cheltuieli generale care sunt în sarcina colectivității publice într‑un anumit domeniu. Astfel, dacă aceasta ar fi situația, ceea ce se pretinde a fi un anumit scop nu ar putea fi distins de un scop pur bugetar (Hotărârea din 5 martie 2015, Statoil Fuel & Retail, C‑553/13, EU:C:2015:149, punctul 40).

54

În aceste condiții, sub rezerva unei verificări ce trebuie efectuată de instanța de trimitere, care este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal, din elementele dosarului de care dispune Curtea nu reiese că taxa suplimentară, care nu pare să urmărească decât un scop general de susținere a bugetului colectivităților teritoriale, îndeplinește criteriile referitoare la ceea ce articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 prevede ca fiind un anumit scop (a se vedea în acest sens Ordonanța din 9 noiembrie 2021, Agenzia delle dogane e dei monopoli – Ufficio delle dogane di Gaeta, C‑255/20, EU:C:2021:926, punctele 38 și 39).

55

În ceea ce privește a doua dintre condițiile menționate la punctul 49 din prezenta hotărâre, faptul că taxa suplimentară urmează aceleași norme de stabilire, de plată și de percepere ca cele aplicabile accizei pe energia electrică permite să se concluzioneze că ea a fost concepută încă de la început de legiuitorul național ca o taxă care trebuie să fie conformă cu normele de impozitare ale Uniunii aplicabile accizelor.

56

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, se impune ca la prima întrebare să se răspundă că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 trebuie interpretat în sensul că o taxă suplimentară față de acciza aplicată unui produs, care nu constituie decât o fracțiune sau un multiplu al accizei căreia îi este deja supus acest produs, dar ale cărei venituri sunt afectate unor colectivități publice diferite de cea căreia îi este afectată acciza și care nu urmează normele de scutire aplicabile acesteia poate să fie considerată o taxă distinctă de acciza respectivă și să intre astfel în sfera noțiunii de „taxe indirecte suplimentare”, în sensul acestei dispoziții, iar această taxă poate fi percepută de statele membre în măsura în care urmărește un anumit scop, distinct de cel al accizei.

57

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 poate fi invocat într‑un litigiu între particulari privind restituirea unei taxe plătite fără a fi datorată pentru motivul că dispoziția națională care a instituit această taxă este contrară acestui articol 1 alineatul (2), astfel încât o instanță națională sesizată cu un asemenea litigiu este obligată, numai în temeiul dreptului Uniunii, să înlăture aplicarea acestei dispoziții naționale.

58

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că Curtea s‑a pronunțat deja cu privire la întrebări similare adresate într‑un cadru juridic identic în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 11 aprilie 2024, Gabel Industria Tessile și Canavesi (C‑316/22, EU:C:2024:301).

59

În această privință, Curtea a arătat că, în temeiul articolului 288 al treilea paragraf TFUE, caracterul obligatoriu al unei directive, pe care se întemeiază posibilitatea de a o invoca, nu există decât cu privire la „fiecare stat membru destinatar”. Rezultă, potrivit unei jurisprudențe constante, că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva unei asemenea persoane în fața unei instanțe naționale (Hotărârea din 11 aprilie 2024, Gabel Industria Tessile și Canavesi, C‑316/22, EU:C:2024:301, punctul 22, precum și jurisprudența citată).

60

Rezultă că o instanță națională nu este ținută, numai în temeiul dreptului Uniunii, să lase neaplicată o dispoziție a dreptului său intern contrară unei dispoziții a dreptului Uniunii dacă această din urmă dispoziție este lipsită de efect direct, fără a se aduce însă atingere posibilității instanței respective, precum și a oricărei autorități administrative naționale competente de a înlătura, în temeiul acestui drept intern, orice dispoziție a acestuia din urmă contrară unei dispoziții de drept al Uniunii lipsite de un asemenea efect (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 33).

61

Astfel, în pofida lipsei unui efect orizontal al unei directive, o instanță națională poate permite unui particular să se prevaleze de nelegalitatea, în raport cu o dispoziție clară, precisă și necondiționată a unei directive, a unei taxe care i‑a fost repercutată, fără a fi datorată, de un vânzător, dacă o astfel de posibilitate i‑a fost recunoscută de legislația națională, pentru a obține neutralizarea sarcinii economice suplimentare pe care, în definitiv, a trebuit să o suporte, aspect a cărui verificare, în cauza principală, este de competența instanței de trimitere (Hotărârea din 11 aprilie 2024, Gabel Industria Tessile și Canavesi, C‑316/22, EU:C:2024:301, punctul 25).

62

Curtea a admis de altfel că dispozițiile necondiționate și suficient de precise ale unei directive pot fi invocate de către justițiabili nu numai împotriva unui stat membru și a tuturor organelor administrației sale, ci și împotriva unor organisme sau entități care sunt supuse autorității sau controlului statului ori care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din normele aplicabile în relațiile dintre particulari (Hotărârea din 11 aprilie 2024, Gabel Industria Tessile și Canavesi, C‑316/22, EU:C:2024:301, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

63

În consecință, Curtea a statuat că articolul 288 al treilea paragraf TFUE se opune ca o instanță națională să înlăture, într‑un litigiu între particulari, aplicarea unei norme naționale care instituie o taxă indirectă contrară unei dispoziții clare, precise și necondiționate a unei directive netranspuse sau transpuse în mod incorect, cu excepția cazului în care dreptul intern dispune altfel sau a cazului în care entitatea împotriva căreia se invocă caracterul contrar al taxei menționate este supusă autorității sau controlului statului ori dispune de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din normele aplicabile în relațiile dintre particulari (Hotărârea din 11 aprilie 2024, Gabel Industria Tessile și Canavesi, C‑316/22, EU:C:2024:301, punctul 27). În speță, va reveni instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările necesare pentru a stabili dacă furnizorul în discuție în litigiul principal se încadrează într-una dintre aceste categorii.

64

În orice caz, trebuie arătat că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, statele membre sunt obligate în principiu să restituie impozitele și taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, dreptul de a obține restituirea acestor impozite și taxe fiind astfel urmarea și completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe (Hotărârea din 20 octombrie 2011, Danfoss și Sauer‑Danfoss, C‑94/10, EU:C:2011:674, punctul 20, precum și jurisprudența citată).

65

În această privință, trebuie amintit că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina de a prevedea modalitățile procedurale precise prin care trebuie exercitat dreptul de a obține rambursarea sarcinii economice menționate, înțelegându‑se că aceste modalități trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității (Hotărârea din 11 aprilie 2024, Gabel Industria Tessile și Canavesi, C‑316/22, EU:C:2024:301, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

66

În special, dacă s‑ar dovedi imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea unei astfel de rambursări de la furnizorii vizați, principiul efectivității ar impune ca un consumator final să fie în măsură să își îndrepte cererea de restituire direct împotriva statului membru în cauză (Hotărârea din 11 aprilie 2024, Gabel Industria Tessile și Canavesi, C‑316/22, EU:C:2024:301, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

67

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, se impune ca la a doua întrebare să se răspundă că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că o instanță națională, sesizată cu un litigiu între particulari privind restituirea unei taxe plătite fără a fi datorată pentru motivul că dispozițiile de drept național care au instituit această taxă sunt contrare articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118, care constată imposibilitatea de a interpreta aceste dispoziții de drept național în conformitate cu dreptul Uniunii, nu este obligată, numai în temeiul dreptului Uniunii, să înlăture aplicarea dispozițiilor de drept național menționate. Dreptul Uniunii impune însă ca, în cazul în care este imposibil sau excesiv de dificil să se obțină de la furnizor restituirea taxei plătite fără a fi datorată, consumatorul final să fie în măsură să își îndrepte cererea de restituire direct împotriva statului membru în cauză.

68

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: