–

pentru guvernul elen, de Z. Chatzipavlou, K. Georgiadis și T. Papadopoulou, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de F. Blanc‑Simonetti și A. Katsimerou, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește în esență interpretarea articolului 46 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între FO, pe de o parte, și Ypourgos Metanastefsis kai Asylou (ministrul imigrației și azilului, Grecia), pe de altă parte, în legătură cu respingerea cererii de protecție internațională prezentate de FO.

3

Articolul 33 din Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], intrată în vigoare la 22 aprilie 1954 și a fost modificată și completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 și intrat în vigoare la 4 octombrie 1967, intitulat „Interdicția de expulzare și returnare”, prevede la alineatul (1):

„Niciun stat contractant nu va expulza sau returna în niciun fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice.”

4

Articolul 7 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98) prevede la alineatul (4):

„În cazul existenței unui risc de sustragere sau în cazul în care o cerere de permis de ședere a fost respinsă ca neîntemeiată în mod evident sau frauduloasă sau în cazul în care persoana în cauză prezintă un risc pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, statele membre pot să nu acorde un termen pentru plecarea voluntară sau pot să acorde o perioadă mai scurtă de șapte zile.”

5

Articolul 11 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Decizia de returnare este însoțită de interdicția de intrare:

În celelalte cazuri, decizia de returnare poate fi însoțită de o interdicție de intrare.”

6

Articolul 2 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9) prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]”

7

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Evaluarea faptelor și circumstanțelor”, prevede:

„(1)   Statele membre pot considera că este obligația solicitantului să prezinte, de îndată ce este posibil, toate elementele necesare în sprijinul cererii sale de protecție internațională. Statele membre au obligația de a evalua, în cooperare cu solicitantul, elementele relevante ale cererii.

[…]

(3)   Evaluarea unei cereri de protecție internațională se efectuează la nivel individual, luându‑se în considerare următoarele elemente:

[…]

(5)   Atunci când statele membre aplică principiul conform căruia este obligația solicitantului să își susțină cererea și când anumite aspecte din declarațiile solicitantului nu sunt susținute de dovezi documentare sau de altă natură, aceste aspecte nu necesită o confirmare în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

8

Considerentele (18), (23), (25), (43) și (50) ale Directivei 2013/32 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

9

Articolul 2 din Directiva 2013/32, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]”

10

Articolul 28 din această directivă, intitulat „Procedura în cazul retragerii implicite a cererii sau al renunțării implicite la aceasta”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   În cazul în care există motive serioase să se considere că un solicitant și‑a retras implicit cererea sau că a renunțat implicit la aceasta, statele membre iau măsuri pentru ca autoritatea decizională să adopte o decizie fie în sensul încetării examinării, fie, cu condiția ca autoritatea decizională să considere cererea nefondată pe baza unei examinări corespunzătoare a fondului acesteia în conformitate cu articolul 4 din Directiva [2011/95], al respingerii cererii.

Statele membre pot prezuma că solicitantul și‑a retras implicit cererea de protecție internațională sau a renunțat implicit la aceasta, în special atunci când se stabilește că:

În scopul punerii în aplicare a prezentelor dispoziții, statele membre pot stabili termene sau orientări.

(2)   Statele membre se asigură că solicitantul care se prezintă din nou la autoritatea competentă după adoptarea deciziei de încetare menționate la alineatul (1) din prezentul articol are dreptul să solicite redeschiderea cazului său sau are dreptul să depună o nouă cerere care să nu facă obiectul procedurii prevăzute la articolele 40 și 41.

Statele membre pot prevedea un termen de cel puțin nouă luni după împlinirea căruia cazul solicitantului nu mai poate fi redeschis sau noua cerere poate fi tratată ca o cerere ulterioară și poate face obiectul procedurii menționate la articolele 40 și 41. Statele membre pot prevedea ca redeschiderea cazului să fie posibilă o singură dată.

Statele membre se asigură că o astfel de persoană nu este expulzată contrar principiului nereturnării.

Statele membre pot permite autorității decizionale să reia examinarea din stadiul în care a fost întreruptă.”

11

Articolul 31 din Directiva 2013/32, intitulat „Procedura de examinare”, prevede la alineatul (8) următoarele:

„Statele membre pot prevedea accelerarea unei proceduri de examinare în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II și/sau efectuarea acesteia la frontieră sau în zonele de tranzit, în conformitate cu articolul 43, în cazul în care:

12

Articolul 32 din Directiva 2013/32, intitulat „Cereri nefondate”, prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere articolului 27, statele membre pot considera o cerere ca nefondată numai în cazul în care autoritatea decizională a stabilit că solicitantul nu îndeplinește condițiile pentru obținerea de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95].

(2)   În cazul cererilor nefondate în care se aplică oricare dintre situațiile enumerate la articolul 31 alineatul (8), statele membre pot, de asemenea, să considere o cerere ca vădit nefondată în cazul în care este definită ca atare în legislația internă.”

13

Articolul 46 din Directiva 2013/32, intitulat „Dreptul la o cale de atac efectivă”, prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că solicitanții de protecție internațională au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, împotriva:

[…]

(3)   Pentru a se conforma alineatului (1), statele membre se asigură că o cale de atac efectivă prevede examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95], cel puțin în cazul procedurilor privind căile de atac în fața unei instanțe de fond.

(4)   Statele membre prevăd termene rezonabile și alte norme necesare pentru exercitarea de către solicitant a dreptului său la o cale de atac efectivă în temeiul alineatului (1). Termenele respective nu împiedică sau îngreunează în mod excesiv exercitarea de către solicitant a acestui drept.

De asemenea, statele membre pot să prevadă o reexaminare ex officio a deciziilor luate în temeiul articolului 43.

(5)   Fără a aduce atingere alineatului (6), statele membre permit solicitanților să rămână pe teritoriu până la expirarea termenului de prescripție privind exercitarea dreptului lor la o cale de atac efectivă și, în cazul în care acest drept a fost exercitat în termenul respectiv, până la soluționarea căii de atac.

(6)   În cazul unei decizii

o instanță judecătorească are competența de a hotărî dacă solicitantul poate rămâne sau nu pe teritoriul statului membru, fie la cererea solicitantului în cauză, fie din proprie inițiativă, în cazul în care decizia luată are drept consecință încetarea dreptului solicitantului de a rămâne în statul membru și când, în asemenea cazuri, dreptul de a rămâne în statul membru până la soluționarea căii de atac nu este prevăzut în legislația internă.

[…]

(11)   De asemenea, statele membre pot prevedea în legislația internă condițiile în care se poate presupune că un solicitant și‑a retras implicit calea de atac prevăzută la alineatul (1) sau a renunțat implicit la aceasta, împreună cu normele privind procedura care trebuie urmată.”

14

Potrivit articolului 22 alineatul 4 din Nomos 3907/2011, Idrysi Ypiresias Asylou kai Ypiresias Protis Ypodochis, prosarmogi tis ellinikis nomothesias pros tis diatakseis tis Odigias 2008/115/EK schetika me tous koinous kanones kai diadikasies sta krati‑meli gia tin epistrophi ton paranomos diamenonton ypikoon triton choron kai loipes diatakseis (Legea nr. 3907/2011 privind înființarea Serviciului de Azil și a Serviciului de Primă Primire, adaptarea legislației elene la dispozițiile Directivei [2008/115/] și alte dispoziții) (FEK A’ 7/26.1.2011), intitulat „Plecarea voluntară”:

„În cazul existenței unui risc de sustragere sau în cazul în care resortisantul unei țări terțe prezintă un risc pentru siguranța publică, ordinea publică sau securitatea națională […] sau în cazul în care cererea de ședere legală a fost respinsă ca vădit nefondată sau abuzivă, autoritățile competente în mod specific nu acordă niciun termen pentru plecarea voluntară.”

15

Articolul 4 alineatul 1 din Nomos 4375/2016, Organosi kai leitourgia Ypiresias Asylou, Archis Prosfygon, Ypiresias Ypodochis kai Taftopoiisis, systasi Genikis Grammateias Ypodochis, prosarmogi tis Ellinikis Nomothesias pros tis diatakseis tis Odigias 2013/32/ΕΕ tou Evropaikou Koinovouliou kai tou Symbouliou „schetika me tis koines diadikasies gia ti chorigisi kai anaklisi tou kathestotos diethnous prostasias (anadiatyposi)” (EE 2013 L 180), diatakseis gia tin ergasia dikaiouchon diethnous prostasias kai alles diatakseis (Legea nr. 4375/2016 privind organizarea și funcționarea Serviciului pentru Azil, a Autorității de Soluționare a Contestațiilor și a Serviciului de Primire și Identificare, înființarea Secretariatului General pentru Primire, adaptarea legislației elene la dispozițiile [Directivei 2013/32], dispoziții privind încadrarea în muncă a beneficiarilor de protecție internațională și alte dispoziții) (FEK A’ 51/3.4.2016), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 4399/2016 (denumită în continuare „Legea nr. 4375/2016”), a instituit, pentru a garanta dreptul la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 46 din directiva menționată, comisii independente de soluționare a contestațiilor care își au sediul la Atena și competență teritorială asupra Greciei. Acestea sunt competente să soluționeze căile de atac formulate de solicitanții de protecție internațională pentru a examina, în drept și pe fond, deciziile Ypiresia Asylou (Serviciul pentru Azil, Grecia) de respingere a cererilor prezentate de aceștia în primă instanță.

16

Nomos 4636/2019 peri diethnous prostasias kai alles diatakseis (Legea nr. 4636/2019 privind protecția internațională și alte dispoziții) (FEK A’ 169/1.11.2019), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea nr. 4636/2019”), a transpus în ordinea juridică elenă Directiva 2013/32.

17

Articolul 78 alineatele 3 și 9 din această lege prevedea:

„3.   Solicitanții au obligația de a se prezenta imediat, în persoană, în fața autorităților de primire pentru a depune o cerere de protecție internațională, precum și în orice moment în cazul în care sunt convocați în fața autorităților competente în conformitate cu prezenta parte a acestei legi. […] Cu ocazia prezentării lor în persoană, aceștia pot fi asistați de avocați mandatari ad litem, precum și de alte consilii special mandatate, în conformitate cu articolul 71 alineatul 1. Obligația de a se prezenta în persoană în fiecare etapă a procedurii de examinare a cererii sau a căii de atac nu este eliminată ca urmare a prezenței persoanelor menționate la alineatul anterior. Prin derogare, următoarele dispoziții se aplică în mod specific ședințelor de examinare a contestațiilor în fața comisiilor independente de soluționare a contestațiilor:

În caz de forță majoră, cum ar fi o boală gravă, un handicap fizic grav sau un obstacol insurmontabil care împiedică solicitantul să se prezinte în persoană, obligația de a se prezenta personal se suspendă pe durata cazului de forță majoră. În acest caz, solicitantul trebuie să depună o cerere care să indice circumstanțele care constituie un caz de forță majoră sau de obstacol insurmontabil care îl împiedică să se prezinte în persoană, această cerere trebuind să fie susținută în mod corespunzător de documente justificative și certificate sau atestate ale serviciului public competent. În cazul în care se constată cazurile menționate anterior de forță majoră sau de obstacol insurmontabil și cu condiția ca solicitantul să se prezinte în persoană în fața autorităților competente, efectele neprezentării în sensul prezentului alineat sunt eliminate.

[…]

9.   În cazul încălcării obligației de cooperare cu autoritățile competente, astfel cum este precizată la alineatele anterioare, și în special în cazul în care persoana interesată nu comunică sau nu cooperează cu autoritățile în vederea constatării elementelor necesare examinării cererii, ceea ce are drept efect împiedicarea bunei desfășurări a procedurilor de examinare a cererii de protecție internațională, se consideră că respectiva cerere sau cale de atac sunt retrase implicit în conformitate cu dispozițiile articolului 81 din prezenta lege.”

18

Articolul 81 din legea menționată prevedea:

„1.   Atunci când există un motiv serios pentru a se considera că un solicitant și‑a retras implicit cererea, autoritățile competente să examineze fondul acesteia, în conformitate cu articolul 4 din prezenta lege, efectuează o examinare corespunzătoare a acesteia pe baza informațiilor de care dispune serviciul și, în cazul în care autoritățile respective consideră că cererea nu este întemeiată, o resping. În cazul în care o examinare corespunzătoare a cererii pe fond nu este posibilă pe baza informațiilor aflate la dispoziția serviciului și în conformitate cu alineatul anterior, autoritățile competente încetează să mai examineze cererea și emit o decizie de întrerupere. Decizia prin care se pronunță întreruperea examinării cererii de protecție internațională dispune simultan returnarea solicitantului, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 3907/2011 și ale Legii nr. 3386/2005. Actele citate anterior sunt notificate în conformitate cu dispozițiile articolului 82 din prezenta lege.

2.   Retragerea implicită se prezumă în special atunci când se stabilește că solicitantul:

[…]

3.   Solicitantul poate introduce la comisiile independente de soluționare a contestațiilor, în conformitate cu articolul 92 din prezenta lege, o cale de atac împotriva deciziilor de respingere menționate la alineatul 1 al prezentului articol.

4.   În cazul în care a fost emisă o decizie de întrerupere în sensul alineatului 1, solicitantul are dreptul de a solicita autorității emitente, o singură dată, în termen de nouă (9) luni de la data deciziei de întrerupere, continuarea procedurii de examinare a dosarului său sau dreptul de a introduce o nouă cerere care nu intră sub incidența procedurii [cererilor ulterioare] prevăzute la articolul 89. Solicitantul nu este expulzat din țară și nu se execută nicio decizie de returnare până la pronunțarea unei hotărâri definitive cu privire la această cerere.”

19

Articolul 92 din Legea nr. 4636/2019, intitulat „Dreptul la o cale de atac”, prevede la alineatele 1 și 4:

„1.   Solicitantul are dreptul de a introduce în fața autorității însărcinate cu examinarea căilor de atac, prevăzută la articolul 4 din Legea nr. 4375/2016, contestația prevăzută la articolul 7 alineatul 5 din Legea nr. 4375/2016:

[…]

4.   În cazul respingerii căii de atac, solicitantul este reținut – cu excepția cazului în care este minor neînsoțit – într‑un centru de detenție anterior plecării, până la îndepărtarea sa sau până la admiterea definitivă a cererii sale. Introducerea unei cereri ulterioare și/sau a unei acțiuni în anulare și/sau a unei acțiuni în suspendare nu determină de plin drept ridicarea măsurii de luare în custodie publică.”

20

Potrivit articolului 95 alineatul 1 din această lege:

„În cazul în care calea de atac este introdusă, autoritatea de primire competentă informează solicitantul în aceeași zi cu privire la data la care calea de atac va face obiectul unei audieri.”

21

Articolul 97 alineatul 2 din legea menționată prevede:

„În procedura în fața comisiilor independente de soluționare a contestațiilor, autorul căii de atac se prezintă în mod obligatoriu, în persoană sau prin intermediul unui avocat mandatar ad litem, sub rezerva articolului 78 alineatul 3. În cazul în care solicitantul nu se prezintă în persoană sau nu transmite certificatul menționat la articolul 78 alineatul 3, se consideră că acesta a introdus calea de atac cu unicul scop de a întârzia sau de a împiedica executarea unei decizii anterioare sau iminente de expulzare sau de îndepărtare prin orice alt mijloc, iar calea sa de atac este respinsă ca vădit nefondată.”

22

La 28 februarie 2019, FO, resortisant irakian, a depus o cerere de protecție internațională la Perifereiako Grafeio Asylou Samou (Biroul Regional pentru Azil din Samos, Grecia) pentru motivul că viața sa era în pericol în țara sa de origine.

23

În cursul unui interviu care a avut loc la 24 februarie 2020 la Perifereiako Grafeio Asylou Thessalonikis (Biroul Regional pentru Azil din Salonic, Grecia) FO a precizat că întreținuse o relație amoroasă cu o femeie tânără, motiv pentru care a fost atacat și rănit cu o armă de foc de către un membru al familiei acestei femei. FO ar fi semnalat poliției incidentul respectiv, fără ca aceasta să îi fi dat curs. Întrucât, după incidentul menționat, a continuat să fie în relație cu femeia respectivă, FO ar fi făcut obiectul unei decizii tribale de fi ucis. În cursul procedurii administrative de examinare a cererii sale de protecție internațională, FO a prezentat un document din data de 1 octombrie 2018, care, potrivit traducerii neoficiale care era anexată la acesta, este adresat „tuturor triburilor și dispune ca solicitantul să fie ucis din cauza unei încălcări referitoare la trib”.

24

Prin decizia din 18 mai 2020, Biroul Regional pentru Azil din Salonic a respins cererea de protecție internațională prezentată de FO, pentru motivul că afirmațiile acestuia privind relația sa cu o tânără femeie și motivele care l‑au constrâns să părăsească țara sa nu erau fiabile. Pretinsul document din 1 octombrie 2018 prin care se dispune uciderea lui FO nu a fost admis ca fiind o probă concludentă, din cauza impreciziei afirmațiilor făcute în acesta și a imposibilității de a verifica autenticitatea acestora.

25

La 27 august 2021, FO, asistat de un avocat mandatat, a introdus o cale de atac împotriva acestei decizii la a treia comisie independentă de soluționare a contestațiilor competentă. Cu ocazia introducerii acestei căi de atac, el a fost informat, în primul rând, că data examinării sale era stabilită la 11 octombrie 2021, în al doilea rând, că procedura de examinare aferentă acestui tip de cale de atac era în general de natură scrisă, dar că, dacă ar fi convocat pentru a fi ascultat, ar fi avertizat cu privire la aceasta cu cel puțin zece zile lucrătoare înainte de data examinării căii sale de atac și că, în al treilea rând, chiar dacă nu era convocat la o audiere, el trebuia în toate cazurile să se prezinte în persoană la data examinării acestei acțiuni, la ora 9.30, în fața acestei comisii, cu excepția cazului în care locuia în mod legal într‑un centru de primire și de identificare sau făcuse obiectul unei restricții de circulație sau de ședere într‑un loc situat în afara regiunii Atica (Grecia).

26

FO nu s‑a prezentat în persoană în fața celei de a treia comisii independente de soluționare a contestațiilor la data ședinței de examinare a căii sale de atac. În consecință, după ce a verificat că FO nu locuia într‑un centru de primire și de identificare, că nu era supus niciunei măsuri de restricții de circulație și că nu rezulta nici că exista un caz de forță majoră care să facă imposibilă prezentarea sa la audiere, respectiva comisie a adoptat o decizie de respingere a contestației ca vădit nefondată, în temeiul articolului 97 alineatul 2 din Legea nr. 4636/2019, fără a proceda la o examinare pe fond a acesteia. În plus, în temeiul articolului 22 alineatul 4 din Legea nr. 3907/2011, aceasta a dispus o măsură de returnare a lui FO, fără posibilitatea de plecare voluntară din țară.

27

FO a introdus o acțiune în anulare împotriva acestei decizii la Dioikitiko Protodikeio Thessalonikis (Tribunalul Administrativ de Primă Instanță din Salonic, Grecia), care este instanța de trimitere, arătând că cea de a treia comisie independentă de soluționare a contestațiilor a respins în mod nelegal calea sa de atac pentru simplul motiv că nu a fost prezent la audiere și fără să efectueze o examinare adecvată a fondului, deși motivul pentru care nu s‑a putut prezenta la audierea respectivă l‑au constituit dificultățile economice care l‑au împiedicat să se deplaseze de la Salonic, unde locuiește, la Atena (Grecia).

28

Instanța de trimitere arată, cu titlu introductiv, că comisiile independente de soluționare a contestațiilor au fost instituite prin articolul 4 alineatul 1 din Legea nr. 4375/2016 în scopul garantării dreptului la o cale de atac efectivă, astfel cum este prevăzut la articolul 46 din Directiva 2013/32 și la articolul 47 din cartă în favoarea persoanelor vizate de decizii prin care se refuză protecția internațională solicitată. Ea apreciază că, având în vedere jurisprudența rezultată din Hotărârea din 31 ianuarie 2013, D. și A. (C‑175/11, EU:C:2013:45), aceste comisii constituie „instanțe judecătorești” în sensul articolului 46 din această directivă.

29

Acestea fiind precizate, instanța de trimitere ridică problema dacă obligația de a se prezenta în persoană în fața comisiilor menționate și consecințele nerespectării acestei obligații, prevăzute de legislația națională, sunt compatibile cu articolul 46 din Directiva 2013/32 și, în lipsa unei norme specifice în această directivă care să reglementeze prezentarea solicitanților de protecție internațională în fața organului jurisdicțional sesizat, cu principiile echivalenței și efectivității.

30

În această privință, ea arată, în primul rând, că articolul 46 alineatele (1) și (3) din Directiva 2013/32 impune ca o examinare deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept să fie efectuată de instanța sesizată de un solicitant de protecție internațională, ceea ce legislația națională în discuție în litigiul principal nu ar garanta atunci când solicitantul nu se prezintă în persoană în fața comisiilor independente de soluționare a contestațiilor, în măsura în care, în acest caz, calea de atac ar fi respinsă ca vădit nefondată fără a fi examinată pe fond.

31

În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă, în vederea aplicării principiului echivalenței, procedura care se desfășoară în fața unor astfel de comisii trebuie comparată cu procedura prevăzută în fața altor autorități administrative sesizate cu căi de atac administrative sau cu procedura aplicabilă unei acțiuni pe fond sau unei acțiuni în anulare în fața unei instanțe administrative. Ea precizează că în niciunul dintre aceste două cazuri persoana interesată nu este obligată să se prezinte în persoană la examinarea căii sale de atac, ci poate fi reprezentată printre altele de un avocat mandatat.

32

În ceea ce privește, în al treilea rând, principiul efectivității, instanța de trimitere arată că articolul 97 alineatul 2 din Legea nr. 4636/2019 urmărește să permită comisiilor independente de soluționare a contestațiilor să se asigure că solicitanții de protecție internațională păstrează un interes în urma căii lor de atac și că se află încă pe teritoriul elen, pentru a evita o examinare pe fond a cererilor rămase fără obiect pentru acești solicitanți și pentru a accelera examinarea celorlalte căi de atac. Cu toate acestea, instanța menționată ridică problema dacă dispoziția amintită, prin faptul că impune solicitanților care nu intră sub incidența uneia dintre excepțiile prevăzute la articolul 78 alineatul 3 din această lege să se deplaseze din orice loc din Grecia, la sediul acestor comisii la Atena, fără a putea fi reprezentați de un avocat sau de o altă persoană, și prin prevederea unei prezumții de introducere abuzivă a căii de atac în cazul nerespectării acestei obligații procedurale, nu face aplicarea dreptului Uniunii imposibilă sau excesiv de dificilă și nu impune o sarcină disproporționată solicitanților menționați.

33

În această privință, instanța de trimitere arată că, în timp ce articolul 97 alineatul 2 din Legea nr. 4636/2019 prevede, în asemenea cazuri, respingerea acțiunii ca vădit nefondată, Directiva 2013/32 ar prevedea posibilitatea statelor membre de a stabili o prezumție de retragere implicită a cererii de protecție internațională în cazul nerespectării uneia dintre obligațiile de a răspunde autorităților pe care această directivă le enunță. Astfel, potrivit directivei menționate, respingerea unei asemenea cereri ca vădit nefondată ar presupune ca aceasta să fie cel puțin nefondată.

34

În plus, potrivit articolului 7 alineatul (4) și articolului 11 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2008/115, respingerea unei astfel de cereri ca neîntemeiată în mod evident ar împiedica acordarea unui termen pentru plecarea voluntară și ar determina, în plus, impunerea unei interdicții de intrare resortisantului unei țări terțe. Pe de altă parte, deși articolul 46 alineatul (11) din Directiva 2013/32 precizează că statele membre pot prevedea în legislația internă condițiile în care se poate presupune că un solicitant de protecție internațională și‑a retras implicit calea de atac prevăzută sau a renunțat implicit la aceasta, împreună cu normele privind procedura care trebuie urmată, această directivă nu ar conține nicio dispoziție referitoare la posibilitatea de a respinge căile de atac ca vădit nefondate.

35

În aceste condiții, Dioikitiko Protodikeio Thessalonikis (Tribunalul Administrativ de Primă Instanță din Salonic) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

36

În măsura în care instanța de trimitere ridică problema compatibilității legislației naționale de punere în aplicare a articolului 46 din Directiva 2013/32, care prevede o procedură privind o cale de atac împotriva deciziilor autorității competente să se pronunțe în primă instanță cu privire la cererile de protecție internațională, este necesar să se verifice, cu titlu introductiv, dacă comisiile independente de soluționare a contestațiilor, calificate drept organisme „cvasijurisdicționale” în expunerea de motive a articolului 86 din Legea nr. 4399/2016, de modificare a Legii nr. 4375/2016, care au fost instituite prin articolul 4 alineatul 1 din această din urmă lege, pot fi considerate „instanțe judecătorești”, în sensul articolului 46 alineatul (1) din această directivă, care permit garantarea dreptului la o cale de atac efectivă.

37

În această privință, instanța de trimitere precizează că, deși comisiile independente de soluționare a căilor de atac nu sunt considerate instanțe, în sensul ordinii juridice naționale, acestea exercită prerogative de natură jurisdicțională, ceea ce nu poate fi repus în discuție de faptul că actele lor pot face obiectul unor acțiuni în anulare în fața instanțelor administrative competente, ale căror hotărâri implică o obligație de executare.

38

Este necesar să se arate, mai întâi, că articolul 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32 prevede că statele membre se asigură că solicitanții de protecție internațională au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești împotriva a diferite acte privind cererile lor de protecție internațională, printre care în special deciziile de respingere a unor astfel de cereri ca nefondate. De altfel, după cum se arată în considerentul (50) al Directivei 2013/32, în conformitate cu un principiu fundamental al dreptului Uniunii, deciziile adoptate cu privire la o cerere de protecție internațională, între altele, sunt supuse unei căi de atac eficace în fața unei instanțe judecătorești.

39

În această privință, pentru a stabili dacă un organism constituie o „instanță judecătorească” în scopul exercitării unei căi de atac efective împotriva deciziilor autorității decizionale, în sensul Directivei 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat (JO 2005, L 326, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 242), Curtea a făcut referire la aceleași criterii precum cele dezvoltate în contextul aprecierii aspectului dacă un organ de trimitere are caracterul unei „instanțe” în sensul articolului 267 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2013, D. și A., C‑175/11, EU:C:2013:45, punctul 83, precum și jurisprudența citată), înțelegându‑se că această directivă conținea, în considerentul (27) prima teză, o trimitere explicită la o „instanț[ă] judecătore[ască] în sensul articolului [267 TFUE]”. Faptul că considerentul (50) al Directivei 2013/32 nu conține o astfel de referire nu schimbă cu nimic această apreciere.

40

Prin urmare, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a aprecia dacă organismul competent are caracterul unei „instanțe judecătorești”, trebuie să se ia în considerare un ansamblu de elemente precum originea legală a acestui organism, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organismul respectiv a normelor de drept, precum și independența acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 1997, Dorsch Consult, C‑54/96, EU:C:1997:413, punctul 23, și Hotărârea din 7 mai 2024, NADA ș.a., C‑115/22, EU:C:2024:384, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

41

În speță, legislația națională aplicabilă în cauza principală instituie comisiile independente de soluționare a contestațiilor, care sunt competente pentru examinarea căilor de atac ale solicitanților de protecție internațională, în vederea controlării, în drept și pe fond, a deciziilor de respingere în primă instanță a cererilor formulate de aceștia.

42

În această privință, din informațiile furnizate de instanța de trimitere reiese, mai întâi, că fiecare dintre aceste comisii este constituită din majoritatea magistraților instanțelor administrative ordinare, al căror mandat are o durată de trei ani și care beneficiază de o independență personală și funcțională în exercitarea funcțiilor lor. În plus, comisiile menționate au calitatea de terț în raport cu părțile la calea de atac cu care sunt sesizate și niciunul dintre membrii lor nu reprezintă administrația, ceea ce garantează respectarea principiului imparțialității. În continuare, procedura în fața lor respectă dreptul de a fi ascultat, precum și dreptul la apărare, ținând seama în același timp de particularitățile procedurii de protecție internațională care implică respectarea confidențialității. În sfârșit, deciziile acelorași comisii sunt adoptate după o examinare aprofundată în drept și în fapt și cuprind o motivare completă, specifică, precum și concretă. Aceste decizii sunt obligatorii pentru părți, în special pentru ministrul competent, și nu pot fi repuse în discuție decât în cadrul unei acțiuni în anulare în fața instanțelor administrative.

43

În ceea ce privește în special criteriul independenței, este necesar să se arate că faptul că actele comisiilor independente de soluționare a contestațiilor sunt supuse unui control jurisdicțional exercitat de instanțele administrative ordinare este el însuși de natură să protejeze aceste comisii împotriva unor eventuale tentații de a ceda unor intervenții sau unor presiuni exterioare susceptibile să pună în pericol independența membrilor lor (a se vedea prin analogie Hotărârea din 31 ianuarie 2013, D. și A., C‑175/11, EU:C:2013:45, punctul 103).

44

În aceste condiții, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, este necesar să se constate că comisiile independente de soluționare a contestațiilor, instituite de legislația națională în discuție în litigiul principal pentru a soluționa căile de atac ale solicitanților de protecție internațională împotriva deciziilor adoptate în privința lor, îndeplinesc condițiile necesare pentru a fi considerate „instanțe judecătorești” în sensul articolului 46 din Directiva 2013/32. Astfel, nici informațiile furnizate de instanța de trimitere, nici argumentele invocate de guvernul elen și de Comisia Europeană nu conțin elemente susceptibile să repună în discuție această apreciere în raport cu criteriile care rezultă din jurisprudența constantă a Curții, astfel cum a fost amintită la punctul 40 din prezenta hotărâre.

45

Prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 46 din Directiva 2013/32, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în cazul nerespectării de către un solicitant de protecție internațională a unei obligații procedurale de a se prezenta în persoană în fața organismului competent să examineze calea de atac formulată împotriva unei decizii de respingere a cererii sale, instituie o prezumție de introducere abuzivă a căii de atac și stabilește că respectiva cale de atac trebuie respinsă ca vădit nefondată, fără examinarea cauzei pe fond.

46

În speță, îndoielile instanței de trimitere cu privire la interpretarea dreptului Uniunii provin din faptul că, în conformitate cu legislația națională de transpunere a articolului 46 din Directiva 2013/32, atunci când solicitantul de protecție internațională nu se prezintă în persoană în fața organismului competent să examineze calea de atac formulată împotriva unei decizii de respingere a cererii sale, calea de atac este considerată ca fiind introdusă cu unicul scop de a întârzia sau de a împiedica executarea unei decizii anterioare sau iminente de expulzare sau de îndepărtare prin orice alt mijloc și trebuie respinsă ca vădit nefondată. Cu toate acestea, potrivit instanței de trimitere, neprezentarea în persoană în fața organismului competent se poate datora unor motive care nu au legătură cu intenția de a împiedica sau de a întârzia executarea unei decizii anterioare sau iminente prin care se dispune expulzarea solicitantului sau îndepărtarea sa prin orice alt mijloc. În plus, instanța de trimitere consideră că, potrivit Directivei 2013/32, din nerespectarea de către acest solicitant a obligației de a se prezenta în fața autorităților ar decurge o prezumție de retragere implicită a cererii de protecție internațională, iar nu o respingere a acestei cereri ca vădit nefondată.

47

Mai întâi, este necesar să se arate că articolul 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32 impune statelor membre să garanteze solicitanților de protecție internațională dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești împotriva deciziilor privind cererile lor, printre care în special deciziile de respingere ca nefondată a unei cereri de protecție internațională, fără a stabili însă în mod exhaustiv normele procedurale care reglementează această cale de atac.

48

În continuare, articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 prevede că, pentru a se conforma articolului 46 alineatul (1) din aceasta, statele membre se asigură că instanța în fața căreia este contestată decizia referitoare la cererea de protecție internațională efectuează „examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95]” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctele 105 și 106).

49

În special, în conformitate cu articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, calea de atac introdusă de solicitantul de protecție internațională trebuie să implice o examinare de către instanță a ansamblului elementelor de fapt și de drept care să îi permită să efectueze o apreciere actualizată a cauzei, așa încât cererea de protecție internațională să poate fi tratată în mod exhaustiv fără a fi necesar să se trimită dosarul autorității decizionale. O asemenea interpretare favorizează obiectivul urmărit de Directiva 2013/32, de a garanta luarea unei decizii cât de repede posibil cu privire la asemenea cereri, fără a aduce atingere unei examinări adecvate și complete [Hotărârea din 8 februarie 2024, Bundesrepublik Deutschland (Admisibilitatea unei cereri ulterioare), C‑216/22, EU:C:2024:122, punctul 58 și jurisprudența citată].

50

În sfârșit, articolul 46 alineatul (4) din Directiva 2013/32 lasă statelor membre sarcina de a stabili normele necesare pentru ca solicitanții unei protecții internaționale să își poată exercita dreptul la o cale de atac efectivă [Hotărârea din 9 septembrie 2020, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Respingerea unei cereri ulterioare – Termen de introducere a căii de atac), C‑651/19, EU:C:2020:681, punctul 33].

51

Deși, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne, în virtutea principiului autonomiei procedurale a statelor membre și sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității, atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor individuale derivate din ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 aprilie 2025, Barouk, C‑283/24, EU:C:2025:236, punctul 37), statele membre au totuși responsabilitatea de a asigura, în fiecare caz în parte, respectarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă a acestor drepturi, astfel cum este garantat la articolul 47 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 142 și jurisprudența citată).

52

În consecință, caracteristicile căii de atac prevăzute la articolul 46 din Directiva 2013/32 trebuie să fie determinate în conformitate cu acest articol 47, care consacră, în favoarea oricărei persoane ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate, dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești. Rezultă că fiecare stat membru care are obligații în temeiul acestei directive trebuie să își organizeze dreptul național într‑un mod care permite solicitanților de protecție internațională să își exercite dreptul la o cale de atac efectivă, astfel cum este garantat de articolul 47 menționat și concretizat prin articolul 46 din Directiva 2013/32 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 februarie 2024, Bundesrepublik Deutschland (Admisibilitatea unei cereri ulterioare), C‑216/22, EU:C:2024:122, punctul 61 și jurisprudența citată].

53

În speță, articolul 92 din Legea nr. 4636/2019, care transpune în ordinea juridică națională articolul 46 din Directiva 2013/32, prevede dreptul solicitantului de protecție internațională de a introduce o cale de atac împotriva unei decizii de respingere a cererii sale. Articolul 97 din această lege reglementează procedura de examinare a acestei căi de atac în fața comisiilor independente de soluționare a contestațiilor. În temeiul alineatului 2 al acestui articol 97, solicitanții de protecție internațională sunt obligați, indiferent de locul de ședere în Grecia, să se deplaseze la sediul acestor comisii pentru a se prezenta, cu excepția cazului în care intră sub incidența uneia dintre excepțiile prevăzute la articolul 78 alineatul 3 din această lege. Or, comisiile menționate au însă sediul la Atena. În plus, articolul 97 alineatul 2 a doua teză din legea menționată prevede, drept consecință juridică a nerespectării acestei obligații de prezentare în persoană, că se consideră că solicitantul a introdus calea de atac cu unicul scop de a întârzia sau de a împiedica executarea unei decizii anterioare sau iminente de expulzare sau de îndepărtare prin orice alt mijloc și că acțiunea sa este respinsă ca vădit nefondată.

54

Prin introducerea acestei cerințe procedurale și prin prevederea că nerespectarea sa determină o astfel de consecință, legislația în discuție în litigiul principal se limitează, desigur, la a defini o modalitate de exercitare a căii de atac a solicitanților împotriva unei decizii de respingere a cererii lor de protecție internațională. Totuși, această modalitate este susceptibilă să limiteze dreptul la protecție jurisdicțională efectivă al acestor solicitanți, în măsura în care le impune o constrângere legată de prezența lor fizică în procedura în fața comisiilor independente de soluționare a contestațiilor, sub rezerva aplicării unei prezumții de retragere implicită a cererilor lor și a respingerii lor ca vădit nefondate, fără nicio examinare pe fond.

55

Pe de altă parte, articolul 52 alineatul (1) din cartă prevede că pot fi impuse restrângeri ale exercițiului drepturilor și libertăților garantate de aceasta, cu condiția ca restrângerile menționate să fie prevăzute de lege, ca acestea să respecte substanța drepturilor și libertăților în cauză și ca, prin respectarea principiului proporționalității, ele să fie necesare și să răspundă efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți [Hotărârea din 6 octombrie 2020, État luxembourgeois (Dreptul la o cale de atac împotriva unei cereri de informații în materie fiscală), C‑245/19 și C‑246/19, EU:C:2020:795, punctul 51].

56

În această privință, este necesar să se arate că, deși Directiva 2013/32 nu prevede cerințe specifice în ceea ce privește obligațiile procedurale care revin solicitantului în cadrul examinării căii de atac efective îndreptate împotriva unei decizii de respingere a cererii sale de protecție internațională, precum prezentarea în persoană, nici consecințele nerespectării acestor obligații, articolul 46 alineatul (11) din Directiva 2013/32 permite statelor membre să prevadă în legislația internă condițiile în care se poate presupune că un solicitant a retras implicit calea de atac prevăzută la alineatul (1) al acestui articol 46 sau a renunțat implicit la aceasta, precum și normele privind procedura care trebuie urmată.

57

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, cerința procedurală prevăzută de legislația națională în discuție în litigiul principal și consecința care rezultă din nerespectarea acesteia urmăresc să garanteze că solicitanții au un interes real în introducerea unei căi de atac, verificând dacă se află pe teritoriul național la momentul la care acesta va fi examinat, și să contribuie astfel la buna și rapida desfășurare a procedurii în fața instanței competente. Or, obiectivele prelucrării rapide a unor astfel de căi de atac și de menținere a eficacității sistemului jurisdicțional constituie obiective legitime în măsura în care contribuie la concentrarea instanțelor sesizate cu aceste căi de atac asupra celor care provin de la solicitanți care au un interes real în soluționarea căii lor de atac. Ele constituie astfel obiective legitime și justifică introducerea unei prezumții precum cea în discuție în litigiul principal, care răspunde atât interesului statelor membre, cât și celui al solicitanților unei asemenea protecții, după cum se precizează în considerentul (18) al acestei directive.

58

Astfel, Curtea a statuat deja că normele procedurale care asigură o examinare mai rapidă a cererilor de protecție internațională vădit nefondate permit o examinare mai eficientă a cererilor depuse de persoanele care au dreptul să beneficieze de statutul de refugiat și contribuie astfel la buna desfășurare a procedurii de examinare a cererilor de protecție internațională [a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2020, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Respingerea unei cereri ulterioare – Termen de introducere a căii de atac), C‑651/19, EU:C:2020:681, punctele 54 și 55, precum și jurisprudența citată].

59

În consecință, o reglementare națională care prevede obligația de prezentare personală în fața organismului competent să examineze calea de atac formulată împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională și, în cazul nerespectării acestei obligații, o prezumție similară unei prezumții de retragere sau de renunțare implicită la o astfel de cerere pot să fie în principiu justificate din perspectiva obiectivului celerității pe care îl urmărește Directiva 2013/32, a principiului securității juridice și a bunei desfășurări a procedurii de examinare a cererilor de protecție internațională [a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 septembrie 2020, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Respingerea unei cereri ulterioare – Termen de introducere a căii de atac), C‑651/19, EU:C:2020:681, punctul 56, precum și jurisprudența citată].

60

Cu toate acestea, legislația unui stat membru care urmărește să pună în aplicare dreptul la o cale de atac efectivă prevăzut la articolul 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32 trebuie să respecte principiul proporționalității, ceea ce presupune în special ca aceasta să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit, să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv și să fie proporțională [a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2020, État luxembourgeois (Dreptul la o cale de atac împotriva unei cereri de informații în materie fiscală), C‑245/19 și C‑246/19, EU:C:2020:795, punctul 85, precum și jurisprudența citată].

61

În primul rând, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 53 și 57 din prezenta hotărâre, legislația națională în discuție în litigiul principal urmărește să permită comisiilor independente de soluționare a contestațiilor să asigure soluționarea rapidă a căilor de atac împotriva deciziilor de respingere a cererilor de protecție internațională și să mențină eficacitatea sistemului jurisdicțional, pentru ca aceste comisii să se poată concentra pe solicitanții care au un interes real în soluționarea căii lor de atac. Într‑adevăr, obligația procedurală care îi obligă pe solicitanți să se prezinte în persoană în fața comisiilor menționate este de natură să contribuie la realizarea acestor obiective. Astfel, în măsura în care permite o prelucrare mai eficientă a cererilor depuse de solicitanții care păstrează un interes în soluționarea căii lor de atac, evitând în același timp examinarea pe fond a cererilor rămase fără obiect, aceasta participă la buna desfășurare a procedurii de examinare a cererilor de protecție internațională.

62

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă această legislație națională nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite, se pare că în speță ar putea fi avute în vedere măsuri mai puțin constrângătoare, precum posibilitatea solicitanților care au introdus o cale de atac de a fi reprezentați de un avocat sau de o altă persoană abilitată în acest scop și, pentru a dovedi prezența lor pe teritoriul elen, de a se prezenta în fața unei secții de poliție sau a unei alte autorități publice sau judiciare situate în apropierea locurilor lor de reședință, comparabilă cu cea prevăzută la articolul 78 alineatul 3 litera b) din Legea nr. 4636/2019.

63

Desigur, astfel cum a arătat guvernul elen în observațiile sale scrise, obligația procedurală de prezentare în persoană și consecințele pe care le implică nerespectarea acestei obligații sunt prevăzute în mod clar de legea națională. În această privință, conform articolului 95 alineatul 1 din Legea nr. 4636/2019, solicitantul care introduce o acțiune împotriva deciziei de respingere a cererii sale de protecție internațională este informat cu privire la data ședinței referitoare la examinarea acțiunii sale chiar în ziua introducerii acesteia, precum și cu privire la obligația de a se prezenta personal la această dată în fața comisiei independente de soluționare a contestațiilor competente, cu excepția cazurilor de forță majoră sau de obstacol insurmontabil care împiedică prezentarea sa, în sensul articolului 78 alineatul 3 al doilea paragraf din această lege, în care poate fi inițiată o procedură care permite suspendarea obligației de prezentare în persoană pe durata cazului de forță majoră și care permite eliminarea efectelor juridice ale neprezentării.

64

Cu toate acestea, în al treilea rând, mai este necesar să se verifice dacă normele procedurale impuse de legislația națională în discuție în litigiul principal nu sunt disproporționate în raport cu obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, având în vedere impactul pe care îl pot avea asupra exercitării de către solicitanți a dreptului lor la o cale de atac efectivă.

65

În această privință, este necesar să se arate că, deși o normă națională care prevede o cerință procedurală de prezentare în persoană și, în cazul nerespectării acestei cerințe, o prezumție de retragere sau de renunțare implicită la o cale de atac jurisdicțională poate fi justificată pentru motive care țin de securitatea juridică și de buna desfășurare a procedurii de examinare a cererilor de protecție internațională, această normă nu trebuie totuși să împiedice realizarea unei examinări adecvate și complete a acestor cereri. Astfel, din considerentul (18) al Directivei 2013/32 reiese că o măsură de accelerare a procedurii de examinare a cererilor de protecție internațională instituite de legislația unui stat membru nu aduce atingere unei examinări adecvate și complete a acestor cereri.

66

Or, în speță, astfel cum reiese din informațiile furnizate de instanța de trimitere, obligația solicitantului de a se prezenta în persoană în fața instanței competente să se pronunțe cu privire la calea sa de atac împotriva unei decizii de respingere a unei astfel de cereri, al cărei unic obiectiv este de a verifica prezența sa pe teritoriul național, iar nu de a fi ascultat, impune o sarcină nerezonabilă și excesivă solicitanților de protecție internațională care nu au reședința în regiunea Atena, precum reclamantul din litigiul principal, care are domiciliul la mai multe sute de kilometri de aceasta din urmă, în măsura în care, în lipsa unei situații constitutive a uneia dintre excepțiile prevăzute la articolul 78 alineatul 3 din Legea nr. 4636/2019, ei sunt obligați să se deplaseze la Atena, unde se află comisiile independente de soluționare a contestațiilor, cu unicul scop de a se prezenta, fără a fi însă în mod necesar ascultați. În această privință, faptul că, în conformitate cu articolul 95 alineatul 1 din Legea nr. 4636/2019, solicitanții sunt informați în timp util cu privire la obligația lor de a fi prezenți personal în fața acestor comisii nu este de natură să modifice constatarea menționată.

67

Astfel, caracterul disproporționat al legislației naționale în discuție în litigiul principal decurge în special din consecința juridică prevăzută de această legislație în cazul nerespectării obligației de prezentare în persoană sau în lipsa trimiterii unui certificat care să dovedească existența unui caz de forță majoră sau de obstacol insurmontabil, în măsura în care stabilește o prezumție irefragabilă de introducere abuzivă a acțiunii, așa încât aceasta trebuie respinsă ca vădit nefondată, fără nicio examinare pe fond. După cum a subliniat instanța de trimitere, neprezentarea în persoană în fața organismului competent să examineze calea de atac poate fi cauzată de motive care nu au legătură cu intenția de a împiedica sau de a întârzia executarea unei decizii anterioare sau iminente prin care se dispune expulzarea solicitantului sau îndepărtarea sa prin orice alt mijloc.

68

În aceste condiții, astfel cum a subliniat în esență doamna avocată generală la punctele 77-89 din concluzii, în împrejurări în care solicitanții de protecție internațională trebuie să se deplaseze în capitala țării pentru a se prezenta personal, iar nu pentru a fi ascultați, suportând cheltuieli de transport, de ședere și de cazare care pot fi importante, o prezumție de introducere abuzivă a căii de atac ce conduce la respingerea sa ca vădit nefondată, fără a prevedea alte mijloace prin care un asemenea solicitant își poate dovedi prezența pe teritoriul național și fără a‑i furniza mijloacele materiale care să permită respectarea obligației de prezență fizică în ședință, este susceptibilă să facă excesiv de dificilă exercitarea dreptului la o cale de atac efectivă, în sensul articolului 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32, și să aducă astfel atingere dreptului la protecție jurisdicțională efectivă consacrat la articolul 47 din cartă.

69

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 46 din Directiva 2013/32, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în cazul nerespectării de către un solicitant de protecție internațională a unei obligații procedurale de a se prezenta în persoană în fața organismului competent să examineze calea de atac formulată împotriva unei decizii de respingere a cererii sale, al cărei unic obiectiv este de a verifica prezența sa pe teritoriul național, iar nu de a fi ascultat, instituie o prezumție de introducere abuzivă a căii de atac menționate și prevede că aceasta trebuie respinsă ca vădit nefondată.

70

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 46 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale, citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

trebuie interpretat în sensul că

se opune unei reglementări naționale care, în cazul nerespectării de către un solicitant de protecție internațională a unei obligații procedurale de a se prezenta în persoană în fața organismului competent să examineze calea de atac formulată împotriva unei decizii de respingere a cererii sale, al cărei unic obiectiv este de a verifica prezența sa pe teritoriul național, iar nu de a fi ascultat, instituie o prezumție de introducere abuzivă a căii de atac menționate și prevede că aceasta trebuie respinsă ca vădit nefondată.