–

pentru XXX, de D. Andrien, avocat;

–

pentru guvernul belgian, de M. Jacobs, C. Pochet și M. Van Regemorter, în calitate de agenți, asistate de E. Derriks și K. de Haes, avocats;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, J. Očková și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul lituanian, de E. Kurelaitytė, în calitate de agent;

–

pentru guvernul luxemburghez, de A. Germeaux și T. Schell, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul maghiar, de domnul M. Z. Fehér, în calitate de agent;

–

pentru guvernul neerlandez, de E. M. M. Besselink, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de J. Hottiaux și A. Katsimerou, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei (UE) 2016/801 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru cercetare, studii, formare profesională, servicii de voluntariat, programe de schimb de elevi sau proiecte educaționale și muncă au pair (JO 2016, L 132, p. 21), în special articolul 3 punctul 3, articolul 20 alineatul (2) litera (f) și articolul 34 alineatul (5) din aceasta, precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între XXX, pe de o parte, și État belge (Statul belgian), reprezentat de secrétaire d’État à l’Asile et la Migration (Secretarul de Stat pentru Azil și Migrație), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea refuzului acestuia de a‑i acorda viza solicitată pentru motivul că nu ar avea intenția de a studia în Belgia.

3

Considerentele (2), (3), (14), (41) și (60) ale Directivei 2016/801 enunță:

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

5

Articolul 5 din directiva menționată, intitulat „Principii”, are următorul cuprins:

„(1)   Admisia unui resortisant al unei țări terțe în temeiul prezentei directive este supusă verificării documentelor justificative care atestă faptul că resortisantul țării terțe îndeplinește:

(2)   Statele membre pot impune solicitantului să furnizeze documentele justificative menționate la alineatul (1) într‑o limbă oficială a statului membru în cauză sau în orice limbă oficială a Uniunii stabilită de statul membru respectiv.

(3)   Atunci când sunt îndeplinite toate condițiile generale și condițiile speciale relevante, resortisantul țării terțe are dreptul la o autorizație.

În cazul în care un stat membru eliberează permise de ședere doar pe teritoriul său și toate condițiile de admisie prevăzute în prezenta directivă sunt îndeplinite, statul membru în cauză eliberează resortisantului țării terțe viza necesară.”

6

Articolul 7 din Directiva 2016/801, intitulat „Condiții generale”, prevede la alineatul (1):

„În ceea ce privește admisia unui resortisant al unei țări terțe în temeiul prezentei directive, solicitantul:

7

Articolul 11 din această directivă, intitulat „Condiții speciale pentru studenți”, prevede la alineatul (1):

„Pe lângă condițiile generale prevăzute la articolul 7, în ceea ce privește admisia unui resortisant al unei țări terțe pentru studii, solicitantul trebuie să facă dovada:

8

Articolul 20 din directiva menționată, intitulat „Motive de respingere”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Statele membre resping o cerere în următoarele cazuri:

(2)   Statele membre pot respinge o cerere în următoarele cazuri:

[…]

9

Articolul 21 din Directiva 2016/801, intitulat „Motivele retragerii sau refuzului reînnoirii unei autorizații”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre retrag sau, după caz, refuză să reînnoiască o autorizație în cazul în care:

[…]

10

Potrivit articolului 24 din directiva menționată, intitulat „Activități economice desfășurate de studenți”:

„(1)   În afara timpului lor de studiu și sub rezerva respectării normelor și condițiilor aplicabile activității relevante în statul membru în cauză, studenții au dreptul de a fi angajați și pot avea dreptul să exercite o activitate economică independentă, sub rezerva limitărilor prevăzute la alineatul (3).

(2)   Atunci când este necesar, statele membre acordă studenților și/sau angajatorilor aprobarea prealabilă în conformitate cu dreptul intern.

(3)   Fiecare stat membru stabilește numărul maxim de ore pe săptămână sau numărul zilelor ori lunilor dintr‑un an permise pentru o asemenea activitate, care nu este mai mic de 15 ore pe săptămână, sau echivalentul în zile sau luni dintr‑un an. Poate fi luată în considerare situația pieței forței de muncă din statul membru în cauză.”

11

Articolul 34 din directiva menționată, intitulat „Garanții procedurale și transparență”, are următorul cuprins:

„(1)   Autoritățile competente ale statului membru în cauză adoptă o decizie privind cererea de eliberare a unei autorizații sau de reînnoire a acesteia și notifică solicitantului în scris decizia, în conformitate cu procedurile de notificare prevăzute în dreptul intern, de îndată ce este posibil, însă nu mai târziu de 90 de zile de la data depunerii cererii complete.

(2)   Prin derogare de la alineatul (1) din prezentul articol, în cazul în care procedura de admisie vizează o entitate gazdă aprobată, astfel cum se menționează la articolele 9 și 15, decizia privind cererea completă se adoptă cât mai curând posibil, dar cel mai târziu în termen de 60 de zile.

(3)   În cazul în care informațiile sau documentele furnizate pe care se întemeiază cererea sunt incomplete, autoritățile competente notifică solicitantului, în timp util, informațiile suplimentare necesare și stabilesc un termen rezonabil pentru trimiterea acestora. Termenul menționat la alineatul (1) sau (2) se suspendă până la primirea de către autoritățile competente a informațiilor suplimentare necesare. Dacă nu au fost furnizate informații sau documente suplimentare până la termenul prevăzut, cererea poate fi respinsă.

(4)   Motivarea unei decizii prin care se declară inadmisibilă sau se respinge o cerere sau se refuză reînnoirea se comunică în scris solicitantului. Motivarea unei decizii de retragere a unei autorizații se comunică în scris resortisantului țării terțe. Motivarea unei decizii de retragere a unei autorizații poate să fie comunicată în scris, de asemenea, entității gazdă.

(5)   Orice decizie prin care se declară inadmisibilă sau se respinge o cerere, se refuză reînnoirea sau se retrage o autorizație poate fi atacată în justiție în statul membru în cauză, în conformitate cu dreptul intern. Notificarea scrisă menționează instanța sau autoritatea administrativă la care poate fi introdusă calea de atac și termenul pentru introducerea căii de atac.”

12

Articolul 35 din Directiva 2016/801, intitulat „Transparența și accesul la informații”, prevede:

„Statele membre pun la dispoziția solicitanților, într‑o formă ușor accesibilă, informații privind toate documentele justificative necesare în vederea depunerii unei cereri și informații referitoare la condițiile de intrare și de ședere, inclusiv privind drepturile, obligațiile și garanțiile procedurale ale resortisanților unei țări terțe care intră sub incidența prezentei directive și, după caz, ale membrilor de familie ai acestora. Aceste informații includ, după caz, nivelul resurselor lunare suficiente, inclusiv resursele suficiente necesare pentru acoperirea cheltuielilor de studii sau a cheltuielilor de formare, fără a se aduce atingere unei eventuale examinări a fiecărui caz în parte, precum și taxele aplicabile.

Autoritățile competente din fiecare stat membru publică listele entităților gazdă aprobate în sensul prezentei directive. Versiunile actualizate ale acestor liste sunt publicate cât mai curând posibil, în urma oricărei modificări aduse acestora.”

13

Articolul 40 din această directivă, intitulat „Transpunere”, prevede:

„(1)   Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 23 mai 2018. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor dispoziții.

Atunci când statele membre adoptă aceste dispoziții, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. De asemenea, ele conțin o mențiune care precizează că trimiterile, în cuprinsul actelor cu putere de lege și al actelor administrative în vigoare, la directivele abrogate prin prezenta directivă se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri și formularea acestei mențiuni.

(2)   Statele membre comunică Comisiei textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.”

14

Potrivit articolului 58 din loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor) (Moniteur belge din 31 decembrie 1980, p. 14584), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea din 15 decembrie 1980”):

„Atunci când o cerere de autorizare a șederii în Regat pentru o perioadă mai lungă de trei luni este depusă la un post diplomatic sau consular belgian de către un străin care dorește să urmeze în Belgia studii superioare sau un an pregătitor pentru învățământul superior, această autorizație trebuie să fie acordată dacă persoana interesată nu se află în unul dintre cazurile prevăzute la articolul 3 primul paragraf și al cincilea‑al optulea paragraf și prezintă următoarele documente:

[…]”

15

Articolul 39/2 alineatul 2 din această lege prevede:

„Conseil [du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia)] se pronunță în anulare, prin hotărâri, cu privire la celelalte căi de atac pentru încălcarea fie a unor norme fundamentale de procedură, fie a unor norme prevăzute sub sancțiunea nulității, a excesului sau a abuzului de putere.”

16

La 6 august 2020, reclamanta din litigiul principal, resortisantă unei țări terțe, a introdus, în temeiul articolului 58 din Legea din 15 decembrie 1980, o cerere de viză pentru a studia în Belgia.

17

Întrucât acordarea unei vize i‑a fost refuzată prin decizia din 18 septembrie 2020, pentru motivul că din incoerențele proiectului său de studii rezulta lipsa unei intenții reale de a urma studii în Belgia, reclamanta din litigiul principal a solicitat, la 28 septembrie 2020, anularea acestei decizii la Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii), care a respins cererea sa prin hotărârea din 23 decembrie 2020.

18

Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii) a arătat în această hotărâre că, potrivit articolului 58 din Legea din 15 decembrie 1980, cererea de autorizare a șederii este formulată de un resortisant al unei țări terțe care „dorește să urmeze în Belgia studii superioare sau un an pregătitor pentru învățământul superior”. Acesta a dedus de aici că dispoziția menționată impune autorităților competente să verifice intenția reală a solicitantului de a studia în Belgia.

19

Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii) a considerat de asemenea că era posibil să refuze acordarea vizei solicitate în temeiul acestui articol 58 dacă intenția solicitantului nu este de a studia, chiar dacă articolul 20 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2016/801 nu fusese încă transpus în ordinea juridică belgiană în pofida expirării termenului de transpunere prevăzut la articolul 40 alineatul (1) din aceasta, în măsura în care posibilitatea de respingere prevăzută la articolul 20 alineatul (2) litera (f) rezulta de asemenea din acest articol 58. Astfel, acesta a considerat că aplicarea aceluiași articol 58 era conformă cu articolul 20 alineatul (2) litera (f) menționat.

20

Prin cererea introductivă din 19 ianuarie 2021, reclamanta din litigiul principal a sesizat Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia), care este instanța de trimitere, cu un recurs în casație împotriva hotărârii menționate.

21

În cadrul acestei acțiuni, ea arată, în primul rând, că Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii) a considerat în mod greșit că aplicarea articolului 58 din Legea din 15 decembrie 1980 era conformă cu prevederile articolului 20 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2016/801, în condițiile în care această din urmă dispoziție nu fusese transpusă în dreptul belgian, iar dreptul național nu preciza motivele serioase și obiective care să permită să se stabilească faptul că un resortisant al unei țări terțe ar locui în alte scopuri decât cele pentru care solicită să fie admis pe teritoriul belgian.

22

Reclamanta din litigiul principal susține de asemenea că, având în vedere definiția noțiunii de „student” prevăzută la articolul 3 punctul 3 din această directivă, este permis numai să se asigure că resortisantul unei țări terțe care a introdus o cerere de viză pentru studii este admis într‑o instituție de învățământ superior, iar nu să se verifice dacă solicitantul intenționează să studieze.

23

L’État belge susține, în schimb, că acest articol 58 recunoaște posibilitatea autorităților competente de a verifica intenția solicitantului de a studia, în conformitate cu considerentul (41) al directivei menționate, independent de transpunerea articolului 20 alineatul (2) litera (f) din aceasta, astfel încât este posibil să se solicite toate dovezile necesare pentru evaluarea coerenței cererii de admisie.

24

Instanța de trimitere consideră că, în măsura în care articolul 20 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2016/801 permite respingerea cererii formulate în temeiul acestei directive dacă se dovedește că resortisantul unei țări terțe are intenția de a locui în alte scopuri decât cele pentru care solicită să fie admis, statele membre au în mod necesar dreptul de a verifica dacă intenția acestui resortisant este în mod real de a urma studii în statul membru gazdă. Totuși, ea apreciază că este necesar să se adreseze Curții întrebări cu privire la acest aspect, ținând seama de îndoielile sale și de faptul că se va pronunța în ultimă instanță.

25

Pe de altă parte, instanța de trimitere consideră că este de asemenea necesar să se solicite Curții să stabilească dacă, astfel cum susține reclamanta din litigiul principal, aplicarea articolului 20 alineatul (2) litera (f) din directiva menționată impune, pentru a justifica respingerea unei cereri de ședere, pe de o parte, ca reglementarea națională să prevadă în mod expres că această cerere poate fi respinsă în cazul în care statul membru gazdă deține dovezi sau are motive serioase și obiective pentru a stabili că resortisantul unei țări terțe are intenția de a locui în alte scopuri decât cele pentru care solicită să fie admis și, pe de altă parte, ca reglementarea națională să precizeze care sunt dovezile sau motivele serioase și obiective care permit să se constate că aceasta este situația.

26

În al doilea rând, reclamanta din litigiul principal susține că modalitățile de control exercitate de Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii), care se limitează la un control de legalitate, nu respectă cerințele care decurg din dreptul Uniunii. În această privință, instanța de trimitere arată că articolul 34 alineatul (5) din Directiva 2016/801 impune statelor membre să prevadă ca deciziile de respingere a cererilor de ședere să fie supuse căilor de atac și consideră că modalitățile procedurale ale acestei căi de atac trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității.

27

Aceasta precizează că acțiunea prevăzută de dreptul belgian la articolul 39/2 alineatul 2 din Legea din 15 decembrie 1980 este o acțiune în anulare și că este vorba despre un control de legalitate care nu conferă competență de reformare instanței competente, și anume Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii), care nu îi permite, în consecință, să substituie aprecierea autorităților administrative competente cu propria apreciere și nici să adopte o nouă decizie în locul acestora. Totuși, în cazul anulării deciziei atacate, aceste autorități ar fi ținute de autoritatea de lucru judecat aferentă dispozitivului hotărârii și motivării care constituie susținerea necesară a acesteia.

28

Întrucât reclamanta din litigiul principal arată că lipsa unei competențe de reformare a Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii) este contrară cerințelor care decurg din articolul 34 alineatul (5) din Directiva 2016/801, din principiul efectivității și din articolul 47 din cartă, instanța de trimitere consideră că este necesar să solicite Curții să se pronunțe în această privință.

29

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

30

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că reiese atât din cererea de decizie preliminară, cât și din observațiile prezentate Curții că articolul 20 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2016/801, care prevede că statul membru în cauză poate respinge o cerere atunci când deține dovezi sau are motive serioase și obiective pentru a stabili că resortisantul unei țări terțe ar locui în alte scopuri decât cele pentru care solicită să fie admis, nu a făcut obiectul unei transpuneri exprese în dreptul belgian decât ulterior faptelor în discuție în litigiul principal.

31

Cu toate acestea, instanța de trimitere arată că, în hotărârea din 23 decembrie 2020 a Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii), acesta din urmă a apreciat că, chiar și în lipsa transpunerii acestei dispoziții, autoritățile competente au posibilitatea, în conformitate cu dreptul Uniunii, să respingă o cerere de viză pentru a studia în Belgia în cazul în care intenția reală a solicitantului nu este de a studia.

32

Pe de altă parte, în ședința în fața Curții, confirmând că articolul 20 alineatul (2) litera (f) din această directivă nu fusese încă transpus în mod expres în dreptul național în perioada relevantă pentru litigiul principal, guvernul belgian a precizat totodată, în continuarea observațiilor sale scrise, în care susține că autoritățile competente au posibilitatea, independent de transpunerea acestei dispoziții, să verifice intenția resortisantului unei țări terțe care a introdus o cerere de viză de a urma studii, că litigiul principal nu privește o astfel de transpunere, ci noțiunea de „student”, astfel cum este definită la articolul 3 punctul 3 din directiva menționată.

33

În aceste împrejurări, este necesar să se considere că, prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2016/801, în special în raport cu articolul 3 punctul 3 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că se opune ca un stat membru, în condițiile în care nu a transpus articolul 20 alineatul (2) litera (f) din această directivă, să respingă o cerere de admisie pe teritoriul său pentru studii pentru motivul că resortisantul unei țări terțe a introdus această cerere fără a avea intenția reală de a studia pe teritoriul statului membru respectiv.

34

În temeiul articolului 5 alineatul (3) din directiva menționată, resortisantul unei țări terțe care a introdus o astfel de cerere are dreptul la o autorizare a șederii pe teritoriul statului membru în cauză atunci când sunt îndeplinite toate condițiile generale stabilite la articolul 7 din Directiva 2016/801 și condițiile speciale aplicabile în funcție de tipul de cerere depusă, în speță cele prevăzute la articolul 11 din această directivă pentru cererile de admisie pentru studii.

35

Rezultă că, în temeiul acestui articol 5 alineatul (3), statele membre sunt obligate să elibereze un permis de ședere pentru studii solicitantului care a îndeplinit cerințele care figurează la articolele 7 și 11 din directiva menționată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 septembrie 2014, Ben Alaya,C‑491/13, EU:C:2014:2187, punctul 31).

36

Or, niciuna dintre aceste cerințe nu face referire în mod expres la existența unei intenții reale de a urma studii pe teritoriul statului membru în cauză.

37

Cu toate acestea, potrivit unui principiu general al dreptului Uniunii, justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2019, N Luxembourg 1 și alții, C‑115/16, C‑118/16, C‑119/16 și C‑299/16, EU:C:2019:134, punctul 96, precum și jurisprudența citată).

38

Decurge de aici că un stat membru trebuie să refuze beneficiul dispozițiilor de drept al Uniunii atunci când acestea nu sunt invocate în vederea realizării obiectivelor acestor dispoziții, ci în scopul de a beneficia de un avantaj al dreptului Uniunii, deși condițiile pentru a beneficia de acest avantaj nu sunt îndeplinite decât formal (Hotărârea din 26 februarie 2019, N Luxembourg 1 și alții, C‑115/16, C‑118/16, C‑119/16 și C‑299/16, EU:C:2019:134, punctul 98).

39

Principiul general al interzicerii practicilor abuzive poate fi opus unei persoane atunci când aceasta se prevalează de anumite norme de drept al Uniunii care prevăd un avantaj într‑un mod care nu este coerent cu finalitățile pe care le urmăresc aceste norme (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2019, N Luxembourg 1 și alții, C‑115/16, C‑118/16, C‑119/16 și C‑299/16, EU:C:2019:134, punctul 102).

40

Mai trebuie precizat că, în măsura în care faptele abuzive sau frauduloase nu pot justifica un drept prevăzut de ordinea juridică a Uniunii, refuzul unui avantaj în temeiul unei directive, în speță al Directivei 2016/801, nu echivalează cu a impune o obligație particularului respectiv în temeiul acestei directive, ci este simpla consecință a constatării potrivit căreia condițiile obiective impuse în vederea obținerii avantajului urmărit, prevăzute de directiva menționată în ceea ce privește acest drept, nu sunt îndeplinite decât formal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2019, N Luxembourg 1 și alții, C‑115/16, C‑118/16, C‑119/16 și C‑299/16, EU:C:2019:134, punctul 119, precum și jurisprudența citată).

41

Astfel, deși articolul 20 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2016/801 prevede că statul membru în cauză poate respinge o cerere de admisie pe teritoriu introdusă în temeiul acestei directive atunci când deține dovezi sau are motive serioase și obiective pentru a stabili că resortisantul unei țări terțe ar locui în alte scopuri decât cele pentru care solicită să fie admis, această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că exclude aplicarea principiului general de drept al Uniunii al interzicerii practicilor abuzive, în măsura în care aplicarea acestui principiu nu este supusă unei cerințe de transpunere, așa cum sunt dispozițiile unei directive (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 februarie 2019, N Luxembourg 1 și alții, C‑115/16, C‑118/16, C‑119/16 și C‑299/16, EU:C:2019:134, punctul 105, precum și jurisprudența citată).

42

Considerentul (41) al Directivei 2016/801 enunță de altfel că, în caz de îndoieli privind motivele cererii de admisie, statele membre ar trebui să poată desfășura verificările necesare sau solicita dovezi, în special pentru a lupta împotriva abuzurilor și a utilizării incorecte a procedurii stabilite de această directivă.

43

Din aceste elemente rezultă că revine autorităților și instanțelor naționale sarcina de a refuza beneficiul drepturilor prevăzute de directiva menționată atunci când acestea sunt invocate în mod fraudulos sau abuziv, chiar dacă statul membru în cauză nu ar fi transpus articolul 20 alineatul (2) litera (f) menționat.

44

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că proba unei practici abuzive necesită, pe de o parte, un ansamblu de circumstanțe obiective din care să rezulte că, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de reglementarea Uniunii, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins și, pe de altă parte, un element subiectiv care constă în intenția de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii prin crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru obținerea acestuia (Hotărârea din 14 ianuarie 2021, The International Protection Appeals Tribunal și alții, C‑322/19 și C‑385/19, EU:C:2021:11, punctul 91, precum și jurisprudența citată).

45

În speță, în ceea ce privește obiectivul urmărit de Directiva 2016/801, considerentele (3) și (14) ale acesteia enunță, pe de o parte, că imigrația din afara Uniunii este o sursă de persoane înalt calificate și că studenții, precum și cercetătorii, în special, sunt categorii din ce în ce mai căutate și, pe de altă parte, că, pentru promovarea Europei în ansamblul său ca un centru mondial de excelență pentru studii și formare profesională, această directivă urmărește îmbunătățirea și simplificarea condițiilor de intrare a persoanelor care doresc să călătorească în Uniune în aceste scopuri.

46

În acest sens, directiva menționată urmărește în special, astfel cum reiese din articolul 3 punctul 3 și din articolul 11 alineatul (1) litera (a) din aceasta, să autorizeze șederea resortisanților țărilor terțe pe teritoriul unui stat membru atunci când au fost acceptați de o instituție de învățământ superior pentru a urma, ca activitate principală, un ciclu de studii la cursuri de zi care conduce la obținerea unui titlu de calificare în urma absolvirii unei unități de învățământ superior recunoscută de respectivul stat membru.

47

Prin urmare, atunci când este în discuție o cerere de admisie pentru studii, constatarea unei practici abuzive impune să se stabilească, în lumina tuturor împrejurărilor specifice ale speței, că, în pofida respectării formale a condițiilor generale și speciale prevăzute la articolul 7 și, respectiv, la articolul 11 din Directiva 2016/801, care dau dreptul la un permis de ședere pentru studii, resortisantul unei țări terțe în cauză a introdus cererea sa de admisie fără a avea în mod real intenția de a urma, ca activitate principală, un ciclu de studii la cursuri de zi care conduce la obținerea unui titlu de calificare în urma absolvirii unei unități de învățământ superior recunoscută de respectivul stat membru.

48

În ceea ce privește împrejurările care permit să se stabilească caracterul abuziv al unei cereri de admisie, trebuie subliniat că, în măsura în care, la data introducerii cererii de permis de ședere, resortisantul unei țări terțe, prin ipoteză, nu a început încă ciclul de studii identificat în această cerere și, în consecință, nu a putut avea posibilitatea de a‑și concretiza intenția de a urma, cu titlu de activitate principală, un ciclu de studii la cursuri de zi care conduce la obținerea unui titlu de calificare în urma absolvirii unei unități de învățământ superior recunoscută de respectivul stat membru, o cerere de admisie nu poate fi respinsă decât dacă acest caracter abuziv reiese în mod suficient de vădit din ansamblul elementelor relevante de care dispun autoritățile competente pentru evaluarea cererii respective.

49

În cadrul articolului 267 TFUE, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra situației de fapt și să aplice normele dreptului Uniunii unei spețe determinate. Revine, prin urmare, instanței de trimitere competența de a efectua calificările juridice necesare pentru soluționarea litigiului principal. În schimb, Curții îi revine obligația de a‑i furniza toate indicațiile necesare pentru a o ghida în această apreciere (Hotărârea din 19 octombrie 2023, Lufthansa CityLine,C‑660/20, EU:C:2023:789, punctul 55 și jurisprudența citată).

50

În această privință, se poate arăta, pe de o parte, că reiese din articolul 24 din Directiva 2016/801 că aceasta nu se opune ca resortisanții țărilor terțe care au solicitat o autorizație de ședere pentru studii să poată fi angajați sau să exercite o activitate economică independentă în statul membru menționat, în afara timpului lor de studiu și sub rezerva respectării condițiilor prevăzute de această dispoziție. Prin urmare, nu poate fi considerat în mod necesar indiciul unei practici abuzive faptul că resortisantul unei țări terțe care a introdus cererea de admisie pentru studii ar avea de asemenea intenția de a desfășura o altă activitate pe teritoriul statului membru în cauză, în special dacă aceasta din urmă nu afectează continuarea studiilor, ca activitate principală, justificând cererea menționată.

51

În schimb, în cazul în care solicitantul s‑ar fi angajat să exercite o activitate, în special de ordin profesional, a cărei realizare ar părea vădit incompatibilă cu continuarea, ca activitate principală, a unui ciclu de studii la cursuri de zi care conduce la obținerea unui titlu de calificare în urma absolvirii unei unități de învățământ superior recunoscută de respectivul stat membru, acest angajament ar putea constitui un element de natură să dea naștere unor îndoieli cu privire la motivele reale ale cererii de admisie și, dacă este cazul, în lumina tuturor împrejurărilor relevante ale speței, indiciul că resortisantul unei țări terțe ar avea intenția de a locui în alte scopuri decât cele pentru care solicită să fie admis.

52

Pe de altă parte, astfel cum s‑a amintit la punctul 42 din prezenta hotărâre, considerentul (41) al Directivei 2016/801 precizează că, în caz de îndoieli privind motivele cererii de admisie, statele membre ar trebui să poată desfășura verificările necesare sau solicita dovezi pentru a evalua, de la caz la caz, printre altele, studiile pe care intenționează să le urmeze resortisantul țării terțe.

53

Prin urmare, incoerențele proiectului de studiu al solicitantului pot constitui de asemenea una dintre circumstanțele obiective care participă la constatarea unei practici abuzive, pentru motivul că cererea acestuia urmărește în realitate alte scopuri decât continuarea studiilor, cu condiția ca aceste incoerențe să aibă un caracter suficient de vădit și să fie apreciate în lumina tuturor circumstanțelor specifice ale speței. Astfel, o împrejurare care poate fi considerată obișnuită în cursul studiilor superioare, precum o reorientare, nu poate fi suficientă în sine pentru a stabili că resortisantul unei țări terțe care a introdus o cerere de admisie pentru studii este lipsit de o intenție reală de a studia pe teritoriul acestui stat membru. În mod similar, simpla împrejurare că studiile preconizate nu sunt direct legate de obiectivele profesionale urmărite nu indică în mod necesar lipsa voinței de a urma efectiv studiile care justifică cererea de admisie.

54

În aceste condiții, trebuie subliniat că, în măsura în care împrejurările care permit să se concluzioneze în sensul caracterului abuziv al unei cereri de admisie pentru studii sunt în mod necesar specifice fiecărei spețe, după cum s‑a arătat la punctul 47 din prezenta hotărâre, nu poate fi stabilită o listă exhaustivă a elementelor relevante în această privință. Prin urmare, caracterul eventual abuziv al unei cereri de admisie pentru studii nu poate fi prezumat în raport cu anumite elemente, ci trebuie evaluat de la caz la caz, în urma unei aprecieri individuale a tuturor circumstanțelor proprii fiecărei cereri.

55

În această privință, inclusiv în împrejurările menționate la punctele 50-53 din prezenta hotărâre, revine autorităților competente sarcina de a efectua toate verificările corespunzătoare și de a solicita dovezile necesare unei evaluări individuale a acestei cereri, invitând dacă este cazul solicitantul să furnizeze precizări și explicații în această privință.

56

În acest context, mai este necesar să se precizeze, pe de o parte, că, deși motivele de refuz relevante trebuie să fie legate de împrejurările proprii cererii vizate, aceasta nu are totuși ca efect scutirea autorităților competente de obligația de a comunica în scris aceste motive solicitantului, astfel cum prevede articolul 34 alineatele (1) și (4) din Directiva 2016/801.

57

Pe de altă parte, considerațiile care precedă nu aduc atingere posibilității statelor membre de a constata și de a sancționa, prin retragerea autorizației sau prin refuzul reînnoirii acesteia, o eventuală practică abuzivă după ce șederea a fost autorizată, așa cum prevede articolul 21 din aceeași directivă.

58

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la primele două întrebări că Directiva 2016/801, în special având în vedere articolul 3 punctul 3 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca un stat membru, în condițiile în care nu a transpus articolul 20 alineatul (2) litera (f) din această directivă, să respingă o cerere de admisie pe teritoriul său pentru studii pentru motivul că resortisantul unei țări terțe a introdus această cerere fără a avea intenția reală de a studia pe teritoriul statului membru respectiv, în temeiul principiului general al dreptului Uniunii al interzicerii practicilor abuzive.

59

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 34 alineatul (5) din Directiva 2016/801, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune ca acțiunea împotriva unei decizii adoptate de autoritățile competente prin care se respinge o cerere de admisie pe teritoriul unui stat membru pentru studii să constea exclusiv într‑o acțiune în anulare, fără ca instanța sesizată cu această cale de atac să dispună de competența de a substitui, dacă este cazul, aprecierea autorităților competente cu propria apreciere sau de a adopta o nouă decizie.

60

Potrivit articolului 34 alineatul (5) din această directivă, orice decizie prin care se declară inadmisibilă sau se respinge o cerere, se refuză reînnoirea sau se retrage o autorizație poate fi atacată în justiție în statul membru în cauză, în conformitate cu dreptul intern.

61

Rezultă că, în cazul unei decizii de respingere a unei cereri de admisie pe teritoriul unui stat membru pentru studii, acest articol 34 alineatul (5) conferă în mod expres resortisantului unei țări terțe care a introdus o astfel de cerere posibilitatea de a formula o cale de atac în conformitate cu legislația națională a statului membru care a adoptat această decizie (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2021, Konsul Rzeczypospolitej Polskiej w N.,C‑949/19, EU:C:2021:186, punctul 41).

62

În această privință, trebuie amintit că toate caracteristicile procedurii căii de atac prevăzute la articolul 34 alineatul (5) din Directiva 2016/801 trebuie să fie stabilite în conformitate cu articolul 47 din cartă (Hotărârea din 10 martie 2021, Konsul Rzeczypospolitej Polskiej w N.,C‑949/19, EU:C:2021:186, punctul 44).

63

Or, dreptul la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 47 din cartă, ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat membru ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Deutsche Umwelthilfe,C‑752/18, EU:C:2019:1114, punctele 35 și 36). Acest lucru este valabil în special atunci când obținerea beneficiului efectiv al drepturilor care decurg din dreptul Uniunii, așa cum sunt recunoscute printr‑o hotărâre judecătorească, implică respectarea unor imperative de timp.

64

Astfel, atunci când este în discuție o decizie administrativă națională care, pentru a asigura respectarea beneficiului efectiv al drepturilor persoanei interesate care decurg din dreptul Uniunii, trebuie în mod imperativ să fie adoptată cu celeritate, reiese din necesitatea, care decurge din articolul 47 din cartă, de a asigura efectivitatea căii de atac introduse împotriva deciziei administrative inițiale de respingere a cererii acesteia că fiecare stat membru trebuie să își adapteze dreptul național astfel încât, în cazul anulării acesteia, o nouă decizie să fie adoptată într‑un termen scurt și să fie conformă cu aprecierea cuprinsă în hotărârea care a pronunțat anularea (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 iulie 2019, Torubarov,C‑556/17, EU:C:2019:626, punctul 59 și jurisprudența citată).

65

Rezultă că, în ceea ce privește cererile de admisie pe teritoriul unui stat membru pentru studii, faptul că instanța sesizată este competentă să se pronunțe numai cu privire la decizia autorităților competente de respingere a unei astfel de cereri, fără a putea substitui aprecierea acestor autorități cu propria apreciere sau să adopte o nouă decizie, este suficient, în principiu, pentru a îndeplini cerințele articolului 47 din cartă, cu condiția ca, dacă este cazul, autoritățile menționate să fie ținute de aprecierea cuprinsă în hotărârea care ar pronunța anularea acestei decizii.

66

În plus, deși, în cadrul unei astfel de căi de atac, instanța sesizată dispune numai de o competență de anulare a deciziei autorităților competente de respingere a unei astfel de cereri de admisie, trebuie să se asigure că condițiile în care este exercitată această cale de atac și, dacă este cazul, hotărârea adoptată în urma acesteia sunt de așa natură încât permit, în principiu, adoptarea unei noi decizii într‑un termen scurt, astfel încât resortisantul unei țări terțe să poată beneficia de efectivitatea deplină a drepturilor conferite de Directiva 2016/801.

67

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 34 alineatul (5) din această directivă, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca acțiunea împotriva unei decizii adoptate de autoritățile competente prin care se respinge o cerere de admisie pe teritoriul unui stat membru pentru studii să constea exclusiv într‑o acțiune în anulare, fără ca instanța sesizată cu această cale de atac să dispună de competența de a substitui, dacă este cazul, aprecierea autorităților competente cu propria apreciere sau de a adopta o nouă decizie, în măsura în care condițiile în care este exercitată calea de atac menționată și, după caz, în care este executată hotărârea adoptată în urma acesteia sunt de natură să permită adoptarea unei noi decizii într‑un termen scurt, conform aprecierii cuprinse în hotărârea prin care s‑a pronunțat anularea, astfel încât resortisantul unei țări terțe să fie în măsură să beneficieze de deplina efectivitate a drepturilor conferite de Directiva 2016/801.

68

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară: