Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA JULIANE KOKOTT

prezentate la 30 octombrie 2025(1)

Cauza C‑770/23 P

Comisia Europeană

împotriva

„ Recurs – Contracte de achiziții publice de servicii – Recuperare de către Comisie a unei creanțe contractuale prin compensarea cu o creanță deținută de cocontractant în privința sa – Contract care ține de competența unei instanțe naționale – Competența Comisiei de a adopta decizia de compensare – Competența instanțelor Uniunii de a soluționa acțiunea introdusă împotriva deciziei de compensare ”

Cuprins

I. Introducere

II. Cadrul juridic

III. Istoricul recursului

A. Faptele anterioare procedurii în fața Tribunalului

B. Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

C. Evenimentele ulterioare pronunțării hotărârii atacate și introducerii prezentului recurs

IV. Procedura de recurs și concluziile părților

V. Apreciere

A. Cu privire la recurs

1. Cu privire la menținerea obiectului recursului

2. Cu privire la fond

a) Cu privire la posibilitatea de a recupera prin compensare o creanță contestată (primul motiv de recurs)

b) Cu privire la posibilitatea de a recupera prin compensare o creanță contractuală care ține de competența unei instanțe naționale (al doilea motiv de recurs)

1) Deciziile de compensare a creanțelor contractuale sunt acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE

2) Adoptarea unei decizii de compensare pentru recuperarea unei creanțe contractuale care este de competența unei instanțe naționale este totuși posibilă

3. Concluzie cu privire la recurs

B. Cu privire la acțiunea în fața Tribunalului

C. Concluzie intermediară

VI. Cheltuielile de judecată

A. Cu privire la cheltuielile de judecată aferente procedurii de recurs

B. Cu privire la cheltuielile de judecată aferente procedurii în primă instanță

VII. Concluzie

I. Introducere

1. În conformitate cu articolul 272 TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe în temeiul unei clauze compromisorii cuprinse într‑un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Uniune sau în numele acesteia. În temeiul articolului 274 TFUE, calitatea de parte a Uniunii nu înlătură competența instanțelor naționale cu privire la litigiile respective, cu excepția cazurilor în care prin tratate competența este atribuită Curții.

2. În consecință, în lipsa unei clauze compromisorii în favoarea instanțelor Uniunii, litigiile aferente contractelor încheiate de Comisia Europeană sunt de competența instanțelor naționale(2).

3. În ciuda aparentei simplități a acestei repartizări a competențelor, problema dacă un litigiu legat de un contract încheiat de Comisie ar trebui să fie dedus judecății instanței Uniunii sau a instanței naționale a ocupat deja Curtea în numeroase rânduri(3).

4. În acest cadru, Curtea a statuat, în Hotărârea ADR Center/Comisia (denumită în continuare „Hotărârea ADR”)(4), că Comisia poate recurge la competența sa de a conferi ea însăși forță executorie în sensul articolului 299 TFUE deciziilor sale de recuperare a creanțelor contractuale numai dacă contractul în cauză conține o clauză compromisorie în favoarea instanței Uniunii.

5. Într‑adevăr, o asemenea decizie care reprezintă titlu executoriu constituie un act atacabil printr‑o acțiune în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, în cadrul căreia instanța Uniunii trebuie să examineze temeinicia creanței astfel recuperate. În consecință, adoptarea unui astfel de titlu pentru recuperarea unei creanțe născute dintr‑un contract ce ține de competența unei instanțe naționale ar sustrage litigiul instanței competente și ar eluda repartizarea competențelor stabilită prin tratat(5).

6. Or, o asemenea restricție există și atunci când Comisia procedează la recuperarea unei creanțe contractuale care ține de competența unei instanțe naționale nu prin adoptarea unui titlu executoriu, ci prin compensare? Cu alte cuvinte, Comisia este împiedicată să recupereze prin compensare o creanță de care se prevalează în temeiul unui contract care nu conține o clauză compromisorie în favoarea instanței Uniunii?

7. În hotărârea atacată(6), Tribunalul a statuat că aceasta este situația. Potrivit Tribunalului, o decizie de compensare constituie, la fel ca o decizie care constituie titlu executoriu în sensul articolului 299 TFUE, un act atacabil în temeiul articolului 263 TFUE. Or, o creanță care provine dintr‑un contract care nu conține o clauză compromisorie este, pentru examinarea temeiniciei sale, de competența unei instanțe naționale. În consecință, adoptarea unei decizii de compensare pentru recuperarea unei astfel de creanțe ar constitui de asemenea o eludare a repartizării competențelor stabilite prin tratat(7).

8. În cadrul prezentei proceduri de recurs, Curtea este chemată să aprecieze dacă această soluție este întemeiată.

9. Înainte de a putea examina această problematică, Curtea va trebui să stabilească dacă prezentul recurs își păstrează obiectul. Problema respectivă se ridică întrucât creanța pe care HB o deține împotriva Comisiei, cu care aceasta a efectuat compensarea în litigiu, nu mai există, ceea ce privează decizia de compensare contestată în primă instanță de obiect.

II. Cadrul juridic

10. Prezentul litigiu este reglementat de dispozițiile Regulamentului (UE, Euratom) 2018/1046 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii (denumit în continuare „Regulamentul financiar din 2018”)(8).

11. Articolul 98 din Regulamentul financiar din 2018, intitulat „Constatarea creanțelor”, prevede printre altele:

„(1) În vederea constatării unei creanțe, ordonatorul de credite competent:

(a) verifică existența datoriei;

(b) determină sau verifică realitatea și cuantumul datoriei și

Constatarea unei creanțe constituie recunoașterea dreptului Uniunii asupra unui debitor și stabilirea dreptului de a cere debitorului în cauză plata datoriei.

(2) O creanță identificată ca fiind certă, lichidă și exigibilă se constată printr‑un ordin de recuperare prin care ordonatorul de credite competent îi dă dispoziție contabilului să recupereze cuantumul. Acesta este urmat de o notă de debit trimisă debitorului, cu excepția cazurilor în care se renunță imediat la recuperarea creanței, în conformitate cu alineatul (4) al doilea paragraf. Atât ordinul de recuperare, cât și nota de debit sunt întocmite de ordonatorul de credite competent.

Ordonatorul de credite trimite nota de debit imediat după ce se constată creanța și cel mai târziu în termen de cinci ani din momentul în care instituția Uniunii a fost, în mod normal, în măsură să își invoce creanța. […]

(3) Pentru constatarea unei creanțe, ordonatorul de credite competent se asigură că:

(a) creanța este certă, în sensul că nu este condiționată;

(b) creanța este lichidă, exprimată exact în unități monetare;

[…]

(4) Nota de debit informează debitorul că:

(a) Uniunea a constatat creanța;

[…]”

12. Articolul 101 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul financiar din 2018 prevede că „[c]ontabilul recuperează sumele datorate bugetului prin compensarea lor în conformitate cu articolul 102”.

13. Articolul 102 din Regulamentul financiar din 2018, care este intitulat „Recuperarea prin compensare”, are următorul cuprins:

„(1) În cazul în care debitorul are asupra Uniunii sau asupra unei agenții executive, atunci când aceasta execută bugetul, o creanță care este certă, în sensul articolului 98 alineatul (3) litera (a), lichidă și exigibilă pentru o sumă stabilită printr‑un ordin de plată, contabilul recuperează prin compensare creanța constatată, după ajungerea la scadența menționată la articolul 98 alineatul (4) primul paragraf litera (b).

În circumstanțe excepționale, atunci când este necesar să se protejeze interesele financiare ale Uniunii, iar contabilul are motive întemeiate să considere că suma datorată Uniunii ar putea fi pierdută, acesta poate recupera creanțele prin compensare înainte de ajungerea la scadența menționată la articolul 98 alineatul (4) primul paragraf litera (b).

Contabilul poate, de asemenea, să recupereze creanțele prin compensare înainte de ajungerea la scadența menționată la articolul 98 alineatul (4) primul paragraf litera (b) în cazul în care debitorul este de acord.

(2) Înainte de efectuarea unei recuperări în conformitate cu alineatul (1) de la prezentul articol, contabilul consultă ordonatorul de credite competent și informează debitorii implicați, inclusiv cu privire la căile de atac, în conformitate cu articolul 133.

[…]

(3) Compensarea menționată la alineatul (1) are același efect ca și o plată, prin aceasta achitându‑se Uniunii creanța și, dacă este cazul, dobânda datorată.”

14. Articolul 103 din Regulamentul financiar din 2018 este intitulat „Procedura de recuperare în urma neefectuării plății în mod voluntar” și prevede următoarele:

„(1) Fără a se aduce atingere articolului 102, în cazul în care creanța nu a fost recuperată integral până la scadența menționată la articolul 98 alineatul (4) primul paragraf litera (b), contabilul informează ordonatorul de credite competent și inițiază fără întârziere procedura de recuperare prin orice mijloace legale, inclusiv, dacă este cazul, prin executarea unor garanții depuse în avans.

(2) Fără a se aduce atingere articolului 102, în cazul în care nu se poate utiliza metoda de recuperare menționată la prezentul articol alineatul (1), iar debitorul nu plătește ca răspuns la o scrisoare de punere în întârziere trimisă de contabil, contabilul efectuează recuperarea prin executarea unei decizii obținute fie în conformitate cu articolul 100 alineatul (2), fie printr‑o acțiune juridică.”

III. Istoricul recursului

A. Faptele anterioare procedurii în fața Tribunalului

15. Istoricul litigiului figurează la punctele 14-37 din hotărârea atacată și poate fi rezumat după cum urmează.

16. La 24 octombrie 2007, Uniunea, reprezentată de Agenția Europeană pentru Reconstrucție (AER), a lansat o procedură de cerere de ofertă în vederea încheierii contractului CARDS, și anume un contract de servicii pentru furnizarea de asistență tehnică Consiliului Superior al Magistraturii din Serbia.

17. La 10 iunie 2008, contractul CARDS a fost atribuit consorțiului coordonat de HB. Contractul respectiv a fost semnat ulterior la 30 iulie 2008, pentru o valoare maximă de 1 999 125 de euro. Acest contract stipula printre altele că orice litigiu care decurge din contractul respectiv sau care este referitor la el este de competența instanțelor din Bruxelles (Belgia)(9).

18. În urma constatării unor nereguli de către Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), Comisia a adoptat, la 15 octombrie 2019, Decizia C(2019) 7319 final. Prin această decizie, ea a considerat că plățile efectuate în temeiul contractului CARDS, în cuantum de 1 197 055,86 euro, au fost plătite în mod necuvenit și trebuie să facă obiectul unei recuperări de la HB (denumită în continuare „decizia de recuperare CARDS”).

19. La 19 noiembrie 2019, HB a introdus la Tribunal două acțiuni prin care contesta printre altele legalitatea deciziei de recuperare CARDS, care au fost înregistrate sub numerele T‑795/19 și, respectiv, T‑796/19.

20. La 7 februarie 2020, HB a chemat în judecată Uniunea, reprezentată de Comisie, în fața tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță Francofon din Bruxelles, Belgia). Aceasta a solicitat în esență printre altele să se statueze că Uniunea nu avea dreptul să rezilieze contractul CARDS. Cu titlu subsidiar, ea a solicitat obligarea Uniunii la plata de daune interese contractuale echivalente cu cuantumul acestuia.

21. La 19 februarie 2021, tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță Francofon din Bruxelles) a pronunțat o hotărâre prin care a declarat că dispune de competența jurisdicțională necesară pentru a soluționa acțiunea introdusă de HB. Cu toate acestea, a decis să suspende judecarea cauzei pe fond în așteptarea deciziilor prin care se finalizează judecata în cauzele T‑795/19 și T‑796/19.

22. Prin hotărârile din 21 decembrie 2021 pronunțate în aceste cauze, HB/Comisia(10) și HB/Comisia(11) (denumite în continuare împreună „hotărârile pronunțate în cauzele T‑795/19 și T‑796/19, HB/Comisia”), printre altele, Tribunalul a respins acțiunile ca fiind inadmisibile în măsura în care prin acestea se urmărea anularea deciziei de recuperare CARDS. În plus, Tribunalul a obligat Comisia la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurii măsurilor provizorii care fusese inițiată de HB.

23. Prin scrisoarea din 31 martie 2022, Comisia și‑a exprimat acordul cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată care îi erau solicitate în temeiul hotărârilor pronunțate în cauzele T‑795/19 și T‑796/19, și anume o sumă într‑un cuantum total de 19 904,76 euro. Ea și‑a exprimat totuși intenția de a efectua plata acestei sume prin compensare, în măsura în care în esență, printre altele, creanța care decurgea din decizia de recuperare CARDS ar fi rămas datorată.

24. La 13 mai 2022, Comisia a adoptat o decizie prin care efectuat o compensare între, pe de o parte, creanța deținută de HB în privința sa cu titlu de cheltuieli de judecată în cauzele T‑795/19 și T‑796/19 și, pe de altă parte, creanța în cuantum de 1 197 055,86 euro pe care declara că o deține față de HB în temeiul deciziei de recuperare CARDS (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

B. Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

25. Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 18 iulie 2022, HB a introdus o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu, precum și obligarea Comisiei la repararea prejudiciului său material.

26. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a anulat decizia în litigiu (punctul 1 din dispozitiv), a respins în rest acțiunea (punctul 2 din dispozitiv) și a obligat HB și Comisia să suporte fiecare propriile cheltuieli de judecată (punctul 3 din dispozitiv).

C. Evenimentele ulterioare pronunțării hotărârii atacate și introducerii prezentului recurs

27. Prin hotărârea din 26 septembrie 2024 pronunțată în cauzele conexate C‑160/22 P și C‑161/22 P, Comisia/HB, Curtea a anulat hotărârile pronunțate în cauzele T‑795/19 și T‑796/19, a trimis aceste cauze Tribunalului spre rejudecare și a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată (denumită în continuare „hotărârea pronunțată în cauzele conexate C‑160/22 P și C‑161/22 P, Comisia/HB”)(12).

IV. Procedura de recurs și concluziile părților

28. Prin înscrisul din 13 decembrie 2023, îndreptat la 15 decembrie 2023, Comisia a formulat recurs împotriva hotărârii atacate.

29. Comisia solicită Curții:

– anularea punctelor 1 și 3 din dispozitivul hotărârii atacate;

– soluționarea în mod definitiv a litigiului, în conformitate cu articolul 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin respingerea cererii de anulare a deciziei în litigiu formulate de HB în primă instanță;

– obligarea HB să suporte cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri în fața Curții și procedurii în fața Tribunalului.

30. HB solicită Curții:

– respingerea recursului formulat de Comisie;

– obligarea Comisiei să suporte toate cheltuielile de judecată.

31. Prin cererea formulată în temeiul articolului 149 din Regulamentul de procedură al Curții, trimisă părților la 21 octombrie 2024, Curtea le‑a solicitat acestora din urmă să ia poziție cu privire la aspectul dacă prezentul recurs a rămas fără obiect în urma pronunțării hotărârii în cauzele conexate C‑160/22 P și C‑161/22 P, Comisia/HB. Părțile au răspuns la această cerere în termenul acordat.

32. În temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea a decis să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor.

V. Apreciere

33. Prezentul litigiu impune examinarea, într‑o primă etapă, a recursului (A) și, într‑o a doua etapă, a acțiunii în fața Tribunalului (B).

A. Cu privire la recurs

34. Înainte de a examina fondul prezentului recurs (2), vom analiza dacă acesta își păstrează obiectul în pofida pierderii obiectului deciziei în litigiu atacate în primă instanță (1).

1. Cu privire la menținerea obiectului recursului

35. Cu titlu introductiv, este util să amintim că, printr‑o operațiune de compensare, un debitor (în speță Comisia) împotriva căruia un creditor (în speță HB) deține o creanță numită „principală” sau „pasivă” efectuează compensarea acestei creanțe cu o creanță numită „reconvențională” sau „activă” pe care o deține el însuși împotriva creditorului creanței principale. Cu alte cuvinte, în loc să plătească creditorului său cuantumul creanței principale, el deduce acest cuantum din cel al creanței reconvenționale, pentru a evita o încrucișare a două plăți între aceleași persoane.

36. Compensarea este, așadar, un mod specific de stingere a obligațiilor unui debitor și, în același timp și în sens invers, o metodă de recuperare a creanțelor pe care acesta pretinde că le deține la rândul său față de creditor(13).

37. În speță, după cum s‑a indicat la punctele 22-24 din prezentele concluzii, pe de o parte, creanța principală pe care Comisia o datora HB se ridica la 19 904,76 euro și provenea din cheltuielile de judecată la plata cărora Tribunalul a obligat Comisia în cauzele T‑795/19 și T‑796/19, HB/Comisia. Pe de altă parte, creanța reconvențională invocată de Comisie împotriva HB și pe care a recuperat‑o parțial prin decizia în litigiu se ridica la 1 197 055,86 euro și era constituită din suma pe care Comisia o solicita HB în temeiul contractului CARDS.

38. Or, astfel cum s‑a menționat la punctul 27 din prezentele concluzii, prin hotărârea pronunțată în cauzele conexate C‑160/22 P și C‑161/22 P, Comisia/HB, Curtea a anulat hotărârile pronunțate în cauzele T‑795/19 și T‑796/19, HB/Comisia, a trimis aceste cauze Tribunalului spre rejudecare și a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată. Prin urmare, Comisia nu mai datorează HB cuantumul acestor cheltuieli de judecată, așa încât creanța principală nu mai există.

39. În consecință, astfel cum a recunoscut Comisia în răspunsul său la întrebările Curții, decizia în litigiu atacată în primă instanță și‑a pierdut obiectul și trebuie retrasă.

40. În plus, în hotărârea pronunțată în cauzele conexate C‑160/22 P și C‑161/22 P, Comisia/HB, Curtea a decis că decizia de recuperare CARDS trebuie calificată drept act atacabil în sensul articolului 263 TFUE și că Tribunalul a considerat în mod eronat că aceasta se înscria în cadrul unor raporturi contractuale. Creanța reconvențională recuperată de Comisie de la HB în decizia în litigiu ține, așadar, de competența Tribunalului. Rezultă că soluția din Hotărârea ADR, care se referă la recuperarea unei creanțe contractuale ce ține de competența unei instanțe naționale și care constituie temeiul soluției reținute în hotărârea atacată, nu mai este relevantă în speță.

41. Cu toate acestea, Comisia consideră că prezentul recurs nu și‑a pierdut obiectul, în special întrucât Curtea trebuie să clarifice dacă soluția adoptată de Tribunal în hotărârea atacată este valabilă în vederea adoptării unor viitoare decizii de recuperare prin compensarea creanțelor provenite din contracte care nu conțin clauze compromisorii în favoarea instanței Uniunii.

42. În aceste condiții, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, obiectul litigiului trebuie să persiste, ca și interesul de a exercita acțiunea, până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului(14).

43. În plus, din articolul 56 al doilea și al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că recurenții privilegiați precum Comisia nu trebuie să facă dovada niciunui interes de a acționa pentru a introduce un recurs(15). Cu toate acestea, pronunțarea unei hotărâri într‑un litigiu pendinte este posibilă numai dacă problemele de drept ridicate nu sunt pur ipotetice ca urmare a faptului că litigiul a rămas fără obiect(16). Prin urmare, recurenții privilegiați nu dispun de o posibilitate nelimitată de a ataca hotărârile Tribunalului în fața Curții(17) și nici nu sunt exonerați de orice obligație în ceea ce privește persistența obiectului litigiului(18).

44. Astfel, nu este de competența Curții, în cadrul recursului, să se sesizeze cu chestiuni generale și abstracte sau să livreze o „lecție de drept”(19). În consecință, Curtea refuză să se pronunțe cu privire la un recurs în cazul în care hotărârea pe care ar pronunța‑o ar avea interes numai pentru situații viitoare similare ipotetice(20).

45. Cu toate acestea, în cadrul aprecierii interesului de a acționa al reclamanților neprivilegiați, Curtea admite că, în anumite împrejurări, asemenea reclamanți pot să își mențină interesul de a solicita anularea unui act abrogat pe parcursul procesului pentru a determina autorul actului atacat să adopte în viitor modificările adecvate și să evite astfel riscul repetării nelegalității de care pretinde că este afectat acest act(21). Menținerea unui asemenea interes este admisă în special atunci când este previzibil că instituția în cauză va adopta pe termen scurt sau mediu acte noi întemeiate tocmai pe interpretarea juridică pusă în discuție de reclamant(22).

46. Un asemenea raționament trebuie să se aplice cu atât mai mult atunci când se apreciază menținerea obiectului unui litigiu, în speță precum prezentul recurs, formulat de un recurent privilegiat care nu trebuie să demonstreze un interes de a acționa.

47. Astfel cum s‑a arătat la punctul 7 din prezentele concluzii, în hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, într‑un caz precum cel din speță, în care creanța contravențională recuperată prin compensare provine dintr‑un contract care nu conține o clauză compromisorie în favoarea instanței Uniunii, Comisia nu dispune de competența de a recurge la această metodă de recuperare.

48. După cum a indicat Comisia în înscrisuri, rezultă că, în temeiul situației de drept stabilite prin motivarea hotărârii atacate, pe care are obligația să o respecte(23), ea nu mai poate să recurgă la compensare pentru a recupera creanțele de care se prevalează împotriva cocontractanților de care este legată prin contracte care nu conțin o clauză compromisorie în favoarea instanței Uniunii. Or, Comisia a demonstrat, cu cifre justificative, că aceste creanțe sunt foarte numeroase și reprezintă un post bugetar considerabil.

49. Rezultă că dispariția obiectului deciziei în litigiu anulate prin dispozitivul hotărârii atacate nu elimină consecințele pe care soluția reținută în motivarea acestei hotărâri le are pentru Comisie(24) și, în sens mai larg, pentru ordinea juridică a Uniunii. Astfel, dispariția acestui obiect nu elimină aprecierea juridică pe care se întemeiază dispozitivul hotărârii atacate(25), obiect al prezentei proceduri de recurs. În cazul în care aceasta s‑ar finaliza cu o nepronunțare asupra fondului, soluția respectivă conținută în motivarea care constituie suportul necesar pentru dispozitivul hotărârii atacate ar dobândi astfel autoritate de lucru judecat(26).

50. În aceste condiții, ar fi contrar nu numai principiilor securității juridice, precum și protecției și bunei gestiuni a finanțelor Uniunii, ci și principiilor economiei procedurale și bunei administrări a justiției să se considere că prezentul recurs și‑a pierdut obiectul și să se oblige Comisia să urmărească clarificarea situației de drept privind compensarea creanțelor contractuale prin provocarea unor proceduri de recurs ulterioare.

51. În plus și în orice caz, nu rezultă nici că dispariția obiectului deciziei în litigiu ar fi pus capăt litigiului dintre părți și că, în consecință, recursul ar fi rămas fără obiect din acest motiv(27).

52. Rezultă că, indiferent de dispariția obiectului procedurii în primă instanță (a se vedea punctele 105 și 106 din prezentele concluzii), prezentul recurs nu a rămas fără obiect și, prin urmare, trebuie examinat pe fond.

2. Cu privire la fond

53. Potrivit Comisiei, raționamentul Tribunalului în hotărârea atacată este viciat de erori de drept din două motive.

54. Pe de o parte, Comisia reproșează Tribunalului că a considerat în mod eronat că nu putea recupera prin compensare o creanță contractuală a cărei temeinicie era contestată în fața instanței naționale competente (a).

55. Pe de altă parte, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin asimilarea deciziilor de compensare cu deciziile care constituie titluri executorii și prin transpunerea în privința acestora a considerațiilor din Hotărârea ADR (b).

a) Cu privire la posibilitatea de a recupera prin compensare o creanță contestată (primul motiv de recurs)

56. În cadrul primului motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept la punctele 60 și 61 din hotărârea atacată. Acesta ar fi confundat examinarea caracterului cert, lichid și exigibil al unei creanțe cu examinarea temeiniciei acesteia și ar fi considerat în mod eronat că contestarea este un element care trebuie luat în considerare la aprecierea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței.

57. La punctele menționate, Tribunalul a statuat că, la adoptarea deciziei în litigiu, Comisia a încălcat repartizarea competențelor între instanța Uniunii și instanțele naționale în ceea ce privește aprecierea legalității unei compensații privind o creanță de natură contractuală care a făcut obiectul unei contestații în fața unei instanțe naționale care era singura competentă să stabilească dacă creanța respectivă era întemeiată și dacă, mai general, avea un caracter cert, lichid și exigibil care permitea luarea sa în considerare în cadrul unei compensații(28).

58. Așa cum observă în mod corect Comisia, din acest raționament rezultă efectiv că Tribunalul a considerat, în mod implicit, dar necesar, că caracterul contestat sau nu al unei creanțe era un element care trebuia luat în considerare la examinarea caracterului cert, lichid și exigibil al acestei creanțe, în sensul dispozițiilor Regulamentului financiar din 2018.

59. Or, această interpretare nu rezistă la examinarea dispozițiilor relevante ale regulamentului menționat, având în vedere formularea, economia și obiectivul acestora.

60. În primul rând, constatarea unei creanțe constituie recunoașterea dreptului Uniunii asupra unui debitor și stabilirea dreptului de a cere debitorului în cauză plata datoriei [articolul 98 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul financiar din 2018]. Pentru constatarea unei creanțe, ordonatorul de credite competent se asigură printre altele că (a) creanța este certă, în sensul că nu este condiționată, (b) creanța este lichidă, exprimată exact în unități monetare și (c) creanța este exigibilă și nu face obiectul niciunui termen de plată [articolul 98 alineatul (3) literele (a)-(c) din regulamentul respectiv].

61. În al doilea rând, ordonatorul de credite competent constată o creanță identificată ca fiind certă, lichidă și exigibilă printr‑un ordin de recuperare prin care acesta îi dă dispoziție contabilului să recupereze cuantumul. Acest ordin de recuperare este urmat de o notă de debit trimisă debitorului, care îl informează cu privire la constatarea creanței și la termenul de plată [articolul 98 alineatul (2) primul paragraf și alineatul (4) primul paragraf, precum și articolul 100 alineatul (1) din Regulamentul financiar din 2018].

62. În al treilea rând, cu excepția cazului în care decide să o anuleze total sau parțial, ordonatorul de credite competent poate renunța la recuperarea unei creanțe constatate doar în cazuri bine întemeiate, atunci când recuperarea este imposibilă sau disproporționată [articolul 101 alineatele (2)-(6) din Regulamentul financiar din 2018].

63. În sfârșit, în al patrulea rând, atunci când debitorul are la rândul său o creanță asupra Uniunii, contabilul recuperează prin compensare creanța Uniunii constatată, după ce debitorului i s‑a oferit posibilitatea de a prezenta observații [articolul 101 alineatul (1) al treilea paragraf și articolul 102 alineatele (1) și (2) primul paragraf, precum și articolul 133 din Regulamentul financiar din 2018].

64. Coroborarea acestor dispoziții arată că caracterul cert al creanței se raportează numai la faptul că aceasta nu este supusă unei condiții (punctul 60 de mai sus) și nu poate fi confundat cu caracterul său necontestat(29).

65. Astfel, caracterul cert al unei creanțe este stabilit și ordinul de recuperare este întocmit înainte chiar ca debitorul să fie informat cu privire la constatarea acestei creanțe prin nota de debit, care va putea conduce la contestarea sa (punctul 61 de mai sus). Desigur, contabilul trebuie să îi ofere debitorului posibilitatea să își prezinte observațiile înainte de a proceda la recuperarea prin compensare a creanței constatate (punctul 63 de mai sus). Cu toate acestea, el nu poate renunța la recuperarea unei creanțe odată constatate, chiar dacă este contestată, cu excepția situației în care decide să o anuleze (punctul 62 de mai sus).

66. În consecință, caracterul necontestat al unei creanțe nu este o condiție pentru constatarea acestei creanțe și pentru recuperarea sa prin compensare. Dimpotrivă, atunci când o creanță este constatată, ordonatorul de credite competent și contabilul competent nu pot renunța la recuperarea sa prin compensare.

67. Acest lucru este coerent având în vedere obiectul Regulamentului financiar din 2018, care constă în protecția intereselor financiare și buna gestiune a bugetului Uniunii, necesare pentru funcționarea acesteia(30).

68. Prin urmare, Tribunalul a statuat în mod întemeiat în cauzele anterioare prezentei cauze că contestarea unei creanțe nu se opune utilizării compensării pentru a o recupera(31).

69. Rezultă că Tribunalul și‑a întemeiat în mod eronat raționamentul, la punctele 60 și 61 din hotărârea atacată, în mod implicit, dar necesar, pe considerația că contestarea unei creanțe constatate de Uniune s‑ar opune recuperării acestei creanțe prin compensare. Primul motiv de recurs al Comisiei este, așadar, întemeiat și trebuie admis.

b) Cu privire la posibilitatea de a recupera prin compensare o creanță contractuală care ține de competența unei instanțe naționale (al doilea motiv de recurs)

70. În cadrul celui de al doilea motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că adoptarea unei decizii de compensare în vederea recuperării unei creanțe contractuale care ține de competența unei instanțe naționale ar conduce la eludarea repartizării competențelor jurisdicționale stabilite de dreptul primar. Chiar dacă o astfel de decizie de compensare ar constitui un act atacabil în fața instanței Uniunii, ea nu poate, în această privință, să fie asimilată unei decizii care constituie titlu executoriu în sensul articolului 299 TFUE, precum cea care a făcut obiectul Hotărârii ADR.

71. Pentru a aprecia aceste critici, este necesar, în primul rând, să se confirme că Tribunalul a calificat în mod întemeiat deciziile de compensare drept acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE (punctele 52 și 54 din hotărârea atacată) (1).

72. În al doilea rând, vom aprecia chestiunea dacă Comisia dispune totuși de competența de a adopta astfel de decizii pentru a recupera creanțe contractuale care țin, pentru examinarea temeiniciei lor, de competența jurisdicțională a unei instanțe naționale (2).

1) Deciziile de compensare a creanțelor contractuale sunt acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE

73. Potrivit jurisprudenței, în cazul unui contract între un reclamant și una dintre instituții, instanțele Uniunii nu pot fi sesizate cu o acțiune în temeiul articolului 263 TFUE decât dacă actul atacat urmărește să producă efecte juridice obligatorii care se situează în afara raportului contractual dintre părți și care implică exercitarea prerogativelor de autoritate publică conferite instituției contractante în calitatea sa de autoritate administrativă(32).

74. Este adevărat că compensarea constituie un mecanism utilizat în mod curent în dreptul civil între persoane private care nu dispun de prerogative de autoritate publică(33). Cu toate acestea, adoptarea unei decizii de compensare, în temeiul regimului instituit prin Regulamentul financiar din 2018, pentru recuperarea unei creanțe contractuale, este un act care se situează în afara raportului contractual dintre părți și care implică exercitarea prerogativelor de autoritate publică conferite instituției contractante în calitatea sa de autoritate administrativă.

75. Pe de o parte, atunci când Comisia compensează o creanță reconvențională pe care pretinde că o deține față de cocontractantul său în temeiul unui contract cu o creanță principală pe care acesta din urmă o deține împotriva sa în temeiul unui alt raport contractual sau unilateral(34), decizia menționată produce efecte juridice obligatorii care depășesc raportul contractual din care provine creanța reconvențională.

76. Pe de altă parte, adoptarea unei asemenea decizii implică exercitarea prerogativelor de autoritate publică conferite Comisiei în calitatea sa de autoritate administrativă. În această calitate, efectele juridice obligatorii ale unei astfel de decizii depășesc orice raport contractual între părți, indiferent dacă creanțele principale și reconvenționale care fac obiectul deciziei de compensare provin sau nu din același contract.

77. Astfel, după cum am explicat în cauza ADR, efectele juridice obligatorii ale unei decizii adoptate în temeiul unor prerogative de autoritate publică conferite instituției contractante în calitatea sa de autoritate administrativă nu se limitează niciodată la simplul raport contractual dintre părți. O asemenea decizie implică întotdeauna și efecte juridice extracontractuale ca urmare a faptului că aceste efecte se întemeiază pe o competență generală exorbitantă și extracontractuală a instituției contractante(35).

78. În ceea ce privește deciziile de compensare, acestea țin de punerea în aplicare a unor asemenea prerogative de autoritate publică în esență din două motive.

79. Pe de o parte, adoptarea unei decizii de compensare are caracter de autoritate publică întrucât Comisia este obligată, după cum s‑a arătat la punctele 64-66 din prezentele concluzii, să adopte o asemenea decizie chiar dacă creanța astfel recuperată face obiectul unei contestații.

80. Pe de altă parte și mai ales, spre deosebire de raporturile dintre părți private în dreptul civil, cocontractantul Comisiei nu poate opune o compensare instituției respective în cazul în care aceasta contestă creanța care i se solicită. Regulamentul financiar nu prevede niciun mecanism de compensare care să permită cocontractantului să efectueze o compensare în astfel de împrejurări.

81. În plus, din coroborarea articolului 102 alineatul (1) cu articolul 111 alineatele (3)-(5) din Regulamentul financiar din 2018 rezultă că un cocontractant al Comisiei nu poate avea o creanță certă, lichidă și exigibilă asupra Uniunii decât dacă suma corespunzătoare a fost constatată printr‑un ordin de plată. Un asemenea ordin de plată se emite numai după ce ordonatorul de credite competent a acceptat în prealabil ca o cheltuială să fie imputată bugetului, după ce a verificat printre altele dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de angajamentul juridic care prevede această cheltuială. În consecință, în cazul în care Comisia consideră că o cheltuială care i se solicită de către un cocontractant nu este justificată, un astfel de ordin de plată nu va fi emis, iar cocontractantul nu va dispune, așadar, de o creanță certă, lichidă și exigibilă pe care să o poată invoca în cadrul unei operațiuni de compensare.

82. Rezultă că Tribunalul a statuat în mod întemeiat în cadrul unei jurisprudențe constante că deciziile de compensare adoptate de Comisie constituie acte atacabile în fața instanțelor Uniunii prin intermediul unei acțiuni în anulare în conformitate cu articolul 263 TFUE(36).

2) Adoptarea unei decizii de compensare pentru recuperarea unei creanțe contractuale care este de competența unei instanțe naționale este totuși posibilă

83. În contextul prezentului recurs, Comisia aderă, este adevărat, la punctul de vedere exprimat de Tribunal în hotărârea atacată, potrivit căruia o decizie de compensare a unei creanțe contractuale care este de competența unei instanțe naționale este un act atacabil în temeiul articolului 263 TFUE în fața instanței Uniunii. Cu toate acestea, Comisia consideră că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a dedus din această constatare că adoptarea unei astfel de decizii conduce la o eludare a repartizării competențelor jurisdicționale stabilite de tratat. Motivul care stă la baza Hotărârii ADR nu poate fi transpus în această privință în cazul deciziilor de compensare.

84. În Hotărârea ADR, Curtea a clarificat că Comisia nu dispune de competența de a adopta decizii care constituie titlu executoriu în sensul articolului 299 TFUE pentru recuperarea creanțelor contractuale care intră în competența instanțelor naționale. În consecință, Comisia nu poate adopta astfel de decizii pentru a recupera creanțe provenite din contracte care nu conțin o clauză compromisorie în favoarea instanței Uniunii(37).

85. Or, motivul acestei restricții constă nu numai în faptul că o decizie care constituie titlu executoriu în sensul articolului 299 TFUE constituie un act atacabil în temeiul articolului 263 TFUE, ci și mai ales în faptul că, în cadrul unei asemenea acțiuni, instanța Uniunii trebuie să examineze temeinicia creanței.

86. Astfel cum am indicat în cauza ADR, în temeiul articolului 299 al patrulea paragraf TFUE, executarea silită a unei decizii care constituie titlu executoriu poate fi suspendată numai în temeiul unei decizii a Curții, în timp ce organele judiciare naționale sunt competente numai pentru controlul legalității măsurilor de executare. Pe de altă parte, atât Regulamentul de procedură al Tribunalului, cât și cel al Curții prevăd că cererile în temeiul articolului 299 TFUE de suspendare a executării silite a actelor juridice sunt admisibile numai în cadrul unei proceduri în fața Tribunalului sau a Curții(38).

87. În aceste împrejurări, dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă impune ca, sesizată cu o asemenea cale de atac, instanța Uniunii să examineze și temeinicia creanței solicitate(39). În caz contrar, recuperarea silită a unei creanțe ar putea avea loc în afara oricărui control jurisdicțional.

88. Adoptarea unei decizii care constituie titlu executoriu pentru recuperarea unei creanțe contractuale care ține de competența unei instanțe naționale ar echivala, așadar, cu sustragerea examinării temeiniciei acestei creanțe de la instanța națională competentă și, prin aceasta, cu eludarea ordinii competențelor jurisdicționale stabilite de tratat.

89. Or, după cum susține în mod întemeiat Comisia, acest raționament nu este valabil pentru deciziile de compensare în sensul articolului 102 din Regulamentul financiar din 2018, precum decizia în litigiu care face obiectul hotărârii atacate.

90. Astfel, este adevărat că articolul 102 alineatul (3) din Regulamentul financiar din 2018 prevede că compensarea menționată la alineatul (1) al acestui articol are același efect ca și o plată, prin aceasta achitându‑și Uniunea creanța și, dacă este cazul, dobânda datorată.

91. Cu toate acestea, în cazul recuperării unei creanțe contractuale supuse examinării temeiniciei sale de către o instanță națională ca urmare a lipsei unei clauze compromisorii în contractul în cauză, este necesar să se efectueze o restrângere teleologică a acestei dispoziții, cu alte cuvinte să fie interpretată în mod restrictiv în sensul că prin compensare Uniune nu își achită creanța (creanța principală). Aceasta o eliberează doar de obligația de a efectua plata creanței principale în așteptarea rezultatului examinării unei eventuale contestări a temeiniciei creanței reconvenționale recuperate prin compensare.

92. Astfel cum am arătat în cauza ADR, în aceste condiții, o decizie de compensare are doar un efect practic, iar nu unul juridic în raport cu creanța reconvențională recuperată(40). Desigur, o asemenea decizie poate rămâne definitivă fie pentru că cocontractantul nu o contestă în fața instanței Uniunii, fie pentru că acesta confirmă validitatea deciziei respective într‑o hotărâre care dobândește autoritate de lucru judecat. Totuși, acest lucru nu prejudecă chestiunea temeiniciei creanței reconvenționale care face obiectul deciziei respective. Astfel, aceasta nu poate conferi forță juridică definitivă constatării acelei creanțe. Condițiile în care constatarea creanței respective dobândește forță juridică sunt, dimpotrivă, determinate de regimul juridic legal și contractual căruia îi este supusă și țin de aprecierea instanței competente.

93. În aceste împrejurări, controlul exercitat de instanța Uniunii sesizată cu o acțiune în anularea unei decizii de compensare adoptate în temeiul articolului 102 din Regulamentul financiar din 2018 se limitează la verificarea condițiilor prevăzute de acest regulament pentru adoptarea unei asemenea decizii (a se vedea punctele 60-66 din prezentele concluzii). Nici acest control, nici autoritatea de lucru judecat a hotărârii astfel pronunțate nu pot, în schimb, să se extindă la temeinicia creanței contractuale reconvenționale recuperate(41). Într‑adevăr, această chestiune nu este de competența instanței Uniunii ca urmare a lipsei unei clauze compromisorii în contractul în cauză(42).

94. În consecință, acest control jurisdicțional exercitat de instanța Uniunii în raport cu decizia de compensare nu determină eludarea ordinii competențelor jurisdicționale stabilite de dreptul primar. Spre deosebire de ceea ce se aplică în cazul deciziilor care constituie titlu executoriu, care fac obiectul Hotărârii ADR, în materie de decizii de compensare este, așadar, posibil ca instanța care examinează legalitatea deciziei de compensare și instanța care se pronunță asupra temeiniciei creanței solicitate de Comisie și recuperate prin această compensare să nu fie aceleași.

95. În același timp, restrângerea controlului exercitat de instanța Uniunii la condițiile prevăzute de Regulamentul financiar din 2018 pentru adoptarea unei decizii de compensare, din care nu face parte verificarea temeiniciei creanței reconvenționale în cauză, nu constituie o încălcare a dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă. Aceasta rezultă din faptul, indicat la punctele 91 și 92 de mai sus, că decizia de compensare nu are ca efect conferirea unui caracter definitiv constatării creanței reconvenționale solicitate. Aceasta are ca efect numai amânarea plății creanței principale deținute de cocontractant până la finalizarea procedurii de control al temeiniciei creanței reconvenționale în fața instanței naționale competente.

96. Astfel cum recunoaște Comisia în mod întemeiat, în cazul în care instanța națională competentă ar constata că această creanță nu există, ea ar fi în mod natural obligată să plătească cocontractantului său cuantumul reținut al creanței principale, majorat după caz cu dobânzi(43). După cum a recunoscut deja Tribunalul în împrejurări similare, acesta ar putea de asemenea, în măsura posibilităților care îi sunt conferite în această privință prin Regulamentul de procedură, să suspende calea de atac împotriva deciziei de compensare în așteptarea deciziei instanței naționale privind temeinicia creanței în cauză(44).

97. Desigur, adoptarea deciziei de compensare, în măsura în care prin aceasta se recuperează în practică cuantumul creanței reconvenționale solicitate de Comisie (din cauza neplății creanței principale a cocontractantului), determină o inversare a sarcinii de a sesiza instanța competentă în materie contractuală pentru a se pronunța asupra chestiunii temeiniciei creanței reconvenționale. Astfel, nu este de competența Comisiei să sesizeze această instanță pentru a se dispune examinarea temeiniciei pretinsei sale creanțe și a obține un titlu executoriu pentru a o recupera. În schimb, cocontractantul trebuie să o sesizeze pentru a obține examinarea temeiniciei creanței solicitate de Comisie și a obține, dacă este cazul, o hotărâre prin care aceasta să fie obligată să plătească cuantumul creanței principale reținut în temeiul deciziei de compensare.

98. Cu toate acestea, faptul de a dezavantaja astfel cocontractantul în raport cu Comisia atunci când se acordă acesteia facilitatea respectivă în momentul recuperării creanțelor sale este justificat de necesitatea protejării intereselor financiare ale Uniunii(45). După cum am arătat deja în cauza ADR, ar fi incompatibil cu acest principiu ca Comisia să fie obligată să aloce fonduri ale Uniunii unui debitor care nu și‑a îndeplinit obligațiile, care este în incapacitate de plată sau pur și simplu necooperant(46).

99. De altfel, tocmai pentru acest motiv, în temeiul Regulamentului financiar din 2018, compensarea constituie metoda prioritară obligatorie de recuperare a creanțelor Uniunii, înaintea oricărei alte metode de recuperare(47). Astfel, după cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul în alte cauze, contabilul nu poate renunța la compensare atunci când debitorul este titularul unei creanțe față de Uniune și nu o plătește în mod voluntar(48). În schimb, în cazul în care creanța nu a putut fi recuperată prin compensare sau prin executarea garanțiilor depuse în avans, contabilul poate recupera această creanță, în mod alternativ, prin adoptarea unei decizii care constituie titlu executoriu sau printr‑o acțiune juridică(49).

100. Prin urmare, și în acest sens, deciziile care constituie titluri executorii în sensul articolului 299 TFUE, care fac obiectul Hotărârii ADR, se disting de deciziile de compensare, care fac obiectul prezentei cauze. În măsura în care primele reprezintă o opțiune la dispoziția Comisiei, la fel ca și obținerea unui titlu pe cale judiciară, este justificat ca utilizarea lor să fie restrânsă pe baza articolelor 272 și 274 TFUE (a se vedea punctele 1-5 din prezentele concluzii). În schimb, întrucât recurgerea la cele din urmă este obligatorie, iar nu opțională, efectele acestora nu pot conferi forță juridică constatării unei creanțe care, în temeiul acestor dispoziții ale dreptului primar, ține de competența unei instanțe naționale în ceea ce privește examinarea temeiniciei sale.

101. Din aceste considerații rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că, în împrejurările din speță, Comisia nu dispunea de competența de a adopta decizia în litigiu pe baza soluției reținute în Hotărârea ADR. Prin urmare, al doilea motiv de recurs al Comisiei este de asemenea întemeiat și trebuie admis.

3. Concluzie cu privire la recurs

102. Din examinarea care precedă rezultă că raționamentul Tribunalului care stă la baza punctului 1 din dispozitivul hotărârii atacate este afectat de erori de drept. Prin urmare, această hotărâre trebuie anulată în măsura în care a anulat decizia în litigiu la punctul 1 din dispozitivul său.

B. Cu privire la acțiunea în fața Tribunalului

103. Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta poate, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

104. Acesta este efectiv cazul în speță.

105. Astfel cum s‑a indicat la punctele 37-39 din prezentele concluzii, în măsura în care creanța principală deținută de HB împotriva Comisiei pe care aceasta a compensat‑o cu pretinsa sa creanță reconvențională față de HB în cadrul contractului CARDS nu mai există, decizia în litigiu și‑a pierdut obiectul.

106. În consecință, nu mai este necesară pronunțarea asupra cererii de anulare a acestei decizii introduse de HB în fața Tribunalului.

C. Concluzie intermediară

107. Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se anuleze hotărârea atacată în măsura în care prin aceasta a fost anulată decizia în litigiu la punctul 1 din dispozitivul său, să se declare și să se constate că nu mai este necesară pronunțarea asupra cererii de anulare a deciziei în litigiu formulate de HB în fața Tribunalului.

VI. Cheltuielile de judecată

A. Cu privire la cheltuielile de judecată aferente procedurii de recurs

108. În conformitate cu articolul 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat sau atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, care se aplică procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

109. Întrucât HB a căzut în pretenții în prezenta procedură de recurs, iar Comisia a formulat o cerere în acest sens, se impune obligarea HB la suportarea cheltuielilor de judecată aferente procedurii de recurs respective.

B. Cu privire la cheltuielile de judecată aferente procedurii în primă instanță

110. Articolul 149 din Regulamentul de procedură prevede că, în cazul în care constată că acțiunea a rămas fără obiect și că nu mai este necesar să se pronunțe asupra fondului, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. În temeiul articolului 142 din Regulamentul de procedură, cheltuielile de judecată rămân la aprecierea Curții în cazul în care aceasta nu se pronunță asupra fondului.

111. În speță, rezultă că nu mai este necesară pronunțarea asupra cererii de anulare introduse de HB în primă instanță, întrucât decizia în litigiu și‑a pierdut obiectul.

112. Prezenta analiză a evidențiat că Tribunalul a anulat în mod eronat decizia în litigiu, deși Comisia dispunea de competența de a o adopta, astfel încât concluziile Comisiei în această privință în primă instanță trebuiau admise. În plus, punctul 2 din dispozitivul hotărârii atacate, prin care se respinge cererea HB având ca obiect repararea prejudiciului său material, nu trebuie anulat.

113. Cu toate acestea, prezenta analiză a arătat de asemenea că căile de atac împotriva unei decizii de compensare referitoare la o creanță contractuală care ține de competența unei instanțe naționale sunt complexe. În plus, HB a dat dovadă de toată diligența necesară, sesizând, în legătură cu compensarea în litigiu, atât Tribunalul, cât și instanța națională competentă să examineze temeinicia creanței în cauză.

114. În aceste împrejurări, se va face o justă apreciere a cauzei obligând fiecare dintre părți să suporte propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță, astfel cum s‑a procedat în hotărârea atacată. Prin urmare, cererea Comisiei având ca obiect anularea punctului 3 din dispozitivul acestei hotărâri și obligarea HB la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în fața Tribunalului trebuie respinsă.

VII. Concluzie

115. În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează:

1) Anulează punctul 1 din dispozitivul Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 4 octombrie 2023, HB/Comisia (T‑444/22, EU:T:2023:604).

2) Nu mai este necesară pronunțarea asupra cererii de anulare în cauza T‑444/22.

3) HB va suporta propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană aferente procedurii de recurs.

1 Limba originală: franceza.

2 Hotărârea din 11 iulie 1985, Maag/Comisia (43/84, EU:C:1985:328, punctul 26), Hotărârea din 9 septembrie 2015, Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia (C‑506/13 P, EU:C:2015:562, punctul 19), și Hotărârea din 28 februarie 2019, Alfamicro/Comisia (C‑14/18 P, EU:C:2019:159, punctul 49).

3 A se vedea, pentru a cita doar cele mai emblematice dintre numeroasele cauze din acest domeniu, Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg (C‑103/11 P, EU:C:2013:245), Hotărârea din 9 septembrie 2015, Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia (C‑506/13 P, EU:C:2015:562), Hotărârea din 16 iulie 2020, ADR Center/Comisia (C‑584/17 P, EU:C:2020:576), și Hotărârea din 26 septembrie 2024, Comisia/HB (C‑160/22 P și C‑161/22 P, EU:C:2024:799). A se vedea de asemenea în această privință Concluziile noastre prezentate în cauzele ADR Center/Comisia (C‑584/17 P, EU:C:2019:941, punctul 95 și urm.), precum și Comisia/HB (C‑160/22 P, C‑161/22 P și C‑597/22 P, EU:C:2024:84, punctul 60 și urm.).

4 Hotărârea din 16 iulie 2020 (C‑584/17 P, EU:C:2020:576, punctul 73).

5 A se vedea, cu privire la acest aspect, și Concluziile noastre prezentate în cauza ADR Center/Comisia (C‑584/17 P, EU:C:2019:941, punctele 48-58 și 95-105).

6 Hotărârea din 4 octombrie 2023, HB/Comisia (T‑444/22, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2023:604).

7 Hotărârea atacată, punctele 56, 57, 60 și 61.

8 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 18 iulie 2018 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1296/2013, (UE) nr. 1301/2013, (UE) nr. 1303/2013, (UE) nr. 1304/2013, (UE) nr. 1309/2013, (UE) nr. 1316/2013, (UE) nr. 223/2014, (UE) nr. 283/2014 și a Deciziei nr. 541/2014/UE și de abrogare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 (JO 2018, L 193, p. 1). Acest regulament a fost înlocuit în prezent prin Regulamentul (UE, Euratom) 2024/2509 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 septembrie 2024 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii (JO L, 2024/2509).

9 Hotărârea din 21 decembrie 2021, HB/Comisia (T‑795/19, EU:T:2021:917, punctul 4).

10 T‑795/19, EU:T:2021:917.

11 T‑796/19, EU:T:2021:918.

12 EU:C:2024:799.

13 A se vedea Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Comisia/CCRE (C‑87/01 P, EU:C:2002:501, punctul 26) și Concluziile avocatului general Spielmann prezentate în cauza E. (Compensare de creanțe) (C‑481/24, EU:C:2025:632, punctul 22 și urm.).

14 A se vedea Hotărârea din 19 septembrie 2024, Coppo Gavazzi ș.a./Parlamentul (C‑725/20 P, EU:C:2024:766, punctul 40 și jurisprudența citată).

15 Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni (C‑49/92 P, EU:C:1999:356, punctul 171), Hotărârea din 22 februarie 2005, Comisia/max.mobil (C‑141/02 P, EU:C:2005:98, punctul 48), și Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973, punctele 69 și 70). Acești reclamanți privilegiați nu trebuie să justifice niciun interes de a acționa pentru a introduce o acțiune în anulare, a se vedea Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia (C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 36).

16 A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Consiliul/Zhejiang Xinan Chemical Industrial Group (C‑337/09 P, EU:C:2012:22, punctul 35).

17 Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauzele conexate Comisia/Siemens Österreich ș.a. și Siemens Transmission & Distribution ș.a./Comisia (C‑231/11 P‑C‑233/11 P, EU:C:2013:578, punctul 33).

18 A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza Comisia/max.mobil (C‑141/02 P, EU:C:2004:646, punctul 19).

19 Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza Comisia/max.mobil (C‑141/02 P, EU:C:2004:646, punctul 21).

20 A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2012, Consiliul/Zhejiang Xinan Chemical Industrial Group (C‑337/09 P, EU:C:2012:471, punctul 50).

21 A se vedea în special Hotărârea din 6 martie 1979, Simmenthal/Comisia (92/78, EU:C:1979:53, punctul 32), Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia (C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctele 55-62), Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 63), Hotărârea din 4 septembrie 2018, ClientEarth/Comisia (C‑57/16 P, EU:C:2018:660, punctul 48), și Hotărârea din 19 septembrie 2024, Coppo Gavazzi ș.a./Parlamentul (C‑725/20 P, EU:C:2024:766, punctul 42).

22 A se vedea în special Hotărârea din 19 septembrie 2024, Coppo Gavazzi ș.a./Parlamentul (C‑725/20 P, EU:C:2024:766, punctele 43-47), Hotărârea Santini ș.a./Parlamentul (C‑198/21 P, EU:C:2024:768, punctele 38-42), și Hotărârea din 19 septembrie 2024, Falqui/Parlamentul (C‑391/21 P, EU:C:2024:769, punctele 41-44).

23 Hotărârea din 26 aprilie 1988, Asteris ș.a./Comisia (97/86, 99/86, 193/86 și 215/86, EU:C:1988:199, punctul 27), Hotărârea din 3 octombrie 2000, Industrie des poudres sphériques/Consiliul (C‑458/98 P, EU:C:2000:531, punctul 81), și Hotărârea din 20 iunie 2024, EUIPO/Indo European Foods (C‑801/21 P, EU:C:2024:528, punctul 92).

24 A se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Franța/People’s Mojahedin Organization of Iran (C‑27/09 P, EU:C:2011:853, punctul 49), și Hotărârea din 19 iulie 2012, Consiliul/Zhejiang Xinan Chemical Industrial Group (C‑337/09 P, EU:C:2012:471, punctul 47).

25 A se vedea, pentru importanța motivării hotărârii atacate în cadrul aprecierii obiectului recursului, Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza Comisia/max.mobil (C‑141/02 P, EU:C:2004:646, punctul 22) și Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauzele conexate Comisia/Siemens Österreich ș.a. și Siemens Transmission & Distribution ș.a./Comisia (C‑231/11 P‑C‑233/11 P, EU:C:2013:578, punctele 34-38).

26 Hotărârea din 14 septembrie 1999, Comisia/AssiDomän Kraft Products ș.a. (C‑310/97 P, EU:C:1999:407, punctul 54), Hotărârea din 1 iunie 2006, P & O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia (C‑442/03 P și C‑471/03 P, EU:C:2006:356, punctul 44), și Hotărârea din 19 aprilie 2012, Artegodan/Comisia (C‑221/10 P, EU:C:2012:216, punctul 87).

27 A se vedea, pentru luarea în considerare a acestui aspect în cadrul aprecierii menținerii obiectului recursului, Ordonanța din 1 decembrie 2004, OAPI/Zapf Creation (C‑498/01 P, EU:C:2004:760, punctul 12), precum și Hotărârea din 21 decembrie 2011, Franța/People’s Mojahedin Organization of Iran (C‑27/09 P, EU:C:2011:853, punctul 48), și Hotărârea din 19 iulie 2012, Consiliul/Zhejiang Xinan Chemical Industrial Group (C‑337/09 P, EU:C:2012:471, punctul 51).

28 Sublinierea noastră.

29 A se vedea, pentru definiția unei creanțe considerate necontestate, articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate (JO 2004, L 143, p. 15, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 3).

30 A se vedea în acest sens articolul 317 și articolul 322 alineatul (1) TFUE, precum și Hotărârea ADR, punctul 100 și jurisprudența citată. A se vedea de asemenea deja în acest sens, chiar înainte de codificarea compensării ca metodă de recuperare a creanțelor Uniunii prin articolul 73 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198), Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Comisia/CCRE (C‑87/01 P, EU:C:2002:501, punctul 68).

31 A se vedea Hotărârea din 17 ianuarie 2007, Grecia/Comisia (T‑231/04, EU:T:2007:9, punctul 118), și Hotărârea din 21 septembrie 2017, Eurofast/Comisia (T‑87/16, EU:T:2017:641, punctul 65). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2011, Walton/Comisia (T‑37/08, EU:T:2011:640, punctul 60).

32 Hotărârea din 9 septembrie 2015, Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia (C‑506/13 P, EU:C:2015:562, punctul 20), și Hotărârea ADR, punctul 65.

33 A se vedea Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauzele Danværn Production (C‑341/93, EU:C:1995:139, punctele 27-31) și Comisia/CCRE (C‑87/01 P, EU:C:2002:501, punctele 44 și 45), precum și Concluziile avocatului general Spielmann prezentate în cauza E. (Compensare de creanțe) (C‑481/24, EU:C:2025:632, punctul 22 și urm.).

34 În speță, era vorba despre cheltuielile de judecată la plata cărora Comisia a fost obligată într‑o altă cauză; a se vedea pentru alte exemple cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 10 iulie 2003, Comisia/CCRE (C‑87/01 P, EU:C:2003:400) (subvenție acordată pe de altă parte cocontractantului Comisiei), sau cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 11 iulie 2019, IPPT PAN/Comisia și REA (T‑805/16, EU:T:2019:496) (creanță datorată cocontractantului Comisiei în temeiul unui alt contract).

35 Hotărârea ADR, punctele 69 și 70. A se vedea de asemenea Concluziile noastre prezentate în cauza ADR Center/Comisia (C‑584/17 P, EU:C:2019:941, punctele 100-104). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Aristoteleio Panepistimio Thessalonikis/ERCEA (T‑348/16 OP, EU:T:2019:14, punctul 165), și Hotărârea din 11 iulie 2019, IPPT PAN/Comisia și REA (T‑805/16, EU:T:2019:496, punctul 175).

36 A se vedea în special Hotărârea din 8 octombrie 2008, Helkon Media/Comisia (T‑122/06, EU:T:2008:418, punctele 46-52), Hotărârea din 6 octombrie 2015, Technion și Technion Research & Development Foundation/Comisia (T‑216/12, EU:T:2015:746, punctul 53), și Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Alfamicro/Comisia (T‑831/14, EU:T:2017:804, punctele 191-193). Tribunalul a întemeiat această linie de jurisprudență în special pe Hotărârea din 10 iulie 2003, Comisia/CCRE (C‑87/01 P, EU:C:2003:400, punctele 42 și 45, precum și dispozitivul).

37 Hotărârea ADR, punctul 73.

38 A se vedea dispozițiile articolului 161 alineatul (1) coroborat cu articolul 156 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, precum și dispozițiile articolului 165 alineatul (1) coroborat cu articolul 160 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de procedură al Curții, precum și Concluziile noastre prezentate în cauza ADR Center/Comisia (C‑584/17 P, EU:C:2019:941, punctul 49).

39 Hotărârea ADR, punctul 88. A se vedea de asemenea Concluziile noastre prezentate în cauza ADR Center/Comisia (C‑584/17 P, EU:C:2019:941, punctele 133-136).

40 A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza ADR Center/Comisia (C‑584/17 P, EU:C:2019:941, nota de subsol 41).

41 A se vedea pentru o soluție similară punctul 322 alineatul (1) din Zivilprozessordnung (Codul german de procedură civilă), potrivit căruia hotărârile pot dobândi autoritate de lucru judecat doar în măsura în care se pronunță asupra cererilor introduse.

42 Chestiuni similare se ridică în general în cazul în care examinarea temeiniciei creanței recuperate prin compensare este (potențial) de competența unei alte instanțe decât Tribunalul; a se vedea în această privință Hotărârea din 5 februarie 2025, Polonia/Comisia (T‑830/22 și T‑156/23, EU:T:2025:131, punctele 23-31) (recurs pendinte în cauza C‑296/25 P), și Hotărârea Polonia/Comisia (T‑1033/23, EU:T:2025:129, punctele 18-26) (recurs pendinte în cauza C‑297/25 P). Situația este diferită în cazul în care Tribunalul este el însuși competent să se pronunțe asupra temeiniciei creanței reconvenționale recuperate: a se vedea de exemplu Hotărârea din 11 iulie 2019, IPPT PAN/Comisia și REA (T‑805/16, EU:T:2019:496, punctul 33 și urm.); a se vedea în această privință totuși Hotărârea ADR, punctele 80-89, precum și Concluziile noastre prezentate în cauza ADR Center/Comisia (C‑584/17 P, EU:C:2019:941, punctul 113 și urm.).

43 A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Aristoteleio Panepistimio Thessalonikis/ERCEA (T‑348/16 OP, EU:T:2019:14, punctele 175 și 176). În același mod, pare de conceput ca cocontractantul să conteste, dacă este cazul, în fața instanței competente cuantumul creanței principale pe care Comisia recunoaște că i‑o datorează, dacă nu este de acord cu această sumă. Nici decizia de compensare, eventual confirmată de Tribunal, nu poate conferi forță juridică definitivă stabilirii cuantumului respectiv dacă examinarea acestuia este de competența unei alte instanțe decât Tribunalul.

44 A se vedea în acest sens mutatis mutandis Hotărârea din 4 mai 2017, Meta Group/Comisia (T‑744/14, EU:T:2017:304, punctele 47, 49 și 258).

45 A se vedea cu privire la acest aspect Concluziile noastre prezentate în cauza ADR Center/Comisia (C‑584/17 P, EU:C:2019:941, punctul 111).

46 A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza ADR Center/Comisia (C‑584/17 P, EU:C:2019:941, nota de subsol 41). A se vedea de asemenea în acest sens Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Comisia/CCRE (C‑87/01 P, EU:C:2002:501, punctul 57).

47 A se vedea articolul 101 alineatul (1) al treilea paragraf, articolul 102 alineatul (1) primul paragraf, precum și articolul 103 din Regulamentul financiar din 2008.

48 A se vedea Hotărârea din 15 aprilie 2011, Republica Cehă/Comisia (T‑465/08, EU:T:2011:186, punctele 129 și 130), și Hotărârea din 21 septembrie 2017, Eurofast/Comisia (T‑87/16, EU:T:2017:641, punctele 67 și 68).

49 A se vedea articolul 103 din Regulamentul financiar din 2018.