1.

Prezentele cereri de decizie preliminară privesc procedura de reconfigurare a drepturilor de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală terestră (denumită în continuare „reconfigurarea frecvențelor”), prin intermediul tranziției de la sistemul de emisie DVB‑T la sistemul (mai avansat) de emisie DVB‑T2 ( 2 ), ca urmare a realocării benzii de frecvențe de 694-790 MHz (denumită în continuare „banda de frecvențe de 700 MHz”) în favoarea rețelei de telecomunicații de a cincea generație (denumită în continuare „rețeaua 5G”) ( 3 ).

2.

Aceste cereri își au originea în litigii între societăți care exploatează rețele de televiziune digitală terestră, pe de o parte, și Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni (Autoritatea de Supraveghere în Domeniul Comunicațiilor, Italia, denumită în continuare „AGCOM”), precum și alte autorități publice ( 4 ), pe de altă parte, în legătură cu procedurile de conversie a drepturilor de utilizare a frecvențelor în tehnologia DVB‑T în drepturi de utilizare a capacității de emisie în multiplexurile naționale în tehnologia DVB‑T2 ( 5 ) și de atribuire a drepturilor de utilizare a capacității suplimentare de emisie obținute datorită tranziției efectuate între tehnologiile DVB‑T și DVB‑T2 (denumită în continuare „capacitatea suplimentară de emisie”).

3.

În acest context, se ridică problema interpretării mai multor dispoziții ale cadrului de reglementare al Uniunii în materie de comunicații electronice ( 6 ), precum și ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), în legătură, în principal, cu efectivitatea căilor de atac jurisdicționale împotriva actelor adoptate în contextul reconfigurării frecvențelor și cu competențele deținute de AGCOM în această privință, precum și cu atingerea adusă drepturilor reclamantelor din litigiile principale, inclusiv în raport cu principiul încrederii legitime, în cadrul acestei reconfigurări, ținând seama și de evoluția istorică a sectorului audiovizual italian.

4.

Articolul 3 din Directiva privind autorizarea, intitulat „Autorizația generală pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice”, are următorul cuprins la alineatele (1) și (2):

„(1)   Statele membre garantează libertatea de a furniza rețele și servicii de comunicații electronice sub rezerva condițiilor stabilite de prezenta directivă. În acest scop, statele membre nu împiedică nici o întreprindere să furnizeze rețele și servicii de comunicații electronice, cu excepția cazului în care acest lucru este necesar pe baza motivelor stabilite la articolul [52 alineatul (1) TFUE].

(2)   Furnizarea de rețele de comunicații electronice și furnizarea de servicii de comunicații electronice pot, fără a aduce atingere […] drepturilor de utilizare menționate la articolul 5, să fie supuse numai unei autorizări generale. Întreprinderii în cauză i se poate solicita să prezinte o notificare, dar nu poate fi obligată să obțină o decizie explicită sau orice alt act administrativ al autorității naționale de reglementare înainte de a‑și exercita drepturile ce decurg din autorizație. După primirea notificării, dacă este necesar, o întreprindere își poate începe activitatea, după caz, sub rezerva dispozițiilor aplicabile drepturilor de utilizare menționate la articolele 5, 6 și 7.

[…]”

5.

Articolul 5 din această directivă, intitulat „Drepturile de utilizare a frecvențelor radio și a numerelor”, prevede la alineatul (2):

„Atunci când este necesar să se acorde drepturi individuale de utilizare pentru frecvențe radio și numere, statele membre acordă aceste drepturi, la cerere, oricărei întreprinderi care furnizează rețele sau servicii în baza autorizației generale menționate la articolul 3, sub rezerva dispozițiilor articolelor 6, 7 și 11 alineatul (1) litera (c) din prezenta directivă și a oricăror alte norme care garantează utilizarea eficientă a resurselor în cauză în conformitate cu [Directiva‑cadru].

Fără a aduce atingere criteriilor specifice și procedurilor adoptate de statele membre pentru acordarea drepturilor de utilizare a frecvențelor radio furnizorilor de servicii de difuzare de programe radio sau de televiziune în vederea îndeplinirii obiectivelor de interes general în conformitate cu legislația [Uniunii], drepturile de utilizare a frecvențelor radio și a numerelor se acordă prin intermediul unor proceduri deschise, obiective, transparente, nediscriminatorii și proporționale și, în cazul frecvențelor radio, conforme cu dispozițiile articolului 9 din [Directiva‑cadru]. O excepție de la cerința procedurilor deschise s‑ar putea aplica în cazurile în care este necesar să se acorde furnizorilor de servicii de difuzare de programe radio sau de televiziune drepturi individuale de utilizare a frecvențelor radio în vederea atingerii unui obiectiv de interes general, astfel cum este definit de statele membre în conformitate cu legislația [Uniunii].

[…]”

6.

Articolul 7 din directiva menționată, intitulat „Procedura de limitare a numărului de drepturi de utilizare acordate pentru frecvențele radio”, prevede la alineatul (3):

„Atunci când acordarea drepturilor de utilizare a frecvențelor radio trebuie limitată, statele membre acordă astfel de drepturi în funcție de criterii de selecție care trebuie să fie obiective, transparente, nediscriminatorii și proporționale. Toate aceste criterii de selecție trebuie să ia în considerare în mod corespunzător îndeplinirea obiectivelor articolului 8 din [Directiva‑cadru] și a cerințelor articolului 9 din respectiva directivă.”

7.

Articolul 14 din aceeași directivă, intitulat „Modificarea drepturilor și obligațiilor”, prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că drepturile, condițiile și procedurile privind autorizațiile generale și drepturile de utilizare sau drepturile de instalare a infrastructurii pot fi modificate numai în cazuri justificate în mod obiectiv și într‑o măsură rezonabilă, luând în considerare, după caz, condițiile specifice aplicabile drepturilor transferabile de utilizare a frecvențelor radio. […]

(2)   Statele membre nu limitează și nu retrag drepturile de instalare a infrastructurii sau drepturile de utilizare a frecvențelor radio înainte de expirarea perioadei pentru care acestea au fost acordate, cu excepția cazurilor în care acest lucru este justificat și, după caz, în conformitate cu anexa și cu dispozițiile de drept intern aplicabile în materie de compensare pentru retragerea drepturilor.”

8.

Articolul 3 din Directiva‑cadru, intitulat „Autoritățile naționale de reglementare” ( 7 ), are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre se asigură că fiecare sarcină încredințată [ANR‑urilor] prin prezenta directivă și prin directivele speciale este îndeplinită de un organism competent.

(2)   Statele membre garantează independența [ANR‑urilor], asigurându‑se că acestea sunt distincte din punct de vedere juridic și independente din punct de vedere funcțional de toate organizațiile care furnizează rețele, echipamente sau servicii de comunicații electronice. Statele membre care păstrează proprietatea sau controlul asupra unor întreprinderi care furnizează rețele și/sau servicii de comunicații electronice asigură separarea structurală efectivă a funcției de reglementare, pe de o parte, de activitățile legate de proprietate sau control, pe de altă parte.

(3)   Statele membre se asigură că [ANR‑urile] își exercită competențele în mod imparțial, transparent și în timp util. Statele membre se asigură că [ANR‑urile] dețin resurse umane și financiare suficiente pentru îndeplinirea atribuțiilor care le sunt încredințate.

(3a)   Fără a aduce atingere dispozițiilor prevăzute la alineatele (4) și (5), [ANR‑urile] responsabile de reglementarea ex ante a pieței […] acționează independent și nu solicită și nici nu primesc instrucțiuni de la un alt organism în legătură cu îndeplinirea acestor sarcini care le revin în temeiul normelor de drept intern care pun în aplicare normele [Uniunii]. Acest lucru nu exclude supravegherea în conformitate cu dreptul constituțional național. Numai organismele de soluționare a căilor de atac, instituite în conformitate cu articolul 4 au competența de a suspenda sau de a revoca deciziile luate de către [ANR‑uri].

[…]” ( 8 )

9.

Articolul 4 din această directivă, intitulat „Dreptul la o cale de atac”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că există, la nivel național, mecanisme eficiente prin care orice utilizator sau orice întreprindere care furnizează rețele și/sau servicii de comunicații electronice și care este afectată de o decizie a unei [ANR] are dreptul de a ataca decizia în fața unui organism de soluționare a căilor de atac independent de părțile implicate. Acest organism, care poate fi o instanță judecătorească, dispune de expertiza necesară pentru a‑și putea exercita funcțiile în mod efectiv. Statele membre se asigură că fondul cauzei este luat în considerare în mod corespunzător și că există un mecanism de contestare efectiv.

Până la soluționarea căii de atac, decizia autorității naționale de reglementare se aplică, cu excepția cazului în care sunt stabilite măsuri provizorii în conformitate cu dreptul intern.”

10.

Articolul 8 din directiva menționată, intitulat „Obiective generale și principii de reglementare”, are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre se asigură că, la îndeplinirea sarcinilor de reglementare prevăzute de prezenta directivă și de directivele speciale, [ANR‑urile] iau toate măsurile rezonabile care vizează atingerea obiectivelor prevăzute la alineatele (2), (3) și (4). Aceste măsuri sunt proporționale cu obiectivele respective.

[…]

(2)   [ANR‑urile] promovează concurența în furnizarea rețelelor de comunicații electronice, a serviciilor de comunicații electronice și a serviciilor și infrastructurilor asociate […]

(3)   [ANR‑urile] contribuie la dezvoltarea pieței interne […]

(4)   [ANR‑urile] promovează interesele cetățenilor Uniunii Europene […].”

11.

Articolul 9 din aceeași directivă, intitulat „Gestionarea frecvențelor radio pentru serviciile de comunicații electronice”, prevede la alineatul (1):

„Ținând seama în mod corespunzător de faptul că frecvențele radio reprezintă un bun public cu o importantă valoare socială, culturală și economică, statele membre asigură gestionarea eficientă a frecvențelor radio pentru serviciile de comunicații electronice pe teritoriul lor în conformitate cu articolele 8 și 8a. Acestea se asigură că alocarea spectrului utilizat pentru serviciile de comunicații electronice și emiterea autorizațiilor generale sau acordarea drepturilor individuale de utilizare a acestor frecvențe radio de către autoritățile naționale competente se bazează pe criterii obiective, transparente, nediscriminatorii și proporționale.

În aplicarea prezentului articol, statele membre respectă acordurile internaționale relevante, inclusiv reglementările privind radiocomunicațiile ale [Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor], și pot ține seama de considerațiile de politică publică.”

12.

Articolul 2 din Directiva privind concurența, intitulat „Drepturi speciale și exclusive pentru rețelele de comunicații electronice și serviciile de comunicații electronice”, precizează:

„(1)   Statele membre nu acordă și nici nu mențin în vigoare drepturi exclusive sau speciale de instalare și/sau furnizare de rețele de comunicații electronice sau de furnizare de servicii de comunicații electronice accesibile publicului.

(2)   Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a se asigura că orice întreprindere are dreptul de a furniza servicii de comunicații electronice sau de a instala, extinde sau furniza rețele de comunicații electronice.

(3)   Statele membre se asigură că nu se impun și nici nu se mențin restricții asupra furnizării de servicii de comunicații electronice prin rețele de comunicații electronice instalate de către furnizorii de servicii de comunicații electronice, prin infrastructuri furnizate de părți terțe sau prin intermediul folosirii în comun a rețelelor, a altor instalații sau amplasamentelor fără a aduce atingere dispozițiilor [Directivei 2002/19/CE ( 9 ), ale Directivei privind autorizarea, ale Directivei‑cadru și ale Directivei] 2002/22/CE ( 10 ).

(4)   Statele membre garantează că autorizația generală acordată unei întreprinderi pentru furnizarea de servicii de comunicații electronice sau pentru instalarea și/sau furnizarea de rețele de comunicații electronice, precum și condițiile aferente autorizării, se bazează pe criterii obiective, nediscriminatorii, proporționale și transparente.

(5)   Orice decizie adoptată în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva [privind autorizarea] prin care se interzice unei întreprinderi furnizarea de servicii sau rețele de comunicații electronice trebuie motivată.

Orice parte vătămată trebuie să aibă dreptul de a contesta o astfel de decizie în fața unui organism independent de părțile implicate și, în cele din urmă, în fața unei instanțe.”

13.

Articolul 4 din această directivă, intitulat „Drepturile de utilizare a frecvențelor”, prevede:

„Fără a aduce atingere criteriilor și procedurilor specifice adoptate de statele membre cu privire la acordarea de drepturi de utilizare a frecvențelor radio pentru furnizorii de servicii cu conținut de emisiuni de radio sau televiziune, având în vedere îndeplinirea unor obiective de interes general în conformitate cu dreptul [Uniunii]:

14.

Decizia 2017/899 reglementează utilizarea benzii de frecvențe de 700 MHz. Potrivit articolului 1 alineatul (1) din această decizie:

„Până la 30 iunie 2020, statele membre permit utilizarea [benzii de frecvențe de 700 MHz] de către sisteme terestre capabile să furnizeze servicii de comunicații electronice pe suport radio în bandă largă […].

Cu toate acestea, statele membre pot amâna permiterea utilizării benzii de frecvențe de 700 MHz pentru o perioadă de până la doi ani pe baza unuia sau mai multora dintre motivele bine întemeiate care figurează în anexa la prezenta decizie. […] Dacă este necesar, pentru a permite această utilizare, statele membre derulează procesul de autorizare sau modifică drepturile existente relevante de utilizare a spectrului în conformitate cu Directiva [privind autorizarea].

[…]”

15.

Articolul 5 alineatul (1) din decizia menționată este redactat după cum urmează:

„Cât mai curând posibil și nu mai târziu de 30 iunie 2018, statele membre adoptă și fac publice planul și calendarul lor național («foaia de parcurs națională»), incluzând măsuri detaliate în vederea îndeplinirii obligațiilor care le revin în temeiul articolelor 1 și 4. Statele membre elaborează foile lor de parcurs naționale după consultarea tuturor părților interesate relevante.”

16.

Dispozițiile care fac obiectul prezentelor cauze au fost introduse prin articolul 1 alineatele 1030-1037 din Legea nr. 205/2017 ( 11 ).

17.

Articolul 1 alineatul 1031 din această lege prevede:

„În conformitate cu obiectivele politicii audiovizuale europene și naționale privind coeziunea socială, pluralismul mijloacelor de informare în masă și diversitatea culturală, precum și în conformitate cu obiectivul celei mai eficiente gestionări a spectrului permise prin utilizarea celor mai avansate tehnologii, toate frecvențele alocate la nivel național și local pentru serviciul de televiziune digitală terestră și atribuite în banda III VHF și 470-694 MHz se eliberează potrivit calendarului prevăzut la alineatul 1032. În considerarea acelorași obiective menționate în prima teză, drepturile de utilizare a frecvențelor deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de operatorii de rețele naționali sunt convertite în drepturi de utilizare a capacităților de emisie în multiplexuri naționale nou‑realizate în tehnologia DVB‑T2, potrivit criteriilor definite de [AGCOM] până la 31 martie 2019 în vederea atribuirii drepturilor de utilizare a frecvențelor. [AGCOM] stabilește, până la 31 martie 2019, criteriile pentru atribuirea la nivel național, în favoarea operatorilor de rețele naționali [în banda 470-694 MHz UHF], a drepturilor de utilizare a frecvențelor planificate potrivit alineatului 1030 pentru serviciul de televiziune digitală terestră, ținând seama de necesitatea de a asigura limitarea eventualelor costuri de transformare și de realizare a rețelelor, reducerea perioadei de tranziție menționate la alineatul 1032 și minimizarea costurilor pentru utilizatorii finali și a impactului asupra acestora. Până la 30 iunie 2019, [Ministero dello sviluppo economico (Ministerul Dezvoltării Economice, Italia)] atribuie drepturile de utilizare a frecvențelor menționate în a treia teză către operatori de rețele naționali, pe baza criteriilor stabilite de [AGCOM] în aceeași teză. […]”

18.

Articolul 1 alineatul 1031 bis din legea menționată prevede:

„Alocarea capacității suplimentare de emisie disponibile la nivel național și a frecvențelor terestre, suplimentare față de cele destinate conversiei drepturilor de utilizare prevăzute la alineatul 1031 și planificate de [AGCOM] în cadrul [Planului Național de Alocare a Frecvențelor], pentru serviciul de televiziune digitală terestră, în favoarea operatorilor de rețele naționali și a concesionarului serviciului public de radioteleviziune și de multimedia, se efectuează prin procedură oneroasă fără oferte concurențiale, inițiată până la 30 noiembrie 2019 de Ministerul Dezvoltării Economice, în conformitate cu procedurile stabilite până la 30 septembrie 2019 de [AGCOM] […], pe baza următoarelor principii și criterii: a) alocarea capacității de emisie și a frecvențelor pe baza unor loturi de dimensiuni egale cu jumătate dintr‑un multiplex; b) stabilirea unei valori minime a ofertelor pe baza valorilor de piață identificate de [AGCOM]; c) luarea în considerare a valorii ofertelor economice prezentate; d) asigurarea continuității serviciului, a celerității tranziției tehnologice, precum și a calității infrastructurilor tehnologice puse la dispoziție de operatorii de rețele naționali care funcționează în domeniul în cauză, inclusiv de concesionarul serviciului public de radioteleviziune și de multimedia; e) valorificarea experienței dobândite de operatorii de rețele naționali în domeniul în cauză, în special în ceea ce privește realizarea de rețele de radiodifuziune digitală; f) valorificarea capacității structurale de a asigura eficiența spectrului, a competențelor profesionale și a cunoștințelor de specialitate dobândite în domeniul în cauză, a inovării tehnologice și a exploatării optime, efective și rapide a capacității de emisie și a frecvențelor suplimentare; g) asigurarea celei mai bune valorificări a spectrului, ținând seama de difuzarea actuală a unui conținut de bună calitate în tehnologia de televiziune digitală terestră către cea mai mare parte a populației italiene. […]”

19.

Articolul 1 alineatul 1037 din aceeași lege prevede:

„Litigiile privind atribuirea drepturilor de utilizare a frecvențelor, procedura de cerere de ofertă și celelalte proceduri prevăzute la alineatele 1026-1036, în special în ceea ce privește procedurile de eliberare a frecvențelor pentru serviciul de televiziune digitală terestră, sunt de competența exclusivă a instanței administrative […]. Ținând seama de interesul național preeminent privind eliberarea și alocarea rapidă a frecvențelor, anularea actelor și a deciziilor adoptate în cadrul procedurilor prevăzute la alineatele 1026-1036 nu are drept consecință restabilirea situației anterioare sau repararea în natură, iar eventuala reparare a prejudiciului eventual datorat se efectuează numai prin echivalent. Măsurile asigurătorii se limitează la plata unei despăgubiri provizorii”.

20.

Reclamantele din litigiile principale, și anume Cairo Network Srl, Europa Way Srl și Persidera SpA, sunt societăți care exploatează rețele de televiziune digitală terestră, care erau titulare ale capacității de emisie DVB‑T prin intermediul multiplexurilor ( 12 ).

21.

În cadrul reconfigurării frecvențelor ( 13 ), legiuitorul italian a conferit AGCOM competența de a adopta un nou plan național de alocare a frecvențelor destinate serviciului de televiziune digitală terestră și de a defini criteriile de conversie a drepturilor de emisie (denumite în continuare „criteriile de conversie”), precum și de a atribui drepturile de utilizare a capacității suplimentare de emisie prin intermediul unei proceduri oneroase, fără asigurarea condițiilor concurențiale, potrivit anumitor principii și criterii ( 14 ).

22.

AGCOM și‑a exercitat competența menționată adoptând, în primul rând, Decizia nr. 39/19/CONS, prin care a elaborat un nou plan național de alocare a frecvențelor destinate televiziunii digitale terestre ( 15 ), în al doilea rând, Decizia nr. 129/19/CONS, prin care această autoritate, pe de o parte, a definit criteriile de conversie ( 16 ) și, pe de altă parte, a prevăzut atribuirea drepturilor de utilizare a capacității suplimentare de emisie, și, în al treilea rând, Decizia nr. 562/20/CONS, prin care autoritatea menționată a definit modalitățile procedurii oneroase de atribuire a drepturilor de utilizare a capacității suplimentare de emisie (denumită în continuare „procedura de atribuire”), procedură care a fost în cele din urmă inițiată prin Decizia nr. 564/20/CONS.

23.

În acest context, reclamantele din litigiile principale au obținut drepturi de utilizare a capacității de emisie în multiplexurile naționale în tehnologia DVB‑T2 în aplicarea criteriilor de conversie ( 17 ) și au dobândit drepturi de utilizare a capacității suplimentare de emisie la finalul procedurii de atribuire ( 18 ). Cu toate acestea, ele au introdus acțiuni în anulare împotriva mai multor acte rezultate din această procedură la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) și, în urma respingerii acestor acțiuni, au formulat apel în fața Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), instanța de trimitere.

24.

În vederea soluționării litigiilor cu care este sesizată, instanța de trimitere consideră că se confruntă cu mai multe dificultăți de interpretare a dreptului Uniunii în ceea ce privește o reglementare națională care, în esență, ar limita posibilitatea unei restabiliri a situației anterioare sau a unei reparații în natură în cazul unei acțiuni, ar aduce atingere independenței AGCOM, ar dezavantaja reclamantele din litigiile principale, nu ar ține seama de evoluția istorică a sectorului audiovizual italian și ar încălca încrederea legitimă în ceea ce privește Cairo Network, care și‑ar fi dobândit anterior drepturile de utilizare într‑o procedură oneroasă.

25.

În aceste condiții, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în cauza C‑764/23, următoarele întrebări preliminare:

26.

Această instanță a hotărât de asemenea să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în cauza C‑765/23, patru întrebări preliminare care corespund primelor patru întrebări adresate în cauza C‑764/23 și în cauza C‑766/23 trei întrebări preliminare, dintre care două corespund celei de a doua și celei de a treia întrebări în cauza C‑764/23, iar a treia este formulată în mod similar celei de a patra întrebări în aceste cauze ( 20 ).

27.

Cairo Network, Europa Way, Persidera, Elettronica Industriale și Mediaset SpA, RAI, guvernele italian și croat, precum și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise.

28.

În esență, întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere pot fi împărțite în trei categorii:

29.

Prin intermediul primei categorii de întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii ( 23 ) trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale ( 24 ) care limitează efectele acțiunilor împotriva actelor referitoare la alocarea frecvențelor în cadrul reconfigurării frecvențelor la acordarea unei despăgubiri financiare și care restrânge măsurile asigurătorii la plata unei despăgubiri provizorii, împiedicând restabilirea situației anterioare sau repararea în natură și aducând astfel atingere protecției jurisdicționale efective.

30.

Amintim în această privință că articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru impune printre altele introducerea la nivel național a unor mecanisme eficiente prin care orice utilizator sau orice întreprindere care furnizează rețele sau servicii de comunicații electronice și care este afectată de o decizie a unei ANR are dreptul de a ataca decizia în fața unui organism de soluționare a căilor de atac independent, care dispune de expertiza necesară pentru a‑și putea exercita funcțiile în mod efectiv. În această privință, statele membre se asigură că fondul cauzei este luat în considerare în mod corespunzător și că există un mecanism de contestare efectiv. Prezenta întrebare trebuie apreciată în lumina acestei dispoziții, interpretată în lumina articolului 47 din cartă ( 25 ), fără a fi necesar în împrejurările cauzei să se extindă această apreciere la celelalte dispoziții menționate de instanța de trimitere, printre altele la articolul 6 și la articolul 19 alineatul (1) TUE ( 26 ).

31.

Acestea fiind precizate, arătăm că articolul 4 din Directiva‑cadru nu definește măsurile concrete pe care instanța competentă trebuie să le poată pronunța în cadrul unei asemenea acțiuni ( 27 ). Astfel, în lipsa unei reglementări a Uniunii, le revine, în principiu, statelor membre, în cadrul autonomiei lor procedurale și sub rezerva respectării cerințelor decurgând din principiile echivalenței și efectivității, sarcina de a stabili normele procedurale aplicabile unei acțiuni precum cea în discuție în litigiul principal ( 28 ).

32.

Dacă principiul echivalenței nu ridică dificultăți deosebite în împrejurările cauzei, dat fiind că, astfel cum arată instanța de trimitere, dispozițiile naționale relevante se aplică în egală măsură atât acțiunilor întemeiate pe dreptul național, cât și celor întemeiate pe dreptul Uniunii, situația este diferită în ceea ce privește aplicarea principiului efectivității ( 29 ).

33.

În această privință, trebuie să se arate că Curtea recunoaște, în principiu, statelor membre dreptul de a stabili normele de procedură naționale după cum apreciază și, în consecință, de a nu acorda o protecție directă, ci numai o protecție compensatorie ( 30 ). Ea a statuat însă că o instanță națională sesizată cu o acțiune împotriva unei decizii a ANR trebuie să poată anula decizia respectivă cu efect retroactiv atunci când consideră că acest fapt este necesar pentru a asigura o protecție efectivă a drepturilor întreprinderii care a introdus acțiunea ( 31 ).

34.

În speță, în ceea ce privește, în primul rând, imposibilitatea instanței naționale de a restabili situația anterioară sau de a impune repararea în natură a neregularităților constatate, este adevărat că, în cazul atribuirii nelegale a drepturilor de utilizare a frecvențelor, o reparare exclusiv financiară s‑ar putea dovedi nesatisfăcătoare pentru persoana interesată, întrucât ea nu ar înlătura situația nelegală și s‑ar aduce astfel atingere obiectivelor de protecție a concurenței, de pluralism sau de continuitate a serviciilor de televiziune digitală terestră ( 32 ). În aceste condiții, trebuie să se constate că, în cadrul realocării benzii de frecvențe de 700 MHz, remedii precum o restabilire a situației anterioare sau o reparare în natură sunt dificil de avut în vedere din punct de vedere tehnic sau chiar ar putea determina o încălcare a Deciziei 2017/899 ( 33 ), repunând astfel în discuție funcționarea rețelei 5G și putând provoca interferențe în statele frontaliere ( 34 ).

35.

În aceste împrejurări, deși, în principiu, nu este de dorit ca legislația națională să impună limite instanțelor naționale în ceea ce privește căile de atac jurisdicționale accesibile justițiabililor, apreciem că limitarea căilor de atac la măsuri compensatorii financiare nu este în sine susceptibilă să aducă atingere principiului protecției jurisdicționale efective în sensul articolului 47 din cartă ( 35 ). În acest sens, este necesar să se demonstreze că interzicerea restabilirii situației anterioare sau a reparării în natură, ținând seama de interesele publice în joc (cărora li se opun interese private), nu ar permite punerea în aplicare a unui mecanism de contestare efectiv, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

36.

În orice caz, în situația în care această instanță ar constata că acordarea unei compensații financiare este în măsură să asigure, în împrejurările cauzei, respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, eventuala despăgubire va trebui să respecte principiul efectivității și, în consecință, să acopere integral prejudiciul suferit de persoanele interesate, astfel încât să restabilească, cel puțin din punct de vedere patrimonial, situația care ar fi prevalat în lipsa unei încălcări a dreptului Uniunii.

37.

Același lucru este valabil, în al doilea rând, în ceea ce privește limitarea măsurilor asigurătorii la plata unei despăgubiri provizorii. Astfel, în ipoteza în care repararea financiară ar fi considerată de instanța de trimitere ca fiind insuficientă pentru a asigura protecția jurisdicțională efectivă a persoanelor interesate, limitarea măsurilor asigurătorii la plata unei despăgubiri provizorii nu este în mod evident în măsură să asigure restabilirea situației anterioare sau repararea în natură și, prin urmare, riscă să compromită efectul util al acestor drepturi ( 36 ). În schimb, în cazul în care repararea financiară este considerată de instanța de trimitere ca fiind suficientă pentru a asigura protecția jurisdicțională efectivă a persoanelor interesate, măsurile asigurătorii limitate la plata unei despăgubiri provizorii par, la rândul lor, adecvate pentru asigurarea acestei protecții.

38.

În concluzie, propunem să se răspundă la prima întrebare în cauzele C‑764/23 și C‑765/23 că articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care limitează efectele acțiunilor împotriva actelor referitoare la alocarea frecvențelor în cadrul reconfigurării frecvențelor la acordarea unei despăgubiri financiare și care restrânge măsurile asigurătorii la plata unei despăgubiri provizorii, cu condiția ca despăgubirea acordată să fie în măsură să acopere integral prejudiciul suferit de persoanele interesate, astfel încât să restabilească, din punct de vedere patrimonial, situația care ar fi prevalat în lipsa unei încălcări a dreptului Uniunii.

39.

Prin intermediul celei de a doua categorii de întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii ( 37 ) trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale ( 38 ) care prevede că alocarea unei capacități suplimentare de emisie trebuie efectuată prin intermediul unei proceduri oneroase, ale cărei caracteristici generale le definește, aducând astfel atingere independenței AGCOM în calitatea sa de ANR.

40.

Amintim în această privință că Directiva‑cadru impune statelor membre instituirea unei ANR independente și imparțiale, căreia să îi fie încredințate, în esență, sarcini de reglementare, de soluționare a litigiilor și de sancționare.

41.

În ceea ce privește, în primul rând, noțiunea de „independență”, articolul 3 din această directivă prevede printre altele că sarcinile încredințate ANR‑urilor sunt îndeplinite de un organism competent și că ANR‑urile acționează independent și nu solicită și nici nu primesc instrucțiuni de la un alt organism în legătură cu îndeplinirea acestor sarcini care le revin în temeiul normelor de drept intern care pun în aplicare dreptul Uniunii, precizând în același timp, printre altele, că acest lucru nu exclude supravegherea în conformitate cu dreptul constituțional național ( 39 ). Noțiunea de „independență” nu este totuși definită de directiva menționată. În jurisprudența sa referitoare la ANR‑urile din cadrul pieței interne a energiei, Curtea a precizat însă contururile acestei noțiuni ( 40 ), specificând printre altele că competența exclusivă și independența ANR‑urilor trebuie să fie garantate și față de legiuitorul național ( 41 ). Astfel, Curtea a subliniat că competențele rezervate ANR‑urilor intră în sfera de executare, pe baza unei aprecieri tehnice de specialitate a realității, precizând în același timp că, în exercitarea acestor competențe, ANR‑urile sunt subordonate unor principii și unor norme stabilite printr‑un cadru normativ detaliat de asemenea la nivelul Uniunii, care le limitează marja de apreciere și le împiedică să facă alegeri de natură politică ( 42 ).

42.

În ceea ce privește, în al doilea rând, sarcinile rezervate ANR‑urilor, prevăzute în capitolul III din Directiva‑cadru, articolul 9 alineatul (1) primul paragraf din această directivă conferă „autorităților naționale competente” ( 43 ) alocarea spectrului utilizat pentru serviciile de comunicații electronice și emiterea autorizațiilor generale sau acordarea drepturilor individuale de utilizare a acestor frecvențe radio. Această dispoziție lasă totuși în seama statelor membre să se asigure că îndeplinirea acestor sarcini se bazează pe criterii obiective, transparente, nediscriminatorii și proporționale ( 44 ). În această privință, Curtea, pe de o parte, a statuat că organizarea unei proceduri de selecție pentru alocarea frecvențelor radio digitale ține de exercitarea unei sarcini de reglementare care corespunde unei ANR în sensul Directivei‑cadru ( 45 ) și, pe de altă parte, a constatat că statele membre dispun de o libertate de alegere între instituirea de proceduri competitive sau comparative, indiferent dacă sunt gratuite sau oneroase ( 46 ).

43.

În această privință, considerăm că, deși nu este ușor să se distingă de la caz la caz, pe baza dispozițiilor relevante din Directiva‑cadru, activitățile concrete care sunt încredințate ANR în mod exclusiv ( 47 ), din aceste dispoziții reiese că o intervenție a legiuitorului național în definirea anumitor aspecte ale procedurilor de atribuire a drepturilor de utilizare nu este exclusă, dar trebuie totuși încadrată în limite bine definite. În opinia noastră, desigur, statele membre, pe de o parte, pot adopta norme care să le permită, cu respectarea dreptului Uniunii, să își urmeze politicile în materie de spectru de frecvențe radio și, pe de altă parte, trebuie să adopte norme care să permită asigurarea respectării de către ANR‑uri a obligațiilor prevăzute la articolul 8 din această directivă. În schimb, ele trebuie să se abțină de la adoptarea unor măsuri care țin de competența tehnică a ANR‑urilor sau care aduc atingere acesteia. Limitarea menționată rezultă, în opinia noastră, nu numai din dispozițiile specifice care conferă anumite competențe ANR‑urilor, ci și din obiectivele și din principiile fundamentale ale acestei reglementări, precum obiectivul de promovare a concurenței și principiul nediscriminării.

44.

În speță, potrivit repartizării competențelor stabilite de legiuitorul italian, AGCOM era competentă să adopte un nou plan național de alocare a frecvențelor destinate serviciului de televiziune digitală terestră și să definească criteriile de conversie, în timp ce Ministerul Întreprinderilor și al Made in Italy era responsabil de stabilirea foii de parcurs pentru punerea în aplicare a Deciziei 2017/899 ( 48 ) și de lansarea unei proceduri oneroase, fără asigurarea condițiilor concurențiale, în vederea alocării capacității de emisie rămase. În plus, în măsura în care este relevant în speță, acest legiuitor a prevăzut el însuși că alocarea capacității suplimentare de emisie „se efectuează prin procedură oneroasă” și a inclus, printre criteriile de adjudecare a acestei proceduri, pe cel care constă în alocarea acestei capacități „pe baza unor loturi de dimensiuni egale cu jumătate dintr‑un multiplex” ( 49 ), ceea ce ridică îndoieli cu privire la ingerința legiuitorului menționat în prerogativele AGCOM.

45.

Potrivit instanței de trimitere, același legiuitor ar fi privat astfel AGCOM de posibilitatea de a defini rata de conversie în cadrul reconfigurării, de a stabili criteriile și principiile procedurii oneroase (în ceea ce privește dimensiunea loturilor, precum și normele de procedură) și de a permite sau nu participarea operatorilor tradiționali la această procedură. În schimb, potrivit guvernului italian, AGCOM ar fi elaborat criteriul de conversie în deplină independență și din motive pur tehnice ( 50 ), în timp ce legiuitorul italian ar fi ales să aloce capacitatea suplimentară de emisie prin intermediul unei proceduri, pe de o parte, concurențiale, dat fiind că dreptul Uniunii impune să se verifice posibilitatea intrării pe piață a noilor operatori atunci când sunt disponibile resurse noi ( 51 ), și, pe de altă parte, oneroasă, cu respectarea principiilor dreptului Uniunii, precum utilizarea cea mai eficientă a spectrului.

46.

În opinia noastră, alegerea legiuitorului italian de a impune norme de procedură pentru alocarea capacității suplimentare de emisie și în special caracterul oneros al acesteia nu este de natură că aducă atingere competențelor exclusive ale AGCOM ( 52 ), în măsura în care condițiile aferente acestei proceduri nu constituie elemente care țin de aprecierea tehnică independentă a acesteia, ci de o alegere politică legitimă a acestui legiuitor, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere ( 53 ). Mai precis, revine acestei instanțe sarcina de a examina, printre altele, în ce măsură condițiile stabilite de legiuitorul menționat în cadrul acestei proceduri erau obligatorii efectiv pentru această autoritate în cadrul elaborării normelor tehnice care reglementează procedura de reconfigurare a frecvențelor și eventual dacă aceste condiții nu constituiau decât simpla transpunere a principiilor deja elaborate de AGCOM ( 54 ).

47.

În concluzie, propunem să se răspundă la a treia-a cincea întrebare în cauza C‑764/23, la a treia și la a patra întrebare în cauza C‑765/23, precum și la a doua și la a treia întrebare în cauza C‑766/23 că cadrul de reglementare al Uniunii în materie de comunicații electronice ( 55 ) trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care impune norme de procedură pentru reconfigurarea frecvențelor, în măsura în care acestea nu includ condiții tehnice care țin de competența exclusivă a ANR.

48.

A treia categorie de întrebări privește în esență compatibilitatea măsurilor naționale de reconfigurare a frecvențelor cu cadrul de reglementare al Uniunii în materie de comunicații electronice. Instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii ( 56 ) trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații și unei reglementări naționale ( 57 ) care, în cadrul reconfigurării frecvențelor, mai întâi, nu prevăd conversia prin echivalent și rezervă o parte din capacitatea de emisie pentru o procedură oneroasă, în continuare, nu cuprind măsuri structurale destinate să compenseze neregularitățile produse anterior pe piața italiană a serviciilor de radiodifuziune și, în sfârșit, nu țin seama de încrederea legitimă a unui operator care a dobândit drepturi de utilizare a frecvențelor în urma unei proceduri concurențiale oneroase anterioare.

49.

Amintim că, în esență, dispozițiile relevante ale cadrului de reglementare al Uniunii în materie de comunicații electronice prevăd, printre obiectivele generale ale reglementării, pe cele care vizează promovarea și protejarea concurenței, precum și încurajarea utilizării eficiente și asigurarea unei gestionări eficiente a frecvențelor radio ( 58 ) și că acestea prevăd că drepturile de utilizare a frecvențelor radio trebuie atribuite pe baza unor criterii obiective, transparente, nediscriminatorii și proporționale ( 59 ). Aceste criterii trebuie să fie respectate nu doar la prima atribuire de frecvențe radio, ci și cu ocazia oricărei atribuiri ulterioare de frecvențe, a unei reînnoiri sau a unei conversii a frecvențelor radio ( 60 ). Prin urmare, drepturile de utilizare pot fi modificate numai în cazuri justificate în mod obiectiv și într‑o măsură rezonabilă ( 61 ). În ceea ce privește în special procedura de reconfigurare a frecvențelor în urma realocării benzii de frecvențe de 700 MHz, articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2017/899 a stabilit printre altele că, dacă este necesar, statele membre modifică drepturile existente relevante de utilizare a spectrului în conformitate cu Directiva privind autorizarea.

50.

Prin urmare, considerăm că dreptul Uniunii permite – și, în anumite cazuri, are în vedere – modificarea drepturilor de utilizare existente și că, în principiu, niciuna dintre dispozițiile relevante nu impune, în cadrul unei tranziții tehnologice, nici o conversie prin echivalent a drepturilor de utilizare a frecvențelor exploatate anterior, nici alocarea frecvențelor noi produse de această tranziție prin intermediul unor cereri de ofertă cu titlu gratuit ( 62 ). Rezultă că statele membre dispun de o marjă de apreciere semnificativă în ceea ce privește procedurile de alocare sau de realocare a frecvențelor, fiind în același timp obligate să aplice criterii obiective, transparente, nediscriminatorii și proporționale, fără ca modalitățile concrete ale acestor proceduri să fie precizate ulterior.

51.

În jurisprudența sa pronunțată până în prezent pe baza dispozițiilor menționate anterior, Curtea a considerat ca fiind contrare dreptului Uniunii adoptarea unor măsuri naționale care acordau o autorizație generală de funcționare pe piața serviciilor de radiodifuziune exclusiv în favoarea canalelor existente ( 63 ), precum și aplicarea unor coeficienți de conversie diferiți operatorilor aflați într‑o situație comparabilă ( 64 ) și a statuat că gratuitatea alocării frecvențelor radio nu figurează printre principiile dreptului Uniunii în temeiul cărora trebuie să fie organizate procedurile de selecție ( 65 ).

52.

În speță, în cadrul procedurii de reconfigurare a frecvențelor, autoritățile italiene, pe de o parte, au aplicat tuturor operatorilor existenți un coeficient de conversie comun, stabilit la 0,5, și, pe de altă parte, au alocat capacitatea suplimentară de emisie prin intermediul unei proceduri oneroase întemeiate pe criterii asimetrice prin care se urmărea favorizarea operatorilor „monorețea” și a noilor operatori ( 66 ). Prin urmare, instanța de trimitere este chemată să stabilească dacă noile drepturi de utilizare a capacității de emisie au fost acordate pe baza, printre altele, a unor criterii nediscriminatorii și proporționale, în conformitate cu principiile menționate la punctul 50 din prezentele concluzii ( 67 ). Astfel, această instanță ar trebui să țină seama printre altele de caracteristicile și de limitările tehnologice ale reconfigurării frecvențelor ( 68 ), precum și de evoluția istorică a pieței italiene a serviciilor de radiodifuziune și de circumstanțele speciale care au caracterizat alocarea frecvențelor către operatorul Cairo Network.

53.

Deși este de competența instanței de trimitere să se pronunțe cu privire la aceste aspecte, deosebit de tehnice, procedând la o apreciere a faptelor din litigiile principale, revine totuși Curții sarcina de a‑i furniza indicații utile în această privință. În acest scop, vom examina, în primul rând, necesitatea unei conversii prin echivalent, în al doilea rând, necesitatea unor măsuri asimetrice structurale pentru a compensa situațiile persistente de neregularitate pe piața italiană a serviciilor de radiodifuziune și, în al treilea rând, aplicarea principiului încrederii legitime în ceea ce privește operatorul Cairo Network, care dobândise drepturile sale de utilizare a frecvențelor prin intermediul unei proceduri oneroase anterioare.

54.

În ceea ce privește, în primul rând, necesitatea unei conversii prin echivalent, instanța de trimitere apreciază că alegerea unui coeficient de conversie comun 0,5 ridică îndoieli pentru motivul că micii operatori ( 69 ) nu s‑ar afla în aceeași situație ca operatorii tradiționali, care dispuneau de mai multe multiplexuri cu tehnologia DVB‑T.

55.

În această privință, arătăm că reconfigurarea frecvențelor în speță nu a avut loc prin atribuirea unor resurse noi, ci, în esență, printr‑o „actualizare” a drepturilor de utilizare existente către un sistem de emisie nou și mai performant. În aceste împrejurări, apreciem că autoritățile naționale erau obligate în principiu să asigure titularilor acestor drepturi de utilizare existente drepturi echivalente – sau, atunci când acest lucru nu era posibil, să despăgubească persoanele interesate pentru prejudiciul suferit – înainte de a atribui noi drepturi de utilizare ( 70 ). Prin urmare, nu este exclus ca, pentru a asigura menținerea capacității de emisie existente, autoritățile naționale să poată fi determinate să adopte un criteriu de conversie prin echivalent. Totuși, pentru a verifica dacă aceste autorități erau obligate să procedeze astfel, instanța de trimitere va trebui să țină seama în special de următoarele împrejurări.

56.

Primo, va reveni acestei instanțe sarcina de a verifica dacă și în ce măsură aplicarea unui coeficient de conversie diferit era posibilă din punct de vedere tehnic, ținând seama de numărul limitat de multiplexuri disponibile ( 71 ).

57.

Secundo, dat fiind că multiplexurile cu tehnologia DVB‑T2 sunt mai performante decât cele cu tehnologia DVB‑T, o conversie prin echivalent putea conduce nu numai la menținerea capacității de emisie existente a operatorilor în cauză, ci și la creșterea acesteia ( 72 ).

58.

Tertio, trebuie să se stabilească modul în care procedura de alocare a frecvențelor cu titlu oneros, care a inclus condiții asimetrice pentru a compensa dezavantajele structurale suferite de operatorii mai mici (netradiționali), le‑a permis acestora să compenseze, într‑o anumită măsură, poziția lor dezavantajoasă pe piața relevantă ( 73 ).

59.

Quarto, trebuie să se examineze dacă împrejurarea că fiecare multiplex trebuie exploatat în mod indivizibil ar putea pleda în favoarea unei diferențe de tratament, în măsura în care această împrejurare implică, printre altele, faptul că operatorii „monorețea”, cărora li s‑a atribuit un drept de utilizare pentru o jumătate dintr‑un multiplex, nu ar fi în măsură să își continue activitatea în mod independent, în timp ce operatorii tradiționali, care au primit drepturi de utilizare pentru 2,5 multiplexuri, pot face acest lucru ( 74 ).

60.

Quinto, trebuie să se stabilească dacă adoptarea unui criteriu de conversie întemeiat nu pe numărul de operatori, ci pe drepturile de utilizare deja exploatate ar putea fi susceptibil să favorizeze operatorii „multirețea” ( 75 ).

61.

În ceea ce privește, în al doilea rând, necesitatea unor măsuri asimetrice ulterioare, instanța de trimitere apreciază că neregularitățile constatate anterior pe piața italiană a serviciilor de radiodifuziune ( 76 ) continuă să aibă consecințe asupra acestei piețe, în măsura în care alocarea multiplexurilor cu tehnologia DVB‑T2 s‑a bazat mai ales pe repartizarea multiplexurilor cu tehnologia DVB‑T, care rezulta, la rândul său, în parte, dintr‑o conversie a drepturilor de utilizare a canalelor analogice.

62.

În această privință, apreciem că, în principiu, în măsura în care, în special în avalul hotărârilor Curții ( 77 ), instanțele naționale au constatat că autoritățile italiene au încălcat dreptul Uniunii prin alocarea și prin menținerea în mod ilegal a frecvențelor de televiziune în beneficiul anumitor operatori, aceste încălcări trebuie remediate ( 78 ). Totuși, nici Curtea în aceste hotărâri, nici instanța de trimitere în cadrul deciziilor care au urmat hotărârilor menționate nu au furnizat indicații precise cu privire la măsurile care trebuie adoptate în vederea remedierii neregularităților constatate. În plus, din deciziile de trimitere nu reiese în mod clar dacă și în ce măsură măsurile adoptate succesiv au prelungit situația de neregularitate ( 79 ) ale cărei efecte actuale, în orice caz, afectează în mod foarte diferit fiecare dintre reclamantele din litigiile principale ( 80 ).

63.

Astfel, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă măsurile asimetrice adoptate de autoritățile italiene în cadrul procedurii de atribuire oneroase prevăzute de legiuitorul italian au permis reechilibrarea situației de neregularitate ( 81 ) sau dacă, după cum pare să aibă în vedere, măsurile structurale ulterioare erau indispensabile.

64.

Fără a intenționa să aducem atingere competențelor acestei instanțe, arătăm că, pentru a efectua această verificare, instanța respectivă va trebui, printre altele, să stabilească dacă adoptarea unor măsuri asimetrice ulterioare era necesară având în vedere obiectivul de promovare și de protejare a concurenței, ceea ce implică o analiză privind eventualele repercusiuni actuale ale neregularităților menționate mai sus pe piața serviciilor de radiodifuziune din Italia. În acest scop, va trebui de asemenea să se verifice dacă măsurile asimetrice suplimentare erau posibile din punct de vedere tehnic ( 82 ).

65.

În ceea ce privește, în al treilea și ultimul rând, aplicarea principiului încrederii legitime în raport cu situația Cairo Network, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă faptul că acest operator a dobândit dreptul de utilizare a frecvenței în urma unei proceduri concurențiale oneroase care prevedea în mod expres acordarea, în cadrul reconfigurării frecvențelor, a dreptului la o frecvență cu acoperire similară și pentru o durată echivalentă cu cele ale dreptului său de utilizare i‑a conferit o încredere legitimă în menținerea capacității sale de emisie în cadrul acestei reconfigurării frecvențelor ( 83 ).

66.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime – care figurează printre principiile fundamentale ale Uniunii și trebuie să fie respectat de instituțiile Uniunii, dar și de statele membre în exercitarea competențelor care le sunt conferite prin directivele Uniunii – aparține oricărui justițiabil pe care o autoritate administrativă l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise. Constituie asigurări de natură să dea naștere unor asemenea speranțe, indiferent de forma în care sunt comunicate, informații precise, necondiționate, concordante și emise de surse autorizate și de încredere ( 84 ). Curtea a statuat totuși că un operator economic nu se poate baza pe lipsa totală a oricărei modificări legislative, acesta putând repune în discuție numai modalitățile unei astfel de modificări ( 85 ), situație care se regăsește în speță, dat fiind că reconfigurarea frecvențelor era, pe de altă parte, impusă de dreptul Uniunii, întrucât realocarea benzii de frecvențe de 700 MHz, care a impus reconfigurarea frecvențelor, era avută în vedere de Decizia 2017/899.

67.

Având în vedere această jurisprudență, trebuie să se arate că, desigur, simpla împrejurare că un operator este titularul drepturilor de utilizare a unei rețele de comunicații nu poate, prin ea însăși, să fundamenteze încrederea legitimă în faptul că, în cadrul reconfigurării frecvențelor, drepturile sale vor rămâne garantate sau vor fi convertite în drepturi de utilizare a unor capacități de emisie echivalente. Situația este însă diferită dacă autoritățile competente i‑au furnizat garanții precise și necondiționate în ceea ce privește menținerea drepturilor sale de utilizare sau acordarea unor drepturi echivalente în eventualitatea unui astfel de caz.

68.

Având în vedere elementele furnizate Curții de instanța de trimitere, se pare că asigurările furnizate de autoritățile italiene în speță erau apte să fundamenteze încrederea legitimă a operatorului în discuție, aspect a cărui verificare revine, în orice caz, acestei instanțe. În plus, dacă se confirmă această împrejurare, instanța menționată va trebui să examineze de asemenea dacă, ținând seama de îmbunătățirea sistemului de emisie, atribuirea noilor drepturi de utilizare în contextul procedurii de reconfigurare a frecvențelor a permis acestui operator, în pofida aplicării criteriului de conversie 0,5, să mențină o capacitate de emisie echivalentă cu cea de care dispunea anterior, îndeplinind astfel aceste așteptări ( 86 ).

69.

În concluzie, propunem să se răspundă la a treia-a cincea întrebare în cauza C‑764/23, la a treia și la a patra întrebare în cauza C‑765/23, precum și la a doua și la a treia întrebare în cauza C‑766/23 că cadrul de reglementare al Uniunii în materie de comunicații electronice ( 87 ) trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații și unei reglementări naționale care, în cadrul procedurii de reconfigurare a frecvențelor, nu prevăd conversia prin echivalent a drepturilor de utilizare a frecvențelor existente în drepturi de utilizare a capacității de emisie și rezervă o parte din capacitatea de emisie pentru o procedură oneroasă, cu condiția ca aceste măsuri să respecte principiile nediscriminării și proporționalității, ținând seama de efectele actuale ale încălcărilor anterioare ale dreptului Uniunii, și ca criteriile de conversie să țină seama de garanțiile precise și necondiționate furnizate de autoritățile competente cu privire la menținerea drepturilor de utilizare și la acordarea unor drepturi de utilizare echivalente în cadrul reconfigurării frecvențelor.

70.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) că cadrul de reglementare al Uniunii în materie de comunicații electronice, în special articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009, citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; articolul 3 alineatele (3) și (3a) și articolele 8 și 9 din Directiva 2002/21, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140; articolele 3, 5, 7 și 14 din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140; articolele 2 și 4 din Directiva 2002/77/CE a Comisiei din 16 septembrie 2002 privind concurența pe piețele de rețele și servicii de comunicații electronice, precum și considerentele (11) și (20) ale Deciziei (UE) 2017/899 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 mai 2017 privind utilizarea benzii de frecvențe de 470-790 MHz în Uniune,

trebuie interpretat în sensul că

nu se opune unei reglementări naționale care, în cadrul procedurii de reconfigurare a drepturilor de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală terestră: