CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 14 noiembrie 2024 ( 1 )

Cauza C‑530/23 [Barało] ( i )

K.P.

intervenientă:

Prokurator Rejonowy we Włocławku

[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy we Włocławku (Tribunalul Districtual din Włocławek, Polonia)]

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Garanții procedurale pentru persoanele vulnerabile suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale – Dreptul de a avea acces la un avocat – Directiva 2013/48/UE – Directiva (UE) 2016/1919 – Admisibilitatea elementelor de probă”

I. Introducere

1.

Care sunt cerințele specifice pe care dreptul Uniunii le impune autorităților naționale, atunci când acestea desfășoară o procedură penală care implică persoane vulnerabile? Această chestiune reprezintă elementul comun aflat la baza celor 15 întrebări adresate de instanța de trimitere în prezenta cauză.

2.

Respectivele întrebări se referă la Directiva 2013/48 ( 2 ) privind dreptul de a avea acces la un avocat și la Directiva 2016/1919 ( 3 ) care sporește efectivitatea acestui drept prin obligarea statelor membre să asigure asistență juridică gratuită. Articolul 13 din Directiva 2013/48, precum și articolul 9 din Directiva 2016/1919 impun statelor membre obligația de a lua în considerare necesitățile specifice ale persoanelor vulnerabile.

3.

Întrucât persoana în cauză în litigiul principal suferă de o boală psihică și, prin urmare, este vulnerabilă, instanța de trimitere urmărește să afle care sunt obligațiile concrete care iau naștere în acest context în sarcina autorităților naționale care desfășoară procedura penală.

4.

Deși Curtea a analizat anterior Directiva 2013/48, ea nu a mai interpretat niciodată până în prezent Directiva 2016/1919, cu excepția unei mențiuni făcute în treacăt ( 4 ) și a altor trimiteri făcute de avocații generali ( 5 ).

II. Situația de fapt, întrebările adresate și procedura în fața Curții

5.

K.P. este o persoană acuzată în cadrul unei proceduri penale, în primul rând, pentru deținerea a 8,50 de grame de canabis și a 33,83 de grame de amfetamină, iar în al doilea rând, pentru conducerea sub influența unei substanțe având un efect asemănător cu cel al alcoolului și pentru prezența amfetaminei în sânge. Acuzațiile care au luat naștere sunt următoarele.

6.

Potrivit instanței de trimitere, la 21 iulie 2022, cu puțin timp înainte de miezul nopții, niște ofițeri de poliție au observat un autovehicul care se deplasa într‑un mod neobișnuit și care emitea sunete ciudate. Aceștia s‑au apropiat de autovehiculul pe care îl conducea K.P. și, după ce au vorbit cu el, au condus mai departe.

7.

După câteva momente, aceiași agenți de poliție au primit informații prin radio în legătură cu o coliziune între două autovehicule și, considerând că autovehiculul lui K.P. se potrivea descrierii unuia dintre autovehiculele implicate în coliziune, au revenit în locul în care l‑au văzut prima dată pe acesta. K.P. se afla în afara autovehiculului, părea nervos și vorbea într‑un mod incoerent. Ofițerii de poliție l‑au chestionat și i‑au cerut să predea orice obiect care ar fi putut fi interzis.

8.

K.P. a declarat că nu condusese autovehiculul și a predat pungile de plastic pe care le deținea, care conțineau o pulbere albă și o substanță verde uscată. După ce a fost încătușat și arestat (la ora 00.05, la 22 iulie 2022), K.P. a fost dus la spital, unde a fost supus unei analize de sânge în scopul depistării prezenței stupefiantelor.

9.

După ce substanțele au fost testate și s‑a stabilit că acestea erau canabisul și amfetamina la 22 iulie 2022, la ora 12.15, K.P. a fost acuzat de deținere de substanțe ilegale și a fost reținut. El a fost informat cu privire la dreptul său de a fi asistat de un avocat la alegere și cu privire la posibilitatea de a solicita asistență juridică, în cazul în care situația sa economică justifica acest lucru. K.P. a fost informat în plus cu privire la dreptul său de a fi ascultat și de a păstra tăcerea.

10.

K.P. nu a renunțat la dreptul său de a fi asistat de un avocat, și nici nu a solicitat ca unul să îi fie desemnat. Nu există nicio dovadă a faptului că agentul de poliție a încercat în cursul interogatorului să examineze dacă suspectul se afla sub influența stupefiantelor sau dacă putea înțelege și să își amintească evenimentele care au avut loc.

11.

K.P. a negat faptul că a săvârșit pretinsa infracțiune. El a păstrat tăcerea și a refuzat la finalul anchetei să semneze procesul‑verbal sau să ia cunoștință de dosarul cauzei. Interogatoriul nu a fost înregistrat într‑o formă audiovideo. Niciun avocat al apărării nu a luat parte la acesta și nici autoritatea responsabilă cu efectuarea anchetei nu a solicitat instanței să desemneze un avocat al apărării. K.P. a fost eliberat din detenție la ora 12.31, la 22 iulie 2022.

12.

În cursul lunilor august și septembrie 2022, poliția a adresat unui medic psihiatru întrebări cu privire la sănătatea mintală a lui K.P., iar procurorul a obținut dosarul său medical de la spitalul de psihiatrie în care acesta fusese internat.

13.

După eliberarea rezultatelor analizei sale de sânge, la 7 august 2022, K.P. a fost acuzat în plus de conducere sub influența stupefiantelor. Această informație i‑a fost comunicată lui K.P. la 14 octombrie 2022, în timp ce era internat la un spital de psihiatrie, unde a fost ulterior interogat.

14.

La fel cum s‑a întâmplat în cursul interogatoriului desfășurat la 22 iulie 2022, acest al doilea interogatoriu s‑a desfășurat în lipsa unui avocat, procurorul nu a solicitat unei instanțe să desemneze unul în apărarea lui K.P. și nu a existat o înregistrare audiovideo a interogatoriului. În mod similar, acesta a fost informat cu privire la dreptul său de a fi asistat de un avocat, de a solicita asistență juridică în cazul în care situația sa economică justifica acest lucru, precum și cu privire la dreptul său de a fi ascultat și de a păstra tăcerea. K.P. a solicitat accesul la dosarul său și la motivele pentru care a fost acuzat, toate acestea fiindu‑i transmise în scris mamei sale, la 27 octombrie 2022.

15.

La 15 decembrie 2022, rechizitoriul împotriva lui K.P. a fost depus de procuror la Sąd Rejonowy we Włocławku (Tribunalul Districtual din Włocławek, Polonia). K.P. și‑a desemnat propriul avocat.

16.

Prin ordonanța din 28 februarie 2023, instanța de trimitere a dispus ca procurorul din cadrul Parchetului Districtual din Włocławek să completeze ancheta prin interogarea lui K.P. în prezența unui avocat al apărării și prin obținerea avizelor medicilor specialiști psihiatri cu privire la starea de sănătate psihică a lui K.P. de la momentul infracțiunilor și din timpul procedurii.

17.

La 3 martie 2023, procurorul a atacat cu recurs această ordonanță, susținând că nu era necesar ca probele să fie completate și că dosarul medical deja obținut nu oferea motive care să justifice examinarea lui K.P. de către specialiști pentru a determina starea sa de sănătate psihică. La 29 martie 2023, Sąd Okręgowy we Włocławku (Tribunalul Districtual din Włocławek, Polonia) a admis recursul procurorului și a retrimis cauza spre examinare instanței de trimitere.

18.

Instanța de trimitere consideră că Directiva 2016/1919 și Directiva 2013/48 nu au fost transpuse în mod corespunzător și cuprinzător în ordinea juridică poloneză, ceea ce a avut drept rezultat încălcarea drepturilor conferite lui K.P., în calitate de persoană vulnerabilă, de dreptul Uniunii Europene.

19.

În lumina acestei situații de fapt [Sąd Rejonowy we Włocławku (Tribunalul Districtual din Włocławek), instanța de trimitere] a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„(1)

Dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1) litera (b), ale articolului 4 alineatul (5) și ale articolului 9, precum și considerentele (18), (19), (24) și (27) ale [Directivei 2016/1919], citite în coroborare cu dispozițiile articolului 3 alineatul (2) literele (a) și (c) și ale articolului 3 alineatul (3) litera (a) din [Directiva 2013/48] și analizate în lumina [punctelor] 6, 7, 11 și 13 din [recomandarea Comisiei] trebuie interpretate în sensul că introduc o normă cu efect direct și obligatoriu conform căreia este ilicit ca actul de interogare a unei persoane vulnerabile să se desfășoare fără participarea unui avocat, atunci când există în fapt premise obiective pentru acordarea asistenței juridice și atunci când, în același timp, organul de anchetă nu acordă asistență juridică din oficiu (inclusiv cu caracter de urgență sau provizorie) fără întârzieri nejustificate și înainte de interogarea persoanei în cauză [in concreto o persoană vulnerabilă] de către poliție, de către o altă autoritate de aplicare a legii sau de către o autoritate judiciară, sau înainte de efectuarea unor acte concrete de anchetă sau de obținere a probelor[?]

(2)

Dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1) litera (b), ale articolului 4 alineatul (5) și ale articolului 9, precum și considerentele (18), (19), (24) și (27) ale [Directive 2016/1919], citite în coroborare cu articolul 1 alineatul (2) din [aceeași directivă] și analizate în lumina [punctelor] 6, 7, 11 și 13 din [recomandarea Comisiei], trebuie interpretate în sensul că faptul de a nu identifica, în cursul procedurii, situația de vulnerabilitate potențială a unei persoane sau de a nu recunoaște vulnerabilitatea acesteia, în pofida unor circumstanțe de fapt care justificau o identificare promptă, și lipsa posibilității de a contesta evaluarea situației de vulnerabilitate potențială a acestei persoane și de a i se acorda asistență juridică gratuită fără întârzieri nejustificate nu sunt în niciun caz licite în cauzele privind infracțiuni pasibile de pedepse privative de libertate, și în sensul că circumstanțele care au condus la neidentificarea acestei situații și la neacordarea asistenței juridice gratuite trebuie să fie menționate în mod expres în decizia, în principiu supusă căilor de atac, de a proceda la interogare în absența unui avocat[?]

(3)

Dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1) litera (b), ale articolului 4 alineatul (5) și ale articolului 9, precum și considerentele (18), (19), (24) și (27) ale [Directivei 2016/1919], citite în coroborare cu dispozițiile articolului 1 alineatul (2) din [aceeași directivă] și analizate în lumina secțiunii 3 punctul 7 din [recomandarea Comisiei], trebuie interpretate în sensul că neintroducerea de către un stat membru a prezumției de vulnerabilitate în cadrul unei proceduri penale trebuie considerată ca împiedicând suspectul să beneficieze de garanția prevăzută la articolul 9 din [Directiva 2016/1919], analizată în lumina [punctului] 11 din [recomandarea Comisiei] și, în consecință, autoritățile judiciare sunt obligate, într‑o astfel de situație, să aplice în mod direct dispozițiile directivei[?]

(4)

În cazul unui răspuns afirmativ la una sau mai multe dintre întrebările preliminare prima‑a treia, dispozițiile celor două directive menționate în aceste întrebări trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții naționale precum:

(a)

articolul 301 a doua teză din k.p.k. [Kodeks postępowania karnego (Codul de procedură penală)], potrivit căruia suspectul este interogat cu participarea unui avocat desemnat din oficiu numai la cererea sa, iar neprezentarea avocatului la interogatoriu nu împiedică interogarea suspectului;

(b)

articolul 79 alineatul 1 punctele 3 și 4 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, în cadrul procedurilor penale, un acuzat (suspect) trebuie să aibă avocat în cazul în care există o îndoială rezonabilă cu privire la chestiunea dacă, în momentul săvârșirii faptei, capacitatea sa de a conștientiza însemnătatea faptei sau de a‑și controla comportamentul nu era exclusă sau afectată în mod semnificativ și dacă există o îndoială rezonabilă cu privire la faptul că starea sa de sănătate psihică îi permite să participe la procedură sau să își asigure apărarea în mod independent și rezonabil[?]

(5)

Dispozițiile coroborate ale articolului 3 alineatul (2) litera (a) și ale articolului 3 alineatul (3) litera (b) din [Directiva 2013/48], citite în coroborare cu principiul supremației și al efectului direct al directivelor, obligă autoritățile de anchetă, instanțele și orice autorități ale statului să înlăture aplicarea dispozițiilor de drept național care contravin directivei, cum ar fi cele enumerate la a patra întrebare, și, în consecință, având în vedere că termenul de transpunere a acesteia a expirat, să înlocuiască norma națională respectivă cu normele aplicabile ale directivei menționate mai sus, care au efect direct[?]

(6)

Dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1) litera (b), ale articolului 4 alineatul (5) și ale articolului 9, precum și considerentele (19), (24) și (27) ale [Directivei 2016/1919] trebuie interpretate în sensul că, în lipsa unei decizii de acordare a asistenței juridice gratuite sau în cazul în care nu se acordă asistență juridică gratuită unei persoane vulnerabile sau unei persoane presupuse a se afla într‑o situație de vulnerabilitate, conform prevederilor secțiunii 3 punctul 7 din [recomandarea Comisiei] și, ulterior, se efectuează acte de instrucție penală, cu participarea acestei persoane, de către organul de poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii, inclusiv a unor acte care nu pot fi reluate în fața instanței, instanța națională care judecă cauza penală, precum și orice altă autoritate a statului care administrează justiția în materie penală (și, prin urmare, organele de anchetă) au obligația de a înlătura aplicarea dispozițiilor de drept național care contravin directivei, cum ar fi cele menționate la întrebarea a patra, și, în consecință, având în vedere că termenul de transpunere a expirat, de a înlocui norma națională cu normele directivei menționate[,] care au efect direct, chiar și atunci când persoana în cauză, după finalizarea anchetei (sau a instrucției penale) și trimiterea rechizitoriului de către procuror la instanță, și‑a desemnat un apărător ales[?]

(7)

Dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1) litera (b), ale articolului 4 alineatul (5) și ale articolului 9, precum și considerentele (19), (24) și (27) ale [Directivei 2016/1919], citite în coroborare cu dispozițiile articolului 1 alineatul (2) din [aceeași directivă] și analizate în lumina [punctelor] 6, 7, 11 și 13 din [recomandarea Comisiei], trebuie interpretate în sensul că statul membru este obligat să se asigure că persoanele suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale care beneficiază de o prezumție de vulnerabilitate sau care sunt vulnerabile sunt imediat identificate și recunoscute ca atare și că asistența juridică este obligatorie chiar și atunci când autoritatea competentă nu solicită unui expert independent să evalueze gravitatea vulnerabilității, nevoile persoanei vulnerabile și caracterul adecvat al oricărei măsuri luate sau preconizate în legătură cu persoana vulnerabilă, până la efectuarea unei evaluări adecvate de către expertul independent[?]

(8)

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea a șaptea, dispozițiile menționate mai sus ale directivei și ale [recomandării Comisiei] trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale precum cea de la articolul 79 alineatul 1 punctele 3 și 4 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, în cadrul procedurilor penale, o persoană urmărită penal trebuie să aibă avocat numai în cazul în care există o îndoială rezonabilă cu privire la chestiunea dacă, în momentul săvârșirii faptei, capacitatea sa de a conștientiza însemnătatea faptei sau de a‑și controla comportamentul nu era exclusă sau afectată în mod semnificativ și dacă există o îndoială rezonabilă cu privire la faptul că starea sa de sănătate psihică îi permite să participe la procedură sau să își asigure apărarea în mod independent și rezonabil[?]

(9)

Dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1) litera (b), ale articolului 4 alineatul (5), ale articolului 9 și considerentele (19), (24) și (27) ale [Directivei 2016/1919], citite în coroborare cu dispozițiile articolului 1 alineatul (2) din [aceeași directivă] și analizate în lumina punctelor 6, 7, 11 și 13 din [recomandarea Comisiei], trebuie interpretate în sensul că cel mai târziu înainte de primul interogatoriu al suspectului de către poliție sau altă autoritate competentă, autoritățile competente (parchetul, poliția) trebuie să procedeze imediat la identificarea și recunoașterea procedurală a vulnerabilității suspectului în procedură penală și să se asigure că suspectului i se acordă asistență juridică sau asistență de urgență (provizorie), precum și să se abțină de la interogarea suspectului până la acordarea asistenței juridice gratuite sau a asistenței de urgență (provizorie) persoanei în cauză[?]

(10)

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea a noua, dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1) litera (b), ale articolului 4 alineatul (5) și ale articolului 9, precum și considerentele (19), (24) și (27) ale [Directivei 2016/1919], citite în coroborare cu dispozițiile articolului 1 alineatul (2) din [aceeași directivă] și analizate în lumina [punctelor] 6, 7, 11 și 13 din [recomandarea Comisiei], trebuie interpretate în sensul că obligă statele membre să precizeze în mod clar în dreptul lor intern motivele și criteriile oricărei derogări de la identificarea imediată și recunoașterea vulnerabilității unui suspect în cadrul procedurilor penale și să se asigure că acesta beneficiază de asistență juridică sau de asistență de urgență (provizorie), orice derogare trebuind să fie proporțională, limitată în timp și să nu aducă atingere principiului echității procedurii și să ia forma unei decizii procedurale de autorizare a unei derogări provizorii, pe care, în principiu, o parte ar trebui să o poată ataca în instanță[?]

(11)

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [denumită în continuare „carta”] coroborate cu articolul 3 alineatul (2) litera (a) și cu articolul 3 alineatul (3) literele (a) și (b) din [Directiva 2013/48], prin raportare la articolul 1 alineatul (2) și la considerentul (27), precum și la articolul 8 din [Directiva 2016/1919], trebuie interpretate în sensul că, în lipsa acordării de către autoritatea procedurală și a precizării motivelor pentru care nu se acordă asistență juridică gratuită unei persoane care beneficiază de prezumția de vulnerabilitate și/sau este vulnerabilă (în conformitate cu punctele 7 și 11 din [recomandarea Comisiei]), această persoană are dreptul la o cale de atac efectivă, iar o astfel de cale de atac poate fi considerată instituția dreptului procesual intern prevăzută la articolul 344a din Codul de procedură penală, prin care se impune ca dosarul să fie retrimis parchetului pentru:

(a)

ca organul de anchetă să identifice și să recunoască vulnerabilitatea suspectului în procedura penală;

(b)

a i se oferi suspectului posibilitatea de a se consulta cu un avocat înainte de interogatoriu;

(c)

a efectua interogatoriul suspectului în prezența avocatului, cu înregistrarea audiovideo a interogatoriului propriu‑zis [și]

(d)

a permite avocatului să consulte dosarul de urmărire penală și să formuleze orice cerere de probe din partea persoanei vulnerabile și a avocatului desemnat din oficiu sau a avocatului ales de suspect[?]

(12)

Dispozițiile coroborate ale articolului 4 din [cartă], ale articolului 6 alineatul (1) și ale articolului 2 [TUE] și ale articolului 6 alineatul (3) [TUE] coroborate cu articolul 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întocmită la Roma la 4 noiembrie 1950, astfel cum a fost modificată ulterior prin Protocoalele nr. 3, 5 și 8 și completată prin Protocolul nr. 2, în legătură cu prezumția de vulnerabilitate, astfel cum este prevăzută la punctul 7 din [recomandarea Comisiei], trebuie interpretate în sensul că interogarea unui suspect de către un ofițer de poliție sau de către o altă persoană autorizată să efectueze acte de anchetă, în cadrul unui spital de psihiatrie, fără a ține seama de starea de incertitudine și în condiții de libertate de exprimare deosebit de limitată și de vulnerabilitate psihică specifică și în absența unui avocat, constituie un tratament inuman și, ca atare, descalifică în general un astfel de act procedural de interogare ca fiind contrar drepturilor fundamentale ale Uniunii[?]

(13)

În cazul unui răspuns afirmativ la [a douăsprezecea întrebare], dispozițiile citate în întrebarea a douăsprezecea trebuie interpretate în sensul că autorizează (sau – alternativ – obligă) [i)] o instanță națională care judecă o cauză penală care intră în domeniul de aplicare al [Directivei 2016/1919] coroborată cu [punctul 7 din recomandarea Comisiei] și în domeniul de aplicare al [Directivei 2013/48], precum și [ii)] orice alte autorități de procedură penală care efectuează acte de procedură în cauză să înlăture aplicarea dispozițiilor de drept național care contravin Directivei [2016/1919], în special articolul 168a din Codul de procedură penală, și, în consecință, având în vedere că termenul de transpunere a acesteia a expirat, să înlocuiască normele de drept național incompatibile cu normele direct aplicabile ale [acestei directive] chiar și atunci când persoana în cauză, după finalizarea anchetei (sau a instrucției penale) și trimiterea rechizitoriului de către procuror la instanță, și‑a desemnat un apărător ales[?]

(14)

Dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1) litera (b), ale articolului 4 alineatul (5) și ale articolului 9, precum și considerentele (19), (24) și (27) ale [Directivei 2016/1919], citite în coroborare cu dispozițiile articolului 3 alineatul (2) literele (a), (b) și (c) și ale articolului 3 alineatul (3) litera (b) din [Directiva 2013/48], și coroborate și cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu principiul efectivității în dreptul Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că procurorul[,] atunci când acționează în faza anchetei într‑o cauză penală[,] este obligat să acționeze cu respectarea deplină a cerințelor [Directivei 2016/1919], care au efect direct, și, prin urmare, să se asigure că un suspect sau un acuzat protejat de directiva sus‑menționată beneficiază în cadrul procedurii de protecție juridică efectivă de la cel mai apropiat dintre următoarele termene:

(a)

înainte de a fi interogat de poliție sau de alte autorități de aplicare a legii sau judiciare,

(b)

în momentul în care autoritățile de aplicare a legii sau alte autorități competente efectuează cercetări sau alte acte de strângere de probe în conformitate cu articolul 3 alineatul (3) litera (c) din [Directiva 2013/48],

(c)

imediat după privarea de libertate (prin care se înțelege, de asemenea, internarea într‑un spital de psihiatrie) și, dacă este necesar, este obligat să înlăture aplicarea instrucțiunilor procurorilor superiori ierarhic dacă este convins că respectarea acestora ar aduce atingere protecției efective a unui suspect care este vulnerabil sau beneficiază de prezumția de vulnerabilitate, inclusiv dreptului acestuia la un proces echitabil sau oricărui alt drept de care beneficiază în temeiul [Directivei 2016/1919] coroborate cu [Directiva 2013/48][?]

(15)

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea a paisprezecea, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, care enunță principiul protecției jurisdicționale efective, coroborat cu articolul 2 TUE și cu principiul respectării statului de drept, astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții (a se vedea Hotărârea din 27 mai 2019[OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456]), precum și cu principiul independenței justiției, prevăzut la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la articolul 47 din [cartă], astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses, C‑64/16,EU:C:2018:117), trebuie interpretate în sensul că dată fiind posibilitatea ca procurorul general sau parchetele de grad superior să emită instrucțiuni obligatorii pentru procurorii de grad inferior, care să îi oblige pe procurorii de grad inferior să înlăture aplicarea unor norme ale dreptului Uniunii cu efect direct sau care să împiedice aplicarea unor astfel de norme, aceste principii se opun unei legislații naționale care prevede o dependență directă a parchetului de organul executiv, și anume de ministrul justiției, și se opun, de asemenea, existenței unei legislații naționale care limitează și independența procurorului în aplicarea dreptului Uniunii, în special:

(a)

a articolului 1 alineatul 2, articolului 3 alineatul 1 punctele 1 și 3 și articolului 7 alineatele 1-6 și 8, precum și articolului 13 alineatele 1 și 2 din Ustawa z dnia 28 stycznia 2016 r. Prawo o prokuraturze [Legea din 28 ianuarie 2016 privind Ministerul Public], din conținutul cărora reiese că ministrul justiției, care este în același timp și procuror general, și organul superior al parchetului, are competența de a emite dispoziții obligatorii pentru procurorii de rang inferior, inclusiv de natură să limiteze sau să obstrucționeze aplicarea directă a dreptului Uniunii [?]”

20.

Parchetul Districtual din Włocławek (Polonia), guvernele ceh și polonez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

21.

Nu a avut loc o ședință.

III. Dreptul aplicabil

A.   Directiva 2013/48

22.

Articolul 3 alineatele (1)-(3) din Directiva 2013/48 stabilește dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale, după cum urmează:

„(1)   Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să își exercite dreptul la apărare în mod practic și eficient.

(2)   Persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat fără nicio întârziere nejustificată. În orice caz, persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat începând cu oricare dintre următoarele momente, luându‑se în considerare cel care survine primul:

(a)

înainte de a fi interogate de poliție sau altă autoritate de aplicare a legii sau judiciară;

(b)

la desfășurarea unei acțiuni de anchetare sau de strângere de probe de către autoritățile de anchetă sau de către alte autorități competente, în conformitate cu alineatul (3) litera (c);

(c)

fără întârzieri nejustificate după lipsirea de libertate;

(d)

în cazul în care au fost citate să se înfățișeze în fața unei instanțe competente în materie penală, în timp util înainte ca acestea să se înfățișeze în fața respectivei instanțe.

(3)   Dreptul de a avea acces la un avocat implică următoarele:

(a)

statele membre asigură faptul că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea întrevederi și de a comunica în mod confidențial cu avocatul care le reprezintă, inclusiv înaintea interogării efectuate de poliție sau o altă autoritate de aplicare a legii sau judiciară;

(b)

statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul ca avocatul lor să fie prezent și să participe efectiv atunci sunt interogate. O astfel de participare este în conformitate cu procedurile din dreptul intern, cu condiția ca astfel de proceduri să nu aducă atingere exercitării efective și substanței dreptului vizat. Atunci când un avocat participă la o interogare, faptul că o astfel de participare a avut loc se consemnează utilizând procedura de înregistrare în conformitate cu dreptul statului membru respectiv;

(c)

statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul ca avocatul lor să fie prezent cel puțin la următoarele acțiuni de anchetare sau de strângere de probe, în cazul în care acțiunile respective sunt prevăzute în dreptul intern și în cazul în care se impune sau se permite prezența persoanei suspectate sau acuzate la acțiunea în cauză:

(i)

identificarea suspecților;

(ii)

confruntări;

(iii)

reconstituiri ale unei infracțiuni”.

23.

Articolul 12 din Directiva 2013/48, intitulat „Căi de atac”, prevede următoarele:

„(1)   Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, precum și persoanele căutate în cursul procedurilor privind mandatul european de arestare au o cale de atac efectivă potrivit dreptului intern în cazul încălcării drepturilor lor în temeiul prezentei directive.

(2)   Fără a aduce atingere normelor și sistemelor naționale privind admisibilitatea probelor, statele membre se asigură că, în cadrul procedurilor penale, atunci când se evaluează declarațiile făcute de persoane suspectate sau acuzate sau probele obținute prin încălcarea dreptului lor la un avocat sau în cazul în care o derogare de la acest drept a fost autorizată în conformitate cu articolul 3 alineatul (6), dreptul la apărare și echitatea procedurilor sunt respectate.”

24.

În sfârșit, articolul 13 din Directiva 2013/48, intitulat „Persoanele vulnerabile”, prevede:

„Statele membre se asigură că, în aplicarea prezentei directive, sunt luate în considerare necesitățile specifice ale persoanelor suspectate vulnerabile și ale persoanelor acuzate vulnerabile.”

B.   Directiva 2016/1919

25.

Directiva 2016/1919 reglementează acordarea de asistență juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate sau pentru persoanele căutate în temeiul unui mandat european de arestare ( 6 ). Articolul 2 alineatul (1) din această directivă definește domeniul de aplicare al acesteia, după cum urmează:

„Prezenta directivă se aplică persoanelor suspectate și persoanelor acuzate în cadrul procedurilor penale care au dreptul de a avea acces la un avocat în temeiul Directivei 2013/48/UE și care:

(a)

sunt private de libertate;

(b)

trebuie să fie asistate de un avocat în conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul intern; sau

(c)

trebuie sau pot să fie prezente la un act de cercetare sau de strângere de probe, inclusiv, cel puțin, la următoarele:

(i)

recunoașterea dintr‑un grup de persoane;

(ii)

confruntări;

(iii)

reconstituiri ale unei infracțiuni.”

26.

Articolul 3 din Directiva 2016/1919 definește noțiunea de asistență juridică gratuită ca însemnând „finanțarea de către un stat membru a asistenței din partea unui avocat, prin intermediul căreia se permite exercitarea efectivă a dreptului de a avea acces la un avocat”.

27.

Articolul 4 din Directiva 2016/1919 reglementează condițiile de acordare a asistenței juridice gratuite în cadrul procedurilor penale, după cum urmează:

„(1)   Statele membre asigură că persoanele suspectate și persoanele acuzate care nu dispun de resurse suficiente pentru a acoperi costurile asistenței juridice din partea unui avocat au dreptul la asistență juridică gratuită atunci când acest lucru este în interesul actului de justiție.

(2)   Pentru a stabili dacă asistența juridică trebuie să fie acordată în conformitate cu alineatul (1), statele membre pot aplica criteriul stării materiale, criteriul temeiniciei sau ambele.

(3)   Atunci când un stat membru aplică criteriul stării materiale, acesta ia în considerare toți factorii relevanți și obiectivi, cum ar fi veniturile, capitalul, situația familială a persoanei în cauză, precum și costurile asistenței juridice din partea unui avocat și nivelul de trai din statul membru respectiv, pentru a stabili dacă, în conformitate cu criteriile aplicabile în acel stat membru, persoanele suspectate sau acuzate nu dispun de resurse suficiente pentru a beneficia de asistență juridică din partea unui avocat.

(4)   Atunci când statele membre aplică criteriul temeiniciei, se ia în considerare gravitatea infracțiunii, complexitatea cauzei, precum și gradul de severitate a sancțiunii în cauză, pentru a stabili dacă interesele justiției impun acordarea asistenței juridice gratuite. În orice caz, criteriul temeiniciei se consideră a fi îndeplinit în următoarele situații:

(a)

atunci când o persoană suspectată sau acuzată este adusă în fața unui judecător sau a unei instanțe competente pentru a se pronunța cu privire la detenție în orice fază a procedurilor în cadrul domeniului de aplicare a prezentei directive; și

(b)

pe durata detenției.

(5)   Statele membre se asigură că asistența juridică gratuită este acordată fără întârzieri nejustificate și cel târziu înainte de interogarea persoanei de către poliție, de către o altă autoritate de aplicare a legii sau de către o autoritate judiciară, sau înainte de efectuarea actelor de cercetare sau de strângere de probe menționate la articolul 2 alineatul (1) litera (c).

(6)   Asistența juridică gratuită se acordă numai în scopul procedurilor penale în care persoana în cauză este suspectată sau acuzată pentru săvârșirea unei infracțiuni.”

28.

Potrivit articolului 8 din Directiva 2016/1919, statele membre „garantează că persoanele suspectate, persoanele acuzate și persoanele căutate au o cale de atac efectivă potrivit dreptului intern, în cazul încălcării drepturilor lor prevăzute în prezenta directivă”.

29.

În sfârșit, articolul 9 din Directiva 2016/1919, intitulat „Persoanele vulnerabile”, prevede că statele membre „asigură că, în punerea în aplicare a prezentei directive, sunt luate în considerare necesitățile specifice ale persoanelor suspectate, persoanelor acuzate și persoanelor căutate care sunt vulnerabile”.

IV. Analiză

30.

Cele 15 întrebări adresate de instanța de trimitere privesc diferite aspecte ale procedurii penale atunci când aceasta implică o persoană vulnerabilă. Vom descompune analiza acestor întrebări în cinci teme de discuție, analizând în cadrul fiecăreia dintre acestea nu doar conținutul întrebării, ci și excepțiile de inadmisibilitate ridicate de o parte dintre participanții la procedură.

31.

Primele 14 întrebări vizează patru aspecte reglementate de Directivele 2013/48 și 2016/1919: vulnerabilitatea, căile de atac efective, tratamentele inumane sau degradante și efectul direct. Cea de a cincisprezecea întrebare se referă la independența procurorului, chestiune care iese din domeniul de aplicare al celor două directive. După ce vom analiza pe scurt aplicabilitatea celor două directive (secțiunea A), vom aborda pe rând fiecare dintre cele cinci teme de discuție (secțiunile B‑F).

A.   Aplicabilitatea celor două directive în discuție

32.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2013/48, această directivă se aplică „din momentul în care [persoanelor suspectate sau acuzate] li s‑a adus la cunoștință de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare în mod oficial sau în alt mod, faptul că sunt suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, indiferent dacă sunt sau nu lipsite de libertate”. Curtea a precizat deja că textul acestui articol include comunicarea sub orice formă astfel încât modul în care informația a ajuns la persoana în cauză este irelevant ( 7 ).

33.

Luând în considerare situația de fapt, astfel cum aceasta a fost prezentată la punctele 7-9 de mai sus, este clar că Directiva 2013/48 i‑a fost aplicabilă lui K.P. din momentul în care ofițerii de poliție i‑au cerut să predea orice substanță ilicită, l‑au încătușat și l‑au reținut ( 8 ).

34.

În plus, articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2016/1919 prevede că aceasta se aplică persoanelor care au dreptul de a fi asistate de un avocat în temeiul Directivei 2013/48 și care printre altele sunt private de libertate sau trebuie să fie asistate de un avocat în conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul intern.

35.

Prin urmare, aplicabilitatea Directivei 2016/1919 în cazul lui K.P. depinde de aspectul dacă acesta are dreptul de a fi asistat de un avocat în temeiul Directivei 2013/48.

36.

Potrivit articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2013/48, persoanele suspectate sau acuzate „au dreptul de a avea acces la un avocat fără nicio întârziere nejustificată”. Potrivit articolului 3 alineatul (2) litera (a), în orice caz, asta se va întâmpla cel puțin „înainte de a fi interogate de poliție sau altă autoritate de aplicare a legii sau judiciară”. Articolul 4 alineatul (5) din Directiva 2016/1919 prevede, în paralel, că asistența juridică gratuită trebuie acordată „fără întârzieri nejustificate și cel târziu înainte de interogarea persoanei de către poliție, de către o altă autoritate de aplicare a legii sau de către o autoritate judiciară”.

37.

Prin urmare, concluzionăm că, în temeiul Directivei 2013/48, K.P. ar fi trebuit să fie asistat de un avocat ( 9 ) și se încadra astfel în domeniul de aplicare al Directivei 2016/1919 ( 10 ).

B.   Vulnerabilitatea (prima, a doua, a treia, a șaptea, a noua și a zecea întrebare)

38.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă vulnerabilitatea unei persoane interzice autorităților implicate într‑o procedură penală să interogheze această persoană fără participarea unui avocat al apărării și fără acordarea asistenței juridice gratuite, atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea acesteia.

39.

În cuprinsul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în situațiile în care persoana în cauză este acuzată de o faptă penală care se sancționează cu privarea de libertate, neidentificarea vulnerabilității acelei persoane trebuie să fie expres prevăzută într‑o decizie, aspect care reprezintă condiția efectuării interogatoriului în lipsa prezenței unui avocat al apărării.

40.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere dorește să afle dacă Directivele 2016/1919 și 2013/48 instituie o prezumție de vulnerabilitate pe care autoritățile statelor membre sunt obligate să o respecte în cursul procedurii penale.

41.

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere solicită informații în legătură cu obligațiile pe care Directivele 2013/48 și 2016/1919 le impun autorităților naționale în ceea ce privește garantarea faptului că vulnerabilitatea este recunoscută și în legătură cu drepturile care iau astfel naștere în cadrul procedurii penale pentru persoana în cauză.

42.

Prin intermediul celei de a noua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă autoritățile competente implicate în procedura penală au obligația de a identifica și de a recunoaște imediat vulnerabilitatea unei persoane suspectate, de a‑i acorda acesteia asistență juridică gratuită și de a se abține de la interogarea sa până la asigurarea unei astfel de asistențe.

43.

În sfârșit, prin intermediul celei de a zecea întrebări, în cazul unui răspuns afirmativ la cea de a noua întrebare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă statele membre sunt obligate ca, în cadrul legislației lor, să furnizeze motivele și criteriile detaliate ale fiecărei excepții de la identificarea și recunoașterea imediată a vulnerabilității și de la acordarea asistenței juridice gratuite care decurge din aceasta. În plus, instanța de trimitere întreabă dacă o astfel de excepție trebuie să fie proporțională, limitată în timp și să respecte principiul dreptului la un proces echitabil, excepție împotriva căreia partea în cauză trebuie să aibă dreptul de a solicita exercitarea unei căi de atac.

44.

Numitorul comun din spatele acestor întrebări are la bază noțiunea de vulnerabilitate și obligațiile autorităților naționale de a identifica vulnerabilitatea în timp util și de a‑i atribui în mod corespunzător consecințe adecvate. În cele ce urmează, vom furniza așadar îndrumări cu privire la calitatea de persoană vulnerabilă [subsecțiunea (1)], urmate de interpretarea celor două directive și a obligațiilor pe care acestea le impun autorităților naționale atunci când persoana suspectată sau acuzată reprezintă o persoană vulnerabilă [subsecțiunea (2)].

1. Cine este persoană vulnerabilă?

45.

În anul 2009, Consiliul a solicitat o abordare etapizată în reglementarea diferitelor drepturi procedurale care se exercită în cadrul procedurii penale, inclusiv unele garanții speciale pentru persoanele suspectate sau acuzate care sunt vulnerabile ( 11 ). Cu toate acestea, până în prezent, această ambiție legislativă, atunci când este pusă în discuție noțiunea de persoane vulnerabile ( 12 ), a fost realizată doar în raport cu copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul unei proceduri penale ( 13 ).

46.

În lipsa unei alte legislații a Uniunii care să definească în sens mai larg noțiunea de vulnerabilitate în cadrul procedurilor penale ( 14 ), Comisia a publicat o recomandare privind garanțiile procedurale pentru persoanele vulnerabile suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale ( 15 ).

47.

Aceasta definește persoanele vulnerabile ca fiind acelea „care nu sunt capabile să înțeleagă sau să participe în mod efectiv la procedurile penale din cauza vârstei, a stării psihice sau fizice sau a unui handicap” ( 16 ).

48.

În plus, recomandarea Comisiei instituie prezumția de vulnerabilitate, care sugerează următoarele: „[s]tatele membre ar trebui să prevadă o prezumție de vulnerabilitate în special pentru persoanele cu dizabilități grave de ordin psihologic, intelectual sau fizic, cu boli mintale sau cu afecțiuni cognitive care le împiedică să înțeleagă și să participe efectiv la proceduri” ( 17 ).

49.

Bolile și tulburările psihice sunt, în general, mai dificil de identificat decât vulnerabilitatea rezultată din vârsta fragedă, iar doctrina este critică în privința deciziei Comisiei de a recurge la o directivă destinată doar copiilor, limitând în același timp protecția adulților vulnerabili la o simplă recomandare ( 18 ).

50.

Recomandarea Comisiei reprezintă un act fără caracter obligatoriu, care nu are forța juridică necesară pentru a impune obligații de natură definitivă autorităților naționale în cadrul procedurilor penale.

51.

Deși în Hotărârea Grimaldi ( 19 ) Curtea a decis că recomandările trebuie luate în considerare de instanțele naționale, această constatare nu înseamnă că recomandările au un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic. Curtea nu a făcut decât să considere că recomandările nu pot fi ignorate în interpretarea altor norme de drept al Uniunii, însă nu a sugerat că acestea dau naștere vreunor obligații în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins. Prin urmare, recomandările nu impun în sarcina instanțelor naționale o obligație de interpretare conformă.

52.

Nici faptul că Consiliul a solicitat statelor membre „să țină seama” de recomandarea Comisiei ( 20 ) nu schimbă caracterul lipsit de obligativitate al acesteia. De fapt, doar un singur stat membru a notificat efectiv Comisia cu privire la măsurile necesare pentru punerea în aplicare a acestei recomandări ( 21 ).

53.

Prin urmare, nici definiția noțiunii de persoană vulnerabilă, nici prezumția de vulnerabilitate a persoanelor cu anumite dizabilități, boli sau afecțiuni, astfel cum aceasta este propusă în recomandarea Comisiei (a se vedea punctele 47 și 48 din prezentele concluzii), nu sunt obligatorii pentru statele membre.

54.

În lipsa altor dispoziții specifice în dreptul Uniunii, în plus față de recomandarea Comisiei, ne rămân la îndemână doar dispozițiile cu conținut similar prevăzute la articolul 13 din Directiva 2013/48 ( 22 ) și la articolul 9 din Directiva 2016/1919 ( 23 ), care impun statelor membre să se asigure că „sunt luate în considerare necesitățile specifice ale persoanelor suspectate vulnerabile și ale persoanelor acuzate vulnerabile” ( 24 ).

55.

În interpretarea articolului 13 din Directiva 2013/48, Curtea a constatat că un alienat ( 25 ) trebuie considerat vulnerabil. Acest lucru este valabil indiferent de faptul că directiva în discuție nu precizează în mod explicit categoriile de persoane vulnerabile ( 26 ).

56.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) confirmă această abordare. Ea a considerat că participarea la procedura penală este efectivă atunci când „acuzatul are capacitatea de a înțelege în ansamblu natura procesului și miza care este în joc în ceea ce îl privește, inclusiv semnificația oricărei sancțiuni care i‑ar putea fi aplicată” ( 27 ).

57.

În plus, atunci când a apreciat caracterul echitabil al procedurii penale în ansamblu, Curtea EDO a întocmit o listă de factori relevanți, primul dintre aceștia fiind „vulnerabilitatea particulară a reclamantului, de exemplu, din cauza vârstei sale sau a capacității sale mentale” ( 28 ).

58.

În sfârșit, Curtea EDO a constatat de asemenea că un adult este în mod particular vulnerabil în caz de alcoolism cronic și/sau intoxicare acută cu alcool, handicap fizic sau afecțiune medicală, apartenență la un grup social dezavantajat sau tulburare psihică ( 29 ).

59.

Per ansamblu, și fără a fi necesar să furnizăm o definiție exhaustivă a noțiunii de persoană vulnerabilă în sensul prezentei cauze, putem stabili cu certitudine că persoanele cu tulburări psihice, așa cum este K.P., sunt considerate persoane suspectate vulnerabile sau persoane acuzate vulnerabile în temeiul dreptului Uniunii.

60.

Vom reveni acum la obligațiile pe care cele două directive în discuție le impun autorităților naționale în ceea ce privește tratamentul persoanelor vulnerabile în etapa precontencioasă a unei proceduri penale și drepturile corelative de care beneficiază persoanele vulnerabile.

2. Obligațiile autorităților naționale în cadrul procedurilor penale, atunci când persoana suspectată sau acuzată este o persoană vulnerabilă

61.

Comisia susține că articolul 9 din Directiva 2016/1919 trebuie interpretat ca instituind o obligație în sarcina autorităților competente de a efectua o apreciere a vulnerabilității, în cazul în care acestea au cunoștință de existența unor elemente care sugerează o anumită tulburare sau boală psihică. Potrivit Comisiei, o interpretare diferită ar lipsi această dispoziție de efectul său util. Această instituție extinde această interpretare pentru a constata de asemenea că asistența juridică gratuită nu poate fi refuzată persoanelor vulnerabile fără efectuarea în prealabil a unei examinări a stării psihice a persoanei în cauză.

62.

Guvernul polonez susține în mod similar că și dreptul polonez prevede că autoritățile competente trebuie să acorde asistență juridică gratuită ori de câte ori acestea au cunoștință de faptul că persoana în cauză ar putea fi vulnerabilă. Spre deosebire însă de Comisie, acest guvern nu recunoaște niciun fel de prezumție de vulnerabilitate similară cu cea propusă în recomandarea Comisiei.

63.

Suntem de acord cu guvernul polonez că, după cum am explicat deja ( 30 ), recomandarea Comisiei, potrivit căreia statele membre ar trebui să prevadă în ordinea lor juridică o prezumție de vulnerabilitate în anumite situații, nu este obligatorie din punct de vedere juridic. În această privință, considerăm de asemenea că modalitățile de stabilire a vulnerabilității unei persoane rămân, pentru moment, o chestiune care cade în sarcina statelor membre.

64.

Cu toate acestea, Comisia afirmă în mod întemeiat că articolul 9 din Directiva 2016/1919 – și, în această privință, articolul 13 din Directiva 2013/48 – ar fi lipsit de efectul său util, în lipsa unei anumite obligații prevăzute în sarcina autorităților naționale de a recunoaște și de a aborda în mod corespunzător vulnerabilitatea unei persoane suspectate sau acuzate. Instanțele naționale trebuie să interpreteze dreptul național în așa fel încât să nu priveze dreptul Uniunii de efectul său util.

65.

Articolul 9 din Directiva 2016/1919 și articolul 13 din Directiva 2013/48 trebuie interpretate în sensul că impun autorităților competente obligația de a fi diligente în legătură cu posibilitatea ca o persoană suspectată sau acuzată să fie vulnerabilă din cauza faptului că aceasta întâmpină dificultăți de înțelegere a procedurii sau în participarea la procedură ( 31 ). Această obligație are efect direct. În cazul în care există o suspiciune de vulnerabilitate, autoritățile trebuie să manifeste a atenție sporită pentru a se asigura că drepturile conferite în temeiul Directivelor 2013/48 și 2016/1919 sunt protejate.

66.

În ceea ce privește dreptul de a avea acces la un avocat, articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2013/48 ne indică faptul că K.P., chiar și dacă nu ar fi fost vulnerabil, ar fi trebuit să fie asistat de un avocat în cursul interogării sale de către poliție și, cu siguranță, fără întârzieri nejustificate după lipsirea sa de libertate. Este cu atât mai important ca acest drept să fie respectat atunci când persoana este vulnerabilă.

67.

Prin urmare, concluzionăm că dispozițiile coroborate ale articolului 3 alineatul (2) și ale articolului 13 din Directiva 2013/48 au efect direct și trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente, care au cunoștință de posibila vulnerabilitate a unei persoane suspectate sau acuzate, trebuie să se asigure că aceasta din urmă este asistată de un avocat.

68.

Atunci când este în discuție acordarea asistenței juridice gratuite, o interpretare analoagă ne pare convingătoare ( 32 ).

69.

În situațiile în care Directiva 2016/1919 este aplicabilă, asistența juridică gratuită poate fi acordată fie pe baza criteriului stării materiale ( 33 ) sau a criteriului temeiniciei ( 34 ), fie pe baza ambelor criterii. La modul general, articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată prevede că „persoanele suspectate și persoanele acuzate care nu dispun de resurse suficiente pentru a acoperi costurile asistenței juridice din partea unui avocat au dreptul la asistență juridică gratuită atunci când acest lucru este în interesul actului de justiție”.

70.

Suntem în asentimentul tuturor participanților la prezenta procedură că, odată ce vulnerabilitatea unei persoane suspectate sau acuzate este stabilită, participarea efectivă a acesteia la proceduri ar putea fi compromisă fără acordarea asistenței juridice gratuite. Această concluzie este conformă cu articolul 4 alineatul (5) din Directiva 2016/1919, care impune statelor membre obligația de a se asigura că asistența juridică gratuită este acordată fără întârzieri nejustificate și cel târziu înainte de prima interogare a persoanei de către poliție.

71.

Acest lucru este valabil cu atât mai mult într‑o situație precum cea din litigiul principal, în care sancțiunea prevăzută constă în privarea de libertate ( 35 ).

72.

Prin urmare, concluzionăm că dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1), ale articolului 4 alineatele (1) și (5) și ale articolului 9 din Directiva 2016/1919 au efect direct și trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente care au cunoștință de posibila vulnerabilitate a unei persoane suspectate sau acuzate trebuie să îi acorde acesteia asistență juridică gratuită. Această obligație este deosebit de importantă în situațiile în care sancțiunea aplicată pentru pretinsa infracțiune constă în privarea de libertate.

3. Concluzie cu privire la vulnerabilitate

73.

Dreptul Uniunii, în stadiul său actual, nu impune statelor membre o obligație de a institui o prezumție de vulnerabilitate. Dreptul național este cel care trebuie să prevadă modalitățile și procedurile concrete de stabilire a vulnerabilității unei persoane.

74.

Articolul 9 din Directiva 2016/1919 și articolul 13 din Directiva 2013/48 trebuie interpretate în sensul că impun autorităților competente obligația de a fi diligente cu privire la posibilitatea ca o persoană suspectată sau acuzată să fie vulnerabilă ca urmare a faptului că aceasta are dificultăți de înțelegere a procedurii sau în participarea la procedură. Această obligație are efect direct. În cazul în care există o suspiciune cu privire la existența vulnerabilității, autoritățile trebuie să manifeste o atenție sporită în asigurarea faptului că drepturile conferite în temeiul Directivelor 2013/48 și 2016/1919 sunt protejate.

75.

Dispozițiile coroborate ale articolului 3 alineatul (2) și ale articolului 13 din Directiva 2013/48 au efect direct și trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente, care au cunoștință de vulnerabilitatea potențială a unei persoane suspectate sau acuzate, trebuie să se asigure că aceasta din urmă este asistată de un avocat.

76.

Dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1), ale articolului 4 alineatele (1) și (5) și ale articolului 9 din Directiva 2016/1919 au efect direct și trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente, care au cunoștință de vulnerabilitatea potențială a unei persoane suspectate sau acuzate, sunt obligate să îi asigure acesteia asistență juridică gratuită. Această obligație este deosebit de importantă în situațiile în care sancțiunea aplicată pentru pretinsa infracțiune constă în privarea de libertate.

C.   Căi de atac (a doua și a zecea întrebare)

77.

În cuprinsul celei de a doua și al celei de a zecea întrebări, instanța de trimitere ridică problema dacă statele membre au obligația de a garanta faptul că atât decizia de a proceda la interogarea unei persoane vulnerabile în lipsa unui avocat, cât și decizia de a nu identifica și recunoaște imediat o persoană vulnerabilă pot face obiectul unei căi de atac.

78.

Atât articolul 12 din Directiva 2013/48, cât și articolul 8 din Directiva 2016/1919 prevăd obligația statelor membre de a garanta căi de atac efective pentru persoanele suspectate sau acuzate în cazul unei încălcări a drepturilor de care acestea beneficiază în temeiul fiecăreia dintre cele două directive.

79.

Dreptul la o cale de atac efectivă include dreptul de a avea acces la o instanță de judecată care are competența de a evalua și de a remedia încălcarea unui drept întemeiat pe dreptul Uniunii. Curtea a confirmat acest lucru încă începând cu Hotărârea Johnston ( 36 ), aceeași cerință rezultând în prezent din articolul 47 din cartă.

80.

Directivele în discuție nu precizează însă care sunt consecințele care iau naștere atunci când o instanță constată o încălcare a dreptului de a avea acces la un avocat sau a dreptului la asistență juridică gratuită. În schimb, cele două directive lasă această posibilitate statelor membre, impunând doar caracterul efectiv al căii de atac alese.

81.

Mai precis, directivele în discuție nu prevăd nicio dispoziție cu privire la aspectul dacă probele colectate cu încălcarea unui astfel de drept trebuie respinse. Considerăm că aceasta reprezintă elementul esențial al întrebării adresate de instanța de trimitere cu privire la aspectul dacă anumite acțiuni întreprinse de autorități în cursul procedurii de investigare sunt supuse unei căi judiciare de atac.

82.

În observațiile scrise pe care le‑au adresat Curții, participanții, în special Parchetul Districtual, pun un accent deosebit pe faptul că cele două dispoziții nu cuprind o normă care să prevadă că instanța națională trebuie să constate că elementele de probă colectate cu încălcarea directivelor sunt inadmisibile, chestiune care nu este reglementată deloc în dreptul Uniunii.

83.

Adoptând același punct de vedere ca cel pe care l‑am adoptat în cauza M.S. ș.a. ( 37 ), suntem de acord cu argumentul formulat de Parchetul Districtual: în prezent, legislația relevantă a Uniunii nu reglementează admisibilitatea probelor în cadrul procedurilor penale naționale. Problema admisibilității probelor este, pentru moment, o chestiune de drept intern ( 38 ).

84.

Cu toate acestea, atunci când dreptul Uniunii este aplicabil, dispozițiile naționale relevante nu trebuie să încalce articolele 47 și 48 din cartă ( 39 ).

85.

În opinia noastră, respectarea drepturilor fundamentale, astfel cum acestea sunt consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, impune obligația ca instanțele naționale să aibă flexibilitatea necesară pentru a aprecia caracterul echitabil al procedurii în ansamblu. În cazul în care consideră că un element de probă trebuie exclus, întrucât a fost colectat cu încălcarea dreptului la apărare, acestea trebuie să fie libere să facă acest lucru. Cu alte cuvinte, dreptul Uniunii nu reglementează admisibilitatea elementelor de probă, însă se opune ca dreptul național să limiteze competența instanțelor de fond de a evalua în mod liber elementele de probă și de a stabili, în urma unei astfel de evaluări, orice consecință pe care o consideră necesară ( 40 ).

86.

O abordare similară este adoptată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a considerat că CEDO nu reglementează admisibilitatea elementelor de probă ( 41 ), întrucât aceasta se limitează să prevadă necesitatea unei evaluări a aspectului dacă caracterul echitabil al procedurii în ansamblu a fost prejudiciat ( 42 ).

87.

În concluzie, principiul protecției jurisdicționale efective impune posibilitatea ca orice încălcare a unui drept întemeiat pe dreptul Uniunii să facă obiectul unei căi judiciare de atac. Articolul 12 din Directiva 2013/48 și articolul 8 din Directiva 2016/1919 nu prevăd însă căile adecvate de atac, ci lasă în schimb această posibilitate statelor membre, impunând doar caracterul efectiv al căii de atac alese. Cu toate acestea, respectarea drepturilor fundamentale, astfel cum acestea sunt consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, impune obligația ca instanțele naționale să aibă flexibilitatea necesară pentru a aprecia caracterul echitabil al procedurii în ansamblu. În ipoteza în care consideră că un element de probă trebuie exclus, întrucât a fost colectat cu încălcarea drepturilor procedurale, care echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, acestea trebuie să fie libere să îl excludă.

D.   Tratamente inumane sau degradante (a douăsprezecea întrebare)

88.

Prin intermediul celei de a douăsprezecea întrebări, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă interogatoriul unei persoane suspectate efectuat de un ofițer de poliție sau de o altă persoană autorizată, în condițiile internării într‑un spital de psihiatrie, fără a ține seama de starea de incertitudine, în condițiile unei libertăți deosebit de limitate de exprimare a opiniilor și în condițiile unei vulnerabilități specifice unei boli psihice, precum și în lipsa unui avocat, constituie tratamente inumane sau degradante în temeiul articolului 4 din cartă.

89.

Conform articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții, este necesar ca instanța de trimitere să definească cadrul factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin să explice ipotezele de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări ( 43 ).

90.

În decizia de trimitere, instanța de trimitere a explicat că atunci când poliția l‑a interogat pe K.P. la 14 octombrie 2022 acesta se afla într‑un spital de psihiatrie. Nu există însă alte detalii referitoare la respectivul interogatoriu care să îi permită Curții să ofere îndrumări cu privire la eventuala încălcare a interdicției tratamentelor inumane sau degradante.

91.

Pentru acest motiv, din cauza lipsei de informații suficiente, considerăm că Curtea trebuie să declare cea de a douăsprezecea întrebare inadmisibilă.

92.

Cu toate acestea, pentru exhaustivitatea analizei, Curtea ar putea furniza instanței naționale parametrii relevanți, pe care aceasta i‑ar putea apoi utiliza atunci când stabilește faptele și decide cu privire la o posibilă încălcare a interdicției tratamentelor inumane sau degradante.

93.

În Hotărârea Jawo ( 44 ), Curtea a decis că articolul 4 din cartă și articolul 3 din CEDO au aceeași întindere și același înțeles. Prin urmare, este util să ne raportăm la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( 45 ).

94.

În stabilirea existenței tratamentelor inumane sau degradante aplicate unei persoane vulnerabile în cadrul procedurii penale, în Hotărârea Khlaifia ș.a. împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că aprecierea aspectului dacă tratamentele sunt inumane sau degradante este „relativă și depinde de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentelor și de efectele lor fizice și psihice, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei” ( 46 ).

95.

Curtea EDO a furnizat exemple de elemente care pot fi luate în considerare atunci când se stabilește gravitatea tratamentului în fiecare caz în parte. Astfel de exemple au inclus scopul în care au fost aplicate relele tratamente, precum și intenția sau motivația din spatele acestora, contextul în care au fost aplicate relele tratamente, precum o atmosferă foarte tensionată și cu o puternică încărcătură emoțională, eventuala situație de vulnerabilitate în care ar putea să se afle victima, având în vedere că persoanele private de libertate se află, în mod normal, într‑o astfel de situație ( 47 ).

96.

Concluzia care se poate desprinde cu certitudine este că simplul fapt că K.P. a fost interogat în lipsa unui avocat în timp ce se afla internat într‑un spital de psihiatrie nu constituie în sine un tratament inuman sau degradant, atunci când acesta este apreciat în raport cu jurisprudența menționată anterior a Curții EDO.

97.

Cu toate acestea, aprecierea situației de fapt și orice constatare a unei posibile încălcări a articolului 4 din cartă trebuie să fie efectuată de instanța de trimitere.

E.   Efectul direct (a patra, a cincea, a șasea, a opta, a unsprezecea, a treisprezecea și a paisprezecea întrebare)

98.

În a patra, a cincea, a șasea, a opta, a unsprezecea, a treisprezecea și a paisprezecea întrebare, instanța de trimitere ridică problema consecințelor care trebuie deduse din efectul direct al dispozițiilor relevante ale directivelor în discuție.

99.

Parchetul Districtual, guvernul polonez și Comisia susțin că cea de a paisprezecea întrebare, care se referă la obligațiile procurorului în etapa precontencioasă a procedurii penale, este irelevantă pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată instanța de trimitere și, prin urmare, inadmisibilă.

100.

Nu suntem de acord cu acest punct de vedere. Este relevant pentru instanța de trimitere aspectul dacă acțiunile întreprinse de procuror în etapa precontencioasă au fost conforme cu dreptul Uniunii, în scopul de a aprecia în mod corespunzător și, eventual, de a exclude elementele de probă care i‑au fost prezentate. Considerăm așadar că cea de a paisprezecea întrebare este admisibilă.

101.

Trebuie adăugat faptul că, în observațiile sale scrise, Parchetul Districtual susține că nu există niciun element problematic în legătură cu dispozițiile naționale în discuție din perspectiva dreptului Uniunii, ci mai degrabă că cei implicați în procedură au săvârșit erori și s‑au făcut vinovați de omisiuni în ceea ce îl privește pe K.P.

102.

Aceasta reprezentând în definitiv o chestiune care trebuie stabilită de instanța de trimitere, vom sintetiza acum doar consecințele care decurg dintr‑o situație în care dreptul relevant al Uniunii, astfel cum este interpretat acesta de Curte, diferă de dreptul național, astfel cum este înțeles acesta de instanța de trimitere.

103.

Curtea a explicat anterior în numeroase ocazii consecințele efectului direct în jurisprudența sa. În același mod în care am procedat în cauza M.S. ș.a. ( 48 ), ne vom limita, așadar, să repetăm doar cele mai importante consecințe care privesc prezenta cauză.

104.

În temeiul articolului 19 alineatul (1) TUE și al articolului 267 primul paragraf TFUE, Curtea are competență să interpreteze doar dreptul Uniunii, în timp ce instanțele naționale au competența exclusivă de a interpreta dreptul național ( 49 ).

105.

Conform acestei diviziuni stricte a muncii între Curte și instanțele naționale, prima nu are competența de a se pronunța cu privire la compatibilitatea dreptului național cu dreptul Uniunii ( 50 ). Revine instanței de trimitere obligația ca, odată ce a primit răspunsul din partea Curții, să determine consecințele care se impun cu privire la dreptul național aplicabil ( 51 ).

106.

Consecințele unei posibile constatări de către o instanță națională a unei incompatibilități între dreptul național și cel al Uniunii sunt următoarele.

107.

În cazul în care instanța națională poate interpreta dispozițiile de drept național existente în conformitate cu dreptul Uniunii, astfel cum acesta este interpretat de Curte, ea trebuie să facă acest lucru ( 52 ). O astfel de interpretare conformă a dreptului național și aplicarea acestuia trebuie să conducă instanța de trimitere la același rezultat ca cel urmărit de dreptul Uniunii aplicabil. În speță, acest lucru înseamnă că trebuie să existe un drept al persoanelor vulnerabile ca autoritățile competente să le stabilească vulnerabilitatea și ca acestea să fie interogate în prezența avocatului sau, în cazul în care nu au la dispoziție unul, ca acestora să li se acorde asistență juridică gratuită.

108.

În cazul în care instanța națională nu poate interpreta dreptul național în conformitate cu dreptul Uniunii, este aplicabil principiul efectului direct. Potrivit acestui principiu, particularii pot reclama drepturile care le revin în temeiul dreptului Uniunii, prin invocarea în mod direct a dispozițiilor dreptului Uniunii în fața instanțelor naționale, iar instanțele naționale sunt așadar obligate să recunoască aceste drepturi prin aplicarea directă a dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii ( 53 ).

109.

În cazul în care aceste drepturi intră în conflict cu dispozițiile care sunt prevăzute în cadrul dreptului național, dreptul Uniunii autorizează instanțele naționale să elimine astfel de dispoziții contrare ale dreptului național. Această autorizare ia naștere din efectul combinat al principiilor constitutive ale Uniunii privind efectul direct și supremația dreptului Uniunii ( 54 ).

110.

Pe scurt, instanța de trimitere trebuie să încerce să elimine orice posibile obstacole în calea recunoașterii drepturilor întemeiate pe dreptul Uniunii, prin interpretarea dispozițiilor relevante ale dreptului național într‑un mod conform cu cerințele dreptului Uniunii. În cazul în care interpretarea conformă se dovedește imposibilă, instanța de trimitere trebuie să elimine normele naționale incompatibile și să acorde protecție respectivelor drepturi conferite în temeiul dreptului Uniunii.

111.

În sfârșit, nu doar instanțele naționale sunt cele care trebuie să acorde efect deplin dispozițiilor dreptului Uniunii, ci și autoritățile administrației naționale ( 55 ) și toate celelalte organe ale statului ( 56 ). Astfel, principiul interpretării conforme, cel al efectului direct și cel al supremației dreptului Uniunii sunt obligatorii pentru toate entitățile statelor membre, care sunt de asemenea obligate să recunoască drepturile conferite în temeiul dreptului Uniunii.

112.

Aceasta înseamnă că, în cadrul etapei precontencioase a procedurii penale, procurorul și poliția trebuie să recunoască drepturile persoanelor vulnerabile și propriile lor obligații corelative, întemeiate în mod direct pe directivele relevante. Aceștia trebuie să interpreteze dreptul național în conformitate cu urmările impuse de respectivele directive. În mod alternativ, aceștia au obligația de a elimina normele de drept național pentru a permite protecția persoanelor vulnerabile, astfel cum este impus în egală măsură de respectivele directive. Această obligație include orice normă de drept național care ar împiedica procurorul care instrumentează cauza să confere un efect deplin aplicării dreptului Uniunii, cum ar fi, de exemplu, instrucțiunile obligatorii primite din partea unui procuror superior sau din partea oricărui alt organism.

113.

În cazul în care procurorul sau un alt organism responsabil de desfășurarea procedurii penale nu reușește să confere un efect deplin dreptului Uniunii (fie prin imposibilitatea de interpretare a normelor naționale astfel încât acestea să fie conforme cu dreptul Uniunii, fie prin aplicarea unor norme naționale contrare dreptului Uniunii), instanța înaintea căreia procesul penal se află în desfășurare trebuie să constate că respectivele entități ale statelor membre și‑au încălcat obligațiile care le reveneau în temeiul dreptului Uniunii.

F.   Independența procurorului

114.

În cea de a cincisprezecea întrebare, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 2 TUE, articolul 19 alineatul (1) TUE, statul de drept, principiul independenței judiciare și articolul 47 din cartă impun obligația ca un procuror să fie independent.

115.

Parchetul Districtual, guvernul polonez și Comisia au exprimat cu toții îndoieli cu privire la admisibilitatea acestei întrebări.

116.

Constituie o jurisprudență constantă a Curții faptul că întrebările adresate de instanța națională „în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență” ( 57 ). Cu toate acestea, în cazul în care Curtea consideră că răspunsul la întrebările adresate nu este necesar pentru a permite instanței de trimitere să pronunțe o hotărâre în cauza cu care este sesizată, aceasta își va declina competența ( 58 ).

117.

Considerăm că o întrebare referitoare la organizarea generală a ministerului public din Polonia nu prezintă o pertinență directă pentru procedura penală aflată în curs de desfășurare înaintea instanței de trimitere. Indiferent de independența procurorului față de organul executiv, cel dintâi are obligația de a asigura drepturile persoanelor vulnerabile în cadrul procedurilor penale, drepturi de care acestea beneficiază în temeiul dreptului Uniunii ( 59 ).

118.

Propunem așadar Curții să declare a cincisprezecea întrebare inadmisibilă.

V. Concluzie

119.

În lumina celor prezentate mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sąd Rejonowy we Włocławku (Tribunalul Districtual, Włocławek, Polonia), după cum urmează:

1)

În răspuns la prima, a doua, a treia, a șaptea, a noua și a zecea întrebare a instanței de trimitere, dreptul Uniunii, în stadiul său actual, nu impune statelor membre obligația de a institui o prezumție de vulnerabilitate. Dreptul național este cel care trebuie să prevadă modalitățile și procedurile concrete de stabilire a vulnerabilității unei persoane.

Articolul 9 din Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare și articolul 13 din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate trebuie interpretate în sensul că impun autorităților competente obligația de a fi diligente în legătură cu posibilitatea ca o persoană suspectată sau acuzată să fie vulnerabilă din cauza faptului că aceasta întâmpină dificultăți de înțelegere a procedurii sau în participarea la procedură. Această obligație are efect direct. În cazul în care există o suspiciune cu privire la existența vulnerabilității, autoritățile trebuie să manifeste a atenție sporită pentru a se asigura că drepturile conferite în temeiul Directivelor 2013/48 și 2016/1919 sunt protejate.

Dispozițiile coroborate ale articolului 3 alineatul (2) și ale articolului 13 din Directiva 2013/48 au efect direct și trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente, care au cunoștință de vulnerabilitatea potențială a unei persoane suspectate sau acuzate, trebuie să se asigure că aceasta din urmă este asistată de un avocat.

Dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1), ale articolului 4 alineatele (1) și (5) și ale articolului 9 din Directiva 2016/1919 au efect direct și trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente, care au cunoștință de vulnerabilitatea potențială a unei persoane suspectate sau acuzate, sunt obligate să îi asigure acesteia asistență juridică gratuită. Această obligație este deosebit de importantă în situațiile în care sancțiunea aplicată pentru pretinsa infracțiune constă în privarea de libertate.

2)

În răspuns la a doua și a zecea întrebare a instanței de trimitere, principiul protecției jurisdicționale efective impune posibilitatea ca orice încălcare a unui drept întemeiat pe dreptul Uniunii să facă obiectul unei căi judiciare de atac. Articolul 12 din Directiva 2013/48 și articolul 8 din Directiva 2016/1919 nu prevăd însă căile adecvate de atac, ci lasă în schimb această posibilitate statelor membre, impunând doar caracterul efectiv al căii de atac alese. Cu toate acestea, respectarea drepturilor fundamentale consacrate la articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene impune obligația ca instanțele naționale să aibă capacitatea necesară pentru a aprecia caracterul echitabil al procedurii în ansamblu. În ipoteza în care consideră că un element de probă trebuie eliminat, întrucât a fost colectat cu încălcarea drepturilor procedurale, care echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, acestea trebuie să fie libere să îl excludă.

3)

Din cauza lipsei de informații suficiente, cea de a douăsprezecea întrebare este inadmisibilă.

4)

În răspuns la a patra, a cincea, a șasea, a opta, a unsprezecea, a treisprezecea și a paisprezecea întrebare, instanța de trimitere trebuie să elimine orice posibile obstacole în calea recunoașterii drepturilor cu efect direct conferite de Directivele 2013/48 și 2016/1919, prin interpretarea dreptului național în conformitate cu aceste dispoziții. În cazul în care acest lucru nu este posibil, instanța de trimitere trebuie să elimine normele incompatibile de drept național în temeiul principiului efectului direct și al supremației dreptului Uniunii. Principiul interpretării conforme, cel al efectului direct și cel al supremației dreptului Uniunii sunt obligatorii pentru toate entitățile statelor membre, care sunt de asemenea obligate să recunoască drepturile conferite în temeiul dreptului Uniunii. Aceasta înseamnă că, în etapa precontencioasă a procedurii penale, procurorul și poliția sunt obligate să recunoască drepturile persoanelor vulnerabile și propriile obligații corelative, întemeiate în mod direct pe directivele relevante. În caz contrar, instanța înaintea căreia procesul penal se află în desfășurare trebuie să constate că respectivele entități ale statelor membre și‑au încălcat obligațiile care le reveneau în temeiul dreptului Uniunii.

5)

Din cauza lipsei de pertinență directă pentru litigiul principal aflat în desfășurare înaintea instanței de trimitere, cea de a cincisprezecea întrebare este inadmisibilă.


( 1 ) Limba originală: engleza.

( i ) Numele prezentei cauze este unul fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile la procedură.

( 2 ) Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate (JO 2013, L 294, p. 1, denumită în continuare „Directiva 2013/48”).

( 3 ) Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare (JO 2016, L 297, p. 1, denumită în continuare „Directiva 2016/1919”).

( 4 ) Hotărârea din 22 iunie 2023, K.B. și F.S. (Invocare din oficiu în domeniul penal) (C‑660/21, EU:C:2023:498, punctele 44, 49 și 53).

( 5 ) Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza Moro (C‑646/17, EU:C:2019:95, nota de subsol 15), Concluziile avocatului general Pikamäe prezentate în cauza Spetsializirana prokuratura (Notă privind drepturile) (C‑649/19, EU:C:2020:758, punctele 53 și 81), Concluziile avocatului general Pikamäe prezentate în cauza K.B. și F.S. (Invocare din oficiu în domeniul penal) (C‑660/21, EU:C:2023:52, nota de subsol 58), Concluziile avocatei generale Ćapeta prezentate în cauza M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:157, notele de subsol 14 și 34), Concluziile avocatului general Pikamäe prezentate în cauza 1Dream, 1Dream ș.a. și Lireva Investments și FORTRESS FINANCE (C‑767/22, C‑49/23 și C‑161/23, EU:C:2024:608, punctul 55).

( 6 ) Potrivit articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2016/1919: „[p]rezenta directivă completează Directivele 2013/48/UE și (UE) 2016/800. Nicio dispoziție a prezentei directive nu se interpretează în sensul limitării drepturilor prevăzute în directivele menționate”.

( 7 ) Hotărârea din 7 septembrie 2023, Rayonna prokuratura Lovech, teritorialno otdelenie Lukovit (Percheziție corporală) (C‑209/22, EU:C:2023:634, punctul 37). În ceea ce privește modul în care se aliniază această interpretare largă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a se vedea Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza VW (Dreptul de a avea acces la un avocat în cazul neînfățișării) (C‑659/18, EU:C:2019:940, punctul 35 și jurisprudența citată).

( 8 ) În mod similar, o persoană este considerată suspectă și, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al directivei menționate într‑o situație în care agenți de poliție efectuează „percheziția corporală a persoanei în cauză și punerea sub sechestru a ceea ce ea a declarat că deține, pe de o parte, aceste acte stabil[ind] că persoana respectivă este în prezent suspectată de o autoritate competentă și, pe de altă parte, o informează în mod implicit, dar necesar, pe persoana respectivă cu privire la această suspiciune”. A se vedea Hotărârea din 7 septembrie 2023, Rayonna prokuratura Lovech, teritorialno otdelenie Lukovit (Percheziție corporală) (C‑209/22, EU:C:2023:634, punctul 43).

( 9 ) Nu există nicio informație în dosarul cauzei care să sugereze că K.P. a renunțat la dreptul său de a fi asistat de un avocat. În cazul în care însă acesta ar fi făcut acest lucru, autoritățile ar fi avut responsabilitatea suplimentară de a‑i furniza lui K.P. „informații clare și suficiente, într‑un limbaj simplu și comprehensibil, ținând seama de condiția sa de persoană vulnerabilă, cu privire la conținutul [dreptului de a fi asistat de un avocat] și la posibilele consecințe ale unei renunțări la acesta”. Hotărârea din 14 mai 2024, Stachev (C‑15/24 PPU, EU:C:2024:399, punctul 64).

( 10 ) Aspectul dacă acesta era în fapt eligibil pentru a primi asistență juridică gratuită în condițiile Directivei 2016/1919 constituie un alt subiect, pe care îl vom aborda mai jos, în secțiunea IV.B.2.

( 11 ) Rezoluția Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (JO 2009, C 295, p. 1).

( 12 ) Comisia a recunoscut că nu există un consens în rândul statelor membre cu privire la noțiunea de vulnerabilitate în documentul de lucru al serviciilor Comisiei intitulat Impact Assessment – Accompanying the document – Proposal for a directive of the European Parliament and of the Council – Proposal for a on procedural safeguards for children suspected or accused in criminal proceedings [Evaluarea impactului care însoțește documentul Propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind garanțiile procedurale pentru copiii suspectați sau acuzați în cadrul procedurilor penale, Bruxelles] din 27 noiembrie 2013 [SWD(2013) 480 final, p. 12-28].

( 13 ) Considerentele (4)-(6) ale Directivei (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 132, p. 1).

( 14 ) Mergaerts, L., „Defence lawyers’ views on and identification of suspect vulnerability in criminal proceedings”, International Journal of the Legal Profession, vol. 29(3), 2022, p. 281 și 283.

( 15 ) Recomandarea Comisiei din 27 noiembrie 2013 privind garanțiile procedurale pentru persoanele vulnerabile suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (JO 2013, C 378, p. 8) (denumită în continuare „recomandarea Comisiei”). În ceea ce privește critica adusă acestei recomandări ca fiind generală și vagă, a se vedea Meysman, M., „Quo Vadis with Vulnerable Defendants in the EU?”, European Criminal Law Review, vol. 4(2), 2014, p. 179 și 188.

( 16 ) Considerentul (1) al recomandării Comisiei. Cu privire la critica faptului că această definiție este prea restrânsă, a se vedea Waddington, L., „Exploring Vulnerability in EU Law: An Analysis of «Vulnerability» in EU Criminal Law and Consumer Protection Law”, European Law Review, vol. 45(6), 2020, p. 779 și 791.

( 17 ) Punctul 7 din recomandarea Comisiei. Încă din anul 2003, Comisia a identificat persoanele cu afecțiuni psihice (de exemplu, cele care suferă de o afecțiune psihiatrică, precum schizofrenia) ca fiind persoane vulnerabile. A se vedea Cartea verde a Comisiei privind garanțiile procedurale acordate suspecților și inculpaților în procedurile penale pe teritoriul Uniunii Europene. COM(2003) 75 final.

( 18 ) Cu privire la această critică și, în sens mai larg, cu privire la reticența Comisiei de a face presiuni pentru adoptarea unui act cu forță juridică obligatorie destinat adulților vulnerabili, precum și cu privire la problemele care au decurs din aceasta, a se vedea Meysman, M., nota de subsol 15, op. cit., p. 191-193. În ceea ce privește istoricul care a condus la ultima variantă a recomandării aleasă de Comisie, a se vedea van der Aa, S., „Variable vulnerabilities? Comparing the rights of adult vulnerable suspects and vulnerable victims under EU Law”, New Journal of European Criminal Law vol. 7(1), 2016, p. 39 și p. 43-47.

( 19 ) Instanțele naționale „sunt obligate să ia recomandările în considerare în vederea soluționării litigiilor cu care sunt sesizate, în special atunci când acestea clarifică interpretarea dispozițiilor naționale adoptate în scopul asigurării punerii lor în aplicare sau atunci când acestea sunt destinate să completeze dispoziții comunitare având un caracter obligatoriu”. Hotărârea din 13 decembrie 1989, Grimaldi (C‑322/88, EU:C:1989:646, punctul 18).

( 20 ) Concluziile Consiliului privind protecția adulților vulnerabili în întreaga Uniune Europeană (JO 2021, C 330 I, p. 1) (denumite în continuare „concluziile Consiliului”), p. 5-6. În cadrul aceluiași document, Consiliul a invitat, de asemenea, Comisia „să examineze dacă este necesar să se consolideze, într‑un mod cuprinzător, garanțiile procedurale pentru adulții vulnerabili care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale”.

( 21 ) Ibidem, punctul 10.

( 22 ) În considerentul (51) al Directivei 2013/48 se precizează în plus: „[o]bligația de diligență către persoanele suspectate sau acuzate care se află într‑o poziție potențial vulnerabilă stă la baza unei administrări echitabile a justiției. Organele de urmărire penală, autoritățile de aplicare a legii și cele judiciare ar trebui, prin urmare, să faciliteze exercitarea în mod efectiv de către aceste persoane a drepturilor prevăzute în prezenta directivă, de exemplu prin luarea în considerare a oricărei vulnerabilități potențiale care afectează capacitatea acestora de a‑și exercita dreptul de a avea acces la un avocat și dreptul ca o terță persoană să fie informată la momentul privării de libertate și prin adoptarea de măsuri adecvate pentru a asigura garantarea respectivelor drepturi”.

( 23 ) În considerentul (18) al Directivei 2016/1919 se arată în plus: „[s]tatele membre ar trebui să prevadă modalități practice de acordare a asistenței juridice gratuite. Aceste modalități ar putea stabili că asistența juridică gratuită se acordă în urma unei cereri a unei persoane suspectate sau acuzate ori a unei persoane căutate. Cu toate acestea, ținând seama în special de nevoile specifice ale persoanelor vulnerabile, o astfel de solicitare nu ar trebui să reprezinte o condiție determinantă pentru acordarea asistenței juridice gratuite”.

( 24 ) O prevedere similară există și în ceea ce privește dreptul la informare; a se vedea articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1).

( 25 ) „Prin urmare, alienații trebuie considerați persoane vulnerabile în sensul acestei dispoziții întrucât, din cauza unor tulburări psihice, aceste persoane riscă să nu înțeleagă informațiile care le sunt comunicate în ceea ce privește drepturile lor”. Hotărârea din 19 septembrie 2019, Rayonna prokuratura Lom (C‑467/18, EU:C:2019:765, punctul 47). Curtea a formulat aceeași concluzie în ceea ce privește o persoană analfabetă în Hotărârea din 14 mai 2024, Stachev (C‑15/24 PPU, EU:C:2024:399, punctul 60).

( 26 ) Hotărârea din 19 septembrie 2019, Rayonna prokuratura Lom (C‑467/18, EU:C:2019:765, punctul 48).

( 27 ) Curtea EDO, Hotărârea din 10 noiembrie 2004, SC împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:2004:0615JUD006095800, § 29). A se vedea, de asemenea, Curtea EDO, Hotărârea din 23 martie 2016, Blokhin împotriva Rusiei (CE:ECHR:2016:0323JUD004715206, §195).

( 28 ) Curtea EDO, Hotărârea din 13 septembrie 2016, Ibrahim ș.a. împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:2016:0913JUD005054108, §274).

( 29 ) Curtea EDO, Hotărârea din 31 martie 2009, Płonka împotriva Poloniei (CE:ECHR:2009:0331JUD002031002), Curtea EDO, Hotărârea din 27 ianuarie 2011, Bortnik împotriva Ucrainei (CE:ECHR:2011:0127JUD003958204), Curtea EDO, Hotărârea din 16 martie 2010, Oršuš ș.a. împotriva Croației (CE:ECHR:2010:0316JUD001576603), Curtea EDO, Hotărârea din 23 martie 2016, Blohkin împotriva Rusiei (CE:ECHR:2016:0323JUD004715206), și Curtea EDO, Hotărârea din 16 decembrie 2010, Borotyuk împotriva Ucrainei (CE:ECHR:2010:1216JUD003357904). Pentru o imagine de ansamblu, a se vedea Mergaerts, L. și Dehaghani, R., „Protecting vulnerable suspects in police investigations in Europe: Lessons learned from England and Wales and Belgium”, New Journal of European Criminal Law, vol. 11(3), 2020, p. 313.

( 30 ) A se vedea punctele 46-53 din prezentele concluzii.

( 31 ) Instanța de trimitere a explicat că ofițerii de poliție au reținut faptul că K.P. se comporta și vorbea incoerent. Aceasta reprezintă cu siguranță o circumstanță care i‑ar fi putut determina pe aceștia să ia în considerare posibilitatea ca K.P. să sufere de o anumită vulnerabilitate.

( 32 ) Considerentul (23) al Directivei 2016/1919 prevede că statele membre ar trebui să asigure respectarea Principiilor și Liniilor directoare ale Organizației Națiunilor Unite privind accesul la asistență juridică în sistemele de justiție penală. Principiul 10 dintre aceste Principii și Linii directoare prevede că autoritățile competente ar trebui să adopte măsuri speciale pentru a asigura accesul efectiv la asistență juridică gratuită, printre altele, al persoanelor cu boli psihice. Documentul este disponibil la următoarea adresă: https://www.unodc.org/documents/justice‑and‑prison‑reform/UN_principles_and_guidlines_on_access_to_legal_aid.pdf

( 33 ) Potrivit articolului 4 alineatul (3) din Directiva 2016/1919, în aplicarea criteriului stării materiale, statele membre „ia[u] în considerare toți factorii relevanți și obiectivi, cum ar fi veniturile, capitalul, situația familială a persoanei în cauză, precum și costurile asistenței juridice din partea unui avocat și nivelul de trai din statul membru respectiv, pentru a stabili dacă, în conformitate cu criteriile aplicabile în acel stat membru, persoanele suspectate sau acuzate nu dispun de resurse suficiente pentru a beneficia de asistență juridică din partea unui avocat”.

( 34 ) Potrivit articolului 4 alineatul (4) din Directiva 2016/1919, în aplicarea criteriului temeiniciei, statele membre „ia[u] în considerare gravitatea infracțiunii, complexitatea cauzei, precum și gradul de severitate a sancțiunii în cauză, pentru a stabili dacă interesele justiției impun acordarea asistenței juridice gratuite. În orice caz, criteriul temeiniciei se consideră a fi îndeplinit în următoarele situații (a) atunci când o persoană suspectată sau acuzată este adusă în fața unui judecător sau a unei instanțe competente pentru a se pronunța cu privire la detenție în orice fază a procedurilor în cadrul domeniului de aplicare a prezentei directive; și (b) pe durata detenției”.

( 35 ) De exemplu, articolul 4 alineatul (4) din Directiva 2016/1919 enumeră „gravitatea infracțiunii, complexitatea cauzei, precum și gradul de severitate a sancțiunii în cauză” printre factorii pe care statele membre îi pot lua în considerare atunci când decid cu privire la aplicarea criteriului stării materiale în scopul acordării asistenței juridice gratuite.

( 36 ) Hotărârea din 15 mai 1986, Johnston (222/84, EU:C:1986:206, punctul 58).

( 37 ) Concluziile avocatei generale Ćapeta prezentate în cauza M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:157, punctele 118-127).

( 38 ) Acest lucru a fost confirmat de Curte cu privire la Directiva 2016/800 în Hotărârea din 5 septembrie 2024, M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:685, punctele 169-174). Excepția de la aceasta poate fi găsită în interpretarea dată de Curte articolului 14 alineatul (7) din Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală (JO 2014, L 130, p. 1). A se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2024, M.N. (EncroChat) (C‑670/22, EU:C:2024:372, punctele 126-131).

( 39 ) Hotărârea din 7 septembrie 2023, Rayonna prokuratura Lovech, teritorialno otdelenie Lukovit (Percheziție corporală) (C‑209/22, EU:C:2023:634, punctele 58-61).

( 40 ) În ceea ce privește aceeași constatare în raport cu Directiva 2016/800, atunci când persoanele vulnerabile sunt copii, a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2024, M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:685, punctele 167, 168 și 174).

( 41 ) Curtea EDO, Hotărârea din 12 iulie 1988, Schenk împotriva Elveției (CE:ECHR:1988:0712JUD001086284, §§ 45 și 46), Curtea EDO, Hotărârea din 1 martie 2007, Heglas împotriva Republicii Cehe (CE:ECHR:2007:0301JUD000593502, § 84), și Curtea EDO, Hotărârea din 11 iulie 2017, Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) (CE:ECHR:2017:0711JUD001986712, § 83).

( 42 ) Curtea EDO, Hotărârea din 17 ianuarie 2017, Habran și Dalem împotriva Belgiei (CE:ECHR:2017:0117JUD004300011, § 94).

( 43 ) Hotărârea din 21 martie 2024, Remia Com Impex (C‑10/23, EU:C:2024:259, punctul 29).

( 44 ) Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo (C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 91).

( 45 ) Astfel cum a procedat Curtea în repetate ocazii, de exemplu, în Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor) (C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 165).

( 46 ) Hotărârea Curții EDO din 15 decembrie 2016, Khlaifia ș.a. împotriva Italiei (CE:ECHR:2016:1215JUD001648312, §159).

( 47 ) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adăugat la aceasta că „dispoziția în cauză obligă statul să se asigure că orice persoană este reținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii privative de libertate nu o supun unei suferințe sau unei încercări cu o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent unei astfel de măsuri, precum și că, având în vedere cerințele practice ale detenției, sănătatea și bunăstarea acesteia sunt asigurate în mod corespunzător”, ibidem, punctul 160.

( 48 ) Concluziile avocatei generale Ćapeta prezentate în cauza M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:157, punctele 128-135).

( 49 ) Hotărârea din 17 iunie 1999, Piaggio (C‑295/97, EU:C:1999:313, punctul 29), și Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan ș.a. (C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 58).

( 50 ) Hotărârea din 21 ianuarie 1993, Deutsche Shell (C‑188/91, EU:C:1993:24, punctul 27).

( 51 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 1999, Piaggio (C‑295/97, EU:C:1999:313, punctul 32).

( 52 ) Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing (C‑106/89, EU:C:1990:395, punctul 8), și Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez (C‑282/10, EU:C:2012:33, punctele 23-27).

( 53 ) Hotărârea din 5 februarie 1963, van Gend & Loos (26/62, EU:C:1963:1, p. 13), Hotărârea din 8 martie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Efect direct) (C‑205/20, EU:C:2022:168, punctul 37), și Hotărârea din 5 septembrie 2024, M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:685, punctul 118).

( 54 ) A se vedea de exemplu Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin (C‑261/20, EU:C:2022:33, punctele 25 și 26), și Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski (C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 53 și 54).

( 55 ) Hotărârea din 22 iunie 1989, Costanzo (103/88, EU:C:1989:256, punctul 31).

( 56 ) Hotărârea din 4 decembrie 2018, Minister for Justice and Equality and Commissioner of An Garda Síochána (C‑378/17, EU:C:2018:979, punctul 38).

( 57 ) Hotărârea din 8 decembrie 2022, Inspektor/Inspektorata kam Vissia sadeben savet (Scopurile prelucrării datelor cu caracter personal – Anchetă penală) (C‑180/21, EU:C:2022:967, punctul 66).

( 58 ) Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny (C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctele 43 și 45).

( 59 ) A cincisprezecea întrebare corespunde aproape ad litteram cu cea de a paisprezecea întrebare punctul (b) adresată în cauza M.S ș.a.. După cum am precizat în concluziile pe care le‑am prezentat în respectiva cauză, această întrebare era inadmisibilă, întrucât a fost, așa cum este și în prezenta cauză, scoasă din contextul respectivei cauze și, astfel, ipotetică. A se vedea Concluziile avocatei generale Ćapeta prezentate în cauza M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:157, punctele 54-59).