1.

În prezenta cauză, Juzgado de lo Contencioso-Administrativo no 5 de Barcelona (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 5 din Barcelona, Spania) adresează mai multe întrebări preliminare referitoare la interpretarea articolului 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei ( 2 ).

2.

În conformitate cu această dispoziție, un stat membru este obligat să acorde resortisanților unor țări terțe, membri ai familiei unui susținător al reîntregirii ( 3 ), un permis de ședere autonom atunci când aceștia se află într‑o „situație deosebit de dificilă”. Instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la natura împrejurărilor ce caracterizează o astfel de situație și îi solicită în plus să precizeze modalitățile procedurale potrivit cărora acești resortisanți pot stabili că se află în situația respectivă.

3.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între o mamă și cei doi copii minori ai săi, beneficiari ai unui permis de ședere în scopul reîntregirii familiei, pe de o parte, și Subdelegación del Gobierno en Barcelona (Subdelegația guvernului din Barcelona, Spania). Această autoritate a refuzat să le acorde un „permis de ședere pe termen lung în scopul reîntregirii familiei” și, așadar, să le reînnoiască permisul de ședere drept consecință a refuzului acordării unui permis de ședere pe termen lung tatălui, care este susținătorul reîntregirii ( 4 ). În cadrul căii de atac jurisdicționale pe care au introdus‑o împotriva acestei decizii, reclamanții din litigiul principal au solicitat un permis de ședere autonom în sensul articolului 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86.

4.

În primul rând, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă situația reclamanților din litigiul principal poate fi calificată drept „deosebit de dificil[ă]”, în sensul acestui articol, pentru motivul că privește copii minori sau că membrii familiei își pierd permisul de ședere din motive independente de voința lor.

5.

În prezentele concluzii, vom prezenta motivele pentru care considerăm că niciuna dintre aceste împrejurări nu este suficientă, în sine, pentru a demonstra existența unei „situații deosebit de dificile”. Astfel, apreciem că o asemenea condiție necesită să se stabilească faptul că resortisanții țărilor terțe în cauză trebuie să se confrunte, ca urmare a unor factori familiali, cu circumstanțe care prezintă, prin natura lor, un nivel ridicat de gravitate sau de dificultate ori care îi expun unui nivel ridicat de precaritate sau de vulnerabilitate, creând în privința lor o nevoie reală de protecție, asigurată prin acordarea unui permis de ședere autonom. În speță, considerăm că circumstanțele evocate de instanța de trimitere nu prezintă astfel de caracteristici.

6.

În al doilea rând, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze garanțiile procedurale de care dispun membrii familiei și în special copiii minori înainte de adoptarea unei decizii de refuz al reînnoirii permisului lor de ședere, precum și mijloacele de care dispun aceștia pentru a demonstra existența unei „situații deosebit de dificile” în scopul obținerii unui permis de ședere autonom.

7.

În această privință, vom explica motivele pentru care autoritatea națională competentă trebuie, înainte de adoptarea unei astfel de decizii, să efectueze o examinare individualizată a cererii de reînnoire a permisului de ședere în sensul articolului 17 din Directiva 2003/86, în cursul căreia membrii familiei în cauză au avut posibilitatea de a face cunoscute, în mod util și efectiv, toate informațiile pe care le consideră relevante în ceea ce privește situația lor. Vom adăuga de asemenea că, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când cererea este depusă de un copil minor, revine statelor membre obligația de a lua toate măsurile adecvate pentru a oferi acestui copil o posibilitate reală și efectivă de a fi ascultat, în funcție de vârsta sa sau de gradul său de maturitate.

8.

Directiva 2003/86 stabilește condițiile în care se exercită dreptul la reîntregirea familiei de care beneficiază resortisanții țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre.

9.

Considerentele (2), (4), (6), (11) și (15) ale acestei directive au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

10.

Făcând parte din capitolul VI din directiva menționată, intitulat „Intrarea și șederea membrilor familiei”, articolul 13 alineatul (3) prevede:

„Perioada de valabilitate a permiselor de ședere acordate membrilor familiei nu poate depăși, în principiu, data expirării permisului de ședere al susținătorului reîntregirii.”

11.

În cadrul acestui capitol, articolul 15 din Directiva 2003/86 are următorul cuprins:

„(1)   Cel târziu la cinci ani de rezidență și în măsura în care membrii familiei nu au primit un permis de ședere pentru alte motive decât reîntregirea familiei, soțul sau partenerul necăsătorit și copilul devenit major au dreptul, dacă este nevoie, la cerere, la un permis de ședere autonom, independent de cel al susținătorului reîntregirii.

În cazul ruperii legăturii de familie, statele membre pot limita acordarea permisului de ședere menționat în primul paragraf la soțul sau partenerul necăsătorit.

(2)   Statele membre pot acorda un permis de ședere autonom copiilor majori și rudelor în linie ascendentă directă prevăzuți la articolul 4 alineatul (2).

(3)   În caz de văduvie, divorț, separare sau deces al rudelor de gradul întâi în linie ascendentă sau descendentă directă, se poate elibera un permis de ședere autonom, dacă este nevoie, la cerere, persoanelor intrate în scopul reîntregirii familiei. Statele membre adoptă dispozițiile care asigură acordarea unui permis de ședere autonom în situații deosebit de dificile.

(4)   Condițiile privind acordarea și valabilitatea permisului de ședere autonom sunt prevăzute de dreptul intern.”

12.

În cadrul capitolului VII din această directivă, intitulat „Sancțiuni și căi de atac”, articolul 16 alineatul (3) prevede:

„Statele membre pot retrage sau pot refuza reînnoirea permisului de ședere al unui membru al familiei atunci când dreptul de ședere al susținătorului reîntregirii expiră și membrul familiei nu beneficiază încă de un drept la un permis de ședere autonom în temeiul articolului 15.”

13.

Articolul 17 din directiva menționată, care figurează în acest capitol, prevede:

„Statele membre țin seama în mod adecvat de natura și soliditatea legăturilor de familie ale persoanei și de durata rezidenței sale în statul membru, precum și de existența unor legături familiale, culturale sau sociale cu țara de origine, în cazul respingerii unei cereri, al retragerii sau al refuzului de reînnoire al permisului de ședere, precum și în cazul luării unei măsuri de îndepărtare a susținătorului reîntregirii sau a membrilor familiei sale.”

14.

Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European din 3 aprilie 2014 cu privire la orientările pentru punerea în aplicare a Directivei 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea familiei ( 7 ) cuprinde punctul 5.3, intitulat „Accesul la permisul de ședere autonom”, al cărui al treilea paragraf are următorul cuprins:

„Articolul 15 alineatul (3) (a doua teză) prevede că statele membre trebuie să elibereze un permis de ședere autonom în situații deosebit de dificile oricăror membri ai familiei care au intrat pe teritoriul statului membru respectiv în scopul reîntregirii familiei. Statele membre trebuie să prevadă dispoziții în dreptul intern în acest sens. Situațiile deosebit de dificile trebuie să fi fost cauzate de situația familială sau de ruperea legăturii de familie, nu de alte cauze. Exemple de situații deosebit de dificile pot fi, de exemplu, cazurile de violență domestică împotriva femeilor și copiilor, anumite cazuri de căsătorii forțate, riscul de mutilare a organelor genitale ale femeii sau cazurile în care persoana s‑ar afla într‑o situație familială deosebit de dificilă dacă ar fi obligată să se întoarcă în țara de origine.”

15.

Articolul 19 din Ley Orgánica 4/2000 sobre derechos y libertades de los extranjeros en España y su integración social (Legea organică 4/2000 privind drepturile și libertățile străinilor în Spania și integrarea lor socială) ( 8 ) din 11 ianuarie 2000, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:

„1.   Permisul de ședere pentru reîntregirea familiei de care beneficiază soțul și copiii din familia reîntregită atunci când împlinesc vârsta de încadrare în muncă le conferă acestora dreptul de muncă fără a fi necesar să efectueze alte demersuri administrative.

2.   Soțul beneficiar al reîntregirii familiei poate obține un permis de ședere independent atunci când dispune de mijloace financiare suficiente pentru a se întreține.

În cazul în care soția beneficiară a reîntregirii familiei este victima violenței bazate pe gen, aceasta poate obține permisul de ședere și de muncă independent, fără a fi necesară îndeplinirea condiției anterioare, odată ce a fost emis în favoarea sa un ordin de protecție sau, în caz contrar, un raport al Ministerio Fiscal [Ministerul Public, Spania] în care se indică existența unor indicii privind violența bazată pe gen.

3.   Copiii beneficiari ai reîntregirii familiei pot obține un permis de ședere independent atunci când împlinesc vârsta majoratului și dispun de mijloace financiare suficiente pentru a se întreține.

4.   Forma și valoarea mijloacelor financiare considerate suficiente pentru a permite membrilor familiei reîntregite să obțină un permis independent se stabilesc prin regulament.

5.   În cazul decesului susținătorului reîntregirii, membrii familiei reîntregite pot obține un permis de ședere independent în condiții care urmează să fie stabilite.”

16.

Articolul 59 din Real Decreto 557/2011 por el que se aprueba el Reglamento de la Ley Orgánica 4/2000, sobre derechos y libertades de los extranjeros en España y su integración social, tras su reforma por Ley Orgánica 2/2009 (Decretul regal 557/2011 de aprobare a Regulamentului Legii organice 4/2000 privind drepturile și libertățile străinilor în Spania și integrarea socială a acestora, astfel cum a fost modificată prin Legea organică 2/2009) ( 9 ) din 20 aprilie 2011, intitulat „Șederea membrilor familiei reîntregite independent de cea a susținătorului reîntregirii”, prevede:

„1.   Soțul sau partenerul beneficiar al reîntregirii familiei poate obține un permis de ședere și de muncă independent dacă îndeplinește una dintre următoarele condiții și dacă nu are datorii față de autoritățile fiscale sau de asigurări sociale:

[…]

2.   În plus, soțul sau partenerul poate obține un permis de ședere și de muncă independent în următoarele cazuri:

3.   În cazurile prevăzute la alineatul precedent, atunci când, în afară de soț sau de partener, alți membri ai familiei au beneficiat de reîntregirea familiei, aceștia din urmă păstrează permisul de ședere acordat și depind, în scopul reînnoirii permisului de ședere pentru reîntregirea familiei, de membrul familiei cu care locuiesc.

4.   Copiii și minorii al căror reprezentant legal este susținătorul reîntregirii obțin un permis de ședere independent atunci când împlinesc vârsta majoratului și pot dovedi că se află într‑una dintre situațiile descrise la alineatul 1 al prezentului articol sau atunci când au împlinit vârsta majoratului și au avut reședința în Spania timp de cinci ani.

[…]”

17.

Articolul 61 din Decretul regal 557/2011, intitulat „Reînnoirea permiselor de ședere pentru reîntregirea familiei”, prevede la alineatul 3:

„Pentru reînnoirea unui permis de ședere pentru reîntregirea familiei trebuie îndeplinite următoarele condiții:

18.

Potrivit alineatului 4 al primei dispoziții adiționale la Decretul regal 557/2011:

„La propunerea șefului Secretaría de Estado de Inmigración y Emigración [Secretariatul de Stat pentru Imigrație și Emigrare, Spania], având în vedere raportul șefului Secretaría de Estado de Seguridad [Secretariatul de Stat pentru Securitate, Spania] și, dacă este cazul, al șefilor Subsecretarías de Asuntos Exteriores y de Cooperación y de Política Territorial y Administración Pública [Subsecretariatele pentru Afaceri Externe, Cooperare și Politică Teritorială și Administrație Publică, Spania], Consejo de Ministros [Consiliul de Miniștri, Spania] poate, în cazul în care împrejurări de ordin economic, social sau profesional justifică acest lucru și în cazuri nereglementate care prezintă un interes special, să emită, după informarea și consultarea Comisión Laboral Tripartita de Inmigración [Comisia tripartită de muncă privind imigrația, Spania], instrucțiuni în vederea acordării unor permise de ședere temporară și/sau de muncă, care pot fi legate de o perioadă, de un loc de muncă ori de un loc, în conformitate cu aceste instrucțiuni, sau a unor autorizații de ședere […]. De asemenea, șeful Secretariatului de Stat pentru Imigrație și Emigrare, pe baza raportului șefului Secretariatului de Stat pentru Securitate, poate acorda permise individuale de ședere temporară în cazul unor circumstanțe excepționale neprevăzute de prezentul regulament.”

19.

Cei trei reclamanți din litigiul principal, o mamă și cei doi copii minori ai săi, erau titulari ai unui permis de ședere pentru reîntregirea familiei, susținătorul reîntregirii fiind soțul acesteia și tatăl celor doi copii.

20.

Din decizia de trimitere reiese că, la 22 aprilie 2021, cei patru membri ai familiei au depus o cerere de „permis de ședere pe termen lung în scopul reîntregirii familiei”.

21.

Printr‑o decizie din 27 mai 2021, autoritatea națională competentă a respins cererea susținătorului reîntregirii ca urmare a existenței unui antecedent penal.

22.

Ulterior, printr‑o decizie din 22 iunie 2021, această autoritate a respins cererile introduse de reclamanții din litigiul principal în temeiul articolului 61 din Decretul regal 557/2011. Astfel cum indică titlul său, acest articol prevede cerințele referitoare la reînnoirea permiselor de ședere pentru reîntregirea familiei. În măsura în care susținătorul reîntregirii nu mai era titularul unui permis de muncă și/sau de ședere, cererea lor nu îndeplinea cerința prevăzută la articolul 61 alineatul 3 litera b) punctul 1 din acest decret regal.

23.

Sesizată de reclamanții din litigiul principal cu o acțiune având ca obiect anularea acestei decizii, instanța de trimitere arată că decizia menționată a fost adoptată fără ca autoritatea națională competentă să efectueze, în conformitate cu articolul 17 din Directiva 2003/86, o evaluare a naturii și a solidității legăturilor de familie ale persoanelor în cauză, a duratei reședinței acestora și a existenței unor legături familiale, culturale și sociale cu țara în care au reședința și cu țara lor de origine.

24.

Or, potrivit acestei instanțe, din moment ce articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86 nu precizează cazurile de „situații deosebit de dificile” care justifică acordarea unui permis de ședere autonom membrilor familiei unui susținător al reîntregirii, nu se poate exclude că o astfel de noțiune acoperă situația care rezultă din pierderea permisului de ședere al membrilor familiei care beneficiază de reîntregirea familiei din motive independente de voința lor, mai ales în cazul copiilor minori și al persoanelor care se află într‑o situație de discriminare structurală în țara lor de origine, cum ar fi cazul femeilor originare din anumite țări terțe în care persoanele de sex feminin sunt lipsite de orice protecție.

25.

Totuși, instanța de trimitere remarcă, pe de o parte, că articolul 59 din Decretul regal 557/2011, în pofida caracterului imperativ al modului de redactare a articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86, nu ar menționa cazurile de „situații deosebit de dificile” evocate de această din urmă dispoziție. Pe de altă parte, deși alineatul 4 al primei dispoziții adiționale la decretul regal menționat ar prevedea acordarea unui permis de ședere în situații excepționale care nu sunt prevăzute de regulament, această dispoziție nu ar părea conformă cu Directiva 2003/86. Astfel, acordarea unui asemenea permis de ședere ar ține de o putere de apreciere potrivit unei interpretări largi a dispoziției menționate, care nu ar împiedica caracterul automat al deciziilor privind permisele de ședere, iar competența în această privință nu ar fi atribuită administrației locale a statului, ci administrației publice centrale.

26.

Pe de altă parte, reglementarea spaniolă nu ar prevedea o procedură care să permită persoanelor interesate să invoce circumstanțe individuale și nici organizarea unei audieri prealabile a minorilor, astfel încât autoritățile naționale competente s‑ar pronunța fără a ține seama de situația personală a membrilor familiei beneficiari ai reîntregirii familiei. Prin urmare, aceștia din urmă s‑ar regăsi imediat într‑o situație de neregularitate. Or, din jurisprudența Curții ar rezulta că aceste autorități trebuie, înainte de adoptarea unei decizii în materie de reîntregire a familiei, să aprecieze toate împrejurările specifice ale speței, orice decizie automată fiind exclusă.

27.

În aceste condiții, Juzgado de lo Contencioso-Administrativo no 5 de Barcelona (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 5 din Barcelona) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28.

Reclamanții din litigiul principal, guvernul spaniol, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceste părți au participat la ședința care a avut loc la 17 ianuarie 2024, în cursul căreia au răspuns de asemenea la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte.

29.

Primele trei întrebări preliminare privesc condițiile de aplicare a articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86, în temeiul căruia statele membre sunt obligate să acorde resortisanților țărilor terțe care au intrat într‑un stat membru în scopul reîntregirii familiei un permis de ședere autonom în cazul unor „situații deosebit de dificile” și, în special, domeniul de aplicare al acestei noțiuni.

30.

În schimb, întrebările preliminare a patra‑a șasea privesc garanțiile procedurale aplicabile în cazul adoptării unei decizii prin care se refuză reînnoirea permisului de ședere al membrilor familiei susținătorului reîntregirii. Deși instanța de trimitere face referire, în această privință, la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86, această dispoziție nu privește condițiile în care un stat membru poate refuza reînnoirea permisului de ședere al acestora din urmă, aspect reglementat la articolul 16 alineatul (3) din directiva menționată. Prin urmare, propunem Curții să examineze întrebările în discuție din perspectiva acestui din urmă articol.

31.

Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să precizeze dacă articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86 trebuie interpretat în sensul că existența unei „situații deosebit de dificile” poate fi stabilită în mod automat atunci când situația privește un copil minor sau când membrul familiei își pierde permisul de ședere din motive independente de voința sa.

32.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere ridică în plus problema dacă această dispoziție se opune legislației unui stat membru care nu prevede acordarea unui permis de ședere autonom membrilor familiei susținătorului reîntregirii atunci când situația acestora din urmă este nu numai deosebit de dificilă din cauza prezenței unor copii minori, ci devine de asemenea nelegală din cauza refuzului de reînnoire a permisului lor de ședere.

33.

În măsura în care argumentele prezentate în ședință de reclamanții din litigiul principal au demonstrat necesitatea unor precizări în această privință, vom formula o observație introductivă referitoare la natura dreptului de ședere conferit resortisanților unor țări terțe intrați într‑un stat membru în scopul reîntregirii familiei în temeiul Directivei 2003/86, înainte de a proceda la interpretarea termenilor articolului 15 alineatul (3) a doua teză din aceasta.

34.

Din considerentele (4) și (6) ale Directivei 2003/86 reiese că aceasta are drept obiectiv general să faciliteze integrarea resortisanților țărilor terțe în statele membre, prin asigurarea protecției familiei și în special prin garantarea menținerii vieții de familie datorită reîntregirii familiei ( 10 ). Curtea a statuat că din acest obiectiv, precum și dintr‑o interpretare de ansamblu a acestei directive, în special a articolului 13 alineatul (3) și a articolului 16 alineatul (3) din aceasta, reiese că, atât timp cât membrii de familie respectivi nu au dobândit un drept de ședere autonom în temeiul articolului 15 din directiva menționată, dreptul lor de ședere este un drept derivat din cel al susținătorului reîntregirii, menit să favorizeze integrarea acestuia din urmă ( 11 ).

35.

Or, o situație precum cea în discuție, în care o mamă și copiii săi, intrați într‑un stat membru în scopul reîntregirii familiei, nu își pot reînnoi permisul de ședere ca urmare a expirării permisului de ședere al tatălui, este o situație obișnuită în contextul reîntregirii familiei, spre deosebire de „situațiile deosebit de dificile” vizate de legiuitorul Uniunii la articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86.

36.

După cum a arătat în mod întemeiat guvernul spaniol în ședință, prezența unor copii minori este o împrejurare curentă și normală în contextul reîntregirii familiei resortisanților țărilor terțe. A admite că situația lor poate, în sine, să intre sub incidența unei „situații deosebit de dificile” în sensul acestui articol ar încălca finalitățile astfel exprimate ale acestei directive, întrucât copiii minori ar beneficia de un drept de ședere autonom și ar fi, așadar, autorizați să rămână pe teritoriul statului membru gazdă, în timp ce părintele lor ar putea fi obligat să îl părăsească.

37.

În plus, faptul că membrii familiei susținătorului reîntregirii își pierd permisul de ședere pentru motive independente de voința lor este inerent caracterului derivat al dreptului lor de ședere. Astfel, în contextul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Y. Z. și alții (Fraudă privind reîntregirea familiei), în care membrii familiei unui susținător al reîntregirii își pierduseră permisul de ședere ca urmare a unei fraude săvârșite de acesta din urmă de care nu aveau cunoștință, Curtea a statuat că, având în vedere „importanța centrală a susținătorului reîntregirii în sistemul instituit prin Directiva 2003/86”, este conform cu obiectivele urmărite de această directivă și cu logica pe care ea se bazează ca această fraudă să aibă repercusiuni asupra procesului de reîntregire a familiei și în special să afecteze permisele de ședere acordate membrilor de familie ai acestui susținător al reîntregirii, chiar dacă aceștia din urmă nu aveau cunoștință de frauda săvârșită ( 12 ). Aceste principii sunt aplicabile prin analogie unei situații precum cea în discuție, în care membrii familiei care au intrat într‑un stat membru în scopul reîntregirii familiei nu își pot reînnoi permisul de ședere pentru motivul că susținătorul reîntregirii și‑a pierdut dreptul de ședere ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni.

38.

În continuare, trebuie să se examineze măsura în care condiția referitoare la existența unei „situații deosebit de dificile”, prevăzută la articolul 15 alineatul (3) a doua teză din directiva menționată, poate fi îndeplinită.

39.

Legiuitorul Uniunii a dorit ca articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86 să fie o dispoziție imperativă. În cadrul acestei dispoziții, existența unei „situații deosebit de dificile” în cazul persoanelor intrate într‑un stat membru în scopul reîntregirii familiei este singura condiție de fond necesară pentru acordarea unui permis de ședere autonom. Or, nici acest articol, nici vreo altă dispoziție din această directivă nu conțin o definiție a noțiunii de „situații deosebit de dificile” sau nu ilustrează o astfel de situație, spre deosebire de articolul 13 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2004/38/CE ( 13 ), care se referă în mod explicit la membrii familiei unui cetățean al Uniunii, victime ale violenței în familie. Prin urmare, în jurisprudența sa, Curtea s‑a referit la interpretarea reținută de Comisie la punctul 5.3 din orientările sale, care citează ca exemplu de „situație deosebit de dificilă” cazurile de violență domestică ( 14 ).

40.

În ședință, guvernul spaniol a susținut că domeniul de aplicare al noțiunii de „situații deosebit de dificile” poate fi stabilit în mod unilateral de statele membre. Nu suntem de acord cu acest punct de vedere. Apreciem, astfel, că această noțiune utilizată la articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86 trebuie considerată o noțiune autonomă a dreptului Uniunii. În caz contrar, dacă statele membre ar dispune de o marjă de apreciere pentru a defini împrejurările care intră sub incidența unei asemenea situații, disparitățile din reglementările naționale ar risca să compromită conținutul și efectul util al obligației astfel impuse în sarcina acestora din urmă. În plus, trebuie să se constate că articolul 15 alineatul (3) din această directivă nu face trimitere la dreptul statelor membre pentru a defini noțiunea în discuție, spre deosebire de articolul 15 alineatul (4) din directiva menționată. Este indispensabil să se facă distincție între aceste două dispoziții. Articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86 recunoaște un drept în beneficiul membrului familiei în cauză prin faptul că impune statelor membre să adopte dispoziții care să garanteze acordarea unui permis de ședere autonom în cazul unor „situații deosebit de dificile”. Legiuitorul Uniunii enunță, așadar, o condiție de fond esențială pentru acordarea unui asemenea permis de ședere. În schimb, articolul 15 alineatul (4) din această directivă are un obiect diferit, conferind statelor membre responsabilitatea de a defini, în dreptul lor intern, condițiile în care este posibil să se valorifice acest drept, precum și modalitățile de exercitare a acestuia, sub rezerva respectării principiului proporționalității, precum și a obiectivului și a efectului util ale directivei menționate ( 15 ).

41.

Având în vedere aceste elemente, considerăm necesară, prin urmare, aplicarea jurisprudenței constante a Curții potrivit căreia din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității de tratament rezultă că o dispoziție a dreptului Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă ( 16 ). În plus, din moment ce Directiva 2003/86 nu definește noțiunea de „situații deosebit de dificile”, termenii acesteia trebuie interpretați, potrivit unei jurisprudențe constante, conform sensului lor obișnuit în limbajul curent, ținând seama și de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte ( 17 ).

42.

Vom începe analiza cu o examinare a finalității articolului 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86. Astfel, condiția referitoare la existența unei „situații deosebit de dificile” trebuie, înainte de toate, să fie interpretată în lumina finalității pe care această dispoziție o urmărește, și anume protecția membrilor familiei susținătorului reîntregirii.

43.

Amintim că, în conformitate cu considerentele (4) și (6) ale acestei directive, dreptul la reîntregirea familiei urmărește în special să garanteze protecția familiei, asigurând menținerea sau crearea unei vieți de familie în statul membru gazdă ( 18 ). Acest drept permite, așadar, să se garanteze fiecărei persoane dreptul de a trăi împreună cu familia sa în statul respectiv.

44.

Totuși, dreptul menționat nu este absolut, iar legiuitorul Uniunii prevede restricții legitime privind exercitarea acestuia. Astfel, în considerentul (2) al Directivei 2003/86, acesta subliniază că măsurile privind reîntregirea familiei trebuie să fie exercitate cu respectarea drepturilor fundamentale consacrate în special de cartă. Aceste măsuri trebuie, așadar, să fie exercitate cu respectarea dreptului la demnitate umană, consacrat la articolul 1 din cartă, a dreptului la integritatea persoanei, prevăzut la articolul 2 din aceasta, a interzicerii torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, prevăzută la articolul 4 din cartă, precum și a drepturilor copilului, consacrate la articolul 24 din aceasta. În plus, în considerentul (11) al directivei menționate, legiuitorul Uniunii recunoaște în mod expres statelor membre dreptul de a adopta „măsuri restrictive” privind dreptul la reîntregirea familiei atunci când respectarea valorilor și a principiilor pe care acestea din urmă le recunosc, în special în ceea ce privește drepturile femeilor și ale copiilor, justifică acest lucru. Astfel, o autoritate națională competentă poate, în temeiul articolului 4 alineatele (4) și (5) din directiva menționată, să se opună cererilor de reîntregire a familiei ale unui soț/unei soții, atunci când acesta/aceasta din urmă trebuie să locuiască împreună cu ceilalți soți/celelalte soții ai/ale susținătorului reîntregirii (gospodării poligame) sau atunci când nu a împlinit vârsta minimă impusă în acest scop de statul membru, pentru a preveni căsătoriile forțate.

45.

Considerăm că măsura instituită de legiuitorul Uniunii la articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86 urmărește o finalitate identică, și anume protecția membrilor familiei, dar într‑o etapă ulterioară a procedurii, atunci când aceștia au intrat deja pe teritoriul statului membru gazdă în scopul reîntregirii familiei. Acordarea unui permis de ședere autonom constituie, așadar, o măsură de protecție în privința membrului familiei expus unei „situații deosebit de dificile” ca urmare a unor factori familiali ( 19 ).

46.

Rezultă că acordarea unui permis de ședere autonom în temeiul articolului 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86 impune stabilirea existenței unei nevoi reale de protecție a membrilor familiei.

47.

O examinare a termenilor înșiși, precum și a contextului în care sunt utilizați de legiuitorul Uniunii în acest articol permite să se stabilească cu mai multă precizie domeniul de aplicare al condiției referitoare la existența unei „situații deosebit de dificile”.

48.

În primul rând, în sensul său obișnuit, termenul „situație” se referă la ansamblul de evenimente, împrejurări, relații concrete în cadrul cărora se află persoana sau grupul de persoane în cauză ( 20 ). În ședință s‑a susținut că termenul „situație” trebuie să se refere înainte de toate la „situația familială”, având în vedere obiectul și finalitățile Directivei 2003/86. Împărtășim acest punct de vedere, întrucât ni se pare esențial să se distingă situațiile care intră în domeniul de aplicare al acestei directive de cea cu care un resortisant al unei țări terțe se confruntă din motive diferite, ca urmare de exemplu a existenței unui risc de persecuții sau de încălcări grave în cazul întoarcerii în țara sa de origine, reglementată de Directiva 2011/95/UE ( 21 ), sau deoarece a fost victima traficului de persoane, care este reglementată de Directiva 2004/81/CE ( 22 ). Comisia subliniază, astfel, în orientările sale că aceste „situații deosebit de dificile”„trebuie să fi fost cauzate de situația familială sau de ruperea legăturii de familie, nu de alte cauze” ( 23 ). Totuși, ni s‑ar părea mai just să se considere că termenul „situație” menționat la articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86 se referă la „factorii familiali”. Într‑adevăr, considerăm că, în numeroase legislații naționale, în special fiscale și sociale, dar și în limbajul curent, noțiunea de „situație familială” face referire la componența și la structura gospodăriei. În schimb, noțiunea de „factori familiali” permite să se țină seama de alte elemente, precum istoricul familial, existența unor conflicte în familie sau chiar comportamentele adoptate de fiecare dintre membrii familiei.

49.

În al doilea rând, legiuitorul Uniunii vizează situații pe care le califică drept „deosebit de dificile”, Comisia făcând referire, în cadrul lucrărilor sale pregătitoare, la „situații deosebit de grele” ( 24 ) sau la „situații de pericol” ( 25 ). Considerăm, așadar, că o „situație deosebit de dificilă” trebuie să se caracterizeze prin existența unor circumstanțe care prezintă, prin natura lor, un grad ridicat de gravitate sau de dificultate pentru membrul familiei în cauză ori care îl expun unui nivel ridicat de precaritate sau de vulnerabilitate și care, prin urmare, au un caracter excepțional.

50.

În contextul articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86, o astfel de situație poate fi stabilită atunci când membrul familiei este privat, de facto sau de iure, de protecția familiei sale.

51.

Primul caz este cel în care „situația deosebit de dificilă” rezultă din ruperea legăturii de familie cu susținătorul reîntregirii și din pierderea dreptului de ședere al membrului familiei pe care aceasta o generează. Apariția unei astfel de situații constituie, așadar, o circumstanță agravantă, care justifică faptul că posibilitatea de care dispun statele membre de a acorda un permis de ședere autonom în caz de văduvie, divorț, separare sau deces al susținătorului reîntregirii, recunoscută la articolul 15 alineatul (3) prima teză din directiva menționată, se transformă în obligație în a doua teză a acestui articol ( 26 ).

52.

Aceasta poate fi situația atunci când divorțul sau separarea expune persoana în cauză, în cazul întoarcerii în țara sa de origine, riscului de a nu mai putea face față nevoilor sale sau celor ale copiilor săi, ca urmare a statutului său social sau a situației din această țară, ori riscului de a nu‑și mai vedea copiii. Acesta poate fi de asemenea cazul, așa cum arată Comisia în lucrările sale pregătitoare ( 27 ), atunci când o femeie văduvă, divorțată sau repudiată ar fi expusă unei „situații deosebit de grele” sau chiar unei „situații de pericol” dacă ar fi obligată să se întoarcă în țara sa de origine.

53.

Al doilea caz este cel în care „situația deosebit de dificilă” în care se află membrul familiei în cauză rezultă, dimpotrivă, din (continuarea) vieții sale de familie cu susținătorul reîntregirii, făcând inacceptabil ca dreptul său de ședere să fie derivat din cel al susținătorului reîntregirii. O asemenea situație impune, așadar, ca statul membru gazdă să acorde resortisantului unei țări terțe care are reședința pe teritoriul său în scopul reîntregirii familiei dreptul de ședere pe teritoriul său fără susținătorul reîntregirii, pentru o durată și în condițiile stabilite de dreptul său intern.

54.

Astfel, este cert, având în vedere lucrările pregătitoare ale Directivei 2003/86 și jurisprudența Curții ( 28 ), că femeile care sunt victime ale violenței domestice se află într‑o „situație deosebit de dificilă” în sensul articolului 15 alineatul (3) a doua teză din această directivă ( 29 ). Pe lângă actele de violență domestică ale căror victime sunt, gravitatea situației lor este accentuată de faptul că ele sunt dependente de autorul acestor acte în ceea ce privește dreptul lor de ședere în statul membru gazdă. Acordarea unui permis de ședere autonom constituie, așadar, o măsură de protecție care permite să se evite ca un membru al familiei ( 30 ) să fie descurajat să părăsească domiciliul conjugal și să depună o plângere din cauza temerii de a‑și pierde statutul juridic ( 31 ). Precizăm că articolul 59 alineatul (1) din Convenția privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice militează de asemenea în acest sens ( 32 ).

55.

Alte forme de violență familială pot expune membrul familiei, al cărui statut de rezident depinde de cel al susținătorului reîntregirii, unei situații la fel de dificile. Violența familială poate fi fizică, sexuală, psihologică și poate lua forma unei exploatări financiare. Ea poate viza de asemenea situația în care membrul familiei este victima maltratării sau a neglijenței, a violenței bazate pe onoare și a căsătoriei forțate, este separat cu forța de copilul său, este expus unui risc de mutilări genitale feminine ( 33 ) sau de avort forțat sau chiar a fost alungat, această persoană fiind privată de posibilitatea de a se întreține și de a trăi în țara de origine fără ajutorul unei terțe persoane. Astfel de situații fac inacceptabilă menținerea legăturii de dependență pe care o implică dreptul de ședere derivat și justifică acordarea unui permis de ședere autonom.

56.

Nu este posibil să se întocmească aici o listă exhaustivă a „situațiilor deosebit de dificile” la care poate fi expus un membru al familiei susținătorului reîntregirii. Așa cum a arătat avocatul general Wathelet în Concluziile prezentate în cauza NA ( 34 ), trebuie să fie vorba despre „circumstanțe particulare care necesită să fie protejate” ( 35 ). Aceste circumstanțe pot varia de la un stat membru la altul, de la o perioadă la alta și de la un caz la altul și, în plus, trebuie să se recunoască autorității naționale competente marja de apreciere necesară pentru a măsura, în fiecare caz în parte, gradul de gravitate sau de dificultate al circumstanțelor cu care trebuie să se confrunte persoana interesată ori nivelul de precaritate sau de vulnerabilitate la care aceasta este expusă.

57.

Având în vedere ansamblul acestor considerații, apreciem că articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86 trebuie interpretat în sensul că condiția referitoare la existența unei „situații deosebit de dificile” impune să se stabilească faptul că resortisantul unei țări terțe care are reședința pe teritoriul statului membru gazdă în scopul reîntregirii familiei se confruntă, ca urmare a unor factori familiali, cu circumstanțe care prezintă, prin natura lor, un grad ridicat de gravitate sau de dificultate ori care îl expun unui nivel ridicat de precaritate sau de vulnerabilitate, creând în ceea ce îl privește o nevoie reală de protecție, asigurată prin acordarea unui permis de ședere autonom.

58.

Sub rezerva unei examinări individualizate a situației, simpla împrejurare că aceasta privește copii minori sau că membrii familiei susținătorului reîntregirii și‑au pierdut permisul de ședere din motive independente de voința lor nu este suficientă pentru a stabili existența unei „situații deosebit de dificile” în sensul acestui articol.

59.

Această interpretare lipsește de relevanță examinarea referitoare la a doua întrebare preliminară.

60.

Amintim că, prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/86 trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care nu prevede acordarea unui permis de ședere autonom membrilor familiei susținătorului reîntregirii atunci când situația acestora din urmă în statul respectiv, deosebit de dificilă din cauza prezenței unor copii minori, devine de asemenea nelegală în urma refuzului de reînnoire a permisului lor de ședere.

61.

Această întrebare se întemeiază pe premisa potrivit căreia reclamanții din litigiul principal s‑ar afla într‑o „situație deosebit de dificilă”, în sensul articolului 15 alineatul (3) a doua teză din directiva menționată, pentru motivul că privește doi copii minori. Or, pentru motivele pe care tocmai le‑am prezentat, această simplă împrejurare nu este suficientă pentru a justifica un drept la un permis de ședere autonom în sensul articolului 15 alineatul (3) a doua teză din directiva menționată. Într‑o asemenea situație, membrii familiei susținătorului reîntregirii intră sub incidența dispozițiilor Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală ( 36 ) și beneficiază de drepturile și de garanțiile prevăzute de acestea.

62.

Prin intermediul întrebărilor preliminare a patra‑a șasea, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 17 din Directiva 2003/86, citit în lumina articolelor 7, 24, 33 și 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care permite autorității naționale competente să respingă o cerere de reînnoire a permisului de ședere formulată de membrii familiei susținătorului reîntregirii fără a efectua în prealabil o examinare individualizată a cererii lor, în cursul căreia sunt ascultați membrii familiei și în special copiii minori.

63.

În conformitate cu articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2003/86, „[s]tatele membre pot […] refuza reînnoirea permisului de ședere al unui membru al familiei atunci când dreptul de ședere al susținătorului reîntregirii expiră și membrul familiei nu beneficiază încă de un drept la un permis de ședere autonom în temeiul articolului 15”.

64.

În ceea ce privește examinarea pe care autoritățile naționale competente trebuie să o efectueze cu privire la cererea de reînnoire a permisului de ședere al membrilor familiei, din articolul 16 alineatul (3) din această directivă și în special din utilizarea termenilor „pot […] refuza reînnoirea” care figurează în dispoziția menționată rezultă că statele membre beneficiază în această privință de o marjă de apreciere ( 37 ). Amintim totuși că acestea din urmă o pot exercita numai cu respectarea principiului proporționalității, precum și a obiectivului și a efectului util ale directivei menționate ( 38 ).

65.

În plus, este cert că Directiva 2003/86, ca orice act de drept al Uniunii, trebuie pusă în aplicare în conformitate cu drepturile fundamentale. Reiese astfel din considerentul (2) al acestei directive că măsurile privind reîntregirea familiei trebuie adoptate în conformitate cu drepturile fundamentale și cu principiile recunoscute de cartă ( 39 ) și trebuie să asigure în special dreptul la respectarea vieții private și de familie, garantat la articolul 7 din cartă. Potrivit unei jurisprudențe constante, acest articol trebuie coroborat de asemenea cu drepturile fundamentale ale copilului, astfel cum sunt enunțate la articolul 24 din cartă ( 40 ).

66.

Rezultă că examinarea cererii referitoare la reînnoirea permisului de ședere al membrilor familiei susținătorului reîntregirii trebuie efectuată cu respectarea drepturilor fundamentale și în special a articolelor 7 și 24 din cartă ( 41 ).

67.

Ținând seama de cerințele care precedă, Curtea consideră că autoritățile naționale competente trebuie să efectueze o evaluare echilibrată și rațională a tuturor intereselor aflate în joc ( 42 ).

68.

În acest context, articolul 17 din Directiva 2003/86 impune în mod foarte clar autorității naționale competente să efectueze o examinare individualizată a cererii de reînnoire a permisului de ședere depuse de un membru al familiei susținătorului reîntregirii ( 43 ). Această examinare are ca obiect să stabilească dacă există motive care se opun ca autoritatea respectivă să refuze reînnoirea permisului de ședere al membrului familiei. Dincolo de elementele prevăzute în mod expres la articolul 17 din această directivă, Curtea, asemenea Comisiei în orientările sale, solicită autorității menționate să ia în considerare toate elementele relevante ale cauzei și să acorde o atenție deosebită intereselor copiilor vizați și preocupării de a favoriza viața de familie ( 44 ).

69.

Potrivit Curții, această apreciere trebuie să permită să se efectueze „examinarea concretă a situației fiecărui solicitant” ( 45 ). În cazul în care cererea de reînnoire a permisului de ședere al membrului familiei este respinsă ca urmare a pierderii permisului de ședere al susținătorului reîntregirii, considerăm că această examinare trebuie să permită să se aprecieze dacă există motive care justifică eliberarea de către autoritatea națională competentă a unui permis de ședere autonom în temeiul articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86. Astfel, deși statele membre dispun de o marjă de apreciere pentru a refuza reînnoirea unui permis de ședere sau pentru a defini condițiile aplicabile acordării unui permis de ședere autonom, această libertate este limitată de obligația de a lua în considerare situația specifică a membrului familiei care ar fi expus sau ar risca să fie expus unei „situații deosebit de dificile” în sensul articolului 15 alineatul (3) a doua teză din directiva menționată și de a elibera un permis de ședere atunci când situația respectivă impune acest lucru.

70.

În speță, situația privește o mamă însoțită de cei doi copii minori ai săi, al căror „permis de ședere pe termen lung în scopul reîntregirii familiei” nu a fost acordat și al căror permis de ședere nu a fost, așadar, reînnoit ca urmare a refuzului de a acorda un permis de ședere pe termen lung tatălui, care este susținătorul reîntregirii. În aceste împrejurări, autoritatea națională competentă ar trebui să ia în considerare situația familială și în special soliditatea legăturilor de familie. De asemenea, aceasta ar trebui să ia în considerare durata șederii lor, precum și existența unor legături familiale, economice, culturale și sociale atât în statul membru gazdă, cât și în țara de origine ( 46 ), locul nașterii respectivilor copii ( 47 ) și, dacă este cazul, vârsta la care au sosit în statul membru gazdă, împrejurarea că aceștia au fost crescuți și educați acolo. Ar trebui de asemenea să se țină seama de informațiile generale și speciale relevante privind situația din țara lor de origine, precum condițiile lor de viață, statutul lor social sau aspectele culturale specifice acestei țări ( 48 ), instanța de trimitere subliniind riscul de discriminare structurală la care ar putea fi supusă mama familiei în țara menționată. În sfârșit, aceasta ar trebui să ia în considerare motivele pentru care permisul lor de ședere nu este reînnoit, legate de existența unui antecedent penal al tatălui familiei ( 49 ).

71.

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă decizia în discuție în litigiul principal, prin care autoritatea națională competentă a refuzat reînnoirea permisului de ședere al mamei familiei și al celor doi copii ai săi în scopul reîntregirii familiei ca urmare a pierderii permisului de ședere al tatălui, este justificată în lumina considerațiilor menționate sau dacă acestora din urmă trebuie să li se elibereze, având în vedere respectivele considerații, un permis de ședere autonom.

72.

Directiva 2003/86 nu precizează dacă și, eventual, condițiile în care membrii familiei susținătorului reîntregirii pot fi ascultați înainte de adoptarea unei decizii de refuz al reînnoirii permisului lor de ședere și, în special, modalitățile potrivit cărora aceștia pot invoca circumstanțele prevăzute la articolul 17 din directiva menționată.

73.

Reiese totuși dintr‑o jurisprudență constantă că respectarea dreptului de a fi ascultat se impune chiar în cazul în care reglementarea aplicabilă nu prevede în mod expres o astfel de formalitate, cu condiția ca această reglementare să intre în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii ( 50 ).

74.

În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că dreptul de a fi ascultat în orice procedură face parte integrantă din respectarea dreptului la apărare, care constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii consacrat la articolul 47 din cartă ( 51 ). Acest drept garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele ( 52 ). Or, o decizie de respingere a cererii de reînnoire a unui permis de ședere este o decizie susceptibilă să afecteze în mod defavorabil interesele membrilor familiei susținătorului reîntregirii.

75.

În consecință, statele membre sunt obligate să îi asculte pe membrii familiei susținătorului reîntregirii înainte de adoptarea unei decizii prin care permisul lor de ședere nu este reînnoit ( 53 ).

76.

Deși, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de a fi ascultat nu implică în mod necesar obligația de a da persoanei interesate posibilitatea de a se exprima oral ( 54 ), aceasta trebuie totuși să fie în măsură să își susțină în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative. Astfel, în contextul unei cereri de reînnoire a unui permis de ședere, această persoană trebuie, mai întâi, să poată prezenta toate informațiile pe care le consideră relevante cu privire la situația sa personală și familială. Anumite elemente necesare în cadrul examinării individualizate prevăzute la articolul 17 din Directiva 2003/86 pot fi stabilite prin mijloace de probă scrise, precum vârsta copiilor sau durata șederii membrilor familiei în statul membru gazdă. În schimb, alte elemente, precum soliditatea legăturilor de familie, natura sau importanța legăturilor în statul membru gazdă sau condițiile de viață din țara de origine necesită mărturia, scrisă sau orală, a persoanei respective. Și alte împrejurări, precum cele care pot reflecta existența unei „situații deosebit de dificile” în sensul articolului 15 alineatul (3) a doua teză din directiva menționată, ar putea în plus să necesite instituirea unei proceduri specifice.

77.

Dreptul de a fi ascultat implică în continuare că autoritatea națională competentă acordă toată atenția necesară observațiilor astfel prezentate de persoana interesată prin examinarea, cu grijă și cu imparțialitate, a tuturor elementelor relevante ale speței și prin motivarea deciziei sale în mod detaliat, obligația de motivare a unei decizii într‑un mod suficient de specific și de concret constituind astfel corolarul principiului respectării dreptului la apărare, persoana interesată având astfel posibilitatea de a înțelege motivele respingerii cererii sale ( 55 ).

78.

În ceea ce privește, în sfârșit, modalitățile de intervenție ale unui minor, articolul 24 alineatul (1) din cartă impune ca copiii să își poată exprima în mod liber opinia și ca această opinie astfel exprimată să fie luată în considerare, în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și de gradul lor de maturitate ( 56 ). Curtea a precizat că această dispoziție nu se referă la ascultarea copilului ca atare, ci la posibilitatea copilului de a fi ascultat ( 57 ). Dreptul copilului de a fi ascultat nu impune, așadar, să se procedeze în mod obligatoriu la o ascultare, ci impune să se pună la dispoziția acestui copil procedurile și condițiile legale care să îi permită să își exprime liber opinia și ca aceasta să fie obținută.

79.

Articolul 24 alineatul (2) din cartă impune în plus autorității naționale competente să țină seama de interesul superior al copilului. Potrivit Curții, această dispoziție presupune ca, în toate acțiunile referitoare la copii, în special cele efectuate de statele membre la aplicarea Directivei 2003/86, interesul superior al copilului să fie considerat primordial ( 58 ). În Hotărârea din 22 decembrie 2010, Aguirre Zarraga ( 59 ), referitoare la o procedură privind încredințarea unui copil, Curtea a statuat că acest interes poate justifica neefectuarea unei ascultări a copilului ( 60 ). Astfel, chiar dacă rămâne un drept al copilului, ascultarea nu poate constitui o obligație absolută, ci trebuie să facă obiectul unei aprecieri în funcție de cerințele legate de interesul superior al copilului în fiecare speță, în conformitate cu articolul 24 alineatul (2) din cartă ( 61 ).

80.

Cu alte cuvinte, atunci când cererea este depusă de un copil minor, revine statelor membre obligația de a lua toate măsurile adecvate pentru a oferi acestui copil o posibilitate reală și efectivă de a fi ascultat, în funcție de vârsta sau de gradul său de maturitate ( 62 ).

81.

Având în vedere aceste elemente, articolul 17 din Directiva 2003/86 trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care permite autorității naționale competente să respingă o cerere de reînnoire a unui permis de ședere depusă de membrii familiei susținătorului reîntregirii fără a efectua în prealabil o examinare individualizată a cererii lor, în cursul căreia aceștia au avut posibilitatea de a face cunoscute, în mod util și efectiv, toate informațiile pe care le consideră relevante în ceea ce privește situația lor.

82.

Atunci când cererea este depusă de un copil minor, revine statelor membre obligația de a lua toate măsurile adecvate pentru a oferi acestui copil o posibilitate reală și efectivă de a fi ascultat, în funcție de vârsta sau de gradul său de maturitate.

83.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Juzgado de lo Contencioso-Administrativo no 5 de Barcelona (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 5 din Barcelona, Spania) după cum urmează: