1)

În primul rând, noțiunea de caz fortuit aflat la originea pierderilor apărute în regim suspensiv, potrivit articolului 7 alineatul (4) din Directiva 2008/118/CE (1), trebuie sau nu să fie înțeleasă, la fel ca în cazul forței majore, în sensul de împrejurări străine antrepozitarului autorizat, neobișnuite, imprevizibile și care nu au putut fi evitate în pofida diligenței manifestate de acesta, rămânând în mod obiectiv în afara oricărei posibilități de control din partea sa?

2)

În plus, pentru a exclude răspunderea în ipotezele de caz fortuit, diligența manifestată în luarea măsurilor de precauție necesare pentru a evita producerea faptei prejudiciabile este relevantă și [în caz afirmativ] în ce măsură?

3)

Cu titlu subsidiar față de primele două întrebări, o dispoziție precum cea prevăzută la articolul 4 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 504 din 26 octombrie 1995, care asimilează cazului fortuit și forței majore culpa ușoară (a aceleiași persoane sau a unor terți), este compatibilă cu reglementarea prevăzută la articolul 7 alineatul (4) din Directiva 2008/118/CE, care nu menționează condiții suplimentare, în special în ceea ce privește „culpa” autorului faptei sau a subiectul activ?

4)

În sfârșit, prevederea „sau ca o consecință a autorizării de către autoritățile competente din statul membru”, cuprinsă tot la articolul 7 alineatul (4) citat anterior, poate fi interpretată în sensul că permite statului membru să prevadă o altă categorie generală (culpa ușoară) care ar putea afecta definiția eliberării pentru consum în caz de distrugere sau de pierdere a produsului sau această expresie nu poate include o astfel de clauză, ea trebuind, în schimb, să fie interpretată în sensul că se referă la ipoteze specifice, autorizate de la caz la caz sau, oricum, stabilite pentru cazuri concrete definite potrivit unor obiective?