–

pentru Profi Credit Bulgaria EOOD, de H. Hinov, M. Voynova, advokati, și K. Vonidova‑Milcheva;

–

pentru Comisia Europeană, de N. Nikolova, I. Rubene și N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1), a articolului 4 alineatele (1) și (2), a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), a punctului 1 litera (o) din anexa la Directiva 93/13, precum și a articolului 3 litera (g), a articolului 10 alineatul (2) litera (g) și a articolului 23 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între S.R.G., cu domiciliul în Bulgaria, pe de o parte, și Profi Credit Bulgaria EOOD, o instituție de credit de drept bulgar, pe de altă parte, în legătură cu nevaliditatea unui contract de credit și cu consecințele care decurg din aceasta în ceea ce privește restituirea sumelor datorate cu titlu de dobânzi și de costuri plătite în temeiul acestui contract.

3

Potrivit articolului 3 din Directiva 93/13:

„(1)   O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2)   Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.

În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s‑a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

(3)   Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”

4

Articolul 4 din această directivă prevede:

„(1)   Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2)   Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

5

Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

6

Articolul 7 alineatul (1) din aceeași directivă enunță:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”

7

Anexa la Directiva 93/13 este intitulată „Clauzele menționate la articolul 3 alineatul (3)”. Punctul 1 litera (o) din această anexă are următorul cuprins:

„1.   Clauzele care au ca obiect sau ca efect:

[…]

8

Considerentele (19), (20), (43) și (47) ale Directivei 2008/48 enunță:

[…]

[…]

9

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]”

10

Articolul 10 din directiva citată, intitulat „Informații care trebuie menționate în contractele de credit”, prevede la alineatul (2):

„Contractul de credit specifică în mod clar și concis:

[…]

[…]”

11

Articolul 19 din aceeași directivă, intitulat „Calcularea [DAE]”, prevede la alineatul (2):

„În scopul calculării [DAE], se determină costul total al creditului pentru consumator, cu excepția costurilor suportate de către consumator pentru nerespectarea oricăruia dintre angajamentele stabilite prin contractul de credit și a altor costuri în afara prețului de achiziție, pe care, pentru achiziții de bunuri și servicii, este obligat să îl plătească, indiferent dacă tranzacția este efectuată în numerar sau pe credit.

Costurile administrării unui cont care înregistrează atât operațiunile de plată, cât și tragerile, costurile de utilizare a unui mijloc de plată atât pentru operațiunile de plată, cât și pentru trageri, precum și alte costuri privind operațiunile de plată sunt incluse în costul total al creditului către consumator, cu excepția cazului în care deschiderea contului este opțională, iar costurile contului au fost indicate clar și separat în contractul de credit sau în orice alt contract încheiat cu consumatorul.”

12

Articolul 22 din Directiva 2008/48, intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”, are următorul cuprins:

„[…]

(3)   Statele membre se asigură de asemenea că dispozițiile pe care le adoptă în transpunerea prezentei directive nu pot fi eludate, ca urmare a modului în care sunt formulate contractele, în special prin integrarea tragerilor sau a contractelor de credit care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive în contracte de credit al căror caracter sau scop ar face posibilă evitarea aplicării acestei directive.

(4)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că consumatorii nu își pierd protecția acordată prin prezenta directivă datorită alegerii legii unui stat nemembru ca lege aplicabilă contractului, în cazul în care contractul de credit are o strânsă legătură cu teritoriul unuia sau al mai multor state membre.”

13

Articolul 23 din această directivă, intitulat „Sancțiuni”, prevede:

„Statele membre stabilesc normele de sancționare aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive și întreprind toate măsurile necesare pentru a asigura că acestea sunt aplicate. Aceste sancțiuni trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.”

14

Zakon za zadalzheniyata i dogovorite (Legea privind obligațiile și contractele, DV nr. 275 din 22 noiembrie 1950) prevede la articolul 26 alineatul (1):

„Sunt nule contractele care încalcă sau eludează prevederile legale, precum și contractele care contravin bunelor moravuri, inclusiv pactele privind succesiunile viitoare.”

15

Zakon za potrebitelskia kredit (Legea privind creditul de consum, DV nr. 18 din 5 martie 2010, denumită în continuare „ZPK”) prevede la articolul 10a:

„(1) Creditorul poate solicita consumatorului taxe și comisioane care corespund unor prestații suplimentare legate de contractul de credit de consum.

(2) Creditorul nu este autorizat să solicite taxe sau comisioane pentru activitățile legate de punerea la dispoziție și de administrarea creditului.

(3) Creditorul poate solicita o singură dată taxe și/sau comisioane corespunzătoare aceleiași activități.

(4) Natura, valoarea și activitatea pentru care se solicită taxe și/sau comisioane trebuie să fie definite în mod clar și precis în contractul de credit de consum.”

16

Potrivit articolului 11 din ZPK:

„(1) Contractul de credit pentru consumatori este redactat într‑un limbaj ușor de înțeles și conține:

[…]

[…]”

17

Articolul 19 din ZPK are următorul cuprins:

„(1)   [DAE] a creditului reprezintă suma costurilor actuale și viitoare ale creditului pentru consumator (dobândă, alte costuri directe sau indirecte, comisioane sau remunerații de orice fel, […]), exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

(2)   [DAE] a creditului se calculează pe baza unei formule […]

(3)   Calculul [DAE] a creditului nu include costurile:

(4)   […] [DAE] nu poate depăși de cinci ori rata legală a dobânzilor moratorii în leva (BGN) sau în monedă străină, stabilită prin decizia Consiliului de Miniștri al Republicii Bulgaria.

(5)   […] Clauzele contractuale care depășesc cuantumul stabilit la alineatul (4) sunt considerate nule.

(6)   […] În cazul plăților rezultate din contracte care conțin clauze declarate nule în conformitate cu alineatul (5), sumele plătite peste pragul stabilit la alineatul (4) sunt imputate asupra următoarelor plăți din credit.”

18

Articolul 21 din ZPK prevede:

„(1)   Este nulă orice clauză a unui contract de credit pentru consumatori care are drept scop sau rezultat eludarea cerințelor prezentei legi.

(2)   Orice clauză a unui contract de credit pentru consumatori cu dobândă fixă care prevede o remunerație a creditorului mai mare decât cea prevăzută la articolul 32 alineatul (4) este nulă.”

19

Articolul 22 din ZPK prevede:

„[…] În cazul nerespectării cerințelor prevăzute la articolul 10 alineatul (1), la articolul 11 alineatul (1) punctele 7-12 și 20 și alineatul (2), precum și la articolul 12 alineatul (1) punctele 7-9, contractul de credit pentru consumatori nu este valid.”

20

Articolul 23 din ZPK prevede:

„În cazul în care contractul de credit pentru consumatori este declarat nul, consumatorul datorează numai valoarea netă (principalul) a împrumutului; acesta nu datorează dobânzi sau alte costuri ale creditului.”

21

Potrivit articolului 1 punctul 1 din dispozițiile complementare ale ZPK:

„În sensul prezentei legi:

«costul total al creditului pentru consumatori» înseamnă toate costurile creditului, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele, onorariile intermediarilor de credit și orice alt tip de costuri direct legate de contractul de credit pentru consumatori pe care consumatorul trebuie să le plătească și care sunt cunoscute de creditor, inclusiv costurile pentru serviciile accesorii legate de contractul de credit, în special primele de asigurare, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea creditului conform clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii. Costul total al creditului pentru consumatori nu include taxele notariale.”

22

Grazhdanski protsesualen kodeks (Codul de procedură civilă, DV nr. 59 din 20 iulie 2007, denumit în continuare „GPK”) prevede la articolul 7 alineatul (3):

„Instanța controlează din oficiu prezența unor clauze abuzive care figurează într‑un contract încheiat cu un consumator. Acesta oferă părților posibilitatea de a formula observații cu privire la aceste aspecte.”

23

Potrivit articolului 78 din GPK:

„(1)   Taxele, cheltuielile procedurale și onorariile avocațiale, în cazul reprezentării prin avocat, achitate de reclamant vor fi suportate de pârât proporțional cu partea din cerere care a fost admisă.

(2)   În cazul în care pârâtul nu se află, prin comportamentul său, la originea procedurii și recunoaște fondul cererii, cheltuielile de judecată sunt atribuite reclamantului.

(3)   Pârâtul are de asemenea dreptul de a solicita rambursarea cheltuielilor de judecată pe care le‑a efectuat, proporțional cu partea din cerere care a fost respinsă.

(4)   Pârâtul are de asemenea dreptul la cheltuielile de judecată în caz de clasare a cauzei.

[…]”

24

La 10 octombrie 2019, părțile din litigiul principal au încheiat un contract de credit de consum având ca obiect împrumutul sumei de 5000 BGN (aproximativ 2500 de euro) pentru o perioadă de 36 de luni, supus unei rate anuale a dobânzii de 41 % și unei DAE de 49,02 %. Suma totală care trebuia rambursată în temeiul acestui contract se ridica la 8765,02 BGN (aproximativ 4400 de euro).

25

Contractul respectiv prevedea că clientul avea posibilitatea de a achiziționa unul sau mai multe servicii accesorii ale căror reguli de utilizare erau detaliate în condițiile generale ale aceluiași contract. Astfel, în temeiul punctului 15 din acestea din urmă, clientul putea alege să nu achiziționeze un serviciu accesoriu sau să cumpere unul sau mai multe servicii. Punctul 15.1 din aceste condiții descria serviciul „Fast” ca acordând clientului care achiziționa acest serviciu o prioritate în examinarea cererii sale de credit și în punerea la dispoziție a fondurilor, care trebuia să intervină în termen de 24 de ore de la primirea de către împrumutător a contractului de credit semnat. La punctul 15.2 din condițiile menționate, serviciul „Flexi” era descris ca permițând, în anumite condiții, modificarea planului de rambursare inițial. Acest din urmă serviciu oferea posibilitatea de a amâna plata unor rate lunare, printre altele, în caz de incapacitate de muncă, de reziliere a contractului de muncă, de concediu fără plată, de pierdere sau de deteriorare a bunurilor ca urmare a unei catastrofe sau a decesului persoanei care contribuia la veniturile gospodăriei. Potrivit punctului 15.2.2.1 din aceleași condiții, pentru a beneficia de acest serviciu „Flexi”, trebuia semnat un act adițional la contract.

26

S.R.G. a ales să achiziționeze serviciile auxiliare „Fast” și „Flexi” la prețul de 1250 BGN (aproximativ 625 de euro) și, respectiv, de 2500 BGN (aproximativ 1250 de euro). Întrucât aceste prețuri au fost incluse în planul de rambursare drept componente ale contractului de credit în cauză, ele au majorat suma totală care trebuia rambursată pentru acesta din urmă la 12515,02 BGN (aproximativ 6257 de euro).

27

Potrivit instanței de trimitere, în cauza principală, este cert că aceste servicii accesorii au fost solicitate în mod liber la încheierea contractului de credit în cauză, fără să se susțină că S.R.G. ar fi fost indusă în eroare în ceea ce privește natura acestui contract și că Profi Credit Bulgaria nu ar fi consimțit la acordarea creditului respectiv în cazul în care serviciile menționate nu ar fi fost achiziționate.

28

S.R.G. a sesizat instanța de trimitere cu o acțiune în constatare negativă, solicitând să se declare că nu datorează societății Profi Credit Bulgaria suma totală de 7515,02 BGN (aproximativ 3775 de euro), din care 3765,02 BGN (aproximativ 1900 de euro) corespund cuantumului cumulat al dobânzilor contractuale, inclusiv rata anuală a dobânzii și DAE pe toată durata contractului de credit în cauză, și 3750 BGN (aproximativ 1875 de euro) corespund tuturor sumelor datorate cu titlu de servicii accesorii „Fast” și „Flexi”.

29

În opinia lui S.R.G., clauzele contractuale care prevăd obligația de a plăti aceste dobânzi și servicii sunt nule, întrucât sunt contrare bunelor moravuri. Pe de o parte, reclamanta din litigiul principal susține că serviciile menționate, pentru remunerarea cărora se solicită o sumă care depășește jumătate din suma împrumutată, țin de fapt de activitatea de administrare a creditelor. Or, potrivit articolului 10a alineatul (2) din ZPK, creditorul nu ar putea solicita plata unor taxe și comisioane pentru această activitate. Pe de altă parte, aceasta susține că prețul acelorași servicii ar fi trebuit inclus în DAE, întrucât reprezintă un cost inclus în contractul de credit și în planul de rambursare în cauză. Or, creditorul ar fi omis în mod deliberat să includă acest preț în DAE pentru a eluda articolul 19 alineatul (4) din ZPK, potrivit căruia DAE nu poate depăși de cinci ori dobânzile moratorii la rata legală în BGN și în monedă străină.

30

În schimb, Profi Credit Bulgaria afirmă că S.R.G. a ales să achiziționeze serviciile accesorii „Fast” și „Flexi” cunoscând informațiile pe care i le furnizase înainte de încheierea contractului de credit în cauză și că S.R.G. s‑ar fi prevalat de aceste servicii. În ceea ce privește ratele dobânzilor și calculul DAE, pârâta din litigiul principal susține că acest contract de credit prevedea că acest calcul era efectuat pe baza cuantumurilor inițiale ale dobânzilor și ale celorlalte costuri și că se aplica până la sfârșitul duratei contractului menționat.

31

În acest context, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema interpretării Directivei 2008/48, în special cu privire la stabilirea DAE, la consecințele unei indicări inexacte a acestei rate într‑un contract de credit, precum și la caracterul proporțional al sancțiunii prevăzute de reglementarea bulgară în cazul indicării inexacte a ratei respective.

32

În această privință, instanța menționată arată că, în conformitate cu articolul 22 din ZPK coroborat cu articolul 11 alineatul (1) punctul 10 și cu articolul 23 din ZPK, un contract de credit de consum care nu indică DAE este nul și neavenit, consumatorul fiind obligat numai la plata valorii nete a împrumutului, fără dobânzi sau costuri. Prin urmare, instanța menționată se întreabă dacă, în speță, remunerația convenită pentru serviciile accesorii „Fast” și „Flexi” constituie un cost care ar fi trebuit inclus în formula de calcul al DAE, în conformitate cu articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48, și dacă indicarea inexactă a acestei rate în contractul de credit în cauză putea fi asimilată neindicării ratei menționate. Ea ridică, pe de altă parte, problema caracterului proporțional, în sensul acestei directive, al unei reglementări naționale care sancționează cu nulitatea un contract care indică o DAE eronată și potrivit căreia, ca urmare a acestui fapt, împrumutătorul este decăzut din dreptul său la dobânzile și la costurile prevăzute de acest contract.

33

În al doilea rând, invocând obligația sa de a controla caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii, instanța de trimitere ridică problema interpretării Directivei 93/13, în special a aspectului dacă clauzele unui contract de credit privind servicii accesorii precum cele în discuție în litigiul cu care este sesizată fac parte din obiectul principal al acestui contract de credit și, eventual, dacă prezintă un caracter abuziv.

34

În al treilea și ultimul rând, tot în raport cu Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretată de Curte în Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria (C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578), instanța de trimitere ridică problema repartizării cheltuielilor de judecată, în special a aspectului dacă o eventuală obligație a S.R.G. de a suporta o parte din cheltuielile de judecată în cazul în care cererea sa ar fi admisă în parte ar aduce atingere articolului 6 alineatul (1) și articolului 7 alineatul (1) din această directivă.

35

În aceste condiții, Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

36

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că, deși în formularea primei întrebări instanța de trimitere se limitează să menționeze serviciul, accesoriu unui contract de credit de consum care permite amânarea rambursării ratelor lunare sau reducerea cuantumului acestora, nu este mai puțin adevărat că din cererea de decizie preliminară reiese că problematica ridicată de această întrebare vizează cele două servicii accesorii în discuție în litigiul principal, menționate la punctul 25 din prezenta hotărâre.

37

În consecință, pentru a furniza un răspuns util și complet acestei instanțe, este necesar să se considere că întrebarea menționată vizează aceste două servicii accesorii și că, prin intermediul ei, instanța menționată solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că costurile referitoare la servicii accesorii unui contract de credit de consum, care acordă consumatorului care cumpără aceste servicii o prioritate în examinarea cererii sale de credit și în punerea la dispoziție a sumei împrumutate, precum și posibilitatea de a reporta rambursarea ratelor lunare sau de a reduce cuantumul acestora, intră sub incidența noțiunii „costul total al creditului pentru consumatori”, în sensul acestei dispoziții, și, în consecință, a celei de „DAE”, în sensul acestui articol 3 litera (i).

38

Potrivit articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48, noțiunea de „cost total al creditului pentru consumatori” include toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale. În conformitate cu această dispoziție, aceste costuri includ și costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, cu condiția ca încheierea contractului de servicii să fie obligatorie pentru însăși obținerea creditului sau în conformitate cu clauzele și condițiile comerciale.

39

În temeiul articolului 3 litera (i) din Directiva 2008/48, DAE corespunde costului total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, ținând seama, dacă este cazul, de costurile menționate la articolul 19 alineatul (2) din această directivă.

40

Pentru a asigura o protecție extinsă a consumatorilor, legiuitorul Uniunii Europene a reținut o definiție largă a noțiunii de „cost total al creditului pentru consumatori” (Hotărârea din 16 iulie 2020, Soho Group,C‑686/19, EU:C:2020:582, punctul 31 și jurisprudența citată), care desemnează toate costurile pe care consumatorul este obligat să le plătească pentru contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor (Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 84).

41

În plus, pentru a garanta această protecție, articolul 22 alineatul (3) din Directiva 2008/48 impune statelor membre să se asigure că dispozițiile pe care le adoptă în transpunerea acestei directive nu pot fi eludate ca urmare a modului în care sunt formulate contractele (Hotărârea din 11 septembrie 2019, Lexitor,C‑383/18, EU:C:2019:702, punctul 30).

42

Din cele ce precedă rezultă că, pentru a răspunde la prima întrebare, este necesar să se examineze, pe de o parte, dacă achiziționarea serviciilor accesorii în cauză constituie o condiție pentru însăși obținerea creditului sau este obligatorie în temeiul clauzelor contractuale și al condițiilor comerciale și, pe de altă parte, dacă este într‑adevăr vorba despre servicii accesorii contractului de credit în discuție în litigiul principal, iar nu despre un aranjament destinat disimulării costului real al acestui credit, astfel cum afirmă în esență S.R.G.

43

În această privință, trebuie precizat de la bun început că revine numai instanței de trimitere sarcina de a efectua o astfel de examinare ținând seama de toate informațiile de care dispune. Cu ocazia acestei examinări, instanța menționată nu se poate baza numai pe împrejurarea că serviciile accesorii în discuție în litigiul principal au fost solicitate în mod liber la încheierea acestui contract de credit sau că, astfel cum Profi Credit Bulgaria a susținut în ședința de audiere a pledoariilor, sumele datorate în temeiul contractului respectiv și costurile referitoare la aceste servicii erau indicate separat în planul de rambursare inițial.

44

Instanța menționată trebuie de asemenea să se raporteze la ansamblul dispozițiilor contractului de credit din litigiul principal și al condițiilor sale generale, precum și la contextul juridic și la împrejurările de fapt în care se înscrie acest contract pentru a stabili dacă încheierea sa era condiționată de achiziționarea serviciilor accesorii în cauză sau impusă de aceste dispoziții și condiții generale sau de condiții comerciale și dacă o construcție contractuală precum cea în discuție în litigiul principal nu urmărea, în realitate, ca remunerația pentru suma împrumutată să fie parțial externalizată prin intermediul unor clauze referitoare la aceste servicii accesorii, astfel încât aceasta să nu figureze complet în acel contract și, în consecință, să nu intre nici sub incidența noțiunii de „cost total al creditului pentru consumatori”, nici a celei de „DAE”, în sensul Directivei 2008/48.

45

În special, conform jurisprudenței amintite la punctul 41 din prezenta hotărâre, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă neincluderea în DAE a prețului serviciilor accesorii menționate urmărea, în realitate, să eludeze interdicția enunțată la articolul 19 alineatul (4) din ZPK, care prevede că această rată nu poate depăși de cinci ori dobânzile moratorii la rata legală în BGN și în monedă străină stabilite prin ordin al Consiliului de Miniștri al Republicii Bulgaria.

46

Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că costurile referitoare la servicii accesorii unui contract de credit de consum, care acordă consumatorului care cumpără aceste servicii o prioritate la examinarea cererii sale de credit și la punerea la dispoziție a sumei împrumutate, precum și posibilitatea de a amâna rambursarea ratelor lunare sau de a reduce cuantumul acestora, intră în sfera noțiunii de „cost total al creditului pentru consumatori”, în sensul acestei dispoziții, și, în consecință, a celei de „DAE”, în sensul acestui articol 3 litera (i), în cazul în care achiziționarea serviciilor menționate se dovedește obligatorie pentru obținerea creditului în cauză sau în cazul în care acestea constituie un aranjament destinat disimulării costului real al acestui credit.

47

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, deși pe plan formal instanța de trimitere s-a referit în a treia întrebare la articolul 22 alineatul (4) din Directiva 2008/48, din cererea de decizie preliminară, astfel cum a fost precizată de această instanță, reiese că îndoielile sale privesc în esență articolul 23 din această directivă.

48

Întrucât Curtea este competentă să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei principale, extrăgând din ansamblul elementelor furnizate de instanța menționată și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare având în vedere obiectul litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 aprilie 2021, Profi Credit Slovakia,C‑485/19, EU:C:2021:313, punctul 50 și jurisprudența citată), la a treia întrebare trebuie să se răspundă având în vedere acest articol 23.

49

În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 alineatul (2) litera (g) și articolul 23 din Directiva 2008/48 trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în cazul în care un contract de credit de consum nu menționează o DAE care include toate costurile prevăzute la articolul 3 litera (g) din această directivă, contractul respectiv să fie considerat scutit de dobânzi și de costuri, astfel încât anularea sa să determine numai restituirea de către consumatorul în cauză a capitalului împrumutat.

50

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie amintit, pe de o parte, că articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 realizează o armonizare completă în ceea ce privește elementele care trebuie incluse în mod obligatoriu într‑un contract de credit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2016, Home Credit Slovakia,C‑42/15, EU:C:2016:842, punctul 56). În acest scop, articolul 10 alineatul (2) litera (g) din această directivă prevede că contractul de credit specifică în mod clar și concis DAE și valoarea totală plătibilă de către consumator, calculate la momentul încheierii contractului de credit.

51

Reiese din jurisprudența Curții că menționarea DAE în contractul de credit are o importanță esențială, în special în măsura în care permite consumatorului să aprecieze întinderea angajamentului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2016, Home Credit Slovakia,C‑42/15, EU:C:2016:842, punctele 67 și 70).

52

Pe de altă parte, reiese din articolul 23 din Directiva 2008/48, interpretat în lumina considerentului (47) al acesteia, că, deși alegerea normelor de sancționare aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul acestei directive este lăsată la latitudinea statelor membre, sancțiunile astfel prevăzute trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare. Aceasta implică că rigoarea sancțiunilor respective trebuie să fie adecvată gravității încălcărilor pe care le reprimă, în special prin asigurarea unui efect realmente disuasiv, respectându‑se în același timp principiul general al proporționalității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2016, Home Credit Slovakia,C‑42/15, EU:C:2016:842, punctele 61-63 și jurisprudența citată).

53

Având în vedere importanța esențială pe care o are pentru consumator menționarea DAE într‑un astfel de contract, Curtea a statuat că o instanță națională poate aplica din oficiu o reglementare națională care prevede că lipsa acestei mențiuni are drept consecință faptul că creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi și de costuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Pohotovosť,C‑76/10, EU:C:2010:685, punctul 77).

54

Curtea a statuat de asemenea că, într‑o situație în care un contract de credit menționa o DAE estimată, valoarea sa exactă trebuind să fie specificată după acordarea creditului, o astfel de sancțiune a decăderii creditorului din dreptul său la dobânzi și la costuri trebuia considerată proporțională, în sensul articolului 23 din Directiva 2008/48 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2016, Home Credit Slovakia,C‑42/15, EU:C:2016:842, punctele 18 și 69-71).

55

În speță, având în vedere caracterul esențial al menționării DAE într‑un contract de credit de consum pentru a permite consumatorilor să își cunoască drepturile și obligațiile, precum și cerința de a include în calculul acestei rate toate costurile prevăzute la articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48, trebuie să se considere că indicarea unei DAE care nu reflectă în mod fidel ansamblul acestor costuri privează consumatorul de posibilitatea de a determina întinderea angajamentului său la fel ca lipsa menționării acestei rate. În consecință, o sancțiune a decăderii creditorului din dreptul său la dobânzi și la costuri, în cazul indicării unei DAE care nu include integralitatea lor, reflectă gravitatea unei astfel de încălcări și prezintă un caracter disuasiv și proporțional.

56

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 10 alineatul (2) litera (g) și articolul 23 din Directiva 2008/48 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca, în cazul în care un contract de credit de consum nu menționează o DAE care include toate costurile prevăzute la articolul 3 litera (g) din această directivă, contractul respectiv să fie considerat scutit de dobânzi și de costuri, astfel încât anularea sa să determine numai restituirea de către consumatorul în cauză a capitalului împrumutat.

57

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că clauzele privind servicii accesorii unui contract de credit de consum, care acordă consumatorului care cumpără aceste servicii o prioritate la examinarea cererii sale de credit și la punerea la dispoziție a sumei împrumutate, precum și posibilitatea de a amâna rambursarea ratelor lunare sau de a reduce cuantumul acestora, fac parte din obiectul principal al acestui contract, în sensul acestei dispoziții, și sunt excluse, așadar, de la aprecierea caracterului lor abuziv.

58

Cu titlu introductiv, este necesar să se observe că, deși, potrivit formulării acestei întrebări, serviciile accesorii în discuție în litigiul principal erau prevăzute într‑o convenție accesorie contractului de credit în cauză, o asemenea indicație nu reiese cu claritate din cererea de decizie preliminară. Cu toate acestea, întrucât clauzele referitoare la aceste servicii sunt intrinsec legate de contractul respectiv, ele nu pot exista în mod autonom, în lipsa acestui contract, iar costurile referitoare la serviciile menționate sunt incluse în planul de rambursare a împrumutului. Prin urmare, aceste clauze trebuie analizate în contextul contractului menționat și în raport cu obiectul acestuia, independent de aspectul dacă ele figurează în contractul însuși sau într‑o convenție accesorie acestuia.

59

În această privință, trebuie amintit că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive astfel cum este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă și că, prin urmare, acestei dispoziții trebuie să i se dea o interpretare strictă (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

60

În ceea ce privește categoria clauzelor contractului care fac parte din noțiunea de „obiect [principal al] contractului”, în sensul respectivei dispoziții, Curtea a statuat că aceste clauze trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctele 35 și 36, precum și jurisprudența citată).

61

Prestațiile esențiale ale unui contract de credit sunt acelea că creditorul se angajează în principal să pună la dispoziția împrumutatului o anumită sumă, acesta din urmă angajându‑se, la rândul său, în principal să ramburseze, în general cu dobândă, această sumă potrivit termenelor de scadență prevăzute [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comisia de acordare a împrumutului),C‑565/21, EU:C:2023:212, punctul 18 și jurisprudența citată].

62

Având în vedere obligația de a interpreta strict articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că nu se poate considera că obligația de a remunera servicii legate de examinarea, acordarea și procesarea împrumutului sau a altor servicii similare inerente activității creditorului ocazionată de acordarea împrumutului intră sub incidența prestațiilor esențiale care rezultă dintr‑un contract de credit, astfel cum au fost identificate la punctul precedent din prezenta hotărâre [Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comisia de acordare a împrumutului),C‑565/21, EU:C:2023:212, punctele 22 și 23].

63

Trebuie amintit de asemenea că clauzele vizate de această dispoziție sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei examinări de la caz la caz, că au fost redactate de profesionist în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 5 iunie 2019, GT,C‑38/17, EU:C:2019:461, punctul 31 și jurisprudența citată).

64

În speță, în ceea ce privește calificarea clauzelor privind costurile referitoare la serviciile accesorii în discuție în litigiul principal, din decizia de trimitere reiese că aceste servicii privesc prioritatea acordată consumatorului care le cumpără la examinarea cererii sale de credit și la punerea la dispoziție a sumei împrumutate, precum și posibilitatea de a amâna rambursarea ratelor lunare sau de a reduce cuantumul acestora.

65

Având în vedere jurisprudența amintită la punctele 61 și 62 din prezenta hotărâre, nu rezultă, așadar, că serviciile menționate privesc însăși esența raportului contractual în cauză, și anume, pe de o parte, punerea la dispoziție a unei sume de bani de către împrumutător și, pe de altă parte, rambursarea acestei sume, în generală cu dobânzi, potrivit termenelor de scadență prevăzute, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere.

66

În plus, dacă în urma examinării pe care trebuie să o efectueze în cadrul primei întrebări, instanța de trimitere ajunge la concluzia că costurile referitoare la serviciile accesorii în discuție în litigiul principal ar fi trebuit incluse în „costul total al creditului pentru consumatori”, în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48, și, prin urmare, în DAE, în sensul acestui articol 3 litera (i), aceasta nu înseamnă că clauzele privind respectivele costuri ar intra în mod automat sub incidența excluderii prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

67

Astfel, după cum a statuat Curtea la punctul 47 din Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei (C‑143/13, EU:C:2015:127), domeniul de aplicare exact al noțiunii de „obiect [principal]”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii „costul total al creditului pentru consumatori”, în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48. Astfel, faptul că diferite tipuri de costuri sunt cuprinse în costul total al unui credit de consum nu este determinant pentru a se stabili că aceste costuri fac parte din principalele prestații ale contractului de credit respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2020, Profi Credit Polska,C‑84/19, C‑222/19 și C‑252/19, EU:C:2020:631, punctul 69).

68

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că clauzele privind servicii accesorii unui contract de credit de consum, care acordă consumatorului care cumpără aceste servicii o prioritate la examinarea cererii sale de credit și la punerea la dispoziție a sumei împrumutate, precum și posibilitatea de a amâna rambursarea ratelor lunare sau de a reduce cuantumul acestora, nu fac parte în principiu din obiectul principal al acestui contract, în sensul acestei dispoziții, și nu sunt excluse, așadar, de la aprecierea caracterului lor abuziv.

69

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu punctul 1 litera (o) din anexa la această directivă trebuie interpretat în sensul că o clauză dintr‑un contract de credit de consum care permite consumatorului în cauză să amâne sau să reeșaloneze ratele lunare ale creditului în schimbul plății unor costuri suplimentare, chiar dacă nu este cert că acest consumator va face uz de această posibilitate, are un caracter abuziv.

70

Anexa la Directiva 93/13, la care face trimitere articolul 3 alineatul (3) din această directivă, conține o listă orientativă și neexhaustivă de clauze care pot fi declarate abuzive, printre care figurează, la punctul 1 litera (o) din această anexă, cele care au ca obiect sau ca efect obligarea consumatorului să își execute obligațiile chiar dacă profesionistul nu și‑ar executa obligațiile.

71

Din modul de redactare a punctului 1 litera (o) menționat reiese că acesta nu vizează o clauză dintr‑un contract de credit care permite consumatorului în cauză să reporteze sau să reeșaloneze ratele lunare ale creditului în schimbul plății unor costuri suplimentare, în măsura în care o astfel de clauză prevede o eventuală obligație pe care profesionistul este, în principiu, obligat să o execute în schimbul costurilor corespunzătoare unei flexibilități sporite acordate consumatorului în executarea acestui contract.

72

Totuși, aceasta nu înseamnă că o astfel de clauză nu ar putea fi considerată ca fiind abuzivă, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, dacă nu s‑a negociat individual și dacă, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

73

În ceea ce privește aspectul dacă o anumită clauză contractuală prezintă sau nu un caracter abuziv, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându‑se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele acestui contract sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

74

În orice caz, trebuie amintit că, la aprecierea caracterului eventual abuziv al unei clauze contractuale, revine instanței de trimitere sarcina de a se pronunța cu privire la calificarea acestei clauze în funcție de circumstanțele proprii speței, iar Curții sarcina de a evidenția din dispozițiile Directivei 93/13 criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice cu ocazia examinării clauzelor contractuale din perspectiva acestor dispoziții [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2020, A (Subînchirierea unei locuințe sociale),C‑738/19, EU:C:2020:687, punctul 31 și jurisprudența citată].

75

Rezultă că, în speță, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă clauza din contractul de credit în discuție în litigiul principal care permite consumatorului în cauză să reporteze sau să reeșaloneze ratele lunare ale creditului în schimbul plății unor costuri suplimentare, independent de faptul că acest consumator recurge efectiv la astfel de servicii, trebuie considerată abuzivă în raport cu ansamblul împrejurărilor care însoțesc încheierea contractului de credit.

76

În acest scop, atât caracterul transparent al acestei clauze, astfel cum impune articolul 5 din Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance,C‑609/19, EU:C:2021:469, punctul 62 și jurisprudența citată), cât și marja de apreciere de care dispune creditorul în cadrul unei cereri de modificare a planului de rambursare a creditului constituie criterii care trebuie luate în considerare la aprecierea caracterului abuziv al clauzei menționate și în special al eventualului dezechilibru contractual creat de aceasta.

77

În această ultimă privință, revine de asemenea instanței de trimitere sarcina de a evalua comparativ cuantumul costurilor suplimentare generate de achiziționarea serviciului în cauză și cuantumul împrumutului acordat, ținând seama și de ansamblul costurilor legate de contractul de credit în discuție în litigiul principal. Astfel, Curtea a statuat deja că, atunci când, în urma unei aprecieri economice de natură cantitativă, reiese un dezechilibru semnificativ, acesta poate fi constatat fără a fi necesară examinarea altor elemente. În cazul unui contract de credit, o astfel de constatare poate fi făcută în special în situația în care serviciile furnizate în schimbul costurilor, altele decât dobânzile, nu fac parte în mod rezonabil din prestațiile efectuate în cadrul încheierii sau al administrării acestui contract ori dacă sumele puse în sarcina consumatorului cu titlu de costuri de acordare și de administrare a împrumutului sunt vădit disproporționate în raport cu suma împrumutată (Hotărârea din 23 noiembrie 2023, Provident Polska,C‑321/22, EU:C:2023:911, punctul 47 și jurisprudența citată).

78

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză dintr‑un contract de credit de consum care permite consumatorului în cauză să reporteze sau să reeșaloneze ratele lunare ale creditului în schimbul plății unor costuri suplimentare, chiar dacă nu este cert că acest consumator va face uz de această posibilitate, poate avea un caracter abuziv în cazul în care în special aceste costuri sunt vădit disproporționate în raport cu cuantumul împrumutului acordat.

79

Prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care permite obligarea unui consumator să suporte o parte din cheltuielile de judecată atunci când, în urma constatării nulității unei clauze contractuale din cauza caracterului său abuziv, cererea sa de restituire a unor sume pe care le‑a plătit în mod nejustificat în temeiul acestei clauze nu este admisă decât în parte.

80

În special, această instanță ridică problema dacă interpretarea la care a ajuns Curtea la punctul 99 din Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria (C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578), se aplică numai atunci când este imposibil în practică sau excesiv de dificil să se determine întinderea dreptului unui consumator la restituirea unor sume pe care le‑a plătit în temeiul unei clauze declarate abuzive sau dacă această interpretare se aplică și în toate situațiile în care cererea sa de restituire a acestor sume nu este admisă decât în parte.

81

Potrivit instanței menționate, în cazul în care nu ar admite în totalitate cererea formulată de S.R.G., statuând fie că clauzele privind serviciile accesorii în discuție în litigiul principal intră sub incidența obiectului principal al contractului, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, fie că costurile referitoare la aceste servicii nu ar trebui incluse în DAE în temeiul Directivei 2008/48, fie că cererea referitoare la decăderea creditorului din dreptul său la dobânzi și la costuri nu trebuie admisă decât în parte, aceasta ar trebui de asemenea să se pronunțe cu privire la repartizarea cheltuielilor de judecată, în temeiul articolului 78 din GPK.

82

Trebuie amintit că repartizarea cheltuielilor de judecată aferente unei proceduri jurisdicționale în fața instanțelor naționale ține de autonomia procedurală a statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității (Hotărârea din 22 septembrie 2022, Servicios prescriptor y medios de pagos EFC,C‑215/21, EU:C:2022:723, punctul 34 și jurisprudența citată).

83

Deși principiul efectivității nu se opune, în general, ca consumatorul să suporte anumite cheltuieli de judecată atunci când formulează o acțiune având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea din 7 aprilie 2022, Caixabank,C‑385/20, EU:C:2022:278, punctul 51), este de asemenea necesar să se observe că Directiva 93/13 conferă consumatorului un drept de a se adresa unei instanțe pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale și pentru a înlătura aplicarea acesteia, drept al cărui caracter efectiv trebuie menținut. Prin urmare, regimul de repartizare a cheltuielilor de judecată aferente unei astfel de proceduri nu trebuie să descurajeze consumatorul să își exercite acest drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Servicios prescriptor y medios de pagos EFC,C‑215/21, EU:C:2022:723, punctul 37 și jurisprudența citată).

84

La punctul 99 din Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria (C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578), Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiul efectivității trebuie interpretate în sensul că se opun unui regim care permite ca o parte din cheltuielile de procedură să fie suportate de consumator în funcție de nivelul sumelor plătite în mod nejustificat care îi sunt restituite în urma constatării nulității unei clauze contractuale din cauza caracterului său abuziv, dat fiind că un astfel de regim creează un obstacol substanțial de natură să descurajeze consumatorii să exercite dreptul la un control jurisdicțional efectiv al caracterului potențial abuziv al unor clauze contractuale precum cel conferit de Directiva 93/13.

85

Regimul procedural de stabilire a cheltuielilor de judecată vizat de cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre permitea, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 94 din aceasta din urmă, ca profesionistul să nu fie obligat la plata tuturor cheltuielilor de judecată atunci când se admitea în întregime acțiunea în declararea nulității unei clauze contractuale abuzive formulată de un consumator, dar se admitea doar în parte acțiunea în restituirea sumelor plătite în temeiul acestei clauze.

86

Reiese din jurisprudența rezultată din hotărârea menționată că, în situația în care concluziile privind anularea unei clauze contractuale din cauza caracterului său abuziv sunt admise în întregime, simplul fapt că restituirea sumelor plătite în temeiul acestei clauze nu este decât parțială, ca urmare a existenței unei practici contradictorii de natură să împiedice consumatorul să cuantifice în mod corect cererea sa de restituire a acestor sume, nu permite ca o parte din cheltuielile de procedură să fie suportate de acesta, în funcție de nivelul sumelor plătite în mod nejustificat care îi sunt restituite.

87

În consecință, nu se poate exclude posibilitatea ca un consumator să trebuiască să suporte o parte din cheltuielile de judecată pe care le‑a efectuat pentru a introduce o acțiune având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale în cazul unei admiteri parțiale, ca urmare a constatării nulității acestei clauze, a cererii sale de restituire a sumelor pe care le‑a plătit în mod nejustificat în temeiul acesteia din urmă, în special atunci când acest consumator își exercită dreptul la restituire cu rea‑credință. Cu toate acestea, dacă, după admiterea acțiunii în declararea nulității, nu se admite decât în parte cererea de restituire, pentru motivul că este imposibil în practică sau excesiv de dificil pentru consumatorul respectiv să determine întinderea dreptului său la restituirea acestor sume, un regim procedural în temeiul căruia același consumator trebuie să suporte o parte din cheltuielile de judecată aferente unei astfel de proceduri îl poate descuraja pe acesta să își exercite drepturile care îi sunt conferite de Directiva 93/13.

88

Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la a șasea întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care permite obligarea unui consumator să suporte o parte din cheltuielile de judecată atunci când, în urma constatării nulității unei clauze contractuale din cauza caracterului său abuziv, cererea sa de restituire a unor sume pe care le‑a plătit în mod nejustificat în temeiul acestei clauze nu este admisă decât în parte, pentru motivul că este imposibil în practică sau excesiv de dificil să se determine întinderea dreptului acestui consumator la restituirea acestor sume.

89

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară: